Acţiune în constatare. Decizia nr. 105/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 105/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-03-2015 în dosarul nr. 105/2015
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR._
(_ )
DECIZIA CIVILA NR.105 A
Ședința publică de la 04.03.2015
Curtea constituită din:
P. - A. P. B.
JUDECATOR - C. B. T.
GREFIER - Ș. P.
***** *****
Pe rol se află soluționarea apelului formulat de apelantul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.1940 din 06.11.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți S. M., S. M. I. și intimata-reclamantă R. R. A..
P. are ca obiect acțiune în constatare – revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilier juridic I. M., în calitate de reprezentant al apelantului-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, în baza delegației pe care o depune la dosar, lipsind intimații-pârâți S. M., S. M. I. și intimata-reclamantă R. R. A..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că apelantul-pârât a depus la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 19.01.2015, cerere de repunere pe rol a cauzei.
Se mai învederează și faptul că intimații-pârâți S. M. și S. M. I. au depus la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 02.03.2015, cerere prin care arată că sunt de acord cu apelul și motivele apel formulate de Primăria Municipiului București și solicită respingerea acțiunii, ca inadmisibilă și lipsită de interes, formulată de reclamanta R. R. A.. Totodată, solicită aplicarea dispozițiilor art.242 alin.2 din codul de procedură civilă privind judecata în lipsă.
Reprezentantul apelantului-pârât, având cuvântul, arată că din eroare exemplarul motivelor de apel de la dosar nu deținea și ultima filă și depune astăzi un exemplar al acestor motive în integralitate. Solicită repunerea pe rol a cauzei.
Curtea, în urma deliberării, va încuviința cererea de repunere pe rol formulată de apelantul-pârât, având în vedere motivele care au determinat suspendarea. Se depune o cerere de apel care cuprinde trei pagini, pe ultima pagină fiind semnătura directorului executiv al instituției.
Reprezentantul apelantului-pârât, având cuvântul, declară că nu mai are cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea apelului.
Reprezentantul apelantului-pârât, având cuvântul, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, schimbarea în parte a sentinței instanței de fond nr.1940/06.11.2013, în sensul respingerii capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului cu privire la imobilul litigios situat în ., ca fiind lipsit de interes și se raportează, contrar opiniei instanței și la Decizia nr.170 A/8.03.2010 pe care instanța a avut-o în vedere (la pagina 12), în care s-a admis excepția lipsei de interes pe acest capăt de cerere.
Arată că nu insistă pe excepția de inadmisibilitate a acțiunii în constatare, iar dacă se va trece peste această excepție solicită să se aibă în vedere faptul că în cauză este vorba de un imobil care a fost preluat în temeiul unui act normativ Decretul lege nr.111/1951, care nu reprezenta la momentul respectiv titlul de proprietate în favoarea statului. Instanța de fond la pagina 13 se pronunță pe acest Decret lege, dar în această materie a preluării imobilelor „abandonate”, titlul de proprietate care era pus în discuție instanțelor reprezenta hotărârea judecătorească, or instanța de fond nu face vorbire despre o hotărâre judecătorească cu privire la acest imobil, dacă a fost dată sau nu cu respectarea legii, ci face trimitere la art.2 al.1 din Legea nr.10/2001 și concluzionează că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără un titlu valabil, fără să menționeze care este acel titlu.
Consideră că în cauză nu este vorba de Decretul lege nr.111/1951, ci de o hotărâre judecătorească, fiind o altă situație decât în cazul altor acte normative de preluare abuzivă a imobilelor, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, astfel că raționamentul instanței de fond este netemeinic.
Referitor la celelalte aspecte dezlegate de către instanța de fond, arată că este de acord și urmează a fi avute în vedere.
CURTEA,
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 23.11.2012, reclamanta R. R. A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții M. BUCUREȘTI, prin PRIMAR GENERAL, S. M. și S. M. I., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate ca imobilul situat în București, . (fost 33) a trecut în proprietatea Statului fără titlu valabil; obligarea pârâților persoane fizice sa-i lase în deplina proprietate și posesie apartamentul nr. 4 situat în București, ., etaj 2, sectorul 2 și garajul deținut în imobilul menționat ca urmare a comparării titlurilor de proprietate ale părților și preferabilității titlului de proprietate al reclamantei în detrimentul celui deținut de parați; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, s-a arătat că prin actul de vânzare-cumpărare nr._/1920, încheiat intre Primăria orașului București, în calitate de vânzător și A. Badarau, în calitate de cumpărător, cel din urma dobândește un teren în suprafață de 756 mp - . fosta Gradina I.; prin actul de vânzare-cumpărare nr._/1920, A. Badarau a vândut lui L. C. . parcul I. (lot identificat ca vecinătăți intre proprietățile I. și I. Sabareanu și Bulevardul Nou.
În anul 1922 L. C. și Sabareanu I. solicita și obțin autorizația de construire nr. 256, în baza căreia edifica un imobil cu perete comun pe terenurile învecinate ce le aparțineau, situate în . (la acel moment). Cei doi dețineau L. C. - 756 mp - . baza actului de vânzare-cumpărare nr._/1920; Sabareanu I. - 300 mp - în baza contractului de vânzare-cumpărare transcris sub nr. 7356/1914, de Tribunalul I., Secția notariat.
Imobilul - construcție era compus din pivnița, suprasol, parter, etaj și mansardă.
Prin actul de vindere-cumpărare nr. 6057/15.03.1923, C. L. vinde lui I. I. Sabareanu o suprafața de teren de 225,18 mp din fosta . Parcul I., identificata la acea data la nr. 7 pe .> Prin actul de împărțeala nr._/16.05.1923, moștenitorii defunctului I. Sabareanu au convenit ca terenul în suprafața de 300 mp, pe care acesta îl deținea, din Parcul I., sa rămână în proprietatea exclusiva a lui I. I. Sabareanu. Astfel, acesta a devenit proprietar asupra unei suprafețe de 525,18 mp, ca efect al actelor juridice descrise la pct. d) și e).
Pe aceste doua terenuri (circa 530,82 mp proprietate L. C. și circa 525,18 mp) a fost edificata construcția prevăzuta în Autorizația de construcție din anul 1922.
Imobilul a primit ulterior numerele 31 și 33: nr. 31 - proprietatea C. L.; nr. 33 - proprietatea I. I. Sabareanu.
Acest aspect rezulta din procesul-verbal de Carte Funciara nr. 8701/1940, întocmit pentru imobilul situat în București, ., compus din teren în suprafața de 492 mp și corp de casa compus din parter, 2 etaje și mansarda, aparținând lui L. L. C., având număr topografic 58/350; procesul-verbal de Carte Funciara nr. 8701/1940, întocmit pentru imobilul situat în București, ., compus din teren în suprafața de 492 mp și corp de casa compus din parter, 2 etaje și mansarda, aparținând lui Sabareanu I. I..
Schița topografica a imobilelor de pe . parcelelor și construcțiilor edificate pe acestea, respectiv: .. 31 și .. 33.
Act de expertiza întocmită de arhitect N. G. după decesul lui I. Sabareanu pentru imobilul situat în ., compus din teren în suprafața de 523 mp și construcție formata din pivnița, supra-sol, parter, etaj 1 și mansarda.
Situația celor doua imobile rezulta foarte clar din raportul de expertiza tehnica construcții, întocmit de ing. B. N. în dosarul nr._/3/2008 al Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă.
