Pretenţii. Decizia nr. 298/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 298/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-03-2015 în dosarul nr. 298/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.298
Ședința publică de la 10.03.2015
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE – G. S.
JUDECĂTOR - M. H.
JUDECĂTOR - I. S.
GREFIER - S. R.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror A. B..
Pe rol fiind soluționarea recursului promovat de recurenții – reclamanți P. D. – V., P. D. – D. și P. Ș., împotriva sentinței civile nr. 582 din data de 08.05.2014, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât S. ROMÂN P. MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect – pretenții – despăgubiri în temeiul Legii nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat S. I., în calitate de reprezentant al recurenților – reclamanți P. D. – V., P. D. – D. și P. Ș. în baza împuterniciri avocațiale nr._/2015, emise de Baroul București (pe care o depune), lipsind reprezentantul intimatului – pârât S. ROMÂN P. MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentantul recurenților și al Ministerului Public, având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurenții – reclamanți P. D. – V., P. D. – D. și P. Ș., prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată cu consecința constatării caracterului politic al condamnării pentru reclamanta P. D. și pentru defunctul său soț, P. D., obligarea Statului Român la acordarea contravalorii bunurilor confiscate potrivit hotărârilor depuse la dosarul cauzei, având în vedere următoarele argumente:
Consideră că, în mod greșit instanța de fond a apreciat că nu există sentințe pentru infracțiunile cu caracter politic, în condițiile în care nu există o dovadă în plus în sensul că reclamanta și defunctul său soț, în regimul comunist, au mai refuzat ocuparea de funcții publice și importante și au ales să nu se mai întoarcă din țară și să dețină calitatea de „fugari”.
Mai solicită a se avea în vedere probele depuse: - declarațiile de martori și scrisorile de la CNSAS, scrisori trimise de soțul reclamantei către mama acestuia, din care rezultă presiunile la care au fost supuși și care i-au determinat să se mai întoarcă în țară.
În ce privește repararea prejudiciului material, instanța de fond eronat a considerat că statul nu poate fi obligat la plata contravalorii imobilului confiscat, întrucât nu ar fi parcurs procedurile Legii nr.10/2001, însă potrivit dispozițiilor Legii nr.221/2009 acestea vizează o situație specială și repararea prejudiciului cauzat de stat în urma unor condamnări cu caracter politic.
Își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea recursului, ca nefondat, având în vedere că prima instanță, în mod temeinic, a respins cererea de constatare a caracterului politic, având în vedere că nu s-a dovedit suficient faptul că atitudinile împotriva regimului totalitar manifestate în cadrul restrâns sau prin corespondență, au fost de natură a conduce la condamnarea reclamanților pentru infracțiunea de refuz de înapoiere în țară.
Consideră că, prima instanță a făcut o apreciere greșită vizând acordarea despăgubirilor pentru imobilul confiscat, însă acest aspect nu influențează respingerea cererii de acordare a acestor despăgubiri, în condițiile în care s-a stabilit că aceștia nu fac parte din categoria deținuților politici.
CURTEA ,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
P. cererea înregistrată la data de 23.04.2010, pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă, sub nr._, reclamanta P. D. V., prin mandatar C. Z., a chemat în judecată pe pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței să constatate caracterul politic al condamnării reclamantei si a soțului său (decedat), prin sentința penala nr. 1063/09.12.1974; să oblige S. Român la plata sumei de 250.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite prin condamnare, câte 125.000 lei pentru fiecare parte condamnată, precum și să oblige pârâtul S. R. la plata sumei reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, așa cum va rezulta din expertiza evaluatorie.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, ea si soțul său (decedat in anul 1993), au fost angajații Ministerului de Externe in perioada regimului comunist fiind detașați la Ambasadele României din Coreea de Nord si Peru.
