Legea 10/2001. Decizia nr. 624/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 624/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-04-2014 în dosarul nr. 624/2014

Dosar nr._

(_ )

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.624

Ședința publică din 14.04.2014

Curtea constituită din:

Președinte - Doinița M.

Judecător - D. A. B.

Judecător - I. B.

Grefier - E. C.

- XX -

Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă B. M. împotriva deciziei civile nr.149 A din 18.02.2013 pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți Ministerul Finanțelor Publice și M. București, prin Primarul General.

Cauza are ca obiect acțiune formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

La apelul nominal, făcut în ședința publică, se prezintă avocatul Z. V. în calitate de reprezentant al recurentei reclamante B. M., în baza împuternicirii avocațiale eliberate de Baroul București, pe care o depune la dosar și consilierul juridic C. A. în calitate de reprezentant al intimatului pârât Ministerul Finanțelor Publice, în baza delegației pe care o depune la dosar; lipsește reprezentantul intimatului pârât M. București, prin Primarul General.

Se face referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, după care:

Părțile prezente arată că nu au alte cereri prealabile de formulat și nu solicită administrarea de noi probe, împrejurare față de care Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului, inclusiv cu privire la problema încadrării criticilor în cazurile prevăzute la art.304 C. proc. civ.

Avocatul recurentei reclamante B. M. susține că art.50 din Legea nr.10/2001 prevede ca o condiție esențială a plății valorii de circulație a imobilului, aceea ca vânzarea cumpărarea să fi fost încheiată cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995. Or, în speță, reclamanta a cumpărat imobilul în discuție cu respectarea tuturor cerințelor stabilite de lege.

Consideră că recursul se încadrează în textul de lege invocat, art.304 C. proc. civ., întrucât criticile vizează faptul că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a art.50 din Legea nr.10/2001, pe când, în speță, sunt incidente prevederile art.50¹ din legea specială privitoare la răspunderea statului pentru evicțiune.

Precizează, la interpelarea instanței, că recurenta critică decizia atacată pentru neaplicarea corectă a legii interne dar și a Convenției europene a drepturilor omului, astfel că motivele de recurs invocate în prezenta cale de atac se încadrează în dispozițiile art.304 C. proc. civ.

Solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat și arată că nu solicită cheltuieli de judecată.

Reprezentantul intimatului pârât Ministerul Finanțelor Publice solicită respingerea cererii de recurs, ca nefondate și menținerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală.

Susține, în esență, faptul că reclamanta a încheiat contractul de vânzare cumpărare fără respectarea criteriilor stabilite de Legea nr.112/1995.

Cât privește critica referitoare la neacordarea prețului actualizat, aceasta este nefondată, deoarece, așa cum corect a reținut tribunalul, instanța de fond nu a fost învestită cu o astfel de cerere.

CURTEA

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 21.06.2010, sub nr._, reclamanta B. M. a chemat în judecată pe pârâții M. Economiei și Finanțelor și M. București prin Primarul General, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului M. Economiei și Finanțelor la restituirea prețului . în București, ., ., la valoarea de circulație (de piață), precum și obligarea ambilor pârâți la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a evicțiunii, în cuantum provizoriu de 65.000 euro.

In motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 16.06.1997 a încheiat cu Primăria Municipiului București, prin S.C. Herăstrău Nord S.A., contractul de vânzare-cumpărare nr. 4467/_ prin care a cumpărat cu plata prețului în rate apartamentul nr. 4 situat în București, . B ..

După cumpărare, a procedat la înscrierea imobilului în Cartea Funciara, dreptul său de proprietate fiind înscris sub nr. 9400 prin încheierea nr. 6907/03.07.2000 data de Biroul de Carte Funciara al Judecătoriei sector 1 București.

Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei Sector 1 București sub nr._/09.08.2002 numiții Bardelli R. și Bardelli E., în contradictoriu cu reclamanta B. M., cu M. București prin Primarul General și cu S.C. Herăstrău Nord S.A., au solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care sa se dispună constatarea nulității absolute a contractul de vânzare-cumpărare nr.4467/_/16.06.1996 încheiat de reclamantă cu Primăria Municipiului București, prin S.C. Herăstrău Nord S.A.

Prin sentința civila nr.804/06.02.2003 data de Judecătoria Sector 1 București în dosarul nr._/2002, s-a admis cererea formulata de Bardelli R. și Bardelli E. și s-a constatat nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare nr. 4467/_/16.06.1996 încheiat de reclamantă cu Primăria Municipiului București, prin S.C. Herăstrău Nord S.A.

Împotriva acestei sentințe reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, iar prin decizia civila nr. 55 A/22.01.2004, data de Tribunalul București - Secția a IV-a Civila în dosarul nr. 2323/2003, s-a admis apelul, s-a schimbat în parte sentința civila nr. 804 din data de 06.02.2003 și s-a respins cererea formulata de Bardelli R. și Bardelli E. fata de reclamantă ca neîntemeiata.

Împotriva deciziei civile nr. 55 A/22.01.2004, Bardelli R. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, iar prin decizia civila nr. 1136/28.01.2005 data de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civila în dosarul nr. 3927/2003, s-a admis recursul și s-a modificat în parte decizia recurata în sensul ca au fost respinse apelurile declarate de M. București și de reclamantă ca nefondate, menținându-se sentința civila nr. 804/06.02.2003 în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 4467/_ din data de 16.06.1996, încheiat de reclamantă cu Primăria Municipiului București, prin S.C. Herăstrău Nord S.A.

Așadar, printr-o hotărâre judecătoreasca definitiva și irevocabila, reclamanta a pierdut dreptul de proprietate prin desființarea titlului său de proprietate asupra apartamentului nr. 4 situat în București, . B ., fiind evinsa din dreptul său de proprietate, astfel încât vânzătorul trebuie sa răspundă pentru evicțiunea pe care partea a suferit-o.

În aceasta situație vânzătorul, adică Statul R. prin instituțiile sale, trebuie sa-i restituie reclamantei prețul pe care l-a încasat cat și sa o despăgubească pentru prejudiciul pe care i l-a cauzat.

Aceasta deoarece în prezent cu suma de bani plătită de reclamantă cu titlu de preț pentru apartamentul nr. 4 situat în București, . B ., partea nu mai poate sa-și cumpere o locuința similara în aceeași zona sau în alta zona având în vedere ca prețul imobilelor a crescut foarte mult din anul 1997 și pana în prezent, cat și fata de excedentul de valoare dobândit de imobil din anul 1997 și pana în anul 2005 când s-a produs evingerea.

Astfel, art. 50¹ alin. 1 din Legea, pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 publicata în Monitorul Oficial partea I nr. 63/3.02.2009 stabilește ca proprietarii, ale căror contracte de vânzare - cumpărare au fost desființate, au dreptul la restituirea prețului de piața al imobilului.

Ori, în art.50¹ alin. 1 legiuitorul nu face o distincție intre nulitatea contractelor de vânzare - cumpărare și revendicare, ci vorbește de desființarea contractelor de vânzare - cumpărare, adică de pierderea dreptului de proprietate cum este și cazul reclamantei.

Tocmai de aceea M. Economiei și Finanțelor, în temeiul art.50 al.3 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 publicata în Monitorul Oficial partea I nr. 63/3.02.2009, trebuie să restituie reclamantei prețul de piața al apartamentului nr. 4 situat în București, . ., aceasta și în raport de art. 501 alin. 2 din aceeași lege care prevede ca valoarea despăgubirilor se stabilește prin expertiza .

Potrivit art. 1084 cod civil vânzătorul, adică Statul R. prin instituțiile sale, trebuie sa despăgubească pe cumpărător în caz de evicțiune, atât de pierderea pe care a suferit-o (lucrum cesans) cat și de beneficiul nerealizat (damnum emergens); art. 1341 cod civil prevede că daunele interese la care are dreptul cumpărătorul evins cuprind și excedentul de valoare, adică diferența între prețul, plătit și sporul de valoare dobândit de bun între momentul vânzării și momentul evicțiunii; iar potrivit art. 1344 Cod civil vânzătorul răspunde de creșterea valorii bunului din orice cauza, indiferent cat de mare ar fi.

În drept, au fost invocate art. 501 al. 1 și ai. 2 și art. 50 al. 3 din Legea pentru modificarea și completarea Legii 10/2001 publicata în Monitorul Oficial partea I nr. 63/3.02.2009, art. 1084 și art. 1341-1348 Cod civil.

La data de 02.05.2011, prin serviciul registratură, pârâtul M. București prin Primarul General a depus note de ședință prin care a invocat următoarele excepții:

1. excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, având în vedere faptul că Sentința Civila nr. 804/06.02.2006 pronunțata de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._/2002 prin care s-a constat nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare nr. 4467/_/16.06.1996 încheiat intre PMB și reclamanta, a rămas definitiva și irevocabila prin respingerea recursului la data de 28.01.2005 prin Decizia Civila pronunțata de Curtea de Apel București.

Prezenta acțiune fiind o acțiune în pretenții, se prescrie în termenul general de prescripție, respectiv 3 ani. Acest termen a fost împlinit la data de 28.01.2008, ori prezenta cerere a fost introdusă la data de 21.06.2010.

2. excepția lipsei calității procesuale pasive

În susținerea acestei excepții, pârâtul a arătat că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat obligarea MFP la plata prețului de piața al imobilului și obligarea Municipiului București la plata daunelor interese în cuantum de_ EURO reprezentând diferența dintre prețul de piața al imobilului și prețul achitat și cheltuieli de judecată.

În conformitate cu art. 50 alin 2 coroborat cu art. 50 alin 2 ind. 1 din Legea 10/2001, astfel cum a fost modificata de Legea nr. 1/2009, atât restituirea prețului actualizat plătit de chiriași ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, cat și restituirea prețului de piața plătit în baza contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin 6 din Legea 112/1995.

In aceste condiții, cum prin prezenta cerere se solicita prețul de piața precum și diferența dintre prețul achitat și sporul de valoare dobândit de imobil, apreciem ca M. București nu are calitate procesuala pasiva în cauza.

Astfel, din coroborarea alineatelor 2 și 2 ind. 1 ale art.5 0 din Legea 10/2001, rezulta ca legiuitorul a avut în vedere doua ipoteze, anume restituirea către cumpărători a prețului actualizat în funcție de indicele de inflație și restituirea prețului de piața.

In primul caz, contractele au fost încheiate cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, astfel ca instanța a constatat nulitate lor și întrucât se folosește de fiecare data sintagma „desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”, rezulta ca a doua ipoteza privește cu necesitate admiterea unor acțiuni în revendicare prin comparare de titluri, operațiune în urma cărora contractele încheiate de foștii chiriași rămân fără eficienta juridica.

În prezenta speța, ne aflam în situația în care reclamanta nu poate cere decât prețul actualizat al imobilului în funcție de indicele de inflație.

Tocmai de aceea pretențiile reclamantei de acordarea a prețului de piața și a daunelor interese reprezentând diferența dintre prețul achitat și sporul de valoare dobândit de imobil sunt neîntemeiate.

Mai mult decât atât, fosta proprietara si-a recâștigat dreptul de proprietate asupra imobilului în speța, urmare a unei acțiuni de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare ca urmare a reclamantul are dreptul la restituirea prețului actualizat, în nici un caz la restituirea prețului de piața, care nu reprezintă prejudiciul rezultat din evicțiune.

În conformitate cu prevederile alin. 3: "Plata sumelor prevăzute la alin. 2 se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995".

De asemenea, potrivit Legii nr. 112/1995 și H.G. nr. 20/1996 precum și Normelor de Aplicare a Legii nr. 112/1995, sumele obținute din vânzarea apartamentelor nu au fost însușite de către Primăria Municipiului București, ci s-au constituit venit extrabugetar aflat la dispoziția Ministerului de Finanțe.

Aceleași prevederi se regăsesc și în Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr. 112/1995 art. 39 precum și în art. 40-42, unde se arată în mod clar că M. de Finanțe colectează sumele provenite din vânzarea apartamentelor, iar aceste sume se depun într-un cont extrabugetar aflat la dispoziția Ministerului de Finanțe.

Deși pârâtul a figurat ca parte contractantă, prețul efectiv al vânzării nu a fost încasat de către aceasta, ci de către o altă instituție prevăzută tot de Legea nr. 112/1995, respectiv M. de Finanțe.