Așa cum rezulta din Jurnalul din 6 august 1946 al dosarului nr. 3243/1946 al Tribunalului I. - Secția a VIII-a Civ.C.., după decesul lui I. Sabareanu, cu ultim domiciliu în București, ., rămân ca moștenitori Sabareanu Z., soție supraviețuitoare, împreuna cu Sabareanu A., fiica majora și Sabareanu Ș., fiu minor.
Acești moștenitori au fost evacuați din imobilul situat în ., așa cum rezulta din: înștiințarea din 16 iulie 1946, emisa de Primăria Municipiului București - Serviciul Central de Rechiziții și Cartiruiri, pentru doua camere de la etaj și una de la parter; înștiințarea din 17 septembrie 1946, emisa de Primăria Municipiului București - Serviciul Central de Rechiziții și Cartiruiri, pentru încăperile de la demisol și întregul apartament de la etaj.
Întregul imobil a fost dat în folosința Institutului R. de Cultura Universala.
În urma decesului Zamfirei Sabareanu, au rămas ca moștenitori Sabareanu Ș. și Sabareanu A.. De pe urma lui Sabareanu Ș. rămâne o singura moștenitoare, respectiv reclamanta R. R. A., așa cum rezulta din certificatul de calitate de moștenitor nr. 11 din 18 martie 2008.
Cu privire la titlul de proprietate al Statului, s-a arătat că așa cum a arătat la lit. h), autorii reclamantei au fost evacuați din imobilul proprietatea lor, fără nicio justificare, terenul și construcția trecând în proprietatea Statului fără niciun titlu, fiind date în folosința Institutului R. de Cultura Universala.
Abia după 9 ani de la preluarea efectiva a imobilului de către Stat și evacuarea proprietarilor moștenitori ai lui Sabareanu I., se emite Decizia nr. 816/1955, în baza Decretului nr. 111/1951, prin care se trece în proprietatea statului imobilul care a aparținut lui C. L..
Printr-o confuzie legata de identificarea imobilelor de la fostele nr. 31 și 33 și datorită faptului că, la momentul intrării în vigoare a Decretului 111/1951, în imobil locuiau doar moștenitorii lui C. L., întregul imobil a trecut în proprietatea Statului prin Decizia 816/1955 de la fostul proprietar C. L..
În concluzie, Statul R. a preluat în fapt imobilul de la nr. 33 fără niciun titlu valabil și în drept, printr-o decizie emisa în baza Decretului 111/1951, de la fostul proprietar C. L., și nu de la moștenitorii lui I. Sabareanu, evacuați încă din anul 1946.
Având în vedere ca Statul nu a deținut niciodată un titlu valabil în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, autorii reclamantei nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat. Înalta Curte de Casație și Justiție a stipulat ca în condițiile inexistentei unei reglementari legale care sa constituie temeiul juridic al constituirii unui drept de proprietate al statului asupra imobilului, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desființat legal, astfel încât, statul nefiind proprietar, asemenea imobile nu pot fi incluse în categoria celor avute în vedere . cărei obiect este reglementarea situației juridice a unor imobile trecute în proprietatea statului. Astfel, în favoarea statului, autorii subsemnatei au pierdut doar posesia imobilului, fără a pierde însă și dreptul de proprietate asupra acestuia.
În aceste condiții, apartamentele ce compun imobilul de la nr. 81 (fost 33) nu puteau face obiectul Legii nr. 112/1995, acestea trecând în proprietatea Statului fara titlu și astfel nu puteau fi înstrăinate către chiriași.
Cu privire la titlul de proprietate al paraților, s-a arătat că pârâții au achiziționat imobilele situate în București, ., Sector 2, în baza Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1121 din 02.07.1997, de la Primăria Municipiului București.
Cu privire la comparația intre titlul de proprietate al reclamantei și titlul de proprietate al paraților, s-a arătat că dreptul de proprietate al subsemnatei este cel mai bine caracterizat, având în vedere ca: provine de la adevăratul proprietar, fiind dobândit prin cumpărare, construire și moștenire; are data anterioara titlului de proprietate al paraților; a fost înscris în Cartea Funciara inca din anul 1940, anterior preluării abuzive de către stat, ceea ce face ca titlul subsemnatei să aibă o forță probatorie deplină potrivit art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938.
Înscrierea dreptului de proprietate în evidențele reale imobiliare creează în favoarea titularului dreptului o prezumție legală de proprietate care nu poate fi combătută decât printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă în rectificare de Carte Funciara, întemeiată pe vreunul din motivele prevăzute de art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938. O asemenea hotărâre nu exista, imobilul fiind preluat de la autorii reclamantei fără temei legal.
Cu privire la titlul de proprietate al paraților nu poate avea preferabilitate față de titlul reclamantei, având în vedere ca: provine de la un neproprietar; a fost încheiat cu eludarea prevederilor legale în vigoare la data încheierii contractului, imobilul nefiind inclus în domeniul de aplicare a Legii nr. 112/1995; are o data ulterioara celui deținut de reclamantă; înscrierea în Cartea Funciara este ulterioara înscrierii făcute de autorii reclamantei.
Totodată, în analiza preferabilității titlurilor de proprietate, s-a solicitat a se avea în vedere și faptul ca articolul 1 alin. 1 din cadrul Protocolului Adițional nr. 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului stipulează ca „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.
Prin Decizia nr. 33 din 9.06.2008, pronunțata în cauza ce a format obiectul Dosarului nr. 60/2007 și care avea ca obiect examinarea recursului în interesul legii promovat de către procurorul general al Parchetului de pe langa Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada martie 1945 - decembrie 1989, formulata după . Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat ca „în situația în care sunt sesizate neconcordante intre Legea 10/2001 și Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului, aceasta din urma are prioritate”. În concluzie, prin aceasta decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție, a statuat, cu putere obligatorie pentru instanțe, ca existenta Legii nr. 10/2001, ca lege speciala, nu exclude posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în cazul în care reclamantul se prevalează de un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1.
Prima nedreptate săvârșita de Statul R. în aceasta materie s-a creat prin distrugerea proprietății private, iar în cazul nostru, prin preluarea abuziva a imobilului în anul 1946 de către regimul comunist. Ulterior insa, prin emiterea unor dispoziții legale de natura a reglementa ad-hoc situația juridica a tuturor imobilelor preluate abuziv, fara a se tine cont de modalitatea efectiva de preluare, Statul R. a săvârșit o noua nedreptate. Ca urmare a emiterii acestor dispoziții legale incorecte, incomplete și deseori superficiale, s-a menținut și s-a perpetuat, în nenumărate cazuri, nedreptatea săvârșita de autoritățile comuniste.
Continuând, prin insasi vânzarea acestor imobile de către Statul R. în baza acestor dispoziții legale eronate, s-au săvârșit noi nedreptăți. Nu numai fata de proprietarii deposedați abuziv, dar și fata de noii cumpărători ai acestor imobile.
Prin menținerea ca valabil al titlului de proprietate al paraților, s-ar crea o noua nedreptate care ar accentua abuzul făcut de autoritățile Statului R. inca de la momentul evacuării autorilor reclamantei din imobil. Printr-o astfel de hotărâre s-ar legaliza, practic, o măsura luata în disprețul dreptului de proprietate și s-ar confirma posibilitatea Statului R. de a prelua fara temei legal un imobil și a dispune în mod discreționar de acesta.