Întrucât în repetate rânduri și-au exprimat protestul împotriva dictaturii, a teoriilor comuniste cu care sub nicio forma nu puteau fi de acord, împotriva abuzurilor de putere din partea regimului totalitar, in timpul desfășurării activității lor la Ambasada României din Peru au aflat ca sunt chemați in țară si că se pregătește arestarea lor. Acesta a fost motivul pentru care le-a fost teamă să se întoarcă in țară.
Întrucât au înțeles să își manifeste împotrivirea față de regimul comunist atât în țară cât și în străinătate, deoarece respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale în acele vremuri erau doar niște noțiuni pur iluzorii și teoretice, în anul 1974 au fost condamnați, prin sentința penală nr. 1063/09.12.1974, pronunțată în dosarul nr. 656/1974 de Tribunalul București, în aplicarea dispozițiilor art. 253 alin. 1 C. penal, la 6 ani de închisoare, respectiv 7 ani, cu confiscarea parțiala a averii ce a constat în apartamentul situat in București, . .. 53, .; ..
In realitate motivul condamnării lor a fost împotrivirea față de regimul comunist; manifestată așa cum s-a arătat.
În ceea ce privește despăgubirile solicitate prin acțiune, atât în nume propriu, cât și în calitate de moștenitoare a soțului său, decedat, alături de fiii lor, arată că prejudiciile morale sunt justificate de faptul că, imediat după ce au aflat că în țară se pregătește arestarea lor, au fost nevoiți să se refugieze, inițial în America Centrală, prin mai multe țări, să solicite azil politic, pentru ca, în final, să se stabilească în Paris.
Arată că, in prezent pentru apartamentul confiscat nu se afla în derulare nicio procedura de soluționare a notificării in baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005 și că nu au primit niciun fel de despăgubiri in temeiul acestor acte normative sau al Decretului Lege nr. 118/1990 ori al O.U.G. nr. 214/1999.
În dovedirea acțiunii, reclamanții au solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriu, martori și expertiză tehnică.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
În susținerea cererii, s-au depus la dosar următoarele înscrisuri: procuri, în copii și în traduceri legalizate; certificat de moștenitor nr. 1299/14.06.1994 și încheiere de rectificare din 07.11.1994, întocmită de notariatul de Stat Sector 1 București, în dosarul nr. 1405/1994; copie sentința nr. 1063/09.12.1974, pronunțată în dosarul nr. 656/1974 de Tribunalul M. București; proces verbal încheiat la 29.03.1975 de Judecătoria Sectorului 4 București – Birou executori judecătorești.
În cauză au fost încuviințate și administrate proba cu înscrisuri, testimonială în cadrul căreia a fost audiată martora B. D. (filele 25-26) și expertiză tehnică evaluatorie.
P. sentința civilă nr.528/08.05.2014 Tribunalul București - Secția V-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții P. D. V., P. D. D. și P. Ș. în contradictoriu cu pârâtul S. Român P. Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanții au solicitat să se constate caracterul politic al condamnării reclamantei P. D. V. și a autorului reclamanților P. D. D. și P. Ș., P. D. (decedat) prin sentința penala nr. 1063/9 Decembrie 1974 pronunțată de Tribunalul M. București.
P. hotărârea judecătorească menționată P. D. a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare, 6 ani interzicerea unor drepturi și confiscarea parțială a averii, respectiv, cota de 9/10 din dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 53 situat în București, .. 3, ., reținându-se în sarcina acestuia săvârșirea infracțiunii de refuzul înapoierii în țară. Totodată, s-a constat grațiată condiționat, parțial pedeapsa privativă de libertate, acesta urmând a executa o pedeapsă de 5 ani 10 luni închisoare.
P. aceeași sentință, reclamanta P. D. V. a fost la rândul său condamnată la o pedeapsă cu închisoarea de 6 ani și 5 ani interzicerea unor drepturi precum și confiscarea parțială a averii, și anume a cotei de 9/10 din imobilul anterior menționat, pentru săvârșirea infracțiuni de refuzul înapoieri în țară.