De asemenea, potrivit art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 "restituirea prețului prevăzut la alin. 2 și 21 se face de către M. de Finanțe, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare", astfel că apreciem că în cauză este dovedită lipsa calității procesuale pasivă a Municipiului București.

Însă, chiar dacă în cauză ar fi vorba despre o răspundere pentru evicțiune, este indiscutabil că prețul plătit de către reclamanți a fost încasat și folosit în mod efectiv de către Ministerul Finanțelor Publice și nu de către M. București.

Atâta timp cât legiuitorul a stabilit în mod expres în conținutul Legii nr. 112/1995 (prin art. 13 alin.6) că prețul plătit de către chiriașii cumpărători se constituie într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, este foarte clar că prețul pe care 1-a plătit reclamantul a fost virat în contul acestui minister (în fondul extrabugetar) care l-a și folosit efectiv pentru acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995.

Pe cale de consecință, chiar dacă în cauză a fost reținută răspunderea pentru evicțiune și admiterea cererii în sensul restituirii prețului, această obligație trebuie stabilită numai față de Ministerul Finanțelor Publice (care a încasat și utilizat prețul) și nu față de M. București prin Primarul General care nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

In plus, răspunderea pentru evicțiune presupune două elemente cumulativ prevăzute de lege, respectiv, plata prețului și despăgubiri pentru prejudiciul cauzat.

În speță, cele două elemente prevăzute de lege pentru existența răspunderii pentru evicțiune nu sunt întrunite. Acțiunea de față este una în pretenții, respectiv obținerea unei sume de bani care potrivit legii 112/1995 și HG 20/1996 nu a intrat în bugetul PMB așa cum am arătat mai sus, ci a intrat în contul Ministerului Finanțelor Publice.

Astfel, M. București prin Primar General nu are calitate procesuala pasiva.

Unul din elementele esențiale ale răspunderii pentru evicțiune - prejudiciul, nu a fost indicat, dovedit, iar despăgubirile pentru acest prejudiciu nu au fost arătate și nu au fost timbrate.

În cazul răspunderii pentru evicțiune provenind din fapta unui terț, pentru a fi antrenată răspunderea vânzătorului sunt necesare îndeplinirea a trei condiții: tulburarea din partea terțului este o tulburare de drept, tulburarea din partea terțului are o cauză anterioară vânzării și necunoașterea cauzei evicțiunii de către cumpărător.

În contextul anterior menționat, M. București prin Primar General nu poate fi obligat să răspundă pentru evicțiune atâta timp cât Statul, prin legi succesive, l-a obligat să închirieze și ulterior să vândă acele imobile preluate (tot prin acte normative emise de Stat) în mod abuziv în perioada 1948-1989.

Mai mult decât atât, cumpărătoarea din prezenta cauză cunoștea, la momentul în care au cumpărat acest imobil că își asumă un risc, din moment ce în societatea românească de după 1989 au fost nenumărate discuții referitoare la situația juridică a acestor imobile, precum și la modalitatea prin care foștii proprietari putea să reintre în posesia lor, în urma unor astfel de dezbateri fiind adoptată legea nr. 18/1991, Legea nr. 112/1995 și ulterior, Legea nr._, legi care au creat controverse încă din momentul apariției lor. Aceștia nu pot invoca faptul că s-au simțit ocrotiți de dispozițiile Legii nr. 112/1995, din moment ce cadrul legislativ din acea perioada era foarte instabil, numeroase legi importante suferind nenumărate modificări în perioade scurte de timp.

Pentru aceste considerente, reclamanta a avut cunoștință de pericolul evicțiunii, încheind contractul de vânzare-cumpărare a acceptat acest risc și problema răspunderii vânzătorului în caz de realizare a riscului nu se poate pune, contractul având un caracter aleatoriu.

Chiar în condițiile răspunderii pentru evicțiune în condițiile dreptului comun, evicțiunea totală presupune, în primul rând restituirea integrală a prețului plătit și a daunelor interese, acestea din urmă reprezentând diferența între preț și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii.

Obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în nici un caz valoarea de circulație a imobilului așa cum reclamanta a solicitat.

O aplicare corectă a dispozițiilor privind obligarea la garanția pentru evicțiune și respectiv a stabilirii sporului de valoare, ar presupune luarea în calcul a următorilor indicatori:

1.Stabilirea valorii de circulație a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (și nu a prețului derizoriu plătit de reclamanți);

2. Stabilirea valorii de circulație la momentul evicțiunii;

3.Diferența între valoarea de circulație a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare și valoarea de circulație a imobilului la momentul evicțiunii, această diferență constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispozițiile egale privind răspunderea pentru evicțiune.

Având în vedere că prețul plătit în temeiul legii nr. 112/1995 este unul derizoriu diferența dintre prețul plătit și sporul de valoare nu se poate stabili decât în condițiile de diferența arătate mai sus.

În caz contrar ar fi lipsite de eficiență dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune, acestea desigur au în vedere plata unui preț real la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Prin stabilirea valorii de circulație la momentul încheierii contractului de vânzare se poate stabili valoarea reală a imobilului din acel moment pentru a se putea determina cuantumul real al sporului de valoare, acesta din urmă în nici un caz nu poate fi stabilit la prețul efectiv.

Astfel, în ceea ce privește imobilele vândute în baza legii nr. 112/1995, obligația de garanție este particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării și, pe de altă parte de normele speciale adoptate în acest sens prin legea nr.10/2001.

Cu privire la primul aspect, în cazul imobilelor vândute în baza legii nr. 112/1995, încheierea contractelor de vânzare - cumpărare putea fi făcută doar cu îndeplinirea anumitor condiții restrictive (art. 9 din legea nr. 112/1995), că prețul vânzării a fost stabilit pe criterii de protecție socială fiind foarte mic în comparație cu valoarea reală, că a existat un regim juridic restrictiv al circulației acestor bunuri, astfel că nu se poate vorbi de valoarea de piață a acestor imobile.

Așadar, pe criterii de simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale

În spiritul protejării drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv legea nr. 112/1995, și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, aceștia ar fi îndreptățiți să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv cu stabilirea, în funcție de prețul plătit de reclamanți la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, ce imobil ar fi putut cumpăra pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil.

Numai în aceste limite s-ar putea aprecia valoarea economică a dreptului de proprietate dobândit de reclamant și pierdut ca urmare a evicțiunii, și nicidecum prin raportare la valoarea actuală de piață a imobilului, întrucât obligația de garanție pentru evicțiune funcționează pe principiul protejării patrimoniului dobânditorului față de pierderea dreptului dobândit, iar reparația pecuniară pentru această pierdere se apreciază în raport de valoarea efectivă și reală a prejudicierii acestui patrimoniu.

Așadar, în situația în care din acest patrimoniu nu a ieșit o sumă de bani suficientă pentru achiziționarea unui imobil în condiții de piață, iar un astfel de contract nu are un caracter aleatoriu, în sensul speculării fluctuațiilor pieței, valoarea prejudiciului și limitele obligației de garanție nu pot fi decât în condițiile arătate mai sus.

În drept, au fost invocate disp. Legii nr. 112/2005, ale Legii nr. 18/2001, ale Legii nr. 10/2001 și ale Codului Civil.

Pârâtul M. Economiei și Finanțelor, deși legal citat, nu a depus întâmpinare și nici nu a fost reprezentat în vederea propunerii de probe în apărare.

Prin sentința civilă nr.5237/17.06.2011 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect plata unor daune interese pentru evicțiune, formulat de reclamanta B. M., în contradictoriu cu pârâții M. FINANȚELOR PUBLICE PRIN DGFP A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și pe cale de consecință a respins acest capăt de cerere ca fiind prescris și a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului de piață al apartamentului ca nefondat.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că între Primăria Municipiului București, prin ., în calitate de vânzător, pe de o parte și reclamanta B. M., în calitate de cumpărător pe de altă parte, s-a încheiat în baza Legii 112/1995 contractul de vânzare cumpărare nr. 4467/_/16.06.1997, având ca obiect locuința situată în București, ., ., sector 1.

Prin sentința civilă nr. 804/06.02.2003, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 136/28.01.2005 a Curții de Apel București-secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și Familie, s-a constatat nulitatea absolută a mai multor contracte de vânzare-cumpărare printre acestea aflându-se și contractul anterior menționat.

Conform art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă, instanța s-a pronunțat mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

Referitor la ordinea de soluționare a excepțiilor puse în discuție la termenul din 07.06.2011, instanța având în vedere că efectele excepției prescripției dreptului la acțiune fac inutilă cercetarea efectelor excepției lipsei calității procesuale pasive a celor doi pârâți (ambele fiind excepții de fond), a analizat mai întâi această excepție, cu privire la care a reținut următoarele:

Prin capătul doi din cererea introductivă, reclamanta a solicitat obligarea pârâților M. București și M. Economiei și Finanțelor la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a evicțiunii (referitor la cel de-al doilea pârât instanța a considerat necesar să precizeze că în raport de disp. OUG nr. 221/2008, titulatura corectă a acestuia este Ministerul Finanțelor Publice).

Potrivit art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.

Potrivit art. 3 alin. 1 și art. 7 alin. 1 din același act normativ, termenul de prescripție extinctivă aplicabil în domeniul drepturilor de creanță este de 3 ani, prescripția începând să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.

În speță, s-a reținut că evicțiunea invocată de reclamantă s-a produs la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare, moment în care reclamanta a pierdut proprietatea imobilului și s-a născut dreptul ei la despăgubiri.

Constatând că reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată după împlinirea termenului de prescripție, instanța a admis excepția analizată și a respins capătul de cerere având ca obiect plata unor daune interese pentru evicțiune ca fiind prescris, situație în care nu a mai analizat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților invocată cu privire la acest capăt de cerere.

În ceea ce privește primul capăt de cerere având ca obiect restituirea prețului de piață, instanța a reținut următoarele:

Potrivit art. 50¹ alin. 1 din Legea nr. 10/2001, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În speță, s-a constatat că în considerentele deciziei pronunțate, Curtea de Apel a reținut că potrivit art. 1 din Legea nr. 112/1995, atât formele de restituire, cât și dreptul chiriașilor de a cumpăra, priveau exclusiv imobilele cu destinația de locuință preluate cu titlu de către stat. Dacă locuința vândută chiriașilor, în condițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 a fost preluată fără titlu, contractul de vânzare-cumpărare este nul absolut prin încălcarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995 (cauza de nulitate absolută a fraudei la lege).

A mai reținut Curtea că prezumția simplă născută din faptul notoriu nedeterminat al caracterului abuziv al preluării în general, a imobilelor de către stat, în perioada 1945-1949, respectiv al contestării în general, de către foștii proprietari a modului abuziv de preluare, coroborată cu faptul depunerii cererii de restituire în natură de către moștenitorii fostului proprietar, de existența căreia cumpărătorii ar fi putut afla cu minime diligențe fac dovada îndoielii, a cărei reprezentare trebuia să o aibă cumpărătorii la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu privire la valabilitatea titlului statului asupra locuinței vândute. Cumpărătorii au contractat pe riscul lor cu privire la un imobil a cărui preluare de stat era discutabilă de către stat, ignorând prevederile art. 1 din Legea nr. 112/1995 ce permiteau vânzarea către chiriași doar a locuințelor preluate cu titlu.

În acest context, instanța a reținut că în speță contractul de vânzare cumpărare desființat, a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Ca atare, instanța a respins capătul de cerere având ca obiect restituirea prețului de piață ca nefondat.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta B. M. solicitând desființarea în tot a hotărârii atacate, iar în principal trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond întrucât a fost soluționata pe cale de excepție pe unul dintre capetele de cerere, iar în subsidiar, admiterea acțiunii și obligarea paratului M. Economiei și Finanțelor la restituirea prețului apartamentului nr. 4 situat în București, . B . la valoarea de circulație ( de piața) în cuantum de 293.740 lei echivalentul a 68.985 Euro și obligarea paratelor M. Economiei și Finanțelor și M. București prin Primarul General la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a evicțiunii, în cuantum de 293.740 lei echivalentul a 68.985 Euro.