Nedreptatea unei astfel de soluții ar decurge și din faptul ca, deși umiliți prin masurile luate de Stat, foștii proprietari nu au la îndemâna decât o procedura greoaie și fara o finalitate concreta de primire a unor despăgubiri din partea Statului R.. Procedura implica, pe langa demersuri interminabile, o plafonare a despăgubirilor în bani la valoarea de 500.000 lei, platibila în doua transe . doi ani. Cu toate acestea, nici măcar aceasta compensare insuficienta nu este întotdeauna posibila, plata despăgubirilor fiind suspendata în dese rânduri, asa cum este și în prezent.
Spre deosebire de aceasta perspectiva descurajanta, persoanele ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 au fost desființate printr-o hotărâre judecătoreasca irevocabila au dreptul la o despăgubire echivalenta valorii de piața a imobilului.
Prin urmare, îndreptarea abuzurilor și greșelilor repetate ale Statului R. este mai curând posibila prin desființarea contractelor încheiate pe Legea nr. 112/1995, decât prin menținerea lor.
Mai mult, nu se poate retine ideea ca menținerea contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995 ar fi o garanție a securității circuitului civil, atâta timp cat acest circuit a fost întrerupt printr-o preluare abuziva, fara titlu, a imobilului, iar autoritățile Statului au intabulat dreptul de proprietate al cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995, deși, în evidentele Cărții Funciare, imobilul era înscris în favoarea proprietarului de drept, iar speranța îndreptării acestor abuzuri pretinde tocmai desființarea acestor contracte.
Menținerea unor masuri abuzive sau de natura a perpetua abuzul nu poate constitui sub nici o forma o cauza a securității circuitului civil ci mai degrabă o perturbare a acestui circuit.
Dreptul de proprietate privată este un drept absolut, exclusiv și perpetuu. Dreptul de proprietate este un drept absolut deoarece titularul său are libertatea oricărei acțiuni sau inacțiuni în legătură cu bunul său. Caracterul exclusiv cuprinde două idei: monopolul titularului dreptului de proprietate asupra bunului său și excluderea terților, inclusiv a autorităților publice, de la exercitarea prerogativelor proprietății.
În fine, dreptul de proprietate este perpetuu, în sensul că el durează atâta vreme cât există și bunul care face obiectul dreptului; în plus, dreptul de proprietate nu se stinse prin neuz.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001, Legii nr. 112/1995, Legii nr. 7/1996, art. 555, art. 557, art. 563 C.civ., Convenția Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Pârâții S. M. și S. M. I. au formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca fiind nefondata și neîntemeiată.
În motivare, s-a arătat că pârâții S. M. și S. M. I. sunt proprietarii unui apartament nr. 4 și ai unui garaj, ambele situate în imobilul din ., . conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 1121/02.07.1997 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 transcris în Registrul de transcripțiuni sub nr._/12.08.1997. Inca din anul 2006 și-au intabulat și dreptul de proprietate asupra acestora, așa cum rezulta din încheierea nr._/11.08.2006 emisa de OCPI București sector 2.
Pârâții au menționat că apartamentul lor este situat în jumătatea de imobil din partea stânga, de la adresa . Dacia 31), la . aparținut unor alți proprietari, iar numai garajul în suprafața de 31,38 mp este situat în jumătatea de imobil din partea dreapta, de la adresa . (fost Dacia 33), la parter, despre care reclamanta face vorbire la cap. 1 pct. g, unde proprietar a fost Sabareanu I., decedat la 29 iunie 1946, de pe urma căruia au rămas 3 urmași, intre care s-a aflat și tatăl reclamantei Sabareanu Ș.. În dosarul depus de reclamanta se afla certificatul sau de moștenitor, dar în dosarul de la Primăria Municipiului București cu cereri de restituire pe Legea 10/2001 pentru imobilul de la adresa . Dacia 33) au fost depuse și alte cereri de presupuși moștenitori.
Referitor la titlul de proprietate al Statului în momentul vânzării apartamentului și garajului, pârâții au arătat că în decizia invocata de reclamanta, nr. 816/30.09.1955, emisa de Sfatul Popular al Raionului 1 Mai se menționează ca trecerea în proprietatea statului a celor 2 imobile de la adresa . 31) și . 33) în baza Decretului nr. 111/1951 s-a făcut prin decizii ale Secției Financiare ale Sfatului Popular al Capitalei astfel: prin decizia Nr. 22.145/12.08.1955 imobilul din ., fost proprietatea L. C, cu precizarea ca, în aceasta decizie se scrie ca Statul a devenit proprietar în baza Sentinței Civile a Tribunalului Raional cu nr. 181/11.01.1955; prin decizia Nr. 22.146/ 12 aug. 1955 imobilul din ., proprietatea Sabareanu Ș., despre care reclamanta trebuie sa dovedească ca nu a existat o sentința civila a Tribunalului Raional.
P. în prezent, toate instanțele la care s-a adresat reclamanta cerând sa constate nelegalitatea titlului prin care a fost preluat de Statul R. imobilul situat în București, . 33) s-au pronunțat împotriva reclamantei, situația juridica a imobilului ce a aparținut bunicului reclamantei, numitul Sabareanu I., fiind prevăzuta de dispoziția art. 2 alin.(1) lit. i din Legea nr. 10/2001 rep. Ca urmare, reclamanta nu mai poate declanșa mecanismul judiciar pentru a se constata caracterul abuziv al preluării imobilului de către statul comunist caracter abuziv ce a fost consacrat legislativ.
Referitor la titlul de proprietate deținut de pârâți prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1121/02.07.1997, s-a menționat că pârâții au fost cumpărători de bună-credință, deoarece Primăria Municipiului București le-a comunicat ca la data semnării contractului de vânzare-cumpărare nu a existat dosar de revendicare, nu erau procese pe rol în instanța, nu figurau notificări și nici nu figura pe listele Comisiei pentru aplicarea Legii 112/1995. După cum se constata, de la apariția Legii nr. 112 și pana la încheierea contractului de vânzare-cumpărare au lăsat sa treacă aproape 2 ani, timp în care apelanta-reclamanta nu a depus nicio cerere de revendicare. În condițiile în care apelanta-reclamanta a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 prin care solicita restituirea în natura a părții din imobilul situat la adresa . 33) ce nu a fost vândut către chiriași sau acordarea de masuri reparatorii prin echivalent, nu își are rostul această cerere de chemare în judecata.
Apartamentul nr.4 pe care il dețin în proprietate nu a aparținut niciodată bunicului sau Sabareanu I., ci numai garajul.
Pe de alta parte, s-a solicitat a se observa ce valoare poate avea garajul pentru care reclamanta îi cheamă în judecata, după părerea lor fiind de competenta judecătoriei, pentru a se urma cursul normal.
Reclamanta R. R. A., a depus la dosar în temeiul dispozițiilor art. 132 C.proc.civ., cerere modificatoare a acțiunii introductive de instanța, prin care a învederat că obiectul capătului II al cererii de chemare în judecata este reprezentat doar de obligarea paraților de a-i lasa în deplina proprietate garajul în suprafața de 31,38 mp, aferent apartamentului nr. 4 situat în București, ., ., dobândit de aceștia în baza Contractului de vânzare-cumpărare nr. 1121/02.07.1997.
