Pretenţii. Decizia nr. 1686/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1686/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-10-2012 în dosarul nr. 1686/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1686R
Ședința publică de la data de 05.10.2012
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - C. M. S.
JUDECĂTOR - Z. D.
JUDECĂTOR - G. D.
GREFIER - D. L.
Din partea Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București a participat domnul procuror V. D. C.. Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul – reclamant B. I. împotriva sentinței civile nr. 975/04.05.2012, pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cauza având ca obiect „despăgubiri Legea nr.221/2009”.
Dosarul se află la primul termen în recurs și a fost strigat la ordinea listei de recursuri.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că, la data de 03.10.2012, la registratura secției s-au înregistrat concluziile scrise formulate de recurentul – reclamant B. I., prin care a solicitat și judecarea cauzei în lipsă în baza art. 242 alin.2 C.pr.civ.
Reprezentantul Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București, a învederat instanței că nu are de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat.
Nemaifiind de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat, Curtea constată pricina în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului declarat de recurentul – reclamant B. I., având în vedere că a solicitat prin concluziile scrise, judecarea cauzei în lipsă în baza art. 242 alin.2 C.pr.civ.
Reprezentantul Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București solicită respingerea recursului, ca nefundat, menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală.
Curtea constatând închise dezbaterile reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a civilă, sub nr._ reclamantul B. I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la plata daunelor morale în cuantum de 200.000 euro, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că în perioada 23.08.1944 – 30.11.1946 a fost prizonier în fosta URSS, calitatea sa de persecutat politic fiind stabilită prin Decizia nr. 2249/20.01.2011 emisă de Comisia pentru aplicarea Decretului Lege nr. 118/1990.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 și ale Decretului Lege nr. 118/1990.
Prin sentința civilă nr. 975/04.05.2012 Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul B. I., în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a hotărî în acest fel, tribunalul a reținut că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul tribunalului la data de 31.01.2011, când art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, care prevedea acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, fusese declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 71/15.11.2010.
În același timp, tribunalul a avut în vedere și cele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia în interesul legii nr. 12/2011, potrivit cărora prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
Cât privește discriminarea invocată de reclamant, tribunalul a avut în vedere cele statuate de Înalta Curte, potrivit cărora situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale). Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație". Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului. În situația analizată însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
În raport de cele reținute anterior, constatând că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, și, deci nu mai pot reprezenta un temei pentru acordarea despăgubirilor solicitate de reclamant, Tribunalul a respins, ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul B. I..
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că problema de bază ce se impune a fi analizată este în ce măsură deciziile Curții Constituționale au efect și asupra acțiunilor și cererilor începute sub imperiul legii vechi, respectiv a Legii nr. 221/2009 în forma anterioară declarării neconstituționalității,
Acest aspect a fost analizat și rezolvat chiar de către Curtea Constituțională printr-o decizie anterioară, respectiv Decizia nr. 838/2009, care a stabilit că în aplicarea art. 147 alin. (4) din Constituție, "efectul ex nunc al actelor Curții constituie o aplicare a principiului neretroactivității, garanția fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept, iar pe cale de consecința, efectele deciziei Curții nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autoritățile publice implicate în conflictul juridic de natură constituțională."
În legătură cu principiul neretroactivității invocat mai sus este de observat că acesta este consacrat prin art. 1 din Codul civil, în concordanță cu prevederea înscrisă la art. 15 alin. (2) din Constituție și potrivit lui o lege devine obligatorie numai după promulgare și după aducerea ei la cunoștință prin publicare în Monitorul Oficial al României, ea rămânând în vigoare până când intervine o altă lege care o abrogă pe cea anterioară în mod explicit sau implicit.
D. consecință, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
De aceea, în determinarea câmpului de aplicare a legilor în timp trebuie să se țină seama nu numai de prioritatea pe care o are legea nouă față de cea veche, ci și de siguranța raporturilor sociale, care impune să nu fie desființate sau modificate, fără un motiv deosebit de ordine socială, ci și de drepturile care, în momentul intrării în vigoare a legii noi, erau deja concretizate în acte de voință sau în raporturi definitiv încheiate după legea existentă în momentul încheierii lor.