În considerentele hotărârii judecătorești de condamnare s-a reținut că reclamanta și soțul acesteia, în prezent decedat, au fost trimiși în luna aprilie 1970 la Agenția Economică a Republicii Socialiste România din Peru, reclamanta în calitate de contabil, iar soțul acesteia de prim secretar. Expirând termenul afectat însărcinării de stat încredințate, s-a reținut că cei doi au fost chemați în țară, în anul 1974, însă după primirea biletelor de avion, nu s-au mai înapoiat în România, stabilindu-se în R. F. Germania. P. urmare, instanța penală a reținut că reclamanta și soțul acesteia, cetățeni români au săvârșit infracțiunea de refuzul înapoierii în țară, prevăzută de art. 253 alin.1 din codul penal de la 1967, deoarece la data de 2 ianuarie 1974, după expirarea însărcinărilor de stat încredințate, cu intenție nu s-au mai înapoiat în țară.
Conform disp. art. 4 alin. 1 din legea nr. 221/2009, persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3). Cererea poate fi introdusă și după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată.
Potrivit disp. art. 1 alin. 3 din același act normativ, constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
Astfel, art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999, stabilește că sunt considerate infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;
b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta;
c1) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;
d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
Raportând situația de fapt descrisă în hotărârea penală de condamnare scopurilor enumerate de art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999, se constată că infracțiunea astfel cum a reținută în sarcina reclamantei P. D. V. și a soțului său, P. D. (în prezent decedat) nu se încadrează în ipoteza textului legal evocat, întrucât, nu se poate deduce că scopul comiterii acestei infracțiuni corespunde celor avute în vedere de acesta.
În acest sens, tribunalul a apreciat că nu poate fi reținut caracterul politic al acestei condamnări, în raport de criteriile oferite de art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999, întrucât nicio probă administrată în cauză nu susține o astfel de concluzie.
Astfel în această privință, Tribunalul nu a putut reține depoziția martorei B. D., acesta nefiind relevantă. Tribunalul a avut în vedere că martora nu a perceput direct aspectele relatate referitoare la pretinsa opoziție față de regimul comunist aflat la putere în România, petrecute în perioada în care soții P. își desfășurau activitatea în cadrul Ambasadei din Peru. Împrejurarea că în prezența martorei și a soțului acesteia din urmă, cei doi s-ar fi arătat ostili față de conducerea politică a statului, nu este aptă prin ea însăși în absența altor probe, să contureze caracterul politic al refuzului de a se întoarce în țară.
Pe de altă parte, reclamanții nu au probat prin niciun mijloc de probă administrat, acțiunile desfășurate de soții P. prin care aceștia și-ar fi exprimat protestul împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică ori a activităților de propaganda în scopul răsturnării ordinii sociale sau manifestarea împotrivirii față de aceasta, activități de natură a atrage represiunea statului comunist și care să le creat temerea de a se înapoia în țară.
În ceea ce privește corespondența depusă de reclamanți pe care soții P. ar fi purtat-o cu familia rămasă în țară (fila 159-164), a fost apreciată de Tribunal ca lipsită de forță probantă, pe ce o parte, în contextul în care fragmentele din scrisori sunt nesemnate și în parte nedatate, iar pe de altă parte, sub aspectul conținutului, nu fac dovezi în sensul tezei propusă de reclamanți, cuprinzând relatări echivoce și cu pronunțat caracter subiectiv.
Așa fiind, instanța a apreciat că fapta pentru care reclamanta și soțul acesteia au fost condamnați astfel cum a fost reținută în sentința condamnare nu se circumscrie scopurilor prevăzute de art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999, întrucât nu a rezultat că aceștia au urmărit prin acțiunile desfășurate opoziția față de regimul comunist și care să le creat temerea de a se înapoia în țară.
P. urmare, în aceste circumstanțe nu s-a putut reține caracterul politic al acestei condamnări, nefiind întrunite cerințele legale în acest sens.