Precizarea se impune, datorita faptului ca apartamentul nr. 4 se află în corpul de clădire fost nr. 31, proprietatea succesorilor numitului C. L., aferent acestui apartament se afla în corpul de clădire (fost nr. 33), ce a aparținut autorului reclamantei, I. I. Sabareanu.
Restul argumentațiilor cuprinse în cererea de chemare în judecata, privitoare la titlul de proprietate al subsemnatei, titlul de proprietate al statului și titlul de proprietate al paraților pentru garajul aferent apartamentului nr. 4, rămân neschimbate.
Pârâții S. M. și S. M. I. au depus întâmpinare la cererea modificatoare depusa de reclamanta, arătând că sunt proprietari și ai garajului situat în imobilul din ., ., ca făcând parte din apartamentul cumpărat conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 1121/02.07.1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, transcris în Registrul de transcripțiuni sub nr._/12.08.1997 și intabulat cum rezulta din încheierea nr._/11.08.2006 emisa de OCPI București sector 2.
Până în prezent, toate instanțele la care s-a adresat reclamanta cerând sa constate nelegalitatea titlului prin care a fost preluat de Statul R. imobilul situat în București, . 33) s-au pronunțat împotriva reclamantei, situația juridica a imobilului ce a aparținut bunicului reclamantei numitul Sabareanu I., fiind prevăzuta de dispoziția art.2 alin.(1) lit.i din Legea nr. 10/2001 rep.
Cererea similara de revendicare imobiliara a reclamantei ce face obiectul dosarului_/3/2012 pentru apartamentul din același imobil deținut de S. ORTANSA E. C. a fost judecata și respinsa în ședința din 11.09.2013, aflându-se în situația unui lucru deja judecat.
Prin încheierea de ședință din data de 15.10.2013, s-a încuviințat pentru părți administrarea probei cu înscrisuri.
În cadrul acestei probe, a depus la dosar: actul de vanzare-cumparare nr._/1920; actul de vanzare-cumparare nr._/1920; autorizația de construire nr. 256/1922; actul de vindere-cumparare nr. 6057/15.03.1923; actul de imparteala nr._/16.05.1923; procese-verbale de Carte Funciara nr. 8701/1940 pentru nr. 31 și 33; schița topografica din 1946; act de expertiza intocmit de arhitect N. G.; Raportul de Expertiza Tehnica Costructii, intocmit de ing. B. N.; Jurnalul din 6 august 1946; Instintarea din 16 iulie 1946; Instintarea din 17 septembrie 1946; certificatul de calitate de moștenitor nr. 11 din 18 martie 2008.
De asemenea, la solicitarea instanței, Primăria Municipiului București a depus copii după actele din dosarele administrative nr. 791,_ și_.
Prin sentința civilă nr.1940/06.11.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins excepția inadmisibilității, invocată din oficiu, a admis în parte cererea formulată de reclamanta R. R. A., în contradictoriu cu pârâții M. BUCUREȘTI, prin PRIMAR GENERAL, S. M. și S. M. I., a constatat că imobilul situat în București, . (fost 33), sector 2 a trecut, din proprietatea autorului reclamantei, S. Ș., în proprietatea Statului, fără titlu valabil și a respins capătul de cerere referitor la revendicarea garajului aferent apartamentului 4 din imobilul situat în București, . (fost 33), etaj 2, sector 2, ca neîntemeiat.
Analizând actele și lucrările dosarului, Tribunalul a reținut următoarele:
În ceea ce privește primul capăt de cerere referitor la constatarea că imobilul situat în București, . (fost 33), sector 2 a fost preluat de către stat fără titlu valabil, Tribunalul a analizat aspectele legate de dobândirea dreptului de proprietate de către reclamantă și autorii acesteia, concomitent cu preluarea de către stat a imobilul situat în . (fost 33), sector 2.
Cu privire la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului, Tribunalul reține că prin Actul de vânzare-cumpărare nr._/1920 (fila 7), A. B. a vândut lui L. C. . parcul I. (lot identificat ca vecinătăți între proprietățile I. și I. S. și Bulevardul Nou). Terenul era în suprafață de 756 mp, fiind dobândit anterior, prin Actul de vânzare-cumpărare nr._/1920, încheiat între Primăria orașului București, în calitate de vânzător și A. B., în calitate de cumpărător (fila 6).
Prin Actul de vindere-cumpărare nr. 6057/22.03.1923, autentificat de Tribunalul I. – Secția Notariat (fila 9), C. L. vinde lui I. I. S. o suprafață de teren de 225,18 mp din fosta . Parcul I., identificată la acea data la nr. 7 pe . numitul L. C. (C.) păstrează dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafață de 530 mp.
Prin Actul de împărțeală nr._/16.05.1923, autentificat de Tribunalul I. – Secția Notariat (fila 11), moștenitorii defunctului I. S. – E. B., Sevastia L. și I. S. - au convenit ca terenul în suprafața de 300 mp, pe care defunctul îl deținea în Parcul I., în baza Contractului de vânzare-cumpărare transcris sub nr. 7356/1914 de Tribunalul I. - Secția Notariat, să rămână în proprietatea exclusivă a lui I. S., moștenitor testamentar al defunctului I. S.. Actul a fost confirmat prin Sentința civilă nr. 709/13 iunie 1929 pronunțată de Tribunalul I. (fila 91).
Astfel, I. (I.) S. a devenit proprietar asupra unei suprafețe de 525,18 mp, ca efect al actelor juridice menționate anterior.
Referitor la construcția edificată pe acest teren, Tribunalul reține că în anul 1922 L. C. și S. I. au obținut Autorizația de construire nr. 256/2 iulie 1922 (fila 8), în baza căreia edifică un imobil pe terenurile învecinate ce le aparțineau, situate în ., format din pivniță, suprasol, parter și etaj.
Acest aspect este confirmat prin Procesul-verbal de Carte Funciară nr. 8701/1940 (fila 12), întocmit pentru imobilul situat în București, ., compus din teren în suprafața de 492 mp și corp de casă compus din parter, 2 etaje și mansardă, aparținând numitului L. L. C., având număr topografic 58/350.
De asemenea, dreptul de proprietate asupra construcției se confirmă și prin Procesul-verbal de Carte Funciară nr. 8701/1940 (fila 14), întocmit pentru imobilul situat în București, ., compus din teren în suprafață de 492 mp și corp de casa compus din parter, 2 etaje și mansardă, aparținând lui S. I. I..
De asemenea, Actul de expertiză întocmit de arhitect N. G. după decesul lui I. S. la data de 29 iunie 1946 (fila 18), pentru imobilul situat în ., atestă că imobilul era compus din teren în suprafața de 523 mp și construcție formată din pivniță, supra-sol, parter, etaj 1 și mansardă.
Sub aspectul numerotării imobilelor de pe . inițial pe . a primit ulterior numerele 31 și 33, astfel: nr. 31 - proprietatea C. L.; nr. 33 - proprietatea I. I. S., astfel cum rezultă din cele două procese-verbale de carte funciară sus-menționate.
Schița topografică a imobilelor de pe . data de 4.03.1946 (fila 17) conține identificarea parcelelor și construcțiilor edificate pe acestea, respectiv: .. 31 și .. 33.