Norma neretroactivității, înscrisă în art. 1 din Codul civil, se referă la toate raporturile născute sub legea veche care nu și-au epuizat toate efectele.
Principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție se aplică inclusiv situațiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunțată în primă instanță, care, deși nedefinitivă, poate fi legală și temeinică prin raportare la legislația aflată în vigoare la data pronunțării acesteia.
Astfel, recurentul susține că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, iar abrogarea art. 5 alin. 1 lit. a nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Recurentul a mai susținut că în cazul în care s-ar considera că dispozițiile noi, abrogatoare ale art. 5 din Legea 221/2009 s-ar aplica și acțiunii de față, s-ar încălca nu numai principiul neretroactivității legii civile ci și principiul nediscriminării cetățenilor consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Principiul egalității și interzicerii discriminării a fost consacrat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului in Protocolul nr. 12 la Convenție, adoptat in anul 2000 care in art. 1. În special, sfera suplimentară de protecție stabilită de articolul 1 se referă la cazurile în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislației naționale sau în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta de anumită manieră.
Curtea Constituțională, în jurisprudența sa, spre exemplu Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, a statuat în mod constant că principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Recurentul a precizat că în cauza de față, sunt deplin aplicabile concluziile Deciziei nr. 1354/2010 amintită anterior, conform căreia, "tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive. Stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei persoanei, este în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Astfel, durata procesului și finalizarea acestuia depind adesea de o . factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei. De asemenea, nu ține seama de faptul că, în numeroase cazuri, durata proceselor și, în consecință, data rămânerii definitive a hotărârilor nu depind numai de atitudinea persoanei care are astfel de cereri sau de situații de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanțe, care țin de organizarea justiției și de gradul de încărcare a rolurilor instanțelor judecătorești".
În opinia recurentului, acțiunii de față, introdusă la data de 31.01.2011, îi sunt aplicabile dispozițiile Legii 221/2009 în vigoare la acea dată, hotărâre a instanței de fond urmând a fi analizată cu ocazia exercitării controlului jurisdicțional, în limitele cererii de recurs și raportat la stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.
Recurentul a arătat că sunt îndreptățite la repararea prejudiciului moral si persoanele care au fost victime ale unor masuri administrative cu caracter politic, care nu a fost satisfăcut adecvat prin legea veche.
Cum art. 3 lit. e din legea nr. 221/2009 stabilește că printre masurile administrative cu caracter politic se înscrie si starea de prizonier politic in fosta U.R.S.S. după 23 august 1944, iar în cauza, reclamantul a făcut obiectul unei masuri administrative cu caracter politic, în temeiul art. 5 acesta poate solicita obligarea statului la acordarea unor despăgubiri morale.
Recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței instanței de fond, cu consecința obligării pârâtului de a plăti acestuia suma de 200.000 de euro lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ. din perspectiva aplicabilității sau nu în cauză a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 nu este întemeiat.
Astfel, Curtea constată că în mod corect a reținut tribunalul că, cererea de chemare în judecată dedusă judecății în dosarul de față a formulată la data de 31.01.2011.
Or, la data formulării cererii de chemare în judecată, dispozițiile art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 care prevedeau dreptul persoanei care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, al soțului sau al descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, de a solicita instanței: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnări, nu mai erau în vigoare, întrucât fuseseră declarate neconstituționale prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, decizii care au fost publicate în Monitorul Oficial nr. 716 din 15.11.2010, deci anterior introducerii cererii de chemare în judecată.