În motivarea apelului, se arată că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinica pentru următoarele:

1. În mod greșit instanța de fond a respins capătul de cerere privind restituirea valorii de circulație a imobilului obiect al contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a constatat, cu motivarea ca contractul de vânzare-cumpărare nr. 4467/_/16.06.1997 a fost anulat ca urmare a încălcării de către cumpărătoare a prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995 și ca astfel nu i se aplica dispozițiile art.50¹ alin. 1 din Legea pentru modificarea și completarea Legii 10/2001 publicata în Monitorul Oficial partea I nr. 63/3.02.2009, iar pe cale de consecința reclamanta nu poate obține valoarea reactualizata a prețului achitat la cumpărare .

Se arată că la momentul semnării contractului de vânzare-cumpărare nr. 4467/_/16.06.1997, titlul Statului R. era valid. Nevalabilitatea titlului statului a fost constatata de instanța de judecata prin sentința civila nr. 5540/15.04.1998 pronunțata în dosarul nr._/1998 de Judecătoria sector 1, deci după semnarea contractului de vânzare-cumpărare.

La data semnării contractului de vânzare - cumpărare, Statul R. era proprietar asupra imobilului, conform Decretului nr. 92/1950, catalogat de Legea nr. 112/1995 și de Normele Metodologice de aplicare a legii nr. 112/1995 drept "titlu". Totodată, potrivit art. 1898 Cod civil pana la proba contrara buna credința se prezuma.

Pe de alta parte, în cauza, contractul de vânzare cumpărare nr. 4467/_ a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii 112/1995, neexistând nici o dovada contrara. Aceasta deoarece, potrivit art. 9 din Legea 112/1995 "chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natura foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrala sau în rate a prețului", alin. 6 stipulând ca fac excepție de la prevederile alin.l, adică nu pot cumpăra apartamentele ocupate, chiriașii titulari de contract sau membrii familiilor lor care au dobândit sau înstrăinat o locuința proprietate personala după ianuarie 1990 în localitatea de domiciliu.

De asemenea potrivit art. 10 din legea mai sus menționata, sunt exceptate de la vânzare apartamentele care la momentul intrării în vigoare a legii beneficiau de dotări speciale - piscine, sauna, sera, bar, vinoteca sau camera frigorifica . Sunt de asemenea exceptate de la vânzare locuințele care au avut destinația de casa de: oaspeți, de protocol, cele declarate monumente istorice și din patrimoniu național, precum și cele folosite ca reședințe pentru foștii și actualii demnitari.

În consecința, singurele condiții prevăzute de Legea 112/1995, pe care chiriașul trebuia sa le respecte pentru a putea încheia contractul de vânzare cumpărare pentru imobilul pe care îl ocupa erau, pe lângă existenta unui contract de închiriere valabil, expirarea termenului de sase luni de la . legii (ori contractul de vânzare-cumpărare nr. 4467/_ a fost încheiat după expirarea termenului de sase luni prevăzut de lege), lipsa dotărilor ori a destinațiilor speciale menționate și inexistenta în proprietatea chiriașilor titulari sau a familiei acestora a unei locuințe dobândite după 1 ianuarie 1990, chiar înstrăinata în localitatea de domiciliu.

În opinia apelantei, prevederile art. 50 ind.l raportate la dispozițiile art. 50 alin. 2 și 3 din Legea 10/2001 se referă la respectarea acestor condiții atunci când fac trimitere la contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii 112/1995, iar nu la cele relative la valabilitatea sau nevalabilitatea titlului Statului Român, care a fost stabilita ulterior prin hotărâre judecătoreasca în temeiul unor prevederi legale survenite după încheierea de contractului de vânzare - cumpărare, iar tocmai de aceea în cazul contractelor de vânzare - cumpărare încheiate pana la apariția Legii 10/2001, în acțiunile în anularea acestora, instanțele de judecata soluționau cauzele prin prisma bunei sau relei credințe a pârtilor .

Consideră apelanta că evicțiunea a fost determinata de desființarea titlului statului, iar nu de nerespectarea de către cumpărătoare a condițiilor de încheiere a contractului de vânzare - cumpărare, întrucât aceasta avea convingerea ca Statul R. era adevăratul proprietar al apartamentului cumpărat.

Mai mult decât atât, obligația de garanție pentru evicțiune exista atât atunci când evicțiunea provine de la un terț, cat și în cazul evicțiunii provenite dintr-un fapt personal al vânzătorului, recte Statul R., cu atât mai mult cu cat eventuala culpa ce se poate imputa cumpărătorilor consta în faptul ca nu au apreciat corect titlul statului, aspect care dimpotrivă conturează reaua-credința a statului, care fara sa-si verifice titlul, a demarat procedura de vânzare a imobilului, creând aparenta unui proprietar veritabil, apelanta fiind de buna credința la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, neștiind ca statul nu deține un titlu valabil.

Consideră că lipsa de diligență nu îi poate fi imputată, cu atât mai mult cu cat cererea de cumpărare a imobilului s-a făcut în contextul legislativ de la data respectiva, iar fostul proprietar nu i-a adus la cunoștință faptul că ar fi depus vreo cerere de restituire în natură a imobilului, măcar printr-o notificare prin care să o atenționeze asupra intenției sale de a obține retrocedarea imobilului, și singurul în măsură să comunice acest aspect ar fi fost vânzătorul sau mandatarul acestuia și care nu a făcut acest lucru .

Chiar daca legiuitorul ar fi avut în vedere ca prevederile art. 50 ind.l raportate la dispozițiile art. 50 alin. 2 și 3 din Legea 10/2001 sa se refere la respectarea condițiilor relative la valabilitatea sau nevalabilitatea titlului Statului R., chiar și în aceasta situație, hotărârea instanței de fond este tot nelegala și netemeinica deoarece potrivit dispozițiilor legii speciale, chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost lipsite de efecte juridice ca urmare a nerespectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, li se restituie valoarea reactualizata a prețului achitat la cumpărare în schimbul locuințelor respective.

Prin aceasta norma insa, Statul R. si-a limitat propria răspundere pentru evicțiune în condițiile în care pierderea posesiei imobilului de către cumpărător intervine ca urmare a reglementarii incoerente prin care a fost creat cadrul restituirii imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 1945 -1989.

Cum, vânzătorul nu poate limita printr-o clauza contractuala răspunderea sa pentru evicțiunea determinata de actele sale anterioare celui lipsit efecte juridice, nici Statul R. nu poate, prin intermediul normei juridice, sa limiteze răspunderea sa pentru prejudicii ce izvorăsc din aplicarea unor norme ce nu respecta tehnica legislativa cu atât mai mult cu cat o asemenea limitare nu este permisa în cazul evicțiunii provenind din fapta proprie a vânzătorului - art.1339 C.civil - (a se vedea în acest sens decizia civila nr. 522/R/25 martie 2009 a Curții de Apel Oradea și care a menținut atât decizia civila nr. 271/. pronunțata de Tribunalul Satu M., cat și sentința civila nr.1453/11.03.2008 pronunțata de Judecătoria Satu M. prin care s-a dispus obligarea Statului R. la restituirea prețului de piața al imobilului tocmai cu aceasta motivare).

Astfel, în temeiul Legii nr. 112/1995 s-a recunoscut un drept chiriașilor de a cumpăra, în anumite condiții, locuințele pe care le ocupau în temeiul unor contracte de închiriere legal încheiate la data de 22 decembrie 1989.

În temeiul acestui drept, chiriașii au formulat cereri de cumpărare, așa cum cereri pe care le-au depus instituțiilor care reprezentau Statul R. în aceste raporturi juridice, revenindu-le acestor instituții sarcina de a stabili în ce măsura chiriașii îndeplinesc sau nu condițiile prevăzute de lege pentru a cumpăra, iar imobilele pot fi sau nu pot fi înstrăinate .

Ori, statul, după ce a vândut imobilul, în speță în anul 1997, perioada în care, conform Legii 112/1995 și a normelor metodologice în vigoare, imobilul naționalizat intra sub incidența legii reparatorii, a emis apoi HG 11/1997 de modificare a normelor metodologice de aplicare a Legii 112/1995, dând posibilitatea ca preluările efectuate în temeiul unor acte normative, printre care și Decretul nr.92/1950, sa fie apreciate ca fiind făcute fara titlu valabil, instanța și nu chiriașul cumpărător având competenta sa se pronunțe asupra acestor chestiuni, provocând astfel situațiile care au condus în final la deposedarea cumpărătorilor.

Au fost generate astfel numeroase situații conflictuale intre chiriașul cumpărător și fostul proprietar, practica judiciara ce a urmat acestei evoluții normative nefiind unitara, caracter determinat de lipsa de coerenta legislativa și de faptul ca modificarea actelor normative a intervenit în timpul derulării procedurii de restituire, respectiv de vânzarea a imobilelor și nu înainte de aceasta.

Așadar, Statul nu si-a îndeplinit obligația sa pozitiva de a reacționa în timp util și cu coerenta în fata chestiunii de interes general pe care o constituia restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretului de naționalizare (în acest sens este și Hotărârea P. c. României, 1 decembrie 2005, par.94-96, 112).

In consecința, chiar daca s-a reținut o culpa a cumpărătorului pentru a putea fi lipsit de efecte juridice contractul de vânzare-cumpărare, în raporturile dintre cumpărător și vânzător, culpa celui dintâi este infima deoarece administrația avea obligația de a stabili cu claritate ce imobile pot fi vândute și pentru ce imobile s-a demarat procedura de restituire și trebuia sa refuze înstrăinarea imobilelor din aceasta a doua categorie .

În opinia apelantei, se regăsește în această categorie, suferind un grav prejudiciu ca urmare a atitudinii lipsite de interes și de responsabilitate a reprezentanților instituțiilor statului si, în calitate de proprietar ce deține atributul dispoziției imobilului, Statul R. este cel care răspunde pentru evicțiune în aceste cazuri prin restituirea prețului de piața al imobilului fara a putea sa-si limiteze el însuși obligația de garanție.

Aceasta cu atât mai mult cu cat cumpărătorul nu are nici o posibilitate, pe de o parte sa interzică Statului R. sa-si limiteze obligația de garanție, iar pe de alta parte sa modifice aceasta limitare făcuta de către Statul R. printr-o norma juridica .

De altfel, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a pronunțat în mod constant în favoarea acordării foștilor chiriași a unor despăgubiri echivalente cu valoarea de circulație a imobilelor - ex. Cazul R. contra România.

Astfel, în cauza R. împotriva României, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului în măsura în care fostul chiriaș care a cumpărat imobilul și care ulterior a fost evins de foștii proprietari nu primește o despăgubire care sa fie echivalenta cu valoarea de circulație a bunului de care a fost deposedat.

Aceasta deoarece articolul 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede că " orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publica și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale de drept internațional " .

Iar potrivit art. 20 din Constituție, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenești vor fi aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, iar în raport cu legislația interna au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin prevederi mai favorabile .

Respectarea bunurilor presupune, în sensul Convenției, și în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, următoarele condiții cumulative:

- existenta unui bun ; aceasta noțiune are în vedere bunurile actuale, sau cel puțin o "speranța legitima " cu privire la un bun, în sensul de a-si obține drepturile sau de a se bucura efectiv de drepturile privind proprietatea;

- speranța legitima, respectiva speranța se presupune, numai când exista o baza suficienta în dreptul intern, iar aceasta este confirmata printr-o jurisprudența bine stabilita a instanțelor;

- existenta unei ingerințe, iar în ceea ce mă privește, instanța a constatat ca am avut un bun, respectiv un imobil, dobândit prin cumpărare de la Statul R., în temeiul unui act normativ edictat de către acesta, respectiv Legea 112/1995.

Se arată că, constatându-se nulitatea absoluta a contractului de vânzare - cumpărare apelanta a fost lipsita de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, astfel încât se consideră îndreptățită la obținerea unei compensații care sa fie în mod rezonabil corelată cu valoarea pecuniara a bunului, așa cum este aceasta stabilita în momentul în care privarea de proprietate este realizată.

În acest sens și în practica CEDO (hotărârea R. împotriva României din data de 19.10.2006), s-a statuat ca orice ingerința în folosința proprietății trebuie sa corespunda unui criteriu de proporționalitate. Curtea a arătat ca trebuie păstrat un echilibru just între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei. Echilibrul de conservat va fi distrus daca persoana în cauza suportă o sarcina specială și exorbitantă.