Începând cu anul 1988, prin sistematizarea . poștale ale imobilelor de la nr. 31 și 33 le-a revenit un număr unic, 81, astfel cum rezultă din concluziile raportului de expertiză extrajudiciară întocmit de expert B. N. (fila 23).
În ceea ce privește transmiterea dreptului de proprietate de la proprietarul inițial către reclamantă, Tribunalul a reținut că după decesul numitului S. I., proprietar inițial al imobilului situat în . (fost 33), au rămas ca moștenitori F. Z., soție supraviețuitoare, împreună cu H. A.-M., în calitate de fiică și S. Ș., în calitate de fiu, astfel cum rezultă din Certificatul de moștenitor nr. 97/23 aprilie 2003 eliberat de BNP A. Ș. (fila 204).
S-a mai reținut că de pe urma defunctei H. A.-M., a rămas unic moștenitor S. Ș., potrivit Certificatului de calitate de moștenitor nr. 7/17 aprilie 2006 eliberat de BNP V. C. și Asociații.
De asemenea, conform Certificatului de calitate de moștenitor nr. 11 din 18 martie 2008 eliberat de BNPA L. și D. (fila 126), de pe urma lui S. Ș. rămâne o singura moștenitoare, respectiv reclamanta R. R. A..
Prin urmare, reclamanta are un titlu de proprietate pentru imobilul situat în . (fost 33), ca succesoare a proprietarului inițial, S. I..
Totodată, cu privire la dovada dreptului de proprietate, Tribunalul reține că prin Sentința civilă nr. 165/8 ianuarie 1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 în dosarul nr._/1998 (fila 132), s-a admis acțiunea în revendicare a reclamanților Barbaresso I. S. și Lahovary C., în contradictoriu cu CGMB, privind întregul imobil situat în .-83 (fost 31-33), sector 2. În această cauză, reclamanta nu a fost parte, astfel încât nu se poate opune autoritatea de lucru judecat.
Prin Dispoziția nr. 374/8.03.1999, emisă de Primarul General al Municipiului București, în baza sentinței civile nr.165 din 8.01.1999 a Judecătoriei Sector 2, s-a dispus restituirea în proprietatea lui BARBARESSO I. S. și LAHOVARY C. imobilul situat în București, . – 83 (fost 31 – 33) sector 2.
Ulterior, aceștia au procedat la dezmembrarea imobilului, în 3 loturi, din care Lotul 3 era format din garajul C2.
Prin Decizia civilă nr. 26 A/25.01.2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a în dosarul nr._/3/2008, irevocabilă, în care părți sunt atât reclamanta, cât și pârâții din prezenta cauză, s-a dispus anularea parțială a Dispoziției nr. 374/8.03.1999, reținându-se în considerente că numiții Barbaresso I. S. și Lahovary C. nu sunt proprietari ai imobilului situat în București, . (fost 33), format din subsol, parter, 2 etaje și mansardă și teren aferent de 515 mp, iar reclamanta este unica proprietară a acestui imobil.
Cu privire la imobilul situat în București, .-83 (fost 31-33), sector 2, compus din teren în suprafață de 528 mp și construcție subsol, parter, etaj 1 și 2, mansardă, Tribunalul a reținut că a fost solicitat în natură de notificatorii S. Ș. și H. A. M., în calitate de moștenitori ai numitului S. I., prin notificarea nr. 4288/18 aprilie 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001 (fila 113).
În ceea ce privește caracterul preluării de către stat a imobilului, deși prin Decizia civilă nr. 170A/8.03.2010, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._/3/2009, irevocabilă, s-a admis excepția lipsei de interes în formularea cererii având același obiect și aceleași părți, Tribunalul a apreciat că această soluție nu leagă instanța, deoarece nu s-a soluționat pe fond litigiul.
În consecință, Tribunalul a apreciat, în primul rând, că reclamanta are interes în promovarea prezentei acțiuni, chiar și în ipoteza în care art. 1 lit. e) din Legea nr. 10/2001 califică în mod expres ca fiind preluate abuziv imobilele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziții administrative sau a unei hotărâri judecătorești pronunțate în temeiul Decretului nr. 111/1951, întrucât se solicită constatarea de către o instanță judecătorească a preluării abuzive a imobilului proprietatea autorilor săi, aceasta implicând și analizarea incidenței dispozițiilor legale specificate în cazul său concret.
Analizând pe fond acest capăt de cerere, Tribunalul a reținut că imobilul situat în . (fost 33), sector 2, București a trecut în proprietatea statului în baza Decretului – Lege nr. 111/1951, conform Deciziei nr. 816/1955 a Sfatului Raional (fila 294), de la fostul proprietar S. Ș., astfel cum rezultă din adresa nr. 2594/1.07.1996 eliberată de . 90) și trecut în proprietatea statului prin Decizia nr._/1955 a Sfatului Raional, astfel cum rezultă din adresa nr._/17.10.1955 eliberată de Adm. Financiară Raionul 1 mai (fila 162).
O parte din imobilul situat pe . (fost 31-33) a fost vândut de către stat, în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel cum rezultă din adresa nr. 363/10.03.2003 eliberată de . 211).
Tribunalul a reținut că, în temeiul dispozițiilor art. 6 alin. 3 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului, respectiv instanța trebuie să constate dacă bunurile au fost preluate de stat cu sau fără titlu valabil, precum și dacă fac obiectul unor legi speciale de reparație.
În ceea ce privește imobilul în cauză, Tribunalul a reținut că prevederile Decretului – Lege nr. 111/1951 – actul normativ în baza căruia s-a efectuat preluarea imobilului – contraveneau dispozițiilor Constituției din anul 1948 (art. 8, art. 10), potrivit cărora dreptul de proprietate era garantat prin lege, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică se făceau cu o justă despăgubire.
De asemenea, acest decret contravenea dispozițiilor legale de la acea dată privitoare la proprietate, respectiv dispozițiilor art. 481 C.civ., precum și dispozițiilor tratatelor internaționale la care România era parte, privitoare la proprietate, și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului.
De asemenea, tribunalul a reținut că imobilul a fost preluat în mod abuziv, conform dispozițiilor art. 2 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a constatat așadar că imobilul în litigiu a trecut fără titlu valabil în proprietatea statului, urmând să admită primul capăt al cererii.
În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere vizând revendicarea garajului, tribunalul a reținut că problema inadmisibilității promovării acțiunii în revendicare de drept comun este distinctă de cea a temeiniciei sale, apreciind că o atare acțiune în contextul speței de față este pe deplin admisibilă, întrucât negarea de către instanțele judecătorești a posibilității de valorificare pe cale judiciară a dreptului de proprietate asupra unui bun preluat de stat în mod abuziv, în condițiile în care procedura specială a Legii nr. 10/2001 nu-i recunoaște reclamantei dreptul de a obține restituirea în natură a garajului vândut, ar constitui o încălcare a accesului liber la justiție garantat de art. 6 din Convenția europeană, ce vizează exigențele dreptului la un proces echitabil.
Astfel, potrivit disp. art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcție, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.
Prin urmare, dat fiind faptul că reclamanta nu are posibilitatea restituirii în natură a imobilului urmând procedura Legii nr. 10/2001, nefiind dispusă nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, tribunalul a apreciat că aceasta poate promova o acțiune în revendicare imobiliară, întemeiată pe dispozițiile Codului civil.