Sub aspectul cererii de acordare a daunelor morale, tribunalul a avut în vedere că față de soluția adoptată în privința primului capăt de cerere, aceasta solicitare se conturează ca neîntemeiată, aceste considerente subzistând și în privința cererii de restituire a sumei de 2300 lei cheltuieli judiciare.
Totodată, tribunalul a avut în vedere că prin Decizia nr. 1354/21.10.2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial nr.761/15.11.2010 s-a stabilit că dispozițiile art.I pct.1 și art.II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituționale, iar, prin Decizia nr.1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr.761 din_ s-a reținut că prevederile art.5 alin.1 lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
P. urmare, tribunalul a stabilit care este efectul juridic al celor două decizii pronunțate de Curtea Constituțională. Astfel, art.31 alin. 3 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale dispune că „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
Pe cale de consecință, efectele art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, atât în forma sa inițială, cât și în cea modificată potrivit O.U.G. nr. 62/2010, fiind suspendate timp de 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziilor instanței de control constituțional, înseamnă că acestea nu se produc în intervalul de timp menționat. Efectul suspendării constă în suprimarea temporară a acțiunii normei juridice, astfel încât tribunalul urmează a nu se raporta în soluționarea cauzei la respectiva normă juridică.
În ceea ce privește aplicarea cu prioritate a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Declarației Universale a Drepturilor Omului, în conformitate cu dispozițiile art. 20 din Constituția României, tribunalul are în vedere că legiuitorul roman a acordat o atenție deosebita reglementarilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel încât nu se poate reține că dispozițiile naționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului sunt mai puțin favorabile decât cele internaționale.
Sub acest aspect, Curtea Constituțională a reținut că, în ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive de ordin politic, prin O.U.G. nr. 214/1999, persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme si de răsturnare prin forța a regimului comunist instaurat in Romania li s-a recunoscut calitatea de luptător in rezistenta anticomunista, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistenta anticomunista putând fi folosită ca proba în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor.
Curtea Constituțională a mai reținut că, în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cat si social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice si etnice, acte normative care stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunara; scutire de plata impozitelor si a taxelor locale; asistenta medicala si medicamente, in mod gratuit si prioritar, atât in tratament ambulatoriu, cat si pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societarilor cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece calatorii gratuite, anual, pe calea ferata romana, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale; soțul (sotia) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați in timpul detenției, internați abuziv in spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum si soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunara de 200 lei, neimpozabila, daca ulterior nu s-au recăsătorit; restituirea bunurilor sau despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, in condițiile Legii nr.10/2001.
P. urmare, tribunalul constată că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similara cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil - ci scopul instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea si condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Astfel, Curtea Constituțională a reținut că nu poate exista decât o obligație "morala" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate in perioada comunista, făcând trimitere în acest sens chiar la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 in Cauza Ernewein si alții împotriva Germaniei si prin Hotărârea din 2 februarie 2010 in Cauza K. si Iouri Kiladze contra Georgiei, ca dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului si a libertarilor fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifica de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Așa fiind, față de considerentele expuse și deciziile Curții Constituționale care sunt general obligatorii și produc efecte de la data publicării în Monitorul Oficial, Tribunalul reține că, nemaiexistând cadrul legal în limitele căruia reclamantul a înțeles să-și organizeze apărarea, dispărând temeiul de drept menționat, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, existând reglementări paralele și anume, Decretul-lege nr.118/1990, republicat, și O.U.G. nr.214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare și având în vedere și aspectele deduse din jurisprudența instanței europene, apreciază acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.
În același timp, tribunalul a reținut că prin decizia nr.12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 789/07.11.2011, obligatorie pentru instanțe conform dispozițiilor art.3307 alin.4 Cod procedură civilă, s-a statuat că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Referitor la cerere de acordare a despăgubirilor materiale reprezentând echivalentul bunului imobil ce făcut obiect al măsurii confiscării dispusă prin hotărârea judecătorească de condamnare, tribunalul a avut în vedere că potrivit disp. art. 5 alin. 1 lit. b) din legea nr. 221/2009, astfel cum au fost interpretare prin Decizia în interesul legii nr. 6/2013, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Din economia textului legal evocat tribunalul apreciază că acordarea echivalentului valoric al bunurilor imobile confiscate ca urmare a măsurii dispusă printr-o sentință de condamnare pentru o infracțiune cu caracter politic, este condiționată de efectuarea de către solicitant a demersurilor prevăzute de legea specială în materie, respectiv, legea nr.10/2001. A considera că prin legea nr.221/2009 s-a acordat posibilitatea solicitării acestor despăgubiri în afara termenelor și procedurilor prevăzute de legea nr. 10/2001, ar echivala cu o repunere în termen numai în privința persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic, ceea ce ar determina o discriminare nepermisă în raport cu celelalte persoane ale căror imobile au fost preluate abuziv și care nu au uzat de calea legii nr. 10/2001.
Un argument în sprijinul acestei concluzii îl constituie și prevederile alin.5 ale aceluiași articol, care prevăd că acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin.(1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare.
Raportând aceste considerente situației de fapt dedusă judecății, tribunalul a apreciat solicitarea reclamanților vizând acordarea echivalentului valoric al imobilului confiscat, ca neîntemeiată.
Tribunalul a avut în vedere că potrivit recunoașterii acestora dar și a informațiilor comunicate de Primăria Municipiului București (fila 171), nu au întreprins niciun demers în condițiile legii speciale de reparație anterior menționată, astfel că față de argumentele ce preced, cererea nu este justificată, urmând a fi respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe, la data de 24.12.2014 au declarat recurs reclamanții P. D. V., P. D. D. și P. Ș., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 23.01.2015.
În motivarea recursului lor, recurenții au arătat prin cererea de chemare in judecata au solicitat instanței să constate caracterul politic al condamnării sale, P. D. V. și a defunctului său soț P. D. și pe cale de consecința să oblige statul român sa-i restituie contravaloarea bunurilor confiscate in momentul condamnării.
Instanța a respins toate capetele de cerere formulate ca neîntemeiate. In ceea ce privește primul capăt de cerere, respectiv constatarea caracterului politic al condamnării apreciind că nu se încadrează în dispozițiile Legii nr.221/2009, iar sentința penală nr.1063/9 decembrie 1974 pronunțata de Tribunalul M. București nu sancționează o infracțiune cu caracter politic.
Instanța a refuzat să țină cont de probele administrate in dosar, respectiv declarația de martor si, mai ales, scrisorile trimise de către reclamanta P. D. V. si defunctul său soț, mamei acestuia, scrisori care se regăsesc in original in dosarul aflat la CNSAS.
Nu pot fi de acord cu soluția instanței de fond. Apreciază ca refuzul instanței de a sancționa statul român pentru toate suferințele cauzate de regimul totalitar de la acea vreme pe care a trebuit să le îndure, este inadmisibil.
Din declarația de martor și din scrisorile depuse la dosarul cauzei rezulta fără putința de tăgada faptul ca au fost victimele opresiunilor comuniste. Recurenții arată și-au iubit țara și au servit-o la cel mai înalt nivel cu cinste si profesionalism. Cu toate acestea, au fost obligați si forțați să trăiască in exil, departe de familie si de tot ce ne era familiar din cauza ambițiilor regimului comunist.
Este de notorietate politica regimului dinainte de 1989 care si-a renegat toți cetățenii capabili promovând incompetenta, prostia, singurele competente pentru orice funcție ocupata erau cunoștințele din doctrina partidului. Acestea erau criterii obligatorii si cumulative pentru a putea trai liniștit in tara ta.
Este evident faptul ca nu s-au încadrat in aceste criterii, altfel la acest moment ar fi fost printre cei care regretau vechea conducere si care își manifesta constant nostalgia față de cultul personalității din perioada comunistă.