În acest sens, Curtea a statuat ca acest echilibru este atins, ca regulă generală, atunci când compensația plătită persoanei private de proprietate este în mod rezonabil corelata cu valoarea „ pecuniara " a bunului.

Prin desființarea de către instanța a contractului de vânzare - cumpărare,apelanta consideră că i s-a produs o ingerința în dreptul la respectarea bunurilor.

Cauza primordiala a acestei ingerințe, a constituit-o succesiunea incoerenta a legislației în materia restituirii proprietăților preluate în mod abuziv de către stat, în perioada 1945 - 1989, și care a făcut posibil ca Statul R. sa înstrăineze către chiriași imobile preluate în mod abuziv, iar ulterior, prin legislația adoptata sa recunoască dreptul foștilor proprietari de a solicita desființarea contractelor de vânzare - cumpărare și redobândirea proprietăților preluate în mod abuziv.

Față de aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al CEDO aplicabile în baza art. 20 alin. 2 din Constituția României ca fiind mai favorabile decât legislația interna și având și prioritate în aplicarea lor fata de reglementările interne în aceasta materie, cu atât mai mult cu cat Statul R. nu poate, prin intermediul normei juridice, sa limiteze răspunderea sa pentru prejudicii ce izvorăsc din aplicarea unor norme ce nu respecta tehnica legislativa, în mod greșit instanța de fond nu a făcut și aplicarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al CEDO și a jurisprudenței CEDO în aceasta materie, iar pe cale de consecința în mod greșit instanța de fond a apreciat că nu i se cuvine valoarea de circulație actuala a imobilului obiect al contractului de vânzare-cumpărare declarat nul.

Se arată că realizarea unui echilibru intre protecția proprietății și ingerința în dreptul de proprietate, se poate realiza numai prin acordarea unei reale despăgubiri, iar instanța de fond trebuia sa oblige Statul R., prin Ministerul Finanțelor Publice sa-i plătească cu titlu de despăgubiri suma de 293.740 lei echivalentul a 68.985 Euro reprezentând valoarea de circulație a imobilului.

Chiar daca contractul de vânzare-cumpărare s-ar fi încheiat cu încălcarea dispozițiilor Legii 112/1995, încălcarea datorându-se Statului R. care prin organele sale abilitate nu mi-a adus la cunoștința ca exista o cerere de restituire în natura a imobilului, deși avea aceasta obligație, chiar daca s-a reținut o culpa a apelantei, totuși, pentru a putea fi lipsit de efecte juridice contractul de vânzare - cumpărare, în raportul dintre cumpărător și vânzător, culpa apelantei este infima.

Cu toate acestea, în mod greșit instanța de fond nu si-a exercitat rolul activ în sensul ca nu a analizat cauza și prin prisma dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și ale art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al CEDO și nu a dat eficienta reglementarii cuprinse în Convenție, ca norma prioritara în raport cu legislația interna, hotărârea apelata fiind nelegala și netemeinica întrucât instanța de fond nu a făcut aplicarea în cauza a tuturor normelor interne sau europene în aceasta materie, aceasta cu atât mai mult cu cat instanța nu este ținuta de temeiul de drept invocat de către reclamant.

2. Greșita soluționare de către instanța de fond a capătului de cerere privind acordarea de daune interese pentru repararea prejudiciului pe care l-a suferit apelanta ca urmare a evicțiunii prin admiterea în mod greșit a excepției prescripției dreptului material la acțiune cu privire la acest capăt de cerere.

Astfel, în mod greșit instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pe acest capăt de cerere, cu motivarea ca în cauza, în temeiul disp.art.l, 3 și 8 alin.l din Decretul nr.167/1958 s-ar fi împlinit termenul de prescripție, întrucât în opinia instanței de fond termenul de prescripție de 3 ani a început sa curgă de la data pronunțării hotărârii irevocabile în anularea contractului meu de vânzare-cumpărare.

Arată apelanta că în acest mod nu s-a avut în vedere că acest capăt de cerere este întemeiat atât pe dispozițiile dreptului comun în materie, cat și pe dispozițiile legilor speciale de reparație, așa cum rezulta din conținutul cererii de chemare în judecată.

Astfel, instanța de fond în mod greșit a analizat excepția prescripției dreptului material la acțiune pe acest capăt de cerere prin raportare la dispozițiile art.l, art.3 și art.8 alin. 1 din Decretul nr.167/1958 pe care le-a coroborat insa numai cu reglementările dreptului comun în materie, adică cu dispozițiile art. 1337, art.1341, art. 1350 Cod civil, fara insa sa le coroboreze și cu dispozițiile Legii nr. 1/2009 pe care eu mi-am întemeiat acțiunea.

Or, în cauza, dreptul la acțiune nu poate fi sancționat prin opunerea prescripției extinctive, față de temeiul juridic al acțiunii, respectiv dispozițiile Legii nr.1/2009.

Consideră apelanta că această lege aduce modificări de substanță Legii nr. 10/2001, stabilind că „ proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești, definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Prin urmare, această nouă reglementare cu privire la prețul de piață stabilit conform standardelor internaționale, pe bază de expertiză, creează un nou drept, separat de cel reglementat anterior modificării, care nu făcea referire decât la restituirea prețului actualizat, fără expertiză obligatorie și preț de piață la nivelul standardelor internaționale (a se vedea în acest sens decizia nr. 284 din 19 ianuarie 2011 a Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală și decizia civila nr. 3057/15.09.2011 a Curții de Apel Cluj).

Așadar, în speță nu este vorba, doar de reglementarea unor aspecte vizând modalitățile și persoana obligată la plata despăgubirilor, ci de un drept subiectiv cu un conținut nou, inexistent anterior și ca atare, nesusceptibil de sancțiunea prescripției înainte de a avea existență juridică.

Consideră așadar apelanta că art.50 ind. 1 din Legea nr.10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 instituie un nou termen de prescripție pentru chiriașii ce au cumpărat imobilele în baza Legii 112/1995.

Pe de alta parte, art. 50 ind. 1 alin.(l) din Legea nr. 10/2001 instituie o forma speciala de răspundere pentru evicțiune, iar restituirea prețului la valoarea de piața este o consecința a acestei răspunderi.

Ori, dreptul comun în materie, recte art. 1337 Cod civil dispune ca vânzătorul este de drept obligat sa garanteze pe cumpărător de evicțiunea totala sau parțiala a lucrului vândut, cumpărătorul evins având dreptul să ceara vânzătorului restituirea prețului (art. 1341 cod civil), restituirea fructelor, spezele de proces, spezele vânzării-cumpărării și daune interese.

Iar potrivit art.1341 pct. 4 raportat la art. 1350 Cod Civil în caz de evicțiune totala consumată, cumpărătorul are dreptul și la daune interese constând în diferența dintre preț și sporul de valoare dobândit de lucru intre momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau daca sporul a fost sau nu previzibil.

Așadar, întrucât daunele interese pentru evicțiune cuprind printre altele și diferența de valoarea a imobilului între data cumpărării și data evingerii cumpărătorului, iar daunele interese reprezentând diferența de valoarea a imobilului intre data cumpărării și data evingerii cumpărătorului puteau fi cerute numai în baza Legii nr. 1/2009 de către cumpărătorul care a dobândit un imobil în temeiul Legii nr.112/1995, dreptul apelantei de a cere daune interese pentru repararea prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a evicțiunii s-a născut la data intrării în vigoare a legii pe care se întemeiază aceasta pretenție, respectiv Legea nr.1/2009.

În consecința, apelanta consideră că putea să formuleze o cerere privind acordarea prețului de piața al imobilului și care reprezintă daunele interese în materia evicțiunii doar din momentul apariției Legii nr.1/2009 care dă posibilitatea celor cărora li s-a desființat titlul de proprietate constituit în temeiul Legii nr. 112/1995, sa ceara prețul de piața al imobilului.

Din aceasta perspectiva, cererea privind restituirea prețului de piața s-a născut la data de 03.02.2009, când a intrat în vigoare Legea nr.1/2009, deci este formulata în interiorul termenului impus de art.l din Decretul nr. 167/1958, iar în aceste condiții, termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1958 nu era împlinit la data formulării cererii de chemare în judecata, excepția fiind astfel nefondata, iar pe cale de consecința hotărârea instanței de fond este nelegala și netemeinica.

Pe de alta parte, chiar daca în cauza nu ar fi incidente dispozițiile Legii nr. 1/2009 în ceea ce privește stabilirea unui nou termen de prescripție pentru chiriașii ce au cumpărat imobilele în baza Legii 112/1995 și care au fost evinși, iar în cauza s-ar aplica numai dreptul comun în materie, chiar și așa în cauza nu s-a împlinit termenul de prescripție astfel cum acesta a fost reglementat prin dispozițiile art.l, art.3 și art.8 alin. 1 din Decretul nr.167/1958.

Aceasta deoarece, chiar daca sentința civila nr. 804/06.02.2003 data de Judecătoria sector 1 București a fost menținută, în ceea ce o privește, prin decizia civila nr. 136/28.01.2005 data de Curtea de Apel București Secția a-lll-a civila, acțiunea nu poate fi considerată prescrisă raportat la faptul ca abia în anul 2010 i s-a cerut eliberarea imobilului și predarea lui efectiva către fostul proprietar, respectiv în cadrul dosarului nr._/299/2010, în prezent aflat pe rolul Tribunalului București Secția a V-a civila, având ca obiect evacuarea, iar în consecința termenul de prescripție a început sa curgă de la data formulării cererii în evacuarea.

Pe de alta parte, daca nu s-ar tine seama de cele menționate în paragraful precedent, eventual termenul de prescripție ar trebui sa fie calculat de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii pronunțate în contestația în anulare formulata împotriva deciziei civile nr. 136/28.01.2005 data de Curtea de Apel București Secția a III-a civila, respectiv inițial de la decizia civila nr. 2139/16.11.2006 data de Curtea de Apel București Secția a III-a civila în dosarul nr._/2/2005, iar ulterior de la decizia civila nr. 1233/22.11.2010 data de Curtea de Apel București Secția a III-a Civila în dosarul nr._ având ca obiect contestația în anulare formulata împotriva deciziei civile nr. 136/28.01.2005 data de Curtea de Apel București Secția a III-a civila, astfel încât acțiunea nu poate fi considerată prescrisă, iar pe cale de consecința hotărârea instanței de fond este nelegala și netemeinică.

3. Hotărârea instanței de fond este nelegala și netemeinica întrucât în mod greșit a reținut ca excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la capătul de cerere pe evicțiune primează în ordinea soluționării față de excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei-parate M. București prin Primarul General.

Or, chiar daca excepția prescripției dreptului material la acțiune este o excepție care face de prisos cercetarea pe fond a cauzei, aceasta nu înseamnă că trebuie soluționata cu prioritate fata de excepția lipsei calității procesuale pasive, așa cum în mod greșit a reținut instanța de fond și a procedat în consecința, întrucât mai întâi trebuie stabilit care este cadrul procesual, pentru a se ști cu exactitate care sunt participanții la proces, iar abia după ce se stabilește cadrul procesual, urmează sa se soluționeze celelalte excepții, inclusiv excepția prescripției dreptului material la acțiune .

În consecința, consideră apelanta că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond pentru stabilirea cadrului procesual prin soluționarea cu prioritate a excepției lipsei calității procesuale pasive, iar abia după aceea să se pronunțe eventual și pe excepția prescripției dreptului material la acțiune.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 282 și următoarele Cod Procedura Civilă.

Tribunalul București - Secția a V-a Civilă prin decizia civilă nr.149/18.02.2013 a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, a menținut în rest dispozițiile sentinței.

În considerentele deciziei s-a arătat că reclamanta a învestit prima instanță cu o acțiune având ca obiect obligarea pârâtului M. Economiei și Finanțelor la restituirea prețului . în București, ., ., la valoarea de circulație (de piață), precum și obligarea ambilor pârâți - M. Economiei și Finanțelor și M. București, prin Primar General - la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a evicțiunii, în cuantum provizoriu de 65.000 euro.

Din motivarea în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată, rezultă fără nici un dubiu faptul că reclamanta a înțeles să se prevaleze, în demersul său judiciar, atât de dispozițiile de drept comun în materia evicțiunii (art.1341-1348 Cod Civil de la 1864), cât și de dispozițiile speciale – respectiv art.50 ind. 1 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost introdus prin Legea nr.1/2009.