De asemenea, tribunalul a reținut că Legea nr. 10/2001 reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, imobilul revendicat de reclamantă încadrându-se în domeniul de aplicare al acestei legi cu caracter special.
În conformitate cu disp. art. 21 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a acestei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare. Potrivit disp. alin. 2 al aceluiași articol, prevederile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul în care statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizație cooperatistă este acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută.
Tribunalul a constatat că garajul în litigiu a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 în anul 1998, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât acesta nu se mai afla în deținerea unităților prevăzute de art. 21 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, ipoteză în care dreptul la restituirea în natură a imobilului ar fi putut fi valorificat exclusiv pe calea legii speciale.
Pentru a statua asupra prevalenței legii speciale în raport de dreptul comun, este necesar să existe o identitate de ipoteză, reclamanta să poată solicita restituirea imobilului în natură atât în temeiul Legii nr. 10/2001, cât și a dreptului comun, caz în care Legea nr. 10/2001, având caracter special, s-ar fi aplicat cu întâietate, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun fiind ca atare inadmisibilă, ținând cont de corelația existentă între norma generală și norma specială - specialia generalibus derogant.
O astfel de ipoteză este aceea în care imobilul se află în deținerea unităților prevăzute de art. 21 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, caz în care persoana îndreptățită ar fi avut la dispoziție pentru valorificarea dreptului de restituire în natură a imobilului exclusiv procedura Legii nr. 10/2001.
În situația în care însă dreptul la restituirea în natură a imobilului nu mai poate fi valorificat pe calea procedurii Legii nr. 10/2001, dată fiind modificarea acestui act normativ prin Legea nr. 1/2009, dispoziții legale de imediată aplicare, nu se mai poate statua asupra corelației dintre legea specială și cea generală, reclamanta având deschisă calea dreptului comun.
Adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenția europeană decât în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă, în timp ce, în cazul de față, procedura Legii nr. 10/2001 nu constituie o cale efectivă pentru restituirea în natură a imobilului în patrimoniul reclamantei.
Totodată, regula electa una via ar putea fi aplicată numai în situația în care procedura specială ar putea conduce la restituirea în natură a bunului, fiind o cale eficientă pentru valorificarea dreptului de proprietate, persoanei îndreptățite soluționându-se în mod favorabil notificarea sau existând o speranță legitimă într-o astfel de soluție. În cazul de față, reclamanta nu se poate prevala de disp. Legii nr. 10/2001 pentru obținerea în natură a bunului imobil, date fiind disp. art. art. 20 alin. 2 din acest act normativ, astfel încât poate promova o acțiune în revendicare imobiliară întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.
În consecință, excepția inadmisibilității cererii, invocată din oficiu, a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Analizând pe fond cel de-al doilea capăt al cererii, referitor la revendicarea garajului vândut către pârâți, Tribunalul a reținut că din evidențele fiscale comunicate de DITL Sector 2 prin adresa nr. 2409/10.03.2003 (fila 154), rolul fiscal al imobilului situat în . s-a deschis pe numele C. L., fiind compus din subsol, parter, două etaje, pod, având 7 camere,19 dependințe, pivnițe și garaj. Această înscriere s-a făcut pe baza declarațiilor individuale ale numitului L. C. din anii 1941 și 1949 (fila 160, 164).
În ceea ce privește localizarea garajului, în Raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de expert B. N. în cadrul dosarului nr._/3/2008 de pe rolul Curții de Apel București – Secția a IV-a Civilă (fila 19), se reține faptul că garajul C2/parter cu suprafața la sol de 132 mp a fost edificat între anii 1958-1960 de către Statul Român și a fost cumpărat de soții S..
Localizarea garajului (corp C2), astfel cum rezultă din schița întocmită de expert în Anexa 5 a raportului, se află pe terenul aferent Lotului 1, cu adresa . (fost 31).
Cu toate acestea, din măsurătorile efectuate de acest expert, s-a constatat prin Răspunsul la obiecțiuni (fila 30) că garajul este situat pe o suprafață de teren de 332 mp, care nu a aparținut fostului imobil situat pe .-33, ci a fost adăugată imobilului renumerotat pe ., după anul 1950, când au fost naționalizate imobilele în zonă, fiind preluată de la imobilele de pe .. 47 și 49, sector 1.
Mai mult, în chiar cuprinsul întâmpinării, pârâții recunosc faptul că apartamentul deținut este situat la nr. 81 (fost 31) pe . la nr. 81 (fost 33). Tribunalul a apreciat că pârâții au făcut o apreciere greșită, din eroare indicând că apartamentul lor se află la fostul nr. 31, iar garajul la 33, în realitate garajul se află pe terenul de la nr. 31, iar apartamentul la nr. 33.
Ceea ce este important de reținut este faptul că localizarea garajului s-a făcut prin expertiza menționată, necontestată de pârâți în prezenta cauză, ca fiind pe . (fost 31).
Indiferent cine a fost constructorul: Statul Român sau C. L., nu rezultă din probele administrate în cauză că acest garaj ar fi aparținut la vreun moment dat reclamantei sau autorilor acesteia.
Prin urmare, reclamanta nu are un titlu asupra garajului revendicat.
Imobilul situat pe . a intrat în patrimoniul statului prin Sentința civilă nr. 181/11 ianuarie 1955 pronunțată de Tribunalul Raional, fiind preluat de la L. C, în baza Deciziei nr._/1955 a Sfatului Raional, astfel cum rezultă din adresa nr._/17.10.1955 eliberată de Adm. Financiară Raionul 1 mai (filele 159, 162).
Prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. N1121/2.07.1997, încheiat între AFI, în calitate de vânzători, și S. M. și S. M. – I., în calitate de cumpărători, a fost înstrăinat imobilul situat în București, ., . locuință, garaj în suprafață de 31,38 mp, boxe (fila 266), în temeiul Legii nr. 112/1995.
În consecință, pârâții au un titlu asupra garajului.
Având în vedere considerentele expuse, Tribunalul a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind revendicarea garajului.
Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel pârâtul M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, susținând următoarele:
Are autoritate de lucru judecat Decizia civilă nr. 170o/08.03.2010 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._/3/2009 irevocabilă cu privire la soluționarea cererii de constatare a nevalabilității titlului statului.
Excepția inadmisibilității acțiunii în constatare, astfel cum a fost formulată, raportat la prevederile art. 111 C.proc .civ.
Excepția lipsei de interes motivată de faptul că Legea nr.247/2005 nu mai face distincție între imobilele preluate de stat cu titlu sau fără titlu.
A menționat apelantul că reclamanta a avut la îndemână acțiunile prevăzute de Legea nr.10/2001 și are în continuare la îndemână acțiunea în revendicare pe care a avut-o la îndemână și în momentul introducerii acțiunii în constatare.
De asemenea a menționat că odată cu apariția Legii nr. 10/2001 - lege privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 dec 1989 - care reprezintă legea specială, ce derogă de la legea generală (Legea nr..213/1998), au fost definite în mod concret atât imobilele preluate în mod abuziv, cât și modalitățile de reparație (restituirea în natură, în echivalent, acordarea de despăgubiri sau acțiuni).
Astfel art.2 din Legea nr.10/2001 descrie și enumera ce se înțelege prin imobile preluate în mod abuziv, iar litera g din acest articol, se referă chiar și la orice imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum a fost definit de art.6 (1) din Legea nr. 213/1998.
Or, atâta timp cât printr-o lege s-a statuat că toate imobilele din perioada 6 martie 1945- 22 dec 1989 au fost preluate în mod abuziv, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea, ca atare, reclamanta nu justifică interesul în vederea promovării unei astfel de acțiuni.
Titlul de proprietate al statului îl reprezintă actul juridic sau faptul juridic prin care statul a dobândit proprietatea bunurilor preluate de la persoane fizice sau juridice în perioada 1945-1989.
Aceste acte de aplicare a legii, care constituie titluri de proprietate ale statului, sunt cate de drept public, fiind emise de autoritățile publice cărora legea le-a conferit competența de a acționa în domeniul respectiv.
Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.92/1950, prin lege în condițiile art.645 Cod Civ., ce a avut ca efect stingerea dreptului de proprietate al fostului proprietar al imobilului în litigiu și constituirea unui drept de proprietate în favoarea statului.
Așadar, locuințele trecute în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.92/1950 - cazul imobilului obiect al prezentei cauze - au fost calificate în mod expres de legiuitor ca fiind preluate cu titlu și au format obiectul de reglementare al Legii nr. 112/1995.
O altă interpretare nu poate fi primită, deoarece o instanță de judecată nu poate da un sens unic unei noțiuni juridice decât cea făcută de legiuitor, nici prin restrângerea dispozițiilor normei juridice, nici prin extrapolarea acesteia, fiind obligatoriu a se respecta înțelesul și scopul normei juridice.
„Titlul de proprietate" reprezintă actul juridic sau faptul juridic stricto sensu prin care se poate dobândi proprietatea. Potrivit disp. art.644-645 din C.Civ., proprietatea bunurilor se dobândește prin următoarele moduri: succesiune, legate, convenții, tradițiune, accesiune, prescripție prin lege și ocupațiune.
Când dobândirea proprietății se face prin lege - „titlul de proprietate" nu este legea (actul normativ) ca atare, ci actul de aplicare al legii, actul prin care imobilul a fost individualizat și prin care s-a procedai la preluarea lui de către stat. Actul de aplicare al legii, care constituie titlul de proprietate al statului, este actul de drept public, fiind emis de autoritățile publice cărora tot legea le-a conferit competența de a acționa în domeniul respectiv.
Prin Hotărârea nr.1 din 2 febr.1995, Curtea Supremă de Justiție, Secție Unită a stabilit că instanțele nu au atribuția de a cenzura și de a dispune restituirea imobilelor preluate de către stat prin diferite acte normative, competența revenind exclusiv Parlamentului.
Ulterior, prin dispozițiile art.6 al. 1 din Legea nr.213/1998 intrată în vigoare la 24 ian 1999, legiuitorul a stabilit care sunt elementele în funcție de care titlul de proprietate al statului privind preluarea unor imobile în perioada 1945-1989 pot fi declarate valabile sau nevalabile, aprecierea urmând să se facă, evident, în raport cu legislația în vigoare și cu tratatele și convențiile internaționale la care România era parte în momentul apariției actului normativ, ca temei al preluării.
Analiza titlului de proprietate al statului cu privire la imobilele preluate în perioada 6 martie 1945- 22 dec 1989, pentru stabilirea valabilității sau nevalabilității acestuia este de competența exclusivă a instanței de judecată, sesizată, ca atare în fiecare caz în parte, de persoana interesată.
Stabilirea concordanței sau neconcordanței dispozițiilor Decretului Lege nr.92/1950 cu prevederile Constituției de la acel moment este apanajul instanței de judecată, iar neegalitatea măsurii preluării imobilului de stat, se apreciază prin raportare la legea fundamentală în vigoare la acel moment și se pronunță expres, pentru fiecare cauză în parte.
Față de cele învederate mai sus, apelantul - pârât solicită admiterea apelului, schimbarea sentinței civile apelate, iar pe fond în cazul în care se va trece peste excepția autorității de lucru judecat, respingerea acțiunii ca inadmisibilă și lipsită de interes.
Intimata – reclamantă R. R. A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat și menținerea hotărârii de fond ca legala și temeinica.
Așa cum rezulta din Jurnalul din 6 august 1946 al Dosarului nr. 3243/1946 al Tribunalului I. - Secția a VIII-a Civ. C.., după decesul iui I. Sabareanu, cu ultim domiciliu în București, ., rămân ca moștenitori Sabareanu Z., soție supraviețuitoare, împreuna cu Sabareanu A., fiica majora și Sabareanu Ș., fiu minor.
Acești moștenitori an fost evacuați din imobilul situat în ., așa cum rezulta din:
- Înștiințarea din 16 iulie 1946, emisa de Primăria Municipiului București - Serviciul Central de Rechiziții și Cartiruiri, pentru doua camere de la etaj și una de la parter;
-Înștiințarea din 17 septembrie 1946, emisa de Primăria Municipiului București - Serviciul Central de Rechiziții și Cartiruiri, pentru încăperile de la demisol și întregul apartament de la etaj.
Întregul imobil a fost dat în folosința Institutului Român de Cultura Universala.
În urma decesului Zamfirei Sabareanu au rămas ca moștenitori Sabareanu Ș. și Sabareanu A.. De pe urma lui Sabareanu Ș. rămâne o singura moștenitoare, respectiv reclamanta R. R. A., așa cum rezulta din Certificatul de Calitate de Moștenitor nr. 11 din 18 martie 2008.
Autorii intimatei - reclamante au fost evacuați din imobilul proprietatea lor, fără nicio justificare, terenul și construcția trecând în proprietatea Statului fără niciun titlu, fiind date în folosința Institutului Român de Cultura Universală.
Abia după 9 ani de la preluarea efectiva a imobilului de către Stat și evacuarea proprietarilor moștenitori ai lui Sabareanu I., se emite Decizia nr. 816/1955, în baza Decretului nr. 111/1951, prin care se trece în proprietatea statului imobilul ce a aparținut lui C. L..
Printr-o confuzie legata de identificarea imobilelor de la fostele nr. 31 și 33 și datorita faptului ca, la momentul intrării în vigoare a Decretului 111/1951 în imobil locuiau doar moștenitorii lui C. L., întregul imobil a trecut în proprietatea Statului prin Decizia 816/1955 de la fostul proprietar C. L..
În concluzie, Statul Român a preluat în fapt imobilul de la nr. 33 fără niciun titlu valabil și în drept, printr-o decizie emisa în baza Decretului nr.111/1951, de la fostul proprietar C. L. și nu de la moștenitorii lui I. Sabareanu, evacuați încă din anul 1946.
Având în vedere ca Statul nu a deținut niciodată un titlu valabil în conformitate cu disp. Legii nr. 10/2001, autorii intimatei – reclamante nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, Înalta Curte de Casație și Justiție a stipulat ca în condițiile inexistenței unei reglementari legale care sa constituie temeiul juridic al constituirii unui drept de proprietate al statului asupra imobilului, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desființat legal, astfel încât, statul nefiind proprietar, asemenea imobile nu pot fi incluse în categoria celor avute în vedere . cărei obiect este reglementarea situației juridice a unor imobile trecute în proprietatea starului. Astfel, în favoarea statului, autorii intimatei - reclamante au pierdut doar posesia imobilului, fără a pierde însă și dreptul de proprietate asupra acestuia.