Prin urmare, criticile din cadrul recursului referitoare la pronunțarea sentinței recurate cu aplicarea greșită a legii pe motiv că a fost încălcat principiul constituțional al neretroactivității legii civile noi, nu sunt întemeiate, deoarece Curtea constată că la momentul introducerii cererii de chemare în judecată decizia prin care Curtea Constituțională a declarat neconstituțional textul de lege invocat de către reclamant în susținerea pretențiilor sale, fusese deja publicată în Monitorul Oficial, astfel că în mod corect a reținut tribunalul că cererea este lipsită de temei legal.
În ceea ce privește critice privind incorecta aplicare în cauză a dispozițiilor art.147 alin. (4) din Constituția României, Curtea o va respinge ca nefondată, având în vedere faptul că textul constituțional prevede că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, ipoteză care se verifică în speța de față.
Prin urmare, prin constatarea neconstituționalității textului de lege care dădea reclamantului dreptul de a solicita în instanță acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin luarea unei măsuri administrative cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, norma juridică nu mai întrunește condițiile prezumției de constituționalitate, efect care se produce erga omnes de la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei privind constatarea neconstituționalității.
Prezentul raport juridic, creat prin formularea acțiunii de către reclamant la data de 31.01.2011, a luat naștere după ce a fost înlăturată prezumția de constituționalitate, respectiv după publicarea deciziei nr. 1358/2010 în Monitorul Oficial.
Or, în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile noi, forma nouă dobândită de Legea nr. 221/2009 este aplicabilă, de îndată, tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după data la care decizia de constatare a neconstituționalității produce efecte juridice.
Curtea nu va reține nici critica referitoare la aplicarea jurisprudenței Curții Constituționale, prin care recurentul face trimitere la decizia nr. 838/2009, deoarece constată că, în jurisprudența sa (decizia C.C. nr.186/1999, publicată în M. Of. nr. 213 din 16 mai 2000), Curtea Constituțională a arătat că o prevedere normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, cu atât mai puțin de instituțiile publice, iar efectele sale încetează de drept, pentru viitor, de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României
Curtea mai constată că soluția pronunțată de tribunal este legală și temeinică, nefiind incident cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ, având în vedere că la data de 7 noiembrie 2011 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 789 decizia în interesul legii nr. 12/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, în dosarul nr. 14/2011.
Prin această decizie, instanța supremă a stabilit că: „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”.
În conformitate cu dispozițiile art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă, de la data publicării deciziei în interesul legii nr. 12/2011 în Monitorul Oficial, dezlegarea dată de instanța supremă problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanță.
Curtea constată că prin decizia în interesul legii nr. 12/2011 instanța supremă a precizat faptul că toate considerentele expuse în motivarea deciziei sunt raportate nu numai la cadrul normativ intern, ci și la blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, Înalta Curte de Casație și Justiție concluzionând că efectele deciziilor nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010 ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.
Pentru aceste motive, Curtea constată că acele critici - prin care recurentul a susținut că încălcarea principiului egalității și nediscriminării, prevăzut de art. 14 din CEDO și de art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la convenție - au primit o dezlegare prin decizia în interesul legii nr. 12/2011 obligatorie pentru instanță de la data de 7 noiembrie 2011.
Astfel, prin decizia în interesul legii nr. 12/2011 instanța supremă a arătat că „Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția europeană a drepturilor omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră sub imperiul> măcar al uneia dintre
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
În același timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale)”.
În același timp, instanța supremă a statuat că „nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului” care garantează dreptul la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului, deoarece „drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate”.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora dezlegările date prin decizia asupra recursului în interesul legii nr. 12/2011 sunt obligatorii pentru instanță de la data publicării în Monitorul Oficial nr. 789/07.11.2011, raportat la art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul B. I. împotriva sentinței civile nr. 975/04.05.2012 pronunțată de Tribunalul București- Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 05.10.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. M. S. Z. D. G. D. F.
GREFIER
D. L.
Red.dact.jud.MSC
Tehnored. TI/2 ex
15.10.2012
Jud. fond - A. I. T.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 12/2012. Curtea de Apel... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1297/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