Pe de o parte, cu referire la dreptul comun, respectiv art. 1341-1348 Cod civil, reclamanta a susținut că vânzătorul, adică Statul R. prin instituțiile sale (M., prin Primarul General), trebuie sa despăgubească pe cumpărător în caz de evicțiune, atât de pierderea pe care a suferit-o (lucrum cesans) cat și de beneficiul nerealizat (damnum emergens), că art. 1341 cod civil prevede că daunele interese la care are dreptul cumpărătorul evins cuprind și excedentul de valoare, adică diferența între prețul plătit și sporul de valoare dobândit de bun între momentul vânzării și momentul evicțiunii și că potrivit art. 1344 Cod civil vânzătorul răspunde de creșterea valorii bunului din orice cauza, indiferent cat de mare ar fi.

Pe de altă parte, cu referire la legea specială, reclamanta a arătat că pârâtul M. Economiei și Finanțelor, în temeiul art.50 al.3 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.10/2001 publicata în Monitorul Oficial partea I nr. 63/3.02.2009, trebuie să-i restituie prețul de piața al apartamentului nr. 4 situat în București, . ., aceasta și în raport de art. 50¹ alin. 2 din aceeași lege care prevede ca valoarea despăgubirilor se stabilește prin expertiză.

Față de aceste temeiuri de drept și mai ales față de pretențiile concrete formulate și de motivele de fapt și de drept invocate, prima instanță a înțeles să analizeze - pe de o parte, dacă dreptul de a cere despăgubiri potrivit dreptului comun s-a prescris și - pe de altă parte, dacă dreptul la restituirea prețului de piață există în patrimoniul reclamantei.

Tribunalul a constatat că în acest fel, prima instanță a răspuns întocmai cererilor cu care a fost învestită, cu respectarea art.129 Cod pr. civilă, ținând seama, după cum se va arăta în cele ce urmează și de împrejurarea că instanța nu este ținută de temeiul de drept indicat de reclamant într-o asemenea măsură încât să se considere, în cauză, că ar fi fost ținută să analizeze și capătul al doilea de cerere prin raportare la ambele temeiuri de drept invocate.

Pornind de la cele de mai sus, analizând primul motiv de apel Tribunalul reține că judecătoria a stabilit în mod corect și complet situația de fapt, raportat la care a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente.

Astfel, în cauză s-a demonstrat că printr-o decizie irevocabilă contractul de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 de apelanta reclamantă cu autoritatea administrativă a fost constatat nul absolut pentru fraudă la lege și că, acesta, în calitate de cumpărătoare, nu a manifestat minima diligență necesară pentru a verifica existența cererii de restituire formulată de foștii proprietari, ignorând totodată prevederile art.1 din Legea nr. 112/1995 ce permiteau vânzarea către chiriași doar a locuințelor preluate cu titlu.

În aceste condiții, în litigiul de față nu se poate reține o situație de fapt și de drept contrară, în sensul pretins de apelanta reclamantă, acela că ar fi fost de bună credință a încheierea contractului, în caz contrar fiind încălcată puterea de lucru judecat a hotărârii judecătorești menționate.

D. urmare, toate susținerile apelantei reclamante, subsumate primului motiv de apel, care tind la încălcarea prezumției absolute de veridicitate și legalitate a hotărârii anterioare (respectiv că ar fi fost de bună credință la încheierea contractului, că nu ar avea nicio culpă pentru încheierea contractului în condiții de nelegalitate, că nu avea cunoștință de nevalabilitatea titlului statului și că foștii proprietari nu ar fi notificat-o în mod direct cu privire la intenția de a solicita restituirea bunului), exced litigiului de față și prin urmare nu vor fi analizate pe această cale, câtă vreme aceste apărări au fost deja invocate de apelanta reclamantă în litigiul anterior și găsite înlăturate de instanța de recurs de la acel moment, irevocabil.

Tribunalul a reținut, prin urmare, că în mod corect s-a constatat de către prima instanță faptul că reclamanta nu este îndreptățită la restituirea prețului de piață al apartamentului, întrucât nu poate beneficia de dispozițiile art.50 ind. 1 din Legea nr.10/2001, față de împrejurarea că în speță contractul nu a fost încheiat cu respectarea Legii nr.112/1995.

Apelanta a susținut că, într-o atare situație, ar trebui înlăturată de la aplicare în temeiul art.20 din Constituție și cu referire la jurisprudența CEDO în cauza R. contra României, norma prevăzută la art.50 alin.3, prin care statul a înțeles să își restrângă obligația de garanție pentru evicțiune într-o așa de mare măsură încât să afecteze însăși substanța dreptului, deoarece restituirea prețului actualizat ar reprezenta o despăgubire neconformă cu prejudiciul suferit – pierderea bunului.

Tribunalul a considerat că această susținere nu este fondată, întrucât protecția acordată de CEDO se referă numai la drepturile legal dobândite, iar nu la cele care au fost dobândite în frauda legii, situația de fapt din cauza de față fiind distinctă de cea reținută în cauza R.. În respectiva cauză se reținuse irevocabil buna credință a chiriașului cumpărător, astfel încât acesta beneficia de un bun, câtă vreme o instanță constatase valabilitatea contractului încheiat cu statul, ingerința constând în desființarea hotărârii judecătorești care recunoscuse validitatea contractului, prin redeschiderea procesului ca urmare a unui recurs în anulare promovat de Procurorul General. Or în prezenta cauză, așa cum s-a arătat, contractul a fost constatat nul și s-a reținut irevocabil frauda la lege și reaua credință a cumpărătoarei, printr-o hotărâre judecătorească care a constatat dimpotrivă, nevalabilitatea vânzării, circumstanțele fiind în mod evident diferite, astfel încât reclamanta nu se poate prevala de o jurisprudență nerelevantă.

Chiar considerând că apelanta ar fi îndreptățită la restituirea prețului actualizat al apartamentului, în temeiul art. 50 alin. 3 din Legea nr.10/2001, Tribunalul constată că acesta nu a învestit instanța cu o atare pretenție, susținând dimpotrivă că acest tip de despăgubire ar reprezenta o ingerință în dreptul său de proprietate, aspect ce nu se poate reține însă, pentru considerentele deja expuse.

Cu privire la cel de al doilea și al treilea motiv de apel, Tribunalul a reținut că apelanta pretinde în primul rând că ordinea soluționării excepțiilor nu a fost corect stabilită și, în al doilea rând, că la soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru daunele interese ca urmare a evicțiunii, nu au fost avute în vedere dispozițiile legii speciale.

Într-adevăr, având de analizat excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului material la acțiune, prima instanță trebuia să acorde preferință excepției lipsei calității procesuale pasive.

Regula enunțată la art. 137 alin. 1 codul de procedură civilă nu acoperă toate situațiile care se pot ivi în practică, astfel că doctrina a contribuit la rezolvarea acestei probleme prin consacrarea unei a doua reguli, în sensul că ” în lipsa unui text care să reglementeze modul în care trebuie să procedeze instanța, judecătorul trebuie să deducă ordinea în care se va pronunța asupra excepțiilor din caracterul și efectele pe care le produc acestea în cadrul procesului civil.”Astfel, „în toate cazurile în care judecătorii se văr puși în situația de a cerceta laolaltă mai multe chestiuni…., în aceeași cauză, dacă aceste chestiuni sunt de natură a nu fi examinate decât succesiv, ei trebuie să țină seamă de o ordine logică, de o succesiune rațională, începând cu examinarea și soluționarea chestiunilor care au în mod logic prioritate… .”

Or, stabilirea cadrului procesual pasiv, este prioritară față de prescripția dreptului material la acțiune, deoarece prescripția nu poate fi invocată decât de acel pârât care, fiind titularul obligației în raportul juridic dedus judecății, are interesul de a opune reclamantului lipsa de diligență în realizarea dreptului subiectiv pretins. Pe de altă parte, eventualele cazuri de întrerupere ori de suspendare a prescripției nu ar putea fi opuse oricărei persoane, ci numai aceluia în favoarea căruia curge prescripția, or acesta nu poate fi determinat decât prin verificarea calității procesuale pasive, pentru a se stabili că dreptul pretins de reclamant este opus chiar titularului obligației corelative.

Examinând această excepție, Tribunalul a constatat că nu este întemeiată, întrucât calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice este justificată, față de dispozițiile art. 50 ind.1 din legea nr. 10/2001, care stabilesc că restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către M. Economiei și Finanțelor (în prezent Ministerul Finanțelor Publice) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Față de aceste prevederi legale, tribunalul a apreciat că prin instituirea acestui raport juridic obligațional, legiuitorul a derogat de la normele generale prevăzute de art. 1337-1341 Cod civil urmărind în acest mod să pună la dispoziția tuturor persoanelor fizice aflate în ipoteza menționată (contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) posibilitatea dobândirii valorii de prețului de piață al imobilului cumpărat, de la un debitor unic în toate raporturile juridice având aceeași situație premisă, respectiv de la Ministerul Finanțelor Publice.

Așa fiind, prin norme speciale derogatorii de la dreptul comun, legiuitorul a înțeles să stabilească în ipoteza dedusă judecății, că legitimarea procesuală aparține Ministerului Finanțelor Publice.

Cât privește calitatea procesuală a pârâtului M. București prin Primarul General, Tribunalul a constatat că aceasta se justifică în raport de obiectul și motivarea în fapt și în drept din cererea de chemare în judecată, prin aceea că reclamanta invocă acel aspect al obligației de răspundere a vânzătorului pentru evicțiune, constând în plata unor daune interese către cumpărătorul evins. Or, după cum se va relua în cele ce urmează, în această privință, legea specială nu conține nicio derogare de la principiile generale de drept comun, astfel încât, calitatea procesuală pasivă aparține în continuare vânzătorului, neputând să fie transferată contra legem unei alte persoane.

Pentru aceste motive, constatând că prima instanță nu a stabilit corect ordinea soluționării excepțiilor și având în vedere că instanța de apel, în temeiul efectului devolutiv al acestei căi de atac, este îndreptățită să analizeze ea însăși excepția omisă, nefiind necesară trimiterea spre rejudecare, în temeiul art.296 Cod pr. civ. apelul a fost admis în această privință, iar hotărârea schimbată în parte, în sensul că a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiată.

Cât privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, cu referire la obligarea pârâților la plata de daune interese pentru evicțiune, Tribunalul a constatat că acesta a fost în mod legal și temeinic dezlegată de prima instanță.

Într-adevăr, așa cum s-a reținut, acțiunea a fost formulată după mai mult de trei ani de la data la care hotărârea prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare a rămas irevocabilă, acesta fiind momentul la care s-a produs cauza evicțiunii și prin urmare, momentul în care s-a născut dreptul reclamantei la acțiune.

Contrar susținerilor apelantei reclamante, . Legii nr.1/2009 nu a creat în patrimoniul acesteia un drept nou la daune interese, întrucât art.50 ind.1, de care înțelege să se prevaleze aceasta, nu conține dispoziții derogatorii în ceea ce privește obligarea la daune interese pentru evicțiune, distinct de dreptul la restituirea prețului de piață.

Or, în lipsa unei dispoziții exprese, derogatorii, în legea specială, de care să se poată prevala acesta, în patrimoniul reclamantei nu s-a născut un drept nou, la un moment ulterior celui reținut de prima instanță.

Totodată, nu se poate reține nici că dreptul la despăgubire s-ar naște la momentul ulterior și viitor la care va fi soluționată irevocabil acțiunea în revendicare, în acest sens fiind necesar a se avea în vedere că acțiunea ulterioară, în revendicare, nu este aptă să înlăture cauza inițială a evicțiunii – aceea a constatării nulității contractului, acesta fiind singurul moment al nașterii dreptului material la acțiune pentru orice alte despăgubiri pretinse în temeiul garanței prevăzute de art.1341-1347 Cod civil de la 1864, care nu fac obiectul unor norme speciale ulterioare.

În fine, este lipsită de orice temei legal susținerea apelantei reclamante în sensul că momentul nașterii dreptului ar trebui să fie data la care în mod irevocabil s-a respins contestația în anulare formulată împotriva deciziei prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului, câtă vreme evicțiunea s-a produs, așa cum s-a arătat, la momentul anterior al declarării nulității, formularea acestei căi de atac extraordinare neavând nici un efect asupra cursului prescripției .

