Uzucapiune. Decizia nr. 381/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 381/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-03-2015 în dosarul nr. 381/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV A CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 381 R
Ședința publică de la 26 martie 2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - A. C. B.
JUDECATOR - G. S.
JUDECĂTOR - D. M. G.
GREFIER - G. C. A.
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul pârât M. București prin Primarul General împotriva deciziei civile nr.1373A din 02.10.2014 pronunțată Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți T. C. N., T. E..
Cererea de chemare în judecată are ca obiect:„uzucapiune”.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă intimații reclamanți T. C. N., T. E., prin apărător, avocat Kerth Ș. cu împuternicirea avocațială .-_/2015 (fila 22), lipsind recurentul pârât M. București.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că, la dosarul cauzei, prin serviciul registratură, în data de 05.03.2015, Direcția generală de Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1 a răspuns solicitărilor instanței cu adresa nr._/26.02.2015.
Intimații reclamanți T. C. N.,T. E., prin apărător, depun la dosarul cauzei cu titlul de practică judiciară două hotărâri judecătorești referitoare la imobile, situate de asemenea în zona Dămăroaia, dobândite, ca și imobilul în litigiu, prin cumpărare de la Primăria Municipiului București, în anii 1926-1927, toate loturile din zonă au avut aceeași suprafață de teren de 390 mp, însă în realitate suprafața de teren a fost de 450-460 mp. Arată că nu are cereri prealabile.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fondul cererii de recurs.
Intimații reclamanți T. C. N.,T. E., prin apărător, solicită respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică. Solicită să se constate că în motivarea recursului M. București invocă faptul că intimații reclamanți și autorii acestora nu ar fi posedat terenul în litigiu de la început și până în prezent, astfel că nu ar fi îndeplinite condițiile uzucapiunii de lungă durată. Arată că în anul 1927 unchiul intimaților reclamanți a cumpărat de la Primăria Municipiului București un teren în suprafață de 390 mp, iar în anul 1976, urmare decesului acestuia ½ din suprafața de teren a trecut în proprietatea statului, ca efect al Legii nr.58/1974, iar cealaltă suprafață considerată bun comun și partea din casă a revenit numitei P. A., soția defunctului și mătușa mamei intimaților, iar după decesul numitei P. A. tot în anul 1976, moștenirea a revenit mamei intimaților T. L., care a fost înscrisă pe rol cu suprafața de teren de 439 mp, suprafața reală a terenului, astfel cum rezultă din înscrisul aflat la fila 73 din dosarul Tribunalului București, adresă comunicată la solicitarea instanței de către Direcția Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului București. Arată că și în dosarul instanței de fond, la fila 51, se găsește o astfel de adresă comunicată de Direcția de cadastru din C. Primăriei Sectorului 1, care atestă faptul că T. L. a fost impusă cu teren la nivelul anului 1986, în suprafață de 459 mp și construcție. Ca urmare a faptului că întreaga suprafață de teren de 390 mp dobândită prin cumpărare a trecut în proprietatea statului, urmare decesului ambilor proprietari, T. L. a rămas proprietara doar a construcției. Precizează că în anul 1998 T. L. a solicitat în temeiul Legii fondului funciar reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilului din ., în același an fiind emis titlul de proprietate, prin care i s-a reconstituit acesteia dreptul de proprietate pentru terenul în suprafață de 195 mp. Obiectul prezentei cauze în reprezintă diferența dintre această suprafață și suprafața efectiv regăsită în curtea imobilului, conform expertizei efectuate în cauză, de 457 mp, și respectiv 459 mp astfel cum figurează în evidentele Primăriei Sectorului 1 la nivelul anului 1986. În ceea ce privește construcția, solicită să se constate că în certificatul de moștenitor de pe urma defunctei P. A., se face mențiunea că există o construcție, care