Mențiunea din cuprinsul hotărârii instanței de fond, conform căreia, "[ .. .] nu se poate deduce ca scopul comiterii acestei infracțiuni corespunde celor avute in vedere de acesta (n.n. texul legal evocat)" pag. 4, prg. 2, este de neînțeles.
De altfel, mai departe instanța retine, "Reclamanții nu au probat prin niciun mijloc de proba administrat, acțiunile desfășurate de soții P. prin care aceștia si-ar fi exprimat protestul împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum si abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politica ori activităților de propaganda in scopul răsturnării ordinii sociale sau manifestarea împotrivirii față de aceasta, activități de natura a atrage represiunea statului comunist si care sa le creat temerea de a se înapoia in tara"pag. 4 uIt. prg.
Nu s-a putut retine de către instanța ca nu au dovedit oprobiul permanent pe care l-am manifestat împotriva regimului de la acea data. Faptul ca au ales ca din funcții înalte sa trăiască ca fugari departe de tara si de familie (unul dintre copii rămăsese in tara) este mai mult de cat o dovada a faptului ca nu am ales confortul oferit de partidul comunist in contra principiilor si valorilor noastre.
Ce alta dovada a manifestărilor anti regimului comunist mai era nevoie in afara refuzului lor de a mai face parte din acest regim chiar cu prețul îndepărtării de tara si de familie si a traiului greu pe care l-au întâmpinat ca fugari prin lume?
Reamintesc că au fost funcționari ai statului roman, având calitatea de angajați ai Ministerului Afacerilor Externe din acea perioada. Au slujit tara, nu partidul comunist, participând la încheierea unor acorduri economice importante pe plan extern pentru Romania.
Nu s-au pliat pe cerințele regimului comunist, ba mai mult de atât au blamat permanent acest regim fapt pentru care la întoarcerea in tara din Republica Peru urma sa fie arestați.
Manifestul lor față de regim a fost tocmai refuzul lor de a se supune aberațiilor impuse de doctrina comunista, in măsura in care ar fi fost adepți activi si supuși ai regimului nu ar fi avut niciun motiv pentru care sa aleagă sa lase totul si sa pornească de la zero fugind permanent din țară in țară.
Este de notorietate faptul ca adepții partidului comunist nu au avut de înfruntat lipsuri, ba dimpotrivă au avut un trai îmbelșugat in acea perioada, iar acum nu sunt nevoiți sa-și solicite in instanța desființarea hotărârilor penale pronunțate împotriva lor de către statul comunist si sa-si recupereze bunurile confiscate in mod abuziv de statul comunist.
Probele de la dosar demonstrează in mod evident susținerile noastre. In cuprinsul scrisorile trimise către mama soțului său și-au exprimat in mod voalat motivele pentru care au ales sa nu se mai întoarcă în tara. Nu au vrut sa-și pună in pericol rudele ramase in tara, si mai ales nu au vrut ca fiul lor rămas in Romania sa sufere mai mult decât suferea din cauza regimului de la acel moment.
In ceea ce privește capătul de cerere prin care solicită instanței sa oblige statul român sa le restituie contravaloarea bunurilor confiscate ca urmare a sentinței penale pronunțate pe numele lor, solicită admiterea acesteia.
Apreciază că în mod greșit instanța de fond a interpretat dispozițiile Deciziei nr.12/19.09.2011 pronunțate de ICCJ, in sensul ca "tribunalul apreciază ca acordarea echivalentului valoric al bunurilor imobile confisca te ca urmare a măsurii dispusa printr-o sentința de condamnare pentru o infracțiune cu caracter politic, este condiționata de efectuarea de către solicitant a demersurilor prevăzute de legea speciala in materie, respectiv, Legea nr.10/2001".
Niciunde in cuprinsul deciziei de îndrumare data de către ICCJ nu exista aceasta distincție. De altfel, este ilogic ca lucrurile sa stea in sensul in care a înțeles tribunalul sa le interpreteze. Legea nr.221/2009 vizează o categorie aparte de victime ale regimului comunist. Legea nr.221/2009 a avut drept scop așa cum arată si titlul condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Așadar, contrar celor reținute de Tribunalul București, nu se poate vorbi despre o situație discriminator față de celelalte persoane deposedate de regimul comunist, deoarece Legea nr.221/2009 este destinata in mod special categoriei de persoane care au fost deposedate in urma unei sentințe penale.
Față de toate chestiunile mai sus-învederate, recurenții solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii formulate cu consecința constatării caracterului politic a condamnării si obligarea statului roman la plata contravalorii bunurilor confiscate in baza sentinței penale nr.1063/09.12.1974 pronunțata in dosarul nr.656/1974 de către Tribunalul București.
In drept, au fost invocate dispozițiile art. 3041 Cod procedură civilă
Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea reține următoarele:
Având în vedere că în materia legii 221/2009, astfel cum a fost modificată prin legea 202/2010, prima instanță pronunță o sentință nesusceptibilă de apel, recursul exercitat, deși își păstrează caracterul de cale de atac extraordinară, de reformare, în virtutea dispozițiilor art 304 indice 1 cod procedură civilă, permite instanței să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și drept, bineînțeles în limita criticilor formulate de partea recurentă și nu doar sub aspectul motivelor de nelegalitate, așa cum stabilesc prevederile art 304 cod procedură civilă. Pe cale de consecință, instanța este îndrituită să analizeze și să reaprecieze materialul probator administrat în cauză, în măsura în care este necesar pentru cenzurarea motivelor de recurs cu care a fost învestită.
Din examinarea cererii de recurs, Curtea constată că s-au formulat critici relative la constatarea caracterului politic al condamnării aplicate reclamanților pentru infracțiunea de refuz de a se înapoia în țară, prevăzută de dispozițiile art 253 alin 1 cod penal, precum și la neacordarea daunelor materiale solicitate prin cererea de chemare în judecată, constând în contravaloarea bunurilor confiscate ca urmare a condamnării penale și se întemeiază pe prevederile art 304 indice 1 cod procedură civilă. Examinarea aspectelor critice să fie realizată prin prisma acestor prevederi procedurale, cu luarea în considerare a specificului căii de atac a recursului exercitat împotriva unei hotărâri nesusceptibile de apel.
Făcând aplicarea în speță a acestor aspecte teoretice, Curtea apreciază că, în privința caracterului politic al condamnării suferite de reclamanți pentru infracțiunea de refuz de a se înapoia în țară, instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art 4 alin 1 din legea 221/2009, în mod corect reținându-se că infracțiunea de refuz de a se înapoia în țară, reținută în sarcina reclamanților nu poate fi considerată ca având caracter politic.
În primul rând trebuie precizat faptul că respectiva condamnare s-a aplicat reclamanților printr-o hotărâre penală definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, astfel că situația de fapt și de drept reținută prin hotărâre nu poate fi repusă în discuție în actualul cadru procesual.