Pentru toate aceste considerente, intimata – reclamantă solicită menținerea în totalitate a hotărârii instanței de fond, inclusiv sub aspectul cheltuielilor de judecata.
Analizând actele și lucrările dosarului, conform art. 295 - 296 C. proc. civ. Curtea va admite apelul urmând a schimba în parte sentința apelată, constatând că în mod corect și legal indică apelantul-pârât că reclamanții aveau calea acțiunii în realizare la dispoziție, situație în care dispozițiile art. 111 C.proc.civ. stabilesc că părțile care au interes pot exercita acțiune în constatare, în mod vădit neavând interes cele care aveau la îndemână acțiuni în realizare.
Acțiunea în constatare are interes ca cerere de chemare în judecată de sine stătătoare(capăt principal de acțiune) atunci când partea ce o exercită nu avea la dispoziție conform prevederilor legale calea acțiunii în realizare. Or asemenea situație nu se regăsește în speță, deoarece reclamantii au avut la dispoziție calea acțiunii în realizare în revendicare de drept comun în baza art.480 C.civ.vechi începând din anul 1990 și până în anul 1995, în mod nestingherit de vreo verificare suplimentară condițiilor acestei acțiuni în revendicare de drept comun, iar din anul 2001 au avut la dispoziție și calea în realizare a acțiunii de retrocedare în baza acestei legi speciale. . Legii nr. 10/2001 nu este reglementată de vreun text legal ca vreo excepție de ordine publică de inadmisibilitate la acțiunile în revendicare a imobilului pe baza art.480 C.civ. sau la acțiunile în pretenții bănești pe baza art. 481, 998-999 C.civ. Art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 stabilește doar că nerespectarea termenului stabilit pentru depunerea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pe baza Legii nr. 10/2001. Nefiind reglementat un asemenea fine de neprimire a revendicării imobilului, nu poate fi legal admisă vreo excepție de ordine publică de inadmisibilitate ce nu are o asemenea bază legală. Nici măcar decizia în interesul legii nr. 33/2008 nu dispune în sensul unui fine de primire, pe inadmisibilitate, la revendicarea unui imobil sau la pretenții bănești pentru imobilul pierdut, pentru simpla intrare în vigoare a Legii nr. 10/2001. Dimpotrivă, considerentele acestei decizii, în măsura în care fac corp comun cu dispozitivul, în esență, indică faptul că în fiecare speță trebuie verificate diverse aspecte de fapt pe baza probelor cauzei, astfel încât să se poată stabili problema de fond dacă revendicarea este sau nu fondată în temeiul art. 480 C.civ. Dispozitivul deciziei în interesul legii este următorul: „Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilesc: Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”. Decizia a precizat, în chiar partea de început a considerentelor ICCJ, că, deși din titulatura dată recursului reiese că acesta are ca obiect o decizie prin care Înalta Curte să se pronunțe asupra admisibilității sau inadmisibilității tuturor acțiunilor în revendicare intentate, din hotărârile anexate(recursului) rezultă că ceea ce au soluționat instanțele diferit, în ambele categorii de acțiuni, este problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994. Decizia are în vedere, în dispozitiv și în motivarea soluției, motivare privind obiectul sesizării și dispozitivul, revendicarea în natură, nu pretenții bănești. Cu referire la revendicarea în natură, decizia arată că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă, dar faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze. De asemenea, se precizează, în decizia în interesul legii, că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dar persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași. În final, în decizie, ICCJ a atras atenția că și alte aspecte pot apărea în discuție într-un litigiu sub incidența vechiului Cod civil, amintind că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului, în caz negativ obiectul revendicării putând fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală. În acest ultim caz poate fi discutată o excepție ce avea sub incidența vechiului C.civ. caracter de excepție și de ordine publică, prescripția dreptului material la acțiunea în despăgubiri. În schimb, modul cum ICCJ explică în considerente de ce nu s-a pronunțat în dispozitiv pe admisibilitate sau inadmisibilitate (deși din titulatura dată recursului reiese că acesta are ca obiect o decizie prin care Înalta Curte să se pronunțe asupra admisibilității sau inadmisibilității tuturor acțiunilor în revendicare intentate, din hotărârile anexate recursului rezultă că ceea ce au soluționat instanțele diferit, în ambele categorii de acțiuni, este problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994; persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași), relevă că revendicarea se soluționează pe fond stabilindu-se în fapt și în drept dacă este fondată sau este nefondată, nesoluționându-se revendicarea pe vreo excepție. Totodată, Curtea Europeană A Drepturilor Omului, în hotărârea din 12 octombrie 2010, în Cauza M. A. și alții împotriva României, CEDO a stabilit: „163. Privarea de un drept de proprietate sau de un alt drept real constituie, în principiu, un act instantaneu și nu creează o situație continuă de "privare de drept" [Malhous împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 33.071/96, CEDO 2000-XII]. 164. Așa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate [V. der Mussele împotriva Belgiei, 23 noiembrie 1983, § 48, . nr. 70; Slivenko împotriva Letoniei (dec.) [MC], nr. 48.321/99, § 121, CEDO 2002-II, și Jantner, menționată mai sus, § 34].
Dacă și cum au înțeles să formuleze reclamanții acțiunile în realizare(din art.480 C.civ.vechi și respectiv din Legea nr.10/2001 care reglementează o procedură nu doar administrativă ci această procedură administrativă poate fi supusă verificării, la cererea notificatorului, la instanța judecătorească, reglementând o procedură judecătorească în care instanța judecătorească este cea care se pronunță) nu este relevant sub aspectul interesului juridic din art.111 C.proc.civ. care trebuie să existe pentru a se putea trece legal la soluționarea pe fond (art.137 C.proc.civ.) a unei acțiuni în constatare de sine stătătoare(unui capăt de cerere principal în constatare) .
Așadar, cel care formuleaza o acțiune în constatare trebuie să aibă un interes juridic( folos practic ) de urmărit, care îi lipsește atunci când el are sau a avut legal o acțiune în realizare la dispoziție. Cum în speță nu s-a relevat niciun interes juridic, născut și actual, de urmărit printr-o simplă acțiune în constatare, acest capăt de cerere distinct formulat de reclamanti este lipsit de interes juridic în condițiile art. 111 C.proc.civ.
Față de cele arătate, Curtea reține că în speță nu există interesul născut și actual al reclamanților de a exercita un capăt principal de cerere, apelat, având ca obiect acțiune în constatare, deoarece ei au putut exercita legal acțiunile în realizare. În consecință, în aceste limite va fi admis apelul pârâtului și va fi schimbată sentința apelată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelantul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291 – 293, sector 6, împotriva sentinței civile nr.1940 din 06.11.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți S. M., S. M. I., ambii cu domiciliul în București, ., .. sector 2 și intimata-reclamantă R. R. A., cu domiciliul ales la C..Av.Basgan și Asociații, în București, Calea V. nr.2, ., sector 3.
Schimbă în parte sentința apelată, în sensul respingerii, ca lipsită de interes, a cererii de constatare a trecerii fără titlu valabil, în proprietatea statului, a imobilului din București, . (fost 33), sector 2, cu menținerea restului sentinței.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 04.03.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
A. P. B. C. B. T.
GREFIER
Ș. P.
Red.C.B.T.
Tehdact.R.L./C.B.T.
6 ex./…
TB-S.4 – R.E.G.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 298/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 123/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