ulterior a fost extinsă pentru o singură cameră, nu se știe exact în ce suprafață, conform autorizației emise în anul 1974 de Primăria Sectorului 1, construcție care a fost dintotdeauna înscrisă pe rol, sub acest aspect susținerile recurentului pârât sunt neîntemeiate. Apreciază că de asemenea sunt neîntemeiate și dispozițiile unor prevederi ale OUG nr.5/2002 ce modifică Legea nr.50/1991, care sunt invocate cu titlul de noutate în etapa procesuală a recursului întrucât Legea nr.50/1991 nu este aplicabilă în cauză nefiind vorba de un act emis de o autoritate publică și contestată autorizația de construire. Depune concluzii scrise. Cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
Prin cererea înregistrată la data de 19.03.2012 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanții T. C. N. și T. E. au chemat în judecată pârâtul M. București prin Primarul General, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate că au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului alcătuit din teren în suprafață de 255 mp, situat în București, ., sector 1, prin uzucapiunea de 30 de ani, iar asupra construcției cu destinație de locuință, compusă din 3 camere și dependințe edificate pe teren, prin accesiunea imobiliară artificială.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că la data de 08.02.1927, autorii lor, P. I. și P. A. au dobândit prin cumpărare de la Primăria Municipiului București un lot de teren în suprafață de 390 mp situat în . . parcelarea „Damaroaia”, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul I. – Secția notariat sub nr. 3387 și transcris la grefa Tribunalului sub nr. 2000/1927. În urma decesului numiților P. I. și P. A., T. L., mama reclamanților, îi moștenește, potrivit certificatelor de moștenitor nr. 286/13.05.1976, respectiv nr. 866/29.10.1976. La rândul său, T. L. este moștenită de către reclamanți, potrivit certificatului de moștenitor nr. 5/23/02.2012 emis de BNP Vladica G..
La data de 29.05.1998, Prefectura Municipiului București a emis titlul de proprietate nr._/1, în baza Ordinului Prefectului nr. 152/1998, poziția 30, pentru suprafața de teren de 195 mp, situat în București, ., sector 1, reprezentând cota indiviză din suprafața totală de 390 mp, urmare a solicitării autoarei reclamanților, defuncta T. L..
În drept, au invocat dispozițiile art. 479, art. 480, art. 489, art. 1846 și urm., art. 1890 Cod civil, art. 111 Cod procedură civilă.
În dovedire, au fost depuse înscrisuri (f. 17-40). S-a solicitat încuviințarea probei cu acte, a probei cu martori și a probei cu expertiză.
Pârâtul nu a depus întâmpinare și nu a solicitat probe în apărare.
Au fost încuviințate pentru reclamantă proba cu acte, proba testimonială, proba cu expertiză tehnică imobiliară topografică și construcții.
Prin sentința civilă nr._/11.12.2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, a fost respinsă ca neîntemeiată, acțiunea precizată.
Din examinarea materialului probator administrat în cauză, instanța a reținut că imobilul teren în suprafață de 255 mp situat în București, ., sector 1, face parte din domeniul public al unității administrativ-teritoriale, respectiv din domeniul public al Municipiului București, conform art. 3 alin. 4 și art. 7 lit. f) din Legea nr. 213/1998 și este supus regimului juridic al dreptului de proprietate publică.
Conform art. 11 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 213/1998 dreptul de proprietate asupra bunurilor din domeniul public nu poate fi dobândit prin uzucapiune.
Reclamanții au solicitat să se constate că au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului prin uzucapiunea de 30 de ani făcând joncțiunea posesiei sale cu posesia autorilor săi.
Uzucapiunea reprezintă un mod originar de dobândire a proprietății, prin care se constituie dreptul de proprietate în patrimonial posesorului unui lucru, ca urmare a unui fapt juridic complex, constând în exercitarea posesiei asupra lucrului în termenul și în condițiile prevăzute de lege.
Art. 1890 cod civil prevede că uzucapiunea de 30 de ani operează în favoarea persoanei care a exercitat timp de 30 de ani o posesie utilă asupra unui imobil.