Pentru considerentele expuse, tribunalul a constatat nefondat al doilea motiv de apel, hotărârea primei instanțe fiind legală și temeinică, în privința soluției asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta B. M..

În motivele de recurs se arată că hotărârea este nelegală și netemeinică, pentru următoarele considerente:

In cererea de chemare in judecată reclamanta a făcut referire la buna sa credință numai pentru ca să poată arata instanței de judecată că acesta a fost temeiul anularii contractului său de vânzare-cumpărare si ca să poată invoca faptul că beneficiază de prevederile art. 50 si 50 ind.l din Legea nr.10/2001, care nu prevăd in mod specific buna sau reaua-credință ca si criteriu de aplicare a acestor dispoziții.

Tocmai de aceea reclamanta a criticat sentința instanței de fond, prin motivele de apel, sub aspectul greșitei rețineri de către instanța de fond a invocării bunei credințe si că anularea contractului său de vânzare-cumpărare s-ar fi produs ca urmare a încălcării prevederilor art.1 din Legea nr. 112/1995; precum si sub aspectul greșitei rețineri de către instanța de fond că astfel nu i se aplica dispozițiile art. 50¹ alin.1 din Legea pentru modificarea si completarea Legii nr.10/2001 publicată in Monitorul Oficial partea l nr. 63/3.02.2009, iar că pe cale de consecință nu poate obține valoarea actualizată a prețului achitat la cumpărare.

Aceasta deoarece contractul de vânzare-cumpărare al reclamantei a fost anulat de către instanțele de judecată întrucât aceasta ar fi fost de rea credință la încheierea acestuia, deși acest lucru nu corespundea adevărului.

Întrucât contractul de vânzare-cumpărare al reclamantei a fost anulat de către instanțele de judecată deoarece aceasta ar fi fost de rea credință la încheierea acestuia, in mod greșit instanța de apel a reținut in considerentele hotărârii recurate ca instanța de fond in mod ar fi stabilit in mod corect si complet situația de fapt, respectiv invocarea de către reclamantă a bunei credințe ca temei al admiterii cererii sale de chemare in judecată si că astfel nu se mai poate pune in discuție buna sau reaua sa credința pentru ca in caz contrar s-ar încălca puterea de lucru judecat, iar in consecință in mod greșit instanța de apel a mai reținut că nu i s-ar aplica dispozițiile art. 50¹ alin. 1 întrucât reclamanta ar fi fost de rea credință.

Recurenta – reclamantă solicită să se observe că, in esență, problema de drept pusă in discuție este modul de aplicare a prevederilor art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 1/2009.

Potrivit prevederilor acestui articol, "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive si irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piața al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare; valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză."

Așadar, condiția esențială, din dispozițiile art. 50 ind.1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost introdus prin Legea nr.1/2009, pentru a se putea dispune obligarea la plata valorii de circulație a imobilului, este aceea ca contractul să se fi încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Prin urmare, legea nu prevede în mod specific buna sau reaua-credință ca si criteriu de aplicare a acestei dispoziții, ci pe aceea a respectării prevederilor Legii nr. 112/1995 .

Ori, la momentul semnării de către reclamantă a contractului de vânzare-cumpărare nr. 4467/_, respectiv la data de 16.06.1997, titlul Statului Român era valid; nevalabilitatea acestuia fiind constatată abia prin sentința civilă nr. 5540/15.04.1987, deci după încheierea contractului de vânzare-cumpărare al reclamantei.

Așadar, la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare, Statul Român era proprietar asupra imobilului, conform Decretului nr. 92/1950, catalogat de Legea nr. 112/1995 si de Normele Metodologice de aplicare a legii drept "titlu".

In consecință, in cauză sunt aplicabile si prevederile legii speciale, respectiv art. 50 si 50 ind.1 din Legea 10/2001, republicată, întrucât contractul de vânzare - cumpărare al reclamantei a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, neexistând nicio dovadă contrară.

Aceasta deoarece, potrivit art. 9 din Legea nr.112/1995, in vigoare la data încheierii de către reclamantă a contractului de vânzare - cumpărare, "chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie in natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrala sau in rate a prețului".

Totodată, alin. 6 stipula ca fac excepție de la prevederile alin. 1, adică nu pot cumpăra apartamentele ocupate, chiriașii titulari de contract sau membrii familiilor lor care au dobândit sau înstrăinat o locuința proprietate personala după ianuarie 1990 in localitatea de domiciliu.

De asemenea, potrivit art. 10 din legea mai sus menționată, sunt exceptate de la vânzare apartamentele care la momentul intrării in vigoare a legii beneficiau de dotări speciale - piscine, saună, seră, bar, vinoteca sau camera frigorifica. Sunt, de asemenea, exceptate de la vânzare locuințele care au avut destinația de casa de oaspeți, de protocol, cele declarate monumente istorice si din patrimoniu național, precum si cele folosite ca reședințe pentru foștii si actualii demnitari.

In consecință, la momentul semnării de către reclamantă a contractului de vânzare-cumpărare, singurele condiții prevăzute de Legea nr.112/1995, pe care aceasta trebuia să le respecte pentru a putea încheia contractul de vânzare-cumpărare pentru imobilul pe care îl ocupa erau:

- existența unui contract de închiriere valabil,

- expirarea termenului de sase luni de la . legii,

- lipsa dotărilor ori a destinațiilor speciale menționate

- inexistența in proprietatea chiriașilor titulari sau a familiei acestora a unei locuințe dobândite după 1 ianuarie 1990, chiar înstrăinată in localitatea de domiciliu; toate aceste condiții fiind îndeplinite in cazul reclamantei.

Ori, prevederile art. 50 ind.1 raportate la dispozițiile art. 50 alin. 2 si 3 din Legea nr.10/2001 se refera la respectarea acestor condiții atunci când fac trimitere la contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, iar nu la cele relative la valabilitatea sau nevalabilitatea titlului Statului Român, care a fost stabilită ulterior prin hotărâre judecătorească in temeiul unor prevederi legale survenite după încheierea de contractului de vânzare-cumpărare.

In consecință, ambele hotărâri sunt nelegale si netemeinice întrucât atât instanța de apel cât si instanța de fond, in mod greșit au reținut că:

- contractul de vânzare-cumpărare al reclamantei ar fi fost anulat ca urmare a încălcării de către aceasta a prevederilor art. 1 din Legea nr.112/1995; acesta fiind anulat prin prisma relei credințe iar nu ca urmare a încălcării de către reclamantă a prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995;

- astfel, reclamantei nu i se aplica dispozițiile art. 50 ^: alin.1 din Legea pentru modificarea si completarea Legii nr.10/2001.

Ori, in prezenta cauză, evicțiunea a fost determinată de Statul Român, care fără să-și verifice titlul, a demarat procedura de vânzare a imobilului, creând aparența unui proprietar veritabil, reclamanta neștiind că statul nu deține un titlu valabil; evicțiunea nefiind determinată de nerespectarea de către reclamantă a condițiilor de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995

Pe de altă parte, dispozițiile art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, nu fac decât să aplice instituția răspunderii pentru evicțiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 si înstrăinate de stat unor chiriași in baza Legii nr. 112/1995.

Insă, dispozițiile art.50 din Legea nr.10/2001 nu pot fi interpretate în sensul că ar deroga de la prevederile Codului civil ce reglementează instituția evicțiunii, sau ca ar limita răspunderea statului pentru evicțiune, cu atât mai mult cu cât o asemenea limitare nu este permisă in cazul evicțiunii provenind din fapta proprie a vânzătorului (art.1339 C. civil).

Aceasta deoarece, este adevărat că, potrivit dispozițiilor legii speciale chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate in temeiul Legii nr. 112/1995 au fost lipsite de efecte juridice li se restituie valoarea reactualizată a prețului achitat la cumpărare în schimbul locuințelor respective.

Prin această normă însă, Statul Român și-a limitat propria răspundere pentru evicțiune in condițiile in care pierderea posesiei imobilului de către cumpărător intervine ca urmare a reglementarii incoerente prin care a fost creat cadrul restituirii imobilelor preluate in mod abuziv in perioada 1945 -1989.

Cum, vânzătorul nu poate limita printr-o clauza contractuală răspunderea sa pentru evicțiunea determinată de actele sale anterioare celui lipsit efecte juridice nici Statul Român nu poate, prin intermediul normei juridice, sa limiteze răspunderea sa pentru prejudicii ce izvorăsc din aplicarea unor norme ce nu respecta tehnica legislativa.

Ori, tocmai datorită modului arbitrar in care, prin intermediul normei juridice, Statul Român s-a limitat obligația de garanție, in temeiul dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al CEDO, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a pronunțat în mod constant în favoarea acordării foștilor chiriași a unor despăgubiri echivalente cu valoarea de circulație a imobilelor - ex. Cazul R. c.a România.

In cauza de față, recurenta – reclamantă a suferit un grav prejudiciu ca urmare a atitudinii lipsite de interes si de responsabilitate a reprezentanților instituțiilor Statul Român care, in calitate de proprietar ce deține atributul dispoziției imobilului, este cel care răspunde pentru evicțiune in aceste cazuri.

Așadar, recurenta - reclamantă, in calitate de cumpărător evins, are un drept de creanță asupra statului vânzător, iar coroborând prevederile art.48 alin. 2, alin. 3, alin. 5 cu ale art. 50 din Legea nr. 10/2001, raportat la art.1337-1346.C.civil, statul trebuie să-i plătească acesteia nu doar prețul actualizat, ci si sporul de valoare stabilit prin expertiza, respectiv valoarea de circulație a imobilului.

In consecința, chiar dacă s-ar admite că jurisprudența CEDO concretizata prin Hotărârea R. c. României nu ar fi aplicabilă speței, soluția de admitere a acțiunii își găsește suport in prevederile legale menționate anterior, coroborate cu art.48, 50 în Legea nr.10/2001 (a se vedea in acest sens si decizia civila nr. 522 R din data de 25.03.2009 a Curții de Apel Oradea - Secția civila mixtă).

2. Hotărârea recurată este nelegală si netemeinică întrucât in mod greșit atât instanța de apel cât si instanța de fond au reținut ca in cauza nu este incident art. 1 din Primul Protocol Adițional al Convenției si ca situația de fapt ar fi distincta de cea reținuta în cauza R., întrucât in opinia instanței de apel in cauza R. se reținuse in mod irevocabil buna credința a chiriașului cumpărător, iar ca astfel nu i s-ar aplica reclamantei dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al CEDO prin prisma Cazul R. c.a România.

Ori, prin hotărârea din dată de 12.03.2001, Curtea de Apel București a admis recursul formulat de A. R. si a respins acțiunea in anularea contractului de vânzare litigios, cu reținerea bunei credințe a recurentei A. R..

Insă, prin decizia civila din data de 12.02.2003, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul in anulare formulat de procurorul general împotriva deciziei civile din data de 12 .03. 2001 antemenționată, a casat decizia civila din data de 12.03.2001 a Curții de Apel din București si a confirmat temeinicia anularii contractului de vânzare din data de 16 octombrie 1997.

Pentru a pronunța aceasta hotărâre, Curtea Supremă de Justiție a reținut in considerentele acesteia, pe o parte ca Primăria a acționat cu rea credința la încheierea contractului de vânzare, iar pe de alta parte ca A. R. nu și-a dovedit buna sa credință, in special prin faptul ca nu s-a informat asupra situației apartamentului in chestiune.

Așadar, ca urmare a casării, decizia civila din data de 12.03.2001 a Curții de Apel București nu mai putea produce nici un fel de efecte, aceasta considerându-se că nu a existat niciodată. Aceasta deoarece, potrivit art. 311 din Codul de procedura civila hotărârea casata nu are nici o putere (a se vedea in acest sens si decizia nr. 1186/02.07.2009 a Curții de Apel Oradea - secția civilă mixtă).

Așadar, nici buna credința reținută de către instanța de recurs care a pronunțat hotărârea din data de 12.03.2001 nu a mai subzistat, reaua credința atât a Primăriei cât si a d-nei A. R. fiind reținută în considerentele hotărârii din data de 12.02.2003 data de Curtea Supremă de Justiție, ca temei al admiterii recursului in anulare.