Așa cum rezultă din considerentele sentinței penale de condamnare, reclamanții au fost angajați ai Agenției economice Peru, iar în momentul în care le-au expirat însărcinările de stat, au refuzat să se întoarcă în țară, stabilindu-se în RF a Germaniei. Reclamanții au susținut în dovedirea caracterului politic al condamnării suferite faptul că au avut o atitudine ostilă față de regimul comunist, astfel că la întoarcerea în țară ar fi fost arestați. Curtea pornește în analiza acestor aspecte critice de la faptul că lucrările dosarului de urmărire informativă, existent în dosarul de fond al instanței nu confirmă acest lucru, neoferind nici măcar un indiciu, în sensul că nu s-au identificat acte de urmărire sau supraveghere a reclamanților anterioare momentului la care au fost rechemați în țară. Din această perspectivă, în acord cu prima instanță, Curtea apreciază deopotrivă insuficientă și corespondența pe care reclamanții pretind că au purtat-o cu rudele rămase în țară, care pe lângă faptul că nu toate scrisorile sunt semnate și datate, conține relatarea reclamanților referitor la situația lor în țară și, evident, se caracterizează printr-un pronunțat subiectivism. Curtea își fundamentează această concluzie pe aspectele învederate anterior, potrivit cărora actele din dosarul de urmărire informativă nu susțin afirmațiile reclamanților, în sensul că, la întoarcerea în țară, ar fi fost supuși represaliilor specifice regimului comunist, pe baza unor acuzații false, pe care nu ar fi avut mijloacele necesare să le contracareze, dată fiind conjunctura politică nefavorabilă de la acel moment. Pe de altă, trebuie observat că nici în scrisorile de care se prevalează reclamanții, aceștia nu învederează cu claritate în ce au constat “ minciunile” care aveau a le fi puse în sarcină la întoarcerea în țară. În egală măsură, Curtea reține, în acord cu soluția primei instanțe, că susținerile reclamanților din scrisorile respective au caracter echivoc, nefiind de natură să contureze o imagine clară asupra pretinselor represalii, nici măcar cu privire la faptele imputate, pentru a putea avea cel puțin un indiciu asupra dimensiunii și naturii consecințelor negative pe care recurenții pretind că au fost obligați să le evite, prin rămânerea în afara granițelor.
În ceea ce privește atitudinea acestor refractară față de regimul comunist, Curtea reține că în mod corect prima instanță a apreciat că aceasta nu este de natură să constituie o împotrivire activă și concretă, în sensul dispozițiilor art 1 alin 3 din legea 221/2009 interpretat în coroborare cu dispozițiile art 2 alin 1 din OUG 214/1999, în condițiile în care nu poate fi acceptată teza potrivit căreia neîntoarcerea în țară reprezintă o modalitate de combatere a regimului comunist, iar simpla critică la adresa acestui regim, exprimată într-un cadru particular, în fața martorei și a soțului său, nu este de asemenea, de natură să conducă la o altă concluzie. Pe de altă parte, așa cum martora relevă în depoziția, acesta știe de la reclamanții că aceștia discutau cu persoane de la ambasadele la care lucrau împotriva regimului aflat la putere în România la acel moment, fără însă să asiste direct la vreo astfel de discuție, așa cum de altfel, arată explicit în depoziția sa. În egală măsură, Curtea notează că martora învederează în declarația sa, un aspect important pentru corecta evaluare a atitudinii refractare a reclamanților, constând în faptul că își doreau să plece din țară deoarece aveau alte aspirații, astfel că se pune problema adevăratelor cauze care au determinat refuzul reclamanților de a se întoarce în țară: represaliile regimului comunist pe care au încercat să le evite sau dorința acestora de a se stabili în străinătate.
Din această perspectivă, Curtea apreciază că nerelevante dificultățile pe care reclamanții le-au întâmpinat în afara granițelor țării, acestea fiind inerente demersului în care recurenții s-au angajat și pe care implicit și le-au asumat.
Pe cale de consecință, Curtea apreciază că nu se poate reține dovedit caracterul politic al condamnării aplicate reclamanților.
În ceea ce privește cea de-a doua critică, relativă la contravaloarea bunurilor confiscate, ca urmare a condamnării suferite, față de lipsa constatării caracterului politic al acestei condamnări, potrivit celor expuse în cele ce preced, Curtea o apreciază, prin urmare ca nefondată, neexistând premisa îndreptățirii acestora la obținerea daunelor materiale în condițiile legii 221/2009.
Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile art 312 cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefundat recursul reclamanților.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenții – reclamanți P. D. V., P. D. D. și P. Ș. împotriva sentinței civile nr.528/08..05.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția V-a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul – pârât S. ROMÂN P. MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 10.03.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. S. M. H. I. S.
GREFIER
S. R.
Red. I.S.
Tehnored.C.S.
Ex.2/23.03.2015
T.B.Secția a V-a Civilă – E.P.-J.
| ← Uzucapiune. Decizia nr. 381/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Acţiune în constatare. Decizia nr. 105/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