Conform art. 1846 alin. 2 Cod civil, posesia care determină dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, reprezintă o formă de stăpânire a unui bun, constând în puterea de fapt pe care o persoană o exercită asupra unui bun corporal individual determinat, care apare ca manifestarea exterioară a dreptului de proprietate, în sensul că acela care o exercită se comportă ca și cum ar fi însuși proprietarul.
Pentru existența posesiei necesară pentru intervenția uzucapiunii este necesar ca cel ce o invocă să efectueze acte materiale și juridice asupra bunului, cu intenția de a le realiza pentru sine, așa cum le-ar fi exercitat însuși proprietarul.
Reclamanții au dovedit existența elementului material al posesiei, probând că au continuat posesia începută de autorii lor.
Pentru existența elementului subiectiv al posesiei, este necesar ca cel ce o invocă să creadă în mod eronat că este adevăratul titular al dreptului de proprietate său deși cunoaște că dreptul de proprietate nu face încă parte din patrimonial său, să nege dreptul adevăratului proprietar, comportându-se în fapt ca și cum bunul ar fi al său.
Art. 1855 Cod civil instituie o prezumție relativă de continuitate a detenției precare, conform căreia stăpânirea unui bun cu acest titlu nu încetează decât prin transformarea detenției în posesie, printr-una din modalitățile prevăzute de art. 1858 Cod civil. Din toate cele patru cazuri de intervertire a precarității în posesie, în cauză ar putea fi incident numai cel prevăzut de art. 1858 pct. 2 Cod procedură civilă, privind săvârșirea de către detentor a unor acte de rezistență la exercitarea dreptului de proprietate de către titularul său.
Actele de rezistență sunt fapte juridice prin care detentorul neagă dreptul de proprietate al celui pentru care exercită detenția, concomitent cu schimbarea atitudinii subiective, în sensul că detentorul începe să se considere el însuși titularul dreptului de proprietate.
În cauză, din probele administrate, nu a rezultat că reclamanții ar fi săvârșit acte prin care să conteste dreptul Municipiului București asupra imobilului în litigiu și să se împotrivească exercitării prerogativelor dreptului de proprietate de către acesta. D. consecință, precaritatea stăpânirii lor nu s-a putut transforma în posesie. Actele materiale efectuate de reclamanți nu au fost îndreptate împotriva titularului dreptului de proprietate, ci au vizat numai folosirea normală a terenului.
În considerarea celor expuse, având în vedere, pe de o parte, că terenul face parte din domeniul public al Municipiului București și nu poate fi uzucapat, iar pe de altă parte, că reclamanții au stăpânit imobilul numai în calitate de detentori precari, întrucât detenția precară nu poate conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, instanța de fond a respins acțiunea de chemare în judecată precizată, ca neîntemeiată.
Capătul de cerere privind dobândirea dreptului de proprietate asupra construcției edificate pe teren prin accesiunea imobiliară artificială, a fost respins ca urmare a soluției pronunțate cu privire la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Împotriva sentinței civile nr._/11.12.2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul nr._, în termen legal au formulat apel reclamanții T. C. N. și T. E., solicitând schimbarea în tot a sentinței apelate și, pe cale de consecință, să se constate dreptul lor de proprietate asupra terenului situat în București, ., sector 1 în suprafață de cca. 255 mp, prin uzucapiune de 30 de ani și prin accesiune imobiliară artificială asupra construcției de cca. 90,61 mp situată în ., sector 1.
Apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, la data de 05.03.2013.
Tribunalul București a calificat calea de atac ca fiind apel la termenul din 16.01.2014. Au fost încuviințate și administrate probele cu acte și expertiză topografică (filele 30-33, filele 57-58) și expertiză în construcții (filele 69-71).
Prindecizia civilă nr. 1373A din 02.10.2014, Tribunalul București – Secția a III-a Civilăa admis apelul și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea și a constatat dobândirea de către reclamanți, prin uzucapiunea de 30 ani, a dreptului de proprietate asupra cotei indivize de teren de 262 mp din întreaga suprafață de 457 mp identificată la adresa București, ., sector 1, de expert C. M., precum și dobândirea de către reclamanți, prin accesiune, a dreptului de proprietate asupra construcției edificate pe terenul de 457 mp, construcție identificată de expert C. M..
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut următoarele:.
Prin titlul de proprietate nr._/1 a fost reconstituit dreptul de proprietate în favoarea lui T. L. asupra suprafeței de 195 mp cotă indiviză din suprafața de 390 mp, potrivit Legii nr. 18/1991, teren situat în .. S-a consemnat în titlul de proprietate că T. L. este domiciliată în chiar ., ceea ce probează posesia exercitată de aceasta asupra imobilului. De asemenea, conform adresei de răspuns emisă la dosarul Judecătoriei Sectorului 1 București la 06.08.2012 (fila 52) a fost emis certificat de atestare a dreptului de proprietate privată nr. 164/20.10.1993 emis prin Ordinul Prefectului nr. 73/16.09.1993 pct. 26 prin care s-a reconstituit proprietatea asupra suprafeței de 390 mp, din . pe numele T. L.. Certificatul nu a fost urmat de eliberarea titlului de proprietate. Potrivit aceleiași adrese de răspuns la nivelul anului 1986 la adresa . figura posesor particular T. L..
Terenul a intrat în proprietatea statului în aplicarea Legii nr. 58/1974, la decesul lui P. I. și ulterior a lui P. A., prin testamentul nr. 2443/17.05.1976, P. A. desemnând legatar universal pe T. L..
Prin certificatul de moștenitor nr. 286/13 mai 1976 de pe urma lui P. I., s-a trecut în proprietatea statului 195 mp, anterior certificatului de moștenitor nr. 866/29.10.1976 de pe urma lui P. A. prin care în patrimoniul lui T. L. a intrat întreaga construcție de pe teren și folosința asupra suprafeței de teren de 100 mp, în timp ce cota indiviză de 195 mp din terenul de 390 moștenită de la P. A. a intrat în proprietatea statului.
Tribunalul a apreciat că autoarea reclamanților a exercitat posesia în nume propriu și cu titlu de proprietar asupra imobilului chiar și după preluarea de către stat a terenului, din perspectiva recunoașterii calității sale de către ceilalți subiecți de drept. Atât emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate privată nr. 164/20.10.1993 cât și eliberarea titlului de proprietate nr._/1 reprezintă recunoașterea pe de o parte a calității de persoană îndreptățită la reconstituire asupra proprietății în favoarea lui T. L., în condițiile art. 36 Legea nr. 18/1991, cât și a calității de posesor sub titlu de proprietar a acesteia.
Intenția de exercitare a posesiei sub titlu de proprietar reiese din încheierea contractelor de furnizare a energiei electrice (în 1981 – fila 34), de furnizare a apei potabile (fila 36), prin plata impozitelor aferente (filele 30-32).
Prin urmare, tribunalul a apreciat că au fost întrunite în persoana numitei T. L. – autoarea reclamanților, condițiile de exercitare a posesiei de natură să conducă la dobândirea proprietății asupra terenului prin uzucapiunea de 30 ani. Tribunalul a constatat astfel, ca fiind neîntemeiată reținerea primei instanțe în sensul că T. L. a exercitat doar o detenție precară, pe care, în opinia instanței nici nu a intervertit-o în posesie utilă. Neîntemeiată a fost apreciată și reținerea primei instanțe în privința exercitării de către M. București a dreptului de proprietate și că era necesar ca reclamanții să se împotrivească la aceste acte. Dimpotrivă, pe de o parte terenul nu a intrat în proprietatea privată a municipiului, ci a statului în organizarea de la momentul 1976, iar după anul 1989, unității administrativ-teritoriale în raza căruia s-a aflat imobilul i s-a recunoscut de către lege doar competența de a soluționa cererile de reconstituire, iar nu proprietatea asupra terenurilor solicitate. D. în privința terenurilor cu referire la care nu s-a formulat vreo cerere de reconstituire/constituire s-a admis în baza art. 36 Legea nr. 18/1991 și în cadrul practicii judiciare constante, calitatea procesuală pasivă față de care se putea opune dobândirea proprietății prin uzucapiune. S-a reținut că, în speța de față în care s-a emis titlu de proprietate pe cota indiviză de ½ din teren, cu atât mai mult se impune recunoașterea calității de posesor sub nume proprietar în favoarea numitei T. L..
Tribunalul a constatat întemeiat apelul împotriva sentinței civile atacate, notând că reclamanții au dovedit că autoarea lor a exercitat posesia utilă asupra terenului din . și asupra construcției edificate pe acesta, preluând în calitate de moștenitori această calitate de posesori utili asupra imobilului, în condițiile art. 1846 Cod civil și ale joncțiunii posesiilor. Față de eliberarea titlului de proprietate asupra cotei indivize de teren de 195 mp din întreaga suprafață de teren în suprafață de 390 mp din acte din ., tribunalul a apreciat întemeiată acțiunea formulată în ce privește suprafața indiviză din restul terenului. Potrivit raportului de expertiză topografică efectuat în dosarul de apel, terenul din . are 457 mp din măsurători, astfel că s-a constatat îndeplinirea condițiilor uzucapiunii de lungă durată asupra proprietății indivize de 262 mp din această întreagă suprafață, fiind vorba de o posesie continuă a autoarei T. L. începând din anul 1976 până la momentul decesului său și ulterior preluarea posesiei în aceleași condiții de reclamanți.
S-a reținut, totodată, că acțiunea reclamanților a avut ca obiect și constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra construcției edificate pe teren, prin accesiune. Potrivit raportului de expertiză asupra construcției efectuat în dosarul de apel construcția are suprafața utilă de 75,51 mp și suprafața construită de 103 mp, alcătuită din 3 camere, o bucătărie, o baie, o cămară și 3 holuri, edificată în 1929 – camerele 1, 2, 3, 4, în 1974 – camerele 6, 7, 8, iar în 1992 holul 5. Față de dovezile de la dosar privind achitarea impozitelor asupra construcției de către T. E. (fila 30 dosar judecătorie) s-a reținut incidența prezumției de proprietate în condițiile art. 492 Cod civil în persoana autoarei reclamanților T. L. și a acestora, constatând dobândirea prin accesiune a dreptului de proprietate asupra construcției.
Împotriva deciziei tribunaluluia formulat recurs pârâtul M. București, prin Primarul General, solicitând modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, s-au arătat în esență, următoarele:
În cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1846 și urm. Cod civil și art. 1890 Cod civil, întrucât posesia exercitată de reclamanți asupra imobilului nu a fost una continuă, neîntreruptă, netulburată, publică, sub nume de proprietar, astfel cum dispune art. 1847 Cod civil, aceștia având doar calitatea de detentor precar.
În cauză, reclamanții nu au făcut dovezi că au îndeplinit cumulativ cerințele posesiei publice și sub nume de proprietar pentru suprafața de teren în discuție, nici că autorii lor ar fi deținut în vreun fel posesia terenului de la început și până în prezent pentru a se putea invoca joncțiunea posesiilor prevăzută de art. 1860 Cod civil.
În ceea ce privește constatarea dreptului de proprietate al reclamanților asupra construcției, argumentul instanței de judecată în sensul că realizarea construcției a avut loc anterior intrării în vigoare a Legii nr. 50/1991 nu are niciun suport legal câtă vreme și anterior acestei legi, existau acte normative ce reglementau problematica construcțiilor, respectiv Decretul nr. 144/1958, iar temeiul de drept invocat de către reclamanți este art. 488 Cod civil.
În speță, nu s-a făcut dovada incidenței dispozițiilor art. 489 Cod procedură civilă, în sensul că materialele folosite la construcție ar aparține municipalității, că aceasta ar pretinde vreun un drept asupra lor sau ca ar pretinde un astfel de drept.
În astfel de spețe în care prin eludarea dispozițiilor legale se încearcă . obținerea unei autorizații de construire, singura autoritate care ar putea opune vreun drept în privința dobândirii dreptului de proprietate asupra construcției edificate, este Primăria de sector, care, potrivit O.G. nr. 5/2002 este autoritatea publică competentă în eliberarea autorizațiilor de construire, iar nu recurentul-pârât.
Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în acel raport juridic, ceea ce nu se regăsește în speță, ca atare, legitimitatea procesuală pasivă a municipalității nu poate fi justificată nici pe considerente de opozabilitate și nici prin raportare la dispozițiile Legii nr. 215/2001.
Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de dispozițiile legale incidente în cauză, Curtea a constatat că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Primul motiv de recurs referitor la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1846 și urm. Cod civil și art. 1890 Cod civil, pentru a uzucapa, are un caracter formal, nefiind indicate veritabile critici aduse hotărârii tribunalului.
Recurentul expune conținutul dispozițiilor legale în discuție și susține fără a argumenta concret, că reclamanții și autorii acestora au posedat imobilul teren doar în calitate de detentori precari, fără a proba posesia publică și sub nume de proprietar.
Susținerea este eronată.
Din cuprinsul probatoriilor administrate, Tribunalul a extras corect concluzia că posesia exercitată asupra imobilului de către reclamanți și autorii lor, a fost una continuă, neîntreruptă, netulburată, publică, sub nume de proprietar, astfel cum dispune art. 1847 Cod civil.
În plus, Curtea a suplimentat probatoriul în recurs, iar din documentația anexată adresei de răspuns nr._/26.02.2015 emisă de Direcția generală de Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1 București, a rezultat că aceștia au figurat înscriși în evidențele fiscale, pe bază de declarații, de peste 30 de ani, plătind impozitele aferente terenului și construcției în discuție, sub nume de proprietar.
Al doilea motiv de recurs referitor la constatarea dobândirii prin accesiune, a dreptului de proprietate asupra construcției, nu poate fi primit, deoarece susținerile nu sunt în legătură cu ceea ce a reținut instanța anterioară din probatoriu, atunci când a făcut aplicarea prezumției de proprietate în condițiile art. 492 Cod civil, în persoana autoarei reclamanților T. L..
Totodată, aplicabilitatea acestor dispoziții nu poate fi înlăturată de existența la momentul construirii a efectelor Decretului nr. 144/1958 (privind reglementarea eliberării autorizațiilor de construire, reparare și desființare a construcțiilor, precum și a celor referitoare la înstrăinările și împărțelile terenurilor cu sau fără construcții), nici de actualele dispoziții ale OG nr. 5/2002 (pentru modificarea și completarea art. 4 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată), deoarece instanța nu a fost învestită a verifica autorizarea lucrărilor de construcții, ci a stabili dobândirea prin accesiune a dreptului de proprietate asupra construcției, ca efect al regulii că proprietarul terenului devine și proprietarul construcției.
Totodată, nu vor fi primite susținerile recurentului potrivit cărora calitatea procesuală pasivă ar avea autoritatea emitenta a actului, în condițiile în care obiectul cererii de chemare în judecată nu se circumscrie dispozițiilor OG nr. 5/2002, în speță nefiind vorba despre contestarea unui act administrativ.
Față de aceste considerente, constatând că prin hotărârea atacată s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale anterior menționate, Curtea va respinge recursul ca nefondat, potrivit art. 312 alin.1 din Codul de procedură civilă, menținând ca legală decizia atacată.
Făcând aplicarea disp. art. 274 Cod pr. civilă, va fi obligat recurentul la plata sumei de 1300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul T. C., constând în onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul-pârât M. București prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 1373A din 02.10.2014 pronunțată Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți T. C. N., T. E..
Obligă recurentul la plata sumei de 1300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul T. C..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 26.03.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A. C. B. G. S. D. M.
G.
GREFIER,
G. C. A.
Red. ACB
Tehnored. ACB/PS 2 ex.
Jud. apel: R. M. C., I. I.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 397/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 298/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