Pe de alta parte, chiar in Hotărârea CEDO in Cauza R. împotriva României s-a reținut ca „Prin Hotărârea din 12 februarie 2003, Curtea Suprema de Justiție a admis recursul in anulare formulat de procurorul general împotriva Hotărârii din 12 martie 2001, menționata mai sus. Ea a statuat ca, având in vedere ca Legea nr. 112/1995, modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 11/1997, nu permitea decât vânzarea imobilelor naționalizate de stat în baza unui titlu valabil, apartamentul in litigiu naționalizat fără titlu valabil, nu ar fi trebuit să facă obiectul unui contract de vânzare-cumpărare, care era prin urmare lovit de nulitate absoluta. Curtea Suprema de Justiție a apreciat ca primăria fusese de rea-credința la încheierea contractului de vânzare-cumpărare si ca reclamanta nu își dovedise buna-credința, dând dovada in special de o lipsa de diligență in a se informa asupra situației apartamentului in discuție. Prin urmare, Curtea Suprema de Justiție a casat Hotărârea din 12 martie 2001 a Curții de Apel București si a confirmat temeinicia soluției de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare din 16 octombrie 1997."

Ori, si recurenta – reclamantă a fost considerată ca fiind de buna credința, acesta fiind si motivul pentru care Tribunalul București a admis apelul său, a desființat hotărârea apelata si a respins acțiunea in anularea titlului său de proprietate, însă prin admiterea recursului s-a admis acțiunea reclamanților, astfel încât situația reclamantei este aceeași cu situația reținuta în cauza R..

Cu alte cuvinte, întrucât si in cauza R., instanța de judecată, recte Curtea Suprema de Justiție, a apreciat ca A. R. nu își dovedise buna-credință, dând dovada in special de o lipsa de diligență in a se informa asupra situației apartamentului in discuție, prin reținerea relei credințe a acesteia, situația din cauza R. este similara cu cea din cazul reclamantei, care a fost considerată de buna credința de către o instanța de judecată, pentru ca ulterior să fie considerată de rea credința de către o altă instanța de judecata; iar in consecința in cauza este incident art.1 din Primul Protocol Adițional al Convenției, iar nu așa cum in mod greșit a reținut instanța de apel a cărei hotărâre recurata este nelegala si netemeinică.

In speța, recurenta – reclamantă a avut calitatea de proprietara tabulara asupra apartamentului si a deținut un bun de care ulterior a fost deposedata din culpa Statului Român prin adoptarea unei legislații inconsecvente.

Ori, potrivit art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului „orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica si in condițiile prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului internațional".

Respectarea bunurilor presupune, in sensul Convenției, si in conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, următoarele condiții cumulative:

- existența unui bun; această noțiune are in vedere bunurile actuale, sau cel puțin o "speranța legitima " cu privire la un bun, in sensul de a-și obține drepturile sau de a se bucura efectiv de drepturile privind proprietatea;

- speranța legitima, respectiva speranța se presupune, numai când exista o baza suficienta in dreptul intern, iar aceasta este confirmată printr-o jurisprudența bine stabilita a instanțelor ;

- existența unei ingerințe, iar in ceea ce o privește pe recurenta - reclamantă, instanța a constatat că a avut un bun, respectiv un imobil, dobândit prin cumpărare de la Statul Român, in temeiul unui act normativ edictat de către acesta, respectiv Legea nr.112/1995.

In acest sens, si in practica CEDO (de exemplu, hotărârea R. împotriva României din data de 19.10.2006), s-a statuat ca orice ingerința in folosința proprietății trebuie să corespunda unui criteriu de proporționalitate. Curtea a arătat că trebuie păstrat un echilibru just între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei. Echilibrul de conservat va fi distrus dacă persoana in cauza suporta o sarcina speciala si exorbitantă.

In acest sens, Curtea a statuat că acest echilibru este atins, ca regula generala, atunci când compensația plătită persoanei private de proprietate este in mod rezonabil corelata cu valoarea „pecuniara" a bunului.

Prin desființarea de către instanța a contractului de vânzare – cumpărare al recurentei - reclamante, i s-a produs acesteia o ingerință in dreptul la respectarea bunurilor sale, ea fiind lipsită de un bun in sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, astfel încât reclamanta este îndreptățita la obținerea unei compensații care sa fie in mod rezonabil corelata cu valoarea pecuniara a bunului, așa cum este aceasta stabilita in momentul in care privarea de proprietate este realizata.

Cauza primordiala a acestei ingerințe, așa cum s-a arătat mai sus, a constituit-o succesiunea incoerenta a legislației in materia restituirii proprietăților preluate in mod abuziv de către stat, in perioada 1945 - 1989, si care a făcut posibil ca Statul Român să înstrăineze către chiriași imobile preluate in mod abuziv, iar ulterior, prin legislația adoptata sa recunoască dreptul foștilor proprietari de a solicita desființarea contractelor de vânzare - cumpărare si redobândirea proprietăților preluate in mod abuziv.

Așadar, Statul nu și-a îndeplinit obligația sa pozitivă de a reacționa in timp util si cu coerență in fața chestiunii de interes general pe care o constituia restituirea sau vânzarea imobilelor intrate in posesia sa in virtutea decretului de naționalizare (in acest sens este si Hotărârea P. c. României, 1 decembrie 2005, pag. 94-96, 112) .

Astfel, recurenta – reclamantă a suferit un grav prejudiciu ca urmare a atitudinii lipsite de interes si de responsabilitate a reprezentanților instituțiilor statului, iar in calitate de proprietar ce deține atributul dispoziției imobilului, Statul Român este cel care răspunde pentru evicțiune in aceste cazuri prin restituirea prețului de piața al imobilului fără a putea să-și limiteze el însuși obligația de garanție, respectiv să-și limiteze răspunderea sa pentru prejudicii ce izvorăsc din aplicarea unor norme ce nu respecta tehnica legislativa, in condițiile in care cumpărătorul, așa cum este și cazul recurentei - reclamante, nu are nici o posibilitate, pe de o parte sa interzică Statului Român să-și limiteze obligația de garanție, iar pe de altă parte să modifice aceasta limitare făcuta de către Statul Român printr-o norma juridică.

In consecință, tocmai datorită modului arbitrar in care, prin intermediul normei juridice, Statul Român și-a limitat obligația de garanție, in temeiul dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al CEDO, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a pronunțat în mod constant în favoarea acordării foștilor chiriași a unor despăgubiri echivalente cu valoarea de circulație a imobilelor - ex. Cazul R. c.a România.

Pe de alta parte, potrivit art. 20 din Constituție, dispozițiile constituționale privind drepturile si libertățile cetățenești vor fi aplicate in concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care România este parte, iar in raport cu legislația interna au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului in care Constituția sau legile interne conțin prevederi mai favorabile.

Așadar, chiar dacă dispozițiile art.50 din Legea nr.10/2001 ar putea fi interpretate in sensul ca ar deroga de la prevederile Codului civil ce reglementează instituția evicțiunii, sau ca ar limita răspunderea statului pentru evicțiune (deși, potrivit art.1339 C. civil, o asemenea limitare nu este permisa in cazul evicțiunii provenind din fapta proprie a vânzătorului), astfel încât instanța de apel trebuia, lucru pe care nu l-a făcut, să dea eficiență dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al CEDO, aceasta având prioritate fata de legislația interne in condițiile in care nici instanța de apel si nici instanța de fond nu au contestat faptul că reclamanta a deținut un bun de care ulterior a fost deposedată din culpa Statului Român prin adoptarea unei legislații inconsecvente.

Cu alte cuvinte, in mod greșit instanța de apel a reținut că reclamanta ar avea dreptul doar la restituirea prețului actualizat in raport cu rata inflației, având in vedere faptul că aceasta nu și-a întemeiat acțiunea doar pe dispozițiile Legii nr.10/2001 care reglementează restituirea prețului actualizat cu rata inflației plătit de autoarea sa, ci si pe dreptul comun precum si pe dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului si ale art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al CEDO.

In consecință, dând eficiență dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al CEDO, aplicabile in baza art. 20 alin. 2 din Constituția României ca fiind mai favorabile decât legislația interna, atât instanța de apel cat si prima instanță nu mai trebuia să mai analizeze acțiunea din perspectiva dispozițiilor art.48 din Legea nr.10/2001 (a se vedea in acest sens si decizia civila nr. 4 A/ 20.01.2009 a Tribunalului B. in dosarul civil nr._ ).

In consecință, in mod greșit atât instanța de apel cât si instanța de fond au reținut ca in cauză nu este incident art.1 din Primul Protocol Adițional al Convenției, nedând astfel eficiență dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al CEDO, aplicabile in baza art. 20 alin. 2 din Constituția României ca fiind mai favorabile decât legislația internă, hotărârea recurată fiind nelegală si netemeinică.

3. Hotărârea recurată este nelegală și netemeinică întrucât in mod greșit s-a reținut de către instanța de apel că reclamanta nu ar fi investit instanța de judecată cu un capăt de cerere privind restituirea prețului actualizat al apartamentului, în temeiul art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, si ca astfel nu i-ar putea fi acordat prețului actualizat al apartamentului.

Această reținere nu poate fi primită întrucât prin primul capăt al cererii de chemare in judecată reclamanta a solicitat „obligarea pârâtei M. Economiei si Finanțelor restituirea prețului apartamentului nr. 4 situat in București, . B .la valoarea de circulație (de piața)”.

Așadar, hotărârea recurată este nelegală si netemeinică sub acest aspect, întrucât recurenta – reclamantă a solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume de bani al cărei cuantum este . plătit de mine, iar obligarea pârâtei la plata prețului reactualizat înseamnă o admitere in parte a cererii de chemare în judecată iar in nici un caz o depășire a limitelor cererii de chemare in judecata (a se vedea in acest sens si decizia nr. 7405 din data de 21.10.2011 a I.C.C.J. pronunțata in dosarul nr._ ).

Adică, prin obligarea pârâtei la restituirea prețului reactualizat cu indicele de inflație de la data plații nu se poate considera că reclamanta nu a formulat o asemenea solicitare si, prin urmare, nu i s-ar cuveni sumele achitate cu acest titlu, cum în mod greșit, a considerat instanța de apel in considerentele hotărârii recurate.

Cu alte cuvinte, chiar dacă nu ar fi îndeplinite condițiile art. 50¹ din Legea mr.10/2001, pentru ca recurenta – reclamantă să aibă dreptul la prețul de piața al imobilului, si ar fi incidente dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 in forma actuală, aceasta are dreptul la restituirea prețului reactualizat cu indicele de inflație de la data plații.

Aceasta deoarece, din interpretarea acestor texte de lege, rezulta că, in cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești definitive si irevocabile, cumpărătorii chiriași au dreptul la restituirea prețului plătit de aceștia, reactualizat.

Ori, întrucât recurenta – reclamantă a cerut obligarea pârâtei la plata unei sume de bani mai mare decât prețul contractului de vânzare-cumpărare, hotărârea recurată este nelegală si netemeinică întrucât dacă instanța de apel ar fi considerat ca aceasta nu are dreptul decât la restituirea prețului plătit, ar fi trebuit sa admită in parte acțiunea si sa dispună obligarea pârâtei la restituirea prețului reactualizat cu indicele de inflație de la data plății.

4. Hotărârea recurată este nelegală si netemeinică întrucât in mod greșit s-a reținut de către instanța de apel ca excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost soluționata in mod corect de către instanța de fond, întrucât, in opinia instanței de apel, Legea nr.1/2009, pe de o parte nu ar fi creat un drept nou la daune interese, iar pe de alta parte nu conține dispoziții derogatorii in ceea ce privește obligarea la daune interese pentru evicțiune, distinct de dreptul la restituirea prețului de piață.

Această reținere a instanței de apel nu poate fi primită întrucât art. 50 ind. 1 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 instituie o forma speciala de răspundere pentru evicțiune, iar restituirea prețului la valoarea de piața este o consecința a acestei răspunderi; astfel încât nu putem vorbi de existența sau inexistenta in conținutul legii a unor dispoziții derogatorii in ceea ce privește obligarea la daune interese pentru evicțiune, distinct de dreptul la restituirea prețului de piață.

Aceasta deoarece, dreptul comun in materie, recte art. 1337 Cod civil, dispune ca vânzătorul este de drept obligat sa garanteze pe cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, cumpărătorul evins având dreptul să ceară vânzătorului:

- restituirea prețului (art. 1341 Cod civil), restituirea fructelor, spezele de proces, spezele vânzării-cumpărării

- daune interese care, potrivit art.1341 pct. 4, raportat la art. 1350 Cod Civil,constau in diferența dintre preț si sporul de valoare dobândit de lucru intre momentul încheierii contractului si data producerii evicțiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau daca sporul a fost sau nu previzibil.

Așadar, întrucât daunele interese pentru evicțiune cuprind printre altele si diferența de valoare a imobilului între data cumpărării si data evingerii cumpărătorului, iar art. 50 ind. 1 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 instituie o forma speciala de răspundere pentru evicțiune, în mod greșit s-a reținut de către instanța de apel ca pentru a fi acordate, Legea nr.1/2009 ar fi trebuit sa conțină dispoziții derogatorii in ceea ce privește obligarea la daune interese pentru evicțiune, distinct de dreptul la restituirea prețului de piața.

Aceasta deoarece nu mai era cazul ca legiuitorul să mai prevadă dispoziții privitoare la daune interese pentru evicțiune, o astfel de prevedere fiind de altfel superfluă in raport de existența art.1341 pct. 4 si art. 1350 Cod Civil, Legea nr. 10/2001 nefăcând altceva decât să instituie o forma specială de răspundere pentru evicțiune, într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 si înstrăinate de stat unor chiriași in baza Legii nr. 112/1995.

Astfel daunele interese reprezentând diferența de valoarea a imobilului intre data cumpărării si data evingerii cumpărătorului puteau fi cerute numai in baza Legii nr. 1/2009 de către cumpărătorul care a dobândit un imobil in temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv de către reclamantă.

Deci, dreptul recurentei – reclamante de a cere daune interese pentru repararea prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a evicțiunii s-a născut la data intrării in vigoare a legii pe care se întemeiază aceasta pretenție, respectiv Legea nr. 1/2009 care a modificat Legea nr. 10/2001.

In consecință, recurenta – reclamantă putea să formuleze o cerere privind acordarea prețului de piața al imobilului si care reprezintă daunele interese in materia evicțiunii doar din momentul apariției Legii nr.1/2009 care da posibilitatea celor cărora li s-a desființat titlul de proprietate constituit în temeiul Legii nr. 112/1995, să ceara prețul de piață al imobilului.

Cu alte cuvinte, dreptul reclamantei la acțiune nu poate fi sancționat prin opunerea prescripției extinctive față de temeiul juridic al acțiunii, respectiv dispozițiile Legii nr. 1/2009 care aduce modificări de substanța Legii nr. 10/2001, această nouă reglementare cu privire la prețul de piață stabilit conform standardelor internaționale pe baza de expertiza, creează un nou drept, separat de cel reglementat anterior modificării, care nu făcea referire decât la restituirea prețului actualizat, fără expertiza obligatorie si preț de piața la nivelul standardelor internaționale.

Tocmai de aceea, I.C.CJ, Secția civila si de proprietate intelectuala, în decizia nr. 284 din 19 .01. 2011 a reținut că „o asemenea posibilitate de despăgubire nu exista in nici o norma anterioara, rezulta ca in mod corect instanța de apel a reținut ca este vorba de un drept subiectiv nou creat prin actul normativ special si ca termenul de prescripție a început să curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr.1/2009 ; in speța nu este vorba, cum greșit susține recurentul doar de reglementarea unor aspecte vizând modalitățile si persoana obligată la plata despăgubirilor, ci de un drept subiectiv cu un conținut nou, inexistent anterior si ca atare, nesusceptibil de sancțiunea prescripției înainte de a avea existența juridică".

Așadar, in speța nu este vorba, doar de reglementarea unor aspecte vizând modalitățile si persoana obligata la plata despăgubirilor, ci de un drept subiectiv cu un conținut nou, inexistent anterior si ca atare, nesusceptibil de sancțiunea prescripției înainte de a avea existenta juridica.

Cu alte cuvinte art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001 modificata prin Legea nr. 1/2009 instituie un nou termen de prescripție pentru chiriașii ce au cumpărat imobilele în baza Legii nr.112/1995; a se vedea in acest sens:

-sentința civila nr.2662/03.03.2010 a Judecătoriei B., in care se reține ca „întrucât prin textul de lege enunțat, a luat naștere o nou drept de creanța in patrimoniul foștilor proprietari, diferit de cel anterior constând in restituirea prețului actualizat cu indicele de inflație si deci, din acest punct de vedere, reclamanții se pot prevala de prevederile art.50 ind. 1 din Legea nr.10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009;

-decizia nr. 3057/15.09. 2011 a Curții de Apel Cluj, Secția civila, de munca si asigurări sociale, pentru minori si familie, in care se retine „ca, până la modificarea Legii nr.10/2001, prin Legea nr. 1/2009 nu era reglementat legal dreptul foștilor chiriași la restituirea prețului de piața al apartamentelor, chiriașii fiind îndreptățiți doar la restituirea prețului actualizat al apartamentului, ceea ce înseamnă că, dreptul foștilor chiriași la restituirea prețului de piață al apartamentelor s-a născut la data intrării in vigoare a Legii nr. 1/2009";

-decizia civilă nr. 218/8.05. 2011 a Tribunalului Cluj prin care a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune si in care se reține că „până la momentul modificării Legii nr.10/2001 prin Legea nr.1/2009, nu era reglementat legal dreptul foștilor chiriași la restituirea prețului de piața al apartamentelor, chiriașii fiind îndreptățiți doar la restituirea prețului actualizat al locuințelor. Aceasta înseamnă că dreptul foștilor chiriași la restituirea prețului de piață al apartamentelor s-a născut la data intrării in vigoare a Legii 1/2009 " .

Din această perspectivă, cererea privind restituirea prețului de piață putea fi formulată de către reclamantă doar din momentul apariției Legii nr.1/2009, care dă posibilitatea celor cărora li s-a desființat titlul de proprietate constituit în temeiul Legii nr. 112/1995 să ceară prețul de piață al imobilului. Deci cererea reclamantei este formulată in interiorul termenului impus de art.1 din Decretul nr. 167/1958, iar in aceste condiții, termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr.167/1958 nu era împlinit la data formulării cererii de chemare în judecată a reclamantei, excepția fiind astfel nefondată, iar pe cale de consecința, atât hotărârea instanței de apel cât si hotărârea instanței de fond sunt nelegale si netemeinice.

Analizând actele și lucrările dosarului Curtea va respinge recursul ca nefondat având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art.50 din Legea nr.10/2001 cererile sau acțiunile în justiție, precum și transcrierea sau intabularea titlurilor de proprietate, legate de aplicarea prevederilor prezentei legi și de bunurile care fac obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru. Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru. Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru. Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2^1) se face de către M. Economiei și Finanțelor*) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

În raport cu acte texte legale și cu circumstanțele concrete ale cauzei, ambele instanțe anterioare au stabilit corect situația de fapt.

Astfel se impune a se preciza că prin sentința pronunțată în primă instanță, judecătoria a dispus admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune referitor la capătul de cerere având ca obiect plata unor daune interese pentru evicțiune, iar capătul de cerere având ca obiect obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului de piață (întemeiat pe dispozițiile art.50¹ din Legea nr.10/2001) a fost respins ca nefondat, soluția fiind menținută sub aceste aspecte de decizia tribunalului.

Niciuna din instanțele anterioare nu au reținut că reclamanta a invocat buna credința ca temei al cererii sale, după cum ,nici nu au analizat buna credința a reclamantei la momentul încheierii contractului, împrejurare care rezultă fără echivoc din conținutul hotărârilor pronunțate în cauză.

Ambele instanțe au avut în vedere considerentele sentinței civile nr.804/6.02.2003 a Judecătoriei sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă, prin decizia civilă nr.136/28.01.2005 a Curții de Apel București - secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie .

Potrivit acestor considerente, trecute în puterea lucrului judecat, motivul anulării contractului de vânzare - cumpărare nr.4467/_/16.06.1997, prin care reclamanta dobândise posesia imobilului în litigiu,a fost cel al nerespectării dispozițiilor Legii nr.112/1995, a Normelor Metodologice, a HG. Nr.11/1997 precum și a hotărârii nr.17/1996 a Comisiei Municipiului București de Aplicare a Legii nr.112/1995.

În ART. 50^1 se prevede că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză.

Pentru acest motiv, cererea reclamantei de a i se acorda prețul de piață al imobilului conform art. 50¹ din Legea nr.10/2001 nu este întemeiată, deoarece prin hotărâri anterioare, cu putere de lucru judecat, actul de vânzare - cumpărare s-a anulat pentru nerespectarea dispozițiilor legale la momentul încheierii sale.

Din acest motiv, prima instanță a reținut că ”dacă locuința vândută chiriașilor, în condițiile art. 9 din Legea nr.112/1995 a fost preluată fără titlu, contractul de vânzare - cumpărare este nul absolut prin încălcarea prevederilor art. 1 din Legea nr.112/1995(cauza de nulitate absolută a fraudei la lege)” . Astfel cererea reclamantei a fost respinsă pentru eludarea prevederilor Legii nr.112/1995 și nu pentru faptul că s-ar fi reținut reaua credință a reclamantei la încheierea actului.

În ceea ce privește întinderea răspunderii pentru evicțiune, Legea nr.10/2001 este o lege specială, care derogă de la dreptul comun, respectiv art.1337-1339 Codul Civil, instituind reguli distincte de restituire: fie a prețului actualizat, fie a prețului de piață, în raport cu respectarea dispozițiilor legale .

Ca urmare, adresabilitatea la instanță este supusă, în speță, procedurilor speciale prevăzute de legea nouă, ca lege specială și, în temeiul regulii potrivit cu care, în caz de conflict între o normă generală și o normă specială, aceasta din urmă se va aplica cu prioritate (speciallia generalibus derogant), rezultă că, în cauză, sunt pe deplin incidente prevederile Legii nr. 10/2001, cu modificările ulterioare.

Sub acest aspect, și din perspectiva dispozițiilor C.E.D.O., dreptul reclamantei de a obține o reparație urmare a pierderii dreptului de proprietate, datorită anulării actului de vânzare-cumpărare, îl reprezintă dispozițiile art.50 din legea nr.10/2001, având în vedere frauda la lege, care a atras desființarea actului.

Nici motivul de recurs întemeiat pe faptul că recurenta ar fi învestit instanța de fond cu un capăt de cerere privind restituirea prețului actualizat al apartamentului nu este fondat, deoarece din petitul acțiunii rezultă cu claritate cererile pe care aceasta a înțeles să le formuleze în fața instanței, acestea referindu-se exclusiv la restituirea prețului de piață al apartamentului ori la valoarea de circulație a imobilului.

În ceea ce privește modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, Curtea constată că argumentele recurentei referitoare la instituirea unui nou termen prin Legea nr.1/2009, nu sunt fondate.

Legea nr.1/2009 nu a modificat în nici un fel curgerea termenului de prescripție, aceasta introducând doar o distincție între situațiile în care actele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea legii ori prin fraudarea legii.

În cauză, actul reclamantei a fost desființat pentru frauda legii, aspect care nu poate conduce în ambele variante ale legii, respectiv înainte de modificare și după modificare, decât la obținerea prețului reactualizat.

În ceea ce privește susținerile referitoare la dispozițiile art.1341 și urm. C.civ., argumentele pentru care acestea au fost înlăturate sunt comune dezlegărilor date primului motiv de recurs, referitoare la prioritatea legii speciale, față de dreptul comun.

Astfel fiind, în temeiul art.312 alin.1 C.proc.civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta - reclamantă B. M. împotriva deciziei civile nr.149 A din 18.02.2013 pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți M. FINANȚELOR PUBLICE și M. BUCUREȘTI, prin PRIMARUL GENERAL.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 14.04.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

DOINIȚA M. D. A. B. I. B.

GREFIER

E. C.

Red.D.A.B.

Tehdact.B.I.

2 ex./14.05.2014

TB-S.5 – G.R.; E.D.

Jud.S.5 – F.F.

← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1297/2013. Curtea de Apel...		Pretenţii. Decizia nr. 756/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Legea 10/2001. Decizia nr. 1197/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Revendicare imobiliară. Decizia nr. 12/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1686/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 1297/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 756/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Succesiune. Decizia nr. 971/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 64/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1610/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI