Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 563/2014. Curtea de Apel CLUJ

Comentarii

0

Decizia nr. 563/2014 pronunțată de Curtea de Apel CLUJ la data de 05-06-2014 în dosarul nr. 1637/100/2013

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CLUJ

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr._ Cod operator 8428

DECIZIA CIVILĂ NR. 563/A/2014

Ședința publică din 05 iunie 2014

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: A.-A. P.

JUDECĂTOR: C.-M. C.

GREFIER: A.-A. M.

S-au luat în examinare apelurile declarate de reclamanții B. M. și B. A. și, respectiv, de pârâții N. C. și N. C., împotriva sentinței civile nr. 47 din 15 ianuarie 2014 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosar nr._, având ca obiect acțiune în răspundere civilă delictuală.

La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă:

- reclamanții apelanți, asistați de dl. avocat D. C., care depune la dosar împuternicirea avocațială pentru exercitarea următoarelor activități: redactare și susținere apel, apărări, asistarea și reprezentarea reclamanților apelanți în fața Curții de Apel Cluj;

- reprezentanta pârâților apelanți, d-na avocat A. D., cu împuternicire avocațială pentru asistarea și pentru reprezentarea pârâților apelanți în fața Curții de Apel Cluj, aflată la f. 29 din dosar.

Se constată lipsa pârâților apelanți personal.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei, după care Curtea constată următoarele:

Apelul declarat de reclamanții B. M. și B. A. a fost formulat în termen legal, a fost comunicat părților adverse și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în temeiul art. 15 lit. f din Legea nr. 146/1997.

Apelul declarat de pârâții N. C. și N. C. a fost formulat în termen legal, a fost comunicat părților adverse și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în temeiul art. 15 lit. f din Legea nr. 146/1997.

Acest apel a fost redactat de către d-na avocat C. P., în baza împuternicirii avocațiale aflată la f. 15 din dosar.

La data de 29.05.2014 reclamanții intimați B. M. și B. A. au depus la dosar o întâmpinare la apelul declarat de pârâți, prin care solicită respingerea apelului și obligarea pârâților apelanți la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 30.05.2014 pârâții intimați N. C. și N. C. au depus la dosar o întâmpinare la apelul declarat de reclamanți, prin care solicită respingerea apelului și obligarea reclamanților apelanți la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 02.06.2014 pârâții apelanți au depus la dosar înscrisul întitulat „Note de ședință”, prin care aceștia învederează instanței că înțeleg să dezvolte motivele de apel înregistrate la dosarul cauzei la data de 08.04.2014.

La întrebarea instanței, adresată reprezentanților părților, referitoare la împrejurarea dacă au primit câte un exemplar din întâmpinare, reprezentanta pârâților apelanți arată că a lecturat întâmpinarea formulată de reclamanții intimați de pe site-ul Curții de Apel Cluj.

Instanța înmânează un exemplar din întâmpinarea reclamanților reprezentantei pârâților apelanți, iar reprezentantului reclamanților apelanți îi înmânează câte un exemplar din întâmpinarea și din înscrisul întitulat „Note de ședință”, formulate de pârâți.

Reprezentantul reclamanților apelanți arată următoarele:

A luat cunoștință despre întâmpinare și notele de ședință de pe site-ul Curții de Apel Cluj și nu solicită acordarea unui termen de judecată pentru studierea acestora.

În situația în care și colega sa este de acord, consideră că s-ar putea discuta astăzi cereri prealabile.

Nu are de formulat cereri în probațiune însă, prin memoriul de apel, pârâții apelanți au formulat o cerere în probațiune, iar după ce va fi susținută de către colega sa, adresează instanței rugămintea de a-i permite să argumenteze și dânsul ceea ce a susținut, practic, și prin întâmpinare, în sensul că, în opinia dânsului, nu poate fi admisă cererea în probațiune formulată de pârâții apelanți.

Curtea acordă cuvântul reprezentantei pârâților apelanți cu privire la cererea în probațiune, menționată în apelul declarat de pârâți.

Reprezentanta pârâților apelanți susține cererea în probațiune menționată în apelul formulat de părțile pe care le reprezintă și solicită încuviințarea probelor solicitate, respectiv a probei testimoniale cu doi martori și efectuarea celor două adrese către unitățile medicale menționate în cadrul apelului.

Curtea acordă cuvântul reprezentantei pârâților apelanți în privința erorii datei.

Reprezentanta pârâților apelanți arată că într-adevăr este vorba de o eroare în ce privește data, pentru că nu este data de „27 iulie”, ci este data de „26 iulie”. În continuare, aceasta arată următoarele:

Așa cum s-a menționat și în dezvoltarea motivelor de apel, ceea ce înțeleg dânșii să dovedească prin probele solicitate, este aspectul că intenția pârâților în cauză, de a devia dreptul subiectiv de la finalitatea protejată de lege, fiind o intenție cumva directă, ea poate fi probată pentru a dovedi faptul că pârâții nu ar fi avut un interes justificat și că singura acțiune a lor a fost aceea de a-i prejudicia pe reclamanți.

Prin probele care s-au solicitat, ca teză probatorie, se intenționează a se dovedi un comportament inadecvat al reclamanților, faptul că nu a existat o intenție, un abuz de drept, o intenție de a leza drepturile invocate a fi lezate de pârâți, ci acțiunea pârâților a fost determinată de un anumit comportament al reclamanților de la momentul respectiv.

Curtea acordă cuvântul reprezentantului reclamanților apelanți cu privire la cererea în probațiune formulată de pârâții apelanți.

Reprezentantul reclamanților apelanți arată următoarele:

Solicită respingerea cererii în probațiune formulată de pârâții apelanți, pentru următoarele motive:

Suntem în faza de judecată a apelului și acesta are un caracter devolutiv, astfel încât, doar în anumite limite se permite încuviințarea și administrarea de probe.

În această cauză, raportat la specificul cauzei și modalitatea în care s-a derulat judecata cauzei în fața primei instanțe, consideră că această cerere în probațiune, cu conținutul pe care-l are în prezent, respectiv cei doi martori și cele două adrese, nu poate fi încuviințată de către instanța de apel.

Adresează Curții rugămintea de a reține că aceeași cerere a fost formulată și în fața primei instanțe, la al doilea termen de judecată, iar instanța, pe cale de excepție, la solicitarea dânșilor, a pronunțat decăderea pârâților din dreptul de a administra probe, pentru faptul că cererea în probațiune a fost formulată tardiv.

Această cerere în probațiune a fost reiterată în fața Curții și, în opinia dânsului, nu poate fi admisă, pentru că astfel s-ar eluda această instituție a decăderii.

Decăderea, ca instituție, duce implicit la nulitatea actului făcut peste termenul prevăzut de lege.

A reitera în apel astfel de cereri în probațiune, n-ar însemna altceva, în opinia dânsului, decât o încercare din partea pârâților intimați de a eluda o dispoziție legală sau dispoziția instanței privind decăderea pârâților din dreptul de a administra aceste probe.

Solicită a se reține faptul că prin apelul formulat nu se contestă legalitatea soluției instanței, respectiv a încheierii, prin care se pronunță decăderea din dreptul de a administra aceste probe.

Nu avem o astfel de contestație și nu crede că poate fi nici măcar pusă în discuție pentru că, în mod corect, în opinia dânsului, prima instanță a pronunțat această decădere.

Atunci, dacă nu se contestă această încheiere, prin care prima instanță pronunță această sancțiune a decăderii, pe probe individuale, pentru că sunt aceeași martori solicitați în fața primei instanțe și aceleași adrese solicitate în fața primei instanțe, în opinia dânsului, aceasta ar fi un impediment cu privire la încuviințarea unor astfel de probe.

Mai mult decât atât, solicită a se observa teza probatorie.

Este un principiu aplicat în mod universal și de către această Curte și de către toate instanțele, că probele trebuie să fie utile și concludente cauzei.

Obiectul acestei cauze este răspundere civilă delictuală unde discutăm de existența sau nu a unei fapte ilicite și a celorlalte condiții privind răspunderea civilă delictuală.

Nu face obiectul acestei cauze sănătatea mintală a reclamantului apelant B. A., pentru că acesta este scopul acestei cereri în probațiune și a fost tot timpul și în fața primei instanțe, peste expertize, peste hotărâri judecătorești ș.a.m.d.

Aceste probe, nu au legătură cu fondul cauzei și nu pot fi încuviințate, în opinia dânsului, pentru acest motiv, dincolo de chestiunea privind decăderea.

Reprezentanta pârâților apelanți arată următoarele:

Cu privire la această, cumva, inadmisibilitate, arată că art. 292 C.pr.civ. stabilește că probele invocate în fața instanței de fond pot să fie propuse și în fața instanței de apel, sigur, cu respectarea unei discipline procedurale, respectiv cu condiția să fi fost invocate în apel sau în întâmpinare.

Prin utilizarea termenului de invocare, atât doctrina cât și practica, s-au pronunțat că nu trebuie neapărat ca proba solicitată în fața instanței de fond să fi fost și administrată.

Putem să fim într-adevăr în ipoteza unei probe care să fi fost administrată, putem să fim în ipoteza unei probe care să fi fost solicitată în fața primei instanțe și, ulterior, din diferite considerente, să se fi renunțat și, chiar și doctrina s-a pronunțat că și în ipoteza în care ne aflăm noi, și anume, în ipoteza în care s-ar fi decăzut din dreptul de administrare a acestor probe, ele mai pot să fie solicitate în fața instanței de apel.

De ce această teorie, întrucât decăderea a vizat dreptul de administrare a probei, și ea se stabilește raportat la faza procesuală la care a fost la acel moment, și nu dreptul la probă.

Ca atare au fost probe invocate și, din punctul dânsei de vedere, acestea pot să fie solicitate și în fața instanței de apel.

Reprezentantul reclamanților apelanți arată că își menține punctul de vede-re.

Sintagma „probe invocate în fața primei instanțe”, nu poate să se refere decât la probele invocate conform dispozițiilor legale, dispozițiilor procedurale.

Atâta timp cât proba nu este invocată legal și procedural, atâta timp cât se aplică sancțiunea decăderii, nu putem discuta de probe invocate în fața primei instanțe.

Curtea, în urma deliberării:

Constată că prin încheierea pronunțată în ședința publică din 22.11.2013 a Tribunalului Maramureș, în privința probei testimoniale, solicitată de către pârâți, s-a apreciat că din dezbateri a rezultat necesitatea audierii martorului B. A., iar pentru toate celelalte probe a operat sancțiunea decăderii, deoarece aceștia puteau propune probe în condițiile legale, respectiv prin întâmpinare.

Având în vedere această împrejurare, raportat și la inexistența vreunui motiv de apel, referitor la admiterea sau la respingerea probei testimoniale și modul în care a fost soluționată excepția decăderii din dreptul de a cere probe, precum și dispoziția prevăzută de art. 292 alin. 1 C.pr.civ., Curtea va respinge cererea în probațiune, formulată de reprezentanta pârâților apelanți, având în vedere și împrejurarea că prin cererea de apel nu se critică modul prin care instanța de fond a soluționat această excepție și, de asemenea, chiar și în ipoteza în care nu ar fi operat sancțiunea decăderii administrării probei testimoniale, solicitată de către pârâți în fața instanței de fond, raportat la teza probatorie solicitată prin cererea de apel și, anume, cunoașterea unor împrejurări directe și nemijlocite, cu privire la comportamentul reclamantului față de familia pârâților, având în vedere obiectul prezentei cereri de chemare în judecată, precum și motivele de apel, cererile în probațiune formulate de pârâții apelanți sunt apreciate de către Curte ca fiind neconcludente pentru justa soluționare a cauzei.

La întrebarea instanței, adresată reprezentanților părților, referitoare la împrejurarea dacă mai au de formulat alte cereri sau excepții, aceștia arată că nu au de formulat alte cereri sau excepții.

Nemaifiind de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul reprezentanților părților în susținerea apelurilor.

Reprezentantul reclamanților apelanți depune la dosar dovada cheltuielilor de judecată, respectiv chitanța, prin care se atestă plata onorariului de avocat în cuantum de 2000 lei.

Solicită admiterea apelului declarat de reclamanți așa cum a fost formulat și schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul majorării cuantumului daunelor morale și obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 550.000 lei reprezentând daune morale pentru atingerea adusă onoarei, demnității și reputației, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată în fond, având în vedere că s-au acordat doar 500 lei, rămânând o diferență de 1000 lei, precum și la plata cheltuielilor de judecată în apel, în cuantum de 2000 lei, potrivit chitanței pe care a depus-o azi la dosar.

Reprezentantul reclamanților apelanți arată următoarele:

În prezenta cauză este dovedită întrunirea elementelor cumulativ necesare pentru existența răspunderii civile delictuale.

Suntem în planul răspunderii civile delictuale, spune dânsul, care pornește de la exercitarea, în mod abuziv, a unui drept prevăzut de lege, deturnarea acestui drept de la scopul pentru care legea l-a indicat și folosirea acestui mijloc procedural în beneficiu și în scop propriu și în scopul defăimării și creării de prejudicii evidente celorlalte părți.

Discutăm de procedura punerii sub interdicție, care a fost legiferată în scopul protejării persoanei, care datorită unor afecțiuni de natură psihică nu poate să se îngrijească de propriile interese și de situația sa, ajungând în situații păgubitoare.

Ce fac pârâții cu acest drept recunoscut de lege? Îl exercită în scopul declarat și scopul declarat în scris, atât prin cererea de punere sub interdicție, cât și prin răspunsul la interogatoriu dat în fața primei instanțe de către pârâta N. C. și folosesc acest drept în scopul împiedicării reclamanților să formuleze acțiuni și să-și exercite drepturile recunoscute de lege.

Cele două familii sunt vecini și pe fondul unor litigii, pentru cele două terenuri, s-a ajuns la acest punct la care pârâții au considerat de cuviință să facă aceste demersuri pentru a-i împiedica, în mod declarat, pe reclamanți să-și exercite drepturile recunoscute de lege.

În acest moment au deturnat dreptul recunoscut de lege de la scopul pentru care a fost edictat și l-au folosit în interes propriu.

Mai mult decât atât, pârâții nu s-au rezumat la acest demers judiciar de „cerere de punere sub interdicție”, pentru că acest demers judiciar a fost condimentat, spun dânșii, cu afirmații că „sunt nebuni”, care au fost făcute în mediul apropiat reclamanților, către clienții acestora, în medii politice ș.a.m.d.

Rezultă din dosar și a putut constata și Curtea, faptul că pârâta N. C. a fost la acel moment consilier local în cadrul Consiliului Local al mun. Baia M., apoi președinte al Comisiei pentru sănătate, iar în prezent este deputat în Parlamentul României, iar în motivele de apel se susține faptul că cei doi pârâți nu ar fi știut ce spune legea.

Curtea învederează reprezentantului reclamanților apelanți să își susțină propriile motive de apel și apoi îi va acorda cuvântul în replică, raportat la apelul declarat de pârâți.

Reprezentantul reclamanților apelanți revine și arată următoarele:

Din punctul dânsului de vedere, că sunt întrunite elementele necesare, respectiv toate condițiile, pentru existența răspunderii civile delictuale.

Critică hotărârea primei instanțe prin prisma cuantumului prejudiciului stabilit, întrucât cuantumul prejudiciului, în opinia dânsului, este infim, în condițiile în care doar cheltuielile de judecată pentru un ciclu procesual depășesc cu mult suma acordată de către prima instanță.

Apreciază că prejudiciul este cu mult mai mare și daunele morale trebuiau acordate într-un cuantum mult mai ridicat, respectiv în cuantumul pe care l-a formulat inițial, raportat la durata acestor proceduri defăimătoare, condimentate cu ceea ce s-a spus înafara cadrului procesual.

De aproape un an și jumătate reclamanții au fost supuși acestor acțiuni defăimătoare, au fost supuși umilirii și au fost puși tot timpul în postura de a-și justifica și a explica, celor care aflau despre acest demers, de ce sunt sau nu sunt nebuni sau ce se întâmplă și tot timpul se aflau în postura de a se justifica. O chestiune care, din punctul de vedere al reclamanților a avut un important impact asupra vieții lor de familie, asupra vieții lor în societate, asupra modului în care au relaționat cu clienții.

În acest sens, există la dosar declarații ale martorilor, chiar a unui client care, pe o perioadă de circa 6 luni n-a mai apelat la reclamant, deși venea la acesta pentru diferite operațiuni ce țineau de profesia acestuia, dar n-a mai apelat la reclamant tocmai pe acest considerent că a auzit că ar avea probleme psihice.

Tot acest demers a avut un impact asupra vieții celor doi reclamanți și chiar dacă s-a susținut că reclamanta B. M. n-ar avea calitate procesuală activă pentru că nu ar fi fost vătămată, este evident că, atâta timp cât acea cerere de punere sub interdicție s-a formulat împotriva ambilor reclamanți, aceasta calitate procesuală activă.

Fiind soț și soție, amândoi au resimțit acest impact asupra vieții de familie și asupra vieții în societate.

Este vorba de un prejudiciu adus demnității, imaginii de sine, imaginii pe care reclamanții au avut-o în societate și acest prejudiciu trebuie recuperat.

Este foarte greu să demonstreze și să facă o probațiune pe daune morale.

A încercat și din punctul dânsului de vedere a reușit într-o măsură destul de importantă să prezinte atât Tribunalului Maramureș, cât și Curții faptul că reclamanții au fost tracasați, respectiv un an și jumătate au fost supuși unor proceduri neplăcute și atitudini generale exterioare care i-a pus într-o postură de umilință și de încercare, tot timpul, de a justifica, pentru că este evident că pentru un om este foarte importantă, ca parte componentă a persoanei umane, sănătatea psihică, întrucât de acest lucru depinde extrem de mult locul nostru în societate. Este o chestiune care definește persoana și personalitatea umană, îl face pe om să aibă un loc în această societate, să fie respectat, să fie apreciat ș.a.m.d.

Rămâne la aprecierea instanței să stabilească un prejudiciu și, susține în continuare, că ceea ce a fost stabilit de către prima instanță este absolut infim și nu poate fi privit ca o reparație justă și efectivă.

Și din prisma Convenției Europene a Drepturilor Omului o reparație trebuie să fie justă, să fie efectivă, nu să fie formală.

Avem o reparație de 1000 lei, în condițiile în care cheltuielile de judecată sunt de 2000 lei pe ciclu procesual.

Curtea învederează reprezentantului reclamanților apelanți împrejurarea că mai are o întrebare, față de cererea de chemare în judecată, având în vedere că a cerut un cuantum global, astfel încât, solicită acestuia să precizeze dacă a avut un mod de calcul al despăgubirilor solicitate sau a apreciat așa, grosso modo.

Reprezentantul reclamanților apelanți arată că a încercat să facă o apreciere.

La întrebarea instanței, adresată reprezentantului reclamanților apelanți referitoare la împrejurarea dacă este vorba de o apreciere a părților pe care le reprezintă sau de altă modalitate de cuantificare a prejudiciului, respectiv dacă s-a raportat și la durata procesului, acesta arată că nu a putut face un calcul pentru că suferința este morală, dar s-a raportat la toate elementele pe care le-a expus.

Reprezentantul reclamanților apelanți arată că nu a găsit o practică judiciară pe abuz de drept, dar s-a raportat la practica instanțelor care vizează despăgubiri acordate persoanelor prejudiciate (în dosare penale de exemplu, unde găsim daune morale pentru suferințe ș.a.m.d. și acolo unde s-au acordat despăgubiri pentru alte încălcări, chiar și unde sunt persoane care au fost arestate în mod nelegal). A încercat să găsească o modalitate de a evalua acest prejudiciu.

La întrebarea instanței, adresată reprezentantului reclamanților apelanți referitoare la împrejurarea dacă suma de 550.000 lei reprezintă despăgubiri pentru prejudiciul adus ambilor reclamanți, acesta confirmă că suma solicitată reprezintă despăgubiri pentru prejudiciul adus ambilor reclamanți, pentru că, fiind soț și soție, nu a putut să-i departajeze, întrucât suferința a fost a familiei, respectiv toată suferința a fost a familiei și în mediu profesional, fiind cunoscută de prieteni, apropiați, cunoscuți. Sunt o familie și nu poate să spună că unul a suferit mai mult decât celălalt.

Curtea învederează reprezentantului reclamanților apelanți împrejurarea că aceste întrebări au fost necesare, pentru că modul de calcul al despăgubirilor solicitate nu a rezultat din dosarul de fond și nici din motivele de apel.

Curtea acordă cuvântul reprezentantei pârâților apelanți în susținerea apelului declarat de pârâți.

Reprezentanta pârâților apelanți solicită admiterea apelului declarat de pârâți, modificarea sentinței în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca nefondată, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 2480 lei. Totodată, arată următoarele:

Suntem în prezența unei acțiuni de răspundere civilă delictuală în care reclamanții aveau obligația de a dovedi îndeplinirea celor patru condiții privind răspunderea civilă delictuală.

Problema de drept care se pune este dacă s-a dovedit existența faptei ilicite, abuzul de drept, dacă s-a dovedit existența unui prejudiciu sau a unui raport de cauzalitate.

Apreciază că prin actele care există la dosarul cauzei aceste aspecte nu au fost dovedite.

Dacă s-ar fi încuviințat probele solicitate de pârâții apelanți, ar fi dovedit în mod clar că nu suntem în prezența unui abuz de drept, pentru că solicita ca instanța, cu ocazia judecării acestui apel, să aibă în vedere întreaga situație dintre părți, o situație conflictuală care există de ani de zile, aceasta fiind și rațiunea pentru care instanța de fond a acordat daune morale într-un cuantum mic, așa cum susțin reclamanții.

Această situație conflictuală a degenerat în diverse scandaluri între părți și într-un comportament al reclamanților care, din perspectiva pârâților, a fost un comportament inadecvat al acestora și care i-a determinat pe pârâți să formuleze acea cerere de punere sub interdicție.

Ceea ce se invocă este faptul că urmare a depunerii acelei cereri de punere sub interdicție, urmare a caracterului public al acestei cereri de punere sub interdicție, reclamanții ar fi fost prejudiciați, dar din actele depuse la dosar și din declarațiile martorilor audiați în cauză nu rezultă că se știa despre existența cererii de punere sub interdicție. Se susține caracterul public al acestei cereri de punere sub interdicție, respectiv că s-a adus atingere onoarei, demnității și reputației reclamantului, însă cu toții au aflat cu o zi înainte să fie chemați la proces.

A fost întrebat reclamantul dacă a fost respins de societate, dacă a fost umilit în public, iar răspunsul acestuia la interogatoriu a fost că nu.

În consecință, nu s-a dovedit existența unui prejudiciu.

Raportul de cauzalitate trebuie să fie un raport direct, nu raportul între cererea de punere sub interdicție și între prejudiciu.

Se invocă un raport indirect, se invocă caracterul public al procedurii de punere sub interdicție, care a fost reglementat de către legiuitor și ca atare nici măcar legiuitorul nu a considerat să o astfel de procedură, gândindu-se probabil la demnitatea unei persoane, ar fi trebuit să fie o procedură secretă, o procedură care să-l protejeze pe cel pus sub interdicție. În notele de ședință a exemplificat cazul unui minor care, pentru protejarea acestuia, este audiat în camera de consiliu.

Nu s-a dovedit existența unui raport de cauzalitate direct între cele două părți.

Se invocă daune morale spunându-se că reclamanții au suferit un prejudiciu de imagine, ca urmare a faptului că reclamantul deținea un service auto.

Dacă ar fi existat acest prejudiciu de imagine, acesta ar fi trebuit să ducă evident la pierderea clientelei, or chiar reclamanții au susținut că nu a existat o pierdere a clientelei, că nu s-a schimbat nimic între momentul punerii sub inter-dicție și perioada ulterioară cererii de punere sub interdicție.

În consecință, nu suntem în prezența unui abuz de drept, nu suntem în prezența unui prejudiciu, iar acțiunea reclamanților este o acțiune nefondată.

Curtea pune în vedere reprezentantei pârâților apelanți să pună concluzii și raportat la apelul declarat de reclamanți.

Reprezentanta pârâților apelanți arată următoarele:

Fiind în prezența unei reparații nepatrimoniale, jurisprudența vorbește despre o reparație justă, echitabilă, o reparație care să nu ducă la o îmbogățire fără justă cauză, or tocmai aceasta se urmărește, să se obțină niște bani în urma unor relații conflictuale existente între părți.

Reclamanții încearcă să impresioneze spunând că pârâta este deputat, dar nu are nici o relevanță, pentru că așa cum sunt acte depuse la dosar, cele mai multe procese au fost intentate de către reclamant, care ulterior a renunțat.

A existat un întreg conflict între aceste părți, generat de o cale de acces.

Aceste aspecte au fost avute în vedere de către instanța de fond și aceasta este rațiunea pentru care instanța de fond a stabilit un cuantum al prejudiciului, spun dânșii, corect, în subsidiar evident, având în vedere că prin întâmpinare au arătat că din punctul dânșilor de vedere nu există un prejudiciu, dar instanța de fond a apreciat că ar exista un prejudiciu.

Solicită respingerea apelului reclamanților, cu cheltuieli de judecată.

Curtea acordă cuvântul reprezentantului reclamanților apelanți pentru a pune concluzii raportat la apelul pârâților.

Reprezentantul reclamanților apelanți solicită respingerea apelului pârâți-lor și menținerea hotărârii primei instanțe. Totodată, arată următoarele:

Foarte pe scurt va parcurge elementele răspunderii civile delictuale și va începe cu fapta ilicită.

În speță, fapta ilicită se materializează în forma abuzului de drept, un drept care se exercită cu rea credință, un drept care este deturnat de la scopul lui și folosit în scopuri ilicite, pentru că întotdeauna când urmărești să împiedici o persoană să aibă acces la justiție pentru a-și îndeplini sau a-și realiza drepturile prevăzute de lege intri în sfera ilicitului.

Dincolo de această chestiune, modalitatea prin care s-a susținut această cerere de punere sub interdicție, a demonstrat faptul că reaua credință a existat pe întreaga durată a procedurilor și cu atât mai mult cu cât din momentul în care s-a efectuat acea expertiză psihiatrică și dosarul a ajuns în fața instanței, pârâții și-au angajat avocat și, prin acel avocat, au cerut continuarea procedurii și judecata, fapt care a atras după sine prezența reclamantului în sala de judecată, audierea acestuia de către instanță, într-o ședință publică, iar dacă ședința este publică, demersul făcut de către pârâți este un demers ilicit și făcut cu rea credință.

Fapta ilicită există, iar vinovăția ca element esențial al răspunderii civile delictuale în această cauză îmbracă forma relei credințe, pentru că scopul declarat al folosirii acestei proceduri, începând cu cererea de punere sub interdicție, cererea pe care o face N. C. către poliție prin care solicită informații în scopul împiedicării reclamanților ș.a.m.d. (f. 103 din dosarul instanței), răspunsul la interogatoriu a lui N. C., care în fața primei instanțe răspunde cu „Da” în momentul când este întrebată dacă a urmărit să împiedice accesul la justiție al reclamanților, este evident un scop ilicit și este evidentă reaua credință.

Se susține în fața primei instanțe și în cererea de apel că a spus că partea este „deputat”, pentru că ar fi intenționat să impresioneze instanța.

Curtea învederează reprezentantului reclamanților apelanți că instanța nu este impresionată de calitatea sau de funcția părților.

Reprezentantul reclamanților apelanți arată următoarele:

Scopul pentru care a făcut acea referire, în sensul că partea este „deputat”, este pentru a demonstra că ceea ce se susține în acțiune și în cererea de apel, că pârâții nu ar cunoaște legea și nu ar ști despre ce este vorba în procedura punerii sub interdicție, nu poate fi primit.

Amândoi pârâții sunt persoane cu studii superioare, sunt persoane care au avut și au funcții importante în administrație, deci nu pot spune că nu cunosc legea.

Curtea pune în vedere reprezentantului reclamanților să nu mai vorbească de calitatea și de statutul părților.

Reprezentantul reclamanților apelanți mai arată următoarele:

Cererea de punere sub interdicție este întemeiată în drept și în cerere se face trimitere la dispozițiile legale care reglementează instituția punerii sub interdicție.

Trebuie pornit de la premiza că cei doi pârâți au citit acea dispoziție legală înainte de a o invoca în cerere și atunci acest argument că nu știu și nu cunosc nu poate fi primit.

Atitudinea de a menține în continuare cererea de punere sub interdicție, după momentul efectuării expertizei psihiatrice și modalitatea în care, în această cauză, s-a încercat de către pârâți, în mod constant, să demonstreze aceeași așa zisă nebunie, demonstrează reaua credință a acestora.

Legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită există și rezultă din materialitatea faptei, din ceea ce martorii au expus ca și consecință a demersului pârâților.

Demersul pârâților este cu atât mai grav cu cât nu s-a limitat la procedura judiciară de punere sub interdicție și s-a extins. De aici denotă că scopul nu a fost acela de a-l proteja pe reclamantul B. A. în procedura punerii sub interdicție, ci acela de a-l expune, de a-l defăima și de a aduce la cunoștința întregii lumi că cei doi reclamanți ajung în litigii pentru că sunt nebuni.

Unul dintre martorii audiați în fața primei instanțe a arătat că într-o ședință de partid conservator d-na N. C. a răspuns celor care o întreabă ce se întâmplă cu aceste litigii, pentru că ei fac o mediatizare a acestor litigii, că reclamanții sunt nebuni.

Împiedicarea accesului la justiție a fost scopul urmărit de către pârâți, un scop ilicit, iar consecințele acestui demers, sub toate aspectele trebuie să fie asumat de către pârâți și aceștia trebuie să răspundă, așa cum fiecare persoană trebuie să răspundă atunci când cauzează un prejudiciu.

În legătură cu excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B. M., invocată, din nou, prin motivele de apel, solicită a fi respinsă, având în vedere următoarele considerente:

Suntem în planul răspunderii civile delictuale, unde orice persoană care consideră că a fost prejudiciată, printr-un act, fapt, sau orice altă măsură, poate să acționeze în instanță, deci are legitimitatea, are calitatea procesuală activă pentru că ceea ce justifică calitatea procesuală activă este propria convingere de existența unui prejudiciu și a unei pagube care derivă dintr-un act sau un fapt. Este o apreciere personală, pentru că fiecare apreciază dacă a fost sau nu păgubit, deci are calitate procesuală activă. În ce măsură reușește să dovedească faptul că a fost prejudiciat, că există elemente ale răspunderii civile delictuale și că putem să ajungem la o soluție de admitere pe fond este o altă chestiune.

Având în vedere aspectele anterior menționate, apreciază că reclamanta B. M. are calitate procesuală activă în cauză.

Curtea reține cauza în pronunțare.

CURTEA:

Soluția primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 47/15.01.2014, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosar nr._ , s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B. M., invocată de pârâți.

S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții B. M. și B. A., în contradictoriu cu pârâții N. C. și N. C..

Au fost obligați pârâții, în solidar, să achite reclamantei B. M., suma de 200 lei, cu titlu de daune morale.

Au fost obligați pârâții, în solidar, să achite reclamantului B. A., suma de 800 lei, cu titlu de daune morale.

Au fost obligați pârâții să achite reclamanților suma de 500 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței sale, următoarele:

„În data de 09.09.2010 pârâții N. C. și N. C. au formulat o cerere de punere sub interdicție a reclamanților B. A. A. și B. M., adresând-o Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia M., invocând faptul că există indicii că B. A. A. are afecțiuni psihice. În concret, s-a făcut referire la intentarea a 7 procese civile, formularea de plângeri penale, darea de declarații preluate în presa locală, în scopul evident de a discredita pe petenți, a le tulbura liniștea și locuința. De asemenea, s-a făcut trimitere la edificarea unei terase care permite pârâtului să supravegheze permanent familia N., amplasarea gardului dintre proprietăți (filele 33-34 dosar nr._ ).

Cei doi petenți au fost audiați nemijlocit de către procurorul de la P. de pe lângă Judecătoria Baia M. (procesele-verbale din data de 2.11.2010), ocazie cu care și-au menținut plângerea exclusiv față de B. A. A.. Cu această ocazie petenții au reiterat aspectele relative la procesele dintre părți, la plângerea penală, au arătat că se fac fotografii tuturor celor care îi vizitează, pârâții au pus cuie în fața roților de la mașină, au aruncat cu orez și piper în curte, au aruncat animale moarte în curte (declarație N. C.-f.9).

Conform declarației date de B. A. A. la P. de pe lângă Judecătoria Baia M., consemnată în procesul-verbal din data de 29.11.2010, problemele dintre familii datează de doi ani, existând pe rol mai multe acțiuni civile, de grănițuire și obținerea autorizației de construcție pe calea lor de acces, familia N. este cea care le-a făcut tot felul de reclamații la Renel, Vital, Mediu, Primăria Baia M., Inspectoratul de Construcții.

S-au audiat în legătură cu cererea de punere sub interdicție numiții B. T., Vintelescu A., C. I., T. A. P. și de asemenea s-a efectuat de către Serviciul Medico-legal Județean Baia M. un raport de expertiză medico-legală psihiatrică. Urmare a examenului psihic efectuat în comisie în data de 16.12.2010 s-a concluzionat că B. A. A. nu prezintă tulburări psihice în momentul examinării, acesta are capacitatea psihică de a aprecia conținutul și consecințele faptelor sale, are discernământ atât în momentul examinării cât și la data comiterii faptelor și nu se recomandă punerea sub interdicție.

Dosarul a fost înaintat Judecătoriei Baia M., pârâtul personal prezentându-se la cinci din cele șase termene de judecată. B. A. A. a fost audiat în ședința publică din data de 11 mai 2011.

Prin sentința civilă nr. 445 din 18.01.2012, pronunțată de Judecătoria Baia M. în dosar nr._ s-a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanții N. C. și N. C. în contradictoriu cu pârâtul, având ca obiect punere sub interdicție. Hotărârea primei instanțe a rămas irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac.

Instanța reține că răspunderea civilă delictuală, reglementată prin dispozițiile art.998 din Codul civil de la 1864 (aplicabil în considerarea datei depunerii cererii de punere sub interdicție - fapta pretins ilicită -, în aplicarea prevederilor art.103 din Legea nr.71/2011) presupune întrunirea cumulativă a patru condiții: fapta ilicită; culpa în comiterea acesteia; prejudiciul cert și nereparat; raportul de cauzalitate dintre săvârșirea faptei și producerea prejudiciului.

În definirea faptei ilicite, în general se pornește de la premisa că aceasta reprezintă o conduită (comisivă sau omisivă) prin care, cu încălcarea normelor dreptului obiectiv, uneori chiar numai a normelor de conviețuire socială se cauzează prejudicii dreptului subiectiv al unei persoane.

Fapta ilicită poate consta și în exercitarea abuzivă a unui drept recunoscut și ocrotit de lege. Drepturile subiective civile sunt susceptibile de exercițiu abuziv atunci când ele sunt deturnate de la scopul lor, în considerarea căruia au fost recunoscute de lege, mai exact atunci când acestea nu sunt utilizate în vederea realizării finalității lor, ci în intenția de a păgubi un alt subiect de drept. O aplicație practică a abuzului de drept o reprezintă prevederile art.723 din vechiul Cod de procedură civilă.

Răspunderea civilă pentru exercitarea abuzivă a drepturilor subiective, (mai circumstanțiat, a dreptului de a adresa o cerere instanței de judecată) nu intră în contradicție cu art.21 din Constituția României și art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Obligația de reparare a prejudiciului nu se naște ipso facto din eșecul unui demers procesual, din respingerea acțiunii în justiție, ci doar în contextul dovedirii relei credințe, a exercitării abuzive a respectivei forme procedurale, cu intenția de a vătăma și prejudicia pe adversar. Orice persoană are dreptul de a sesiza o instanță de judecată pentru soluționarea unei cereri, dar această sesizare trebuie făcută cu bună credință, cu scopul de a obține clarificarea judiciară a unui diferend ori a unei situații juridice, iar nu de a tracasa, intimida ori crea inconveniente pentru partea adversă. Mai exact, disconfortul trăit urmare a dobândirii calității de pârât într-un litigiu anume trebuie să fie, din perspectiva reclamantului, o consecință adesea inevitabilă a cererii formulate în contradictoriu, iar nu însuși scopul ei.

Se apreciază că în speță este întrunită această ipoteză, a exercitării abuzive de către pârâții N. C. și N. C., a dreptului subiectiv civil (dreptul de a se adresa instanței de judecată cu o cerere), reglementat inclusiv la nivelul Convenției Europene a Drepturilor Omului, prin art.6.

Ca orice drept subiectiv, și acesta trebuie exercitat în limitele sale externe (de ordin material și juridic, ceea ce, în speță, este indiscutabil că s-a respectat), dar și în limitele sale interne, cu bună credință.

Punerea sub interdicție judecătorească este o măsură de ocrotire a persoanei fizice care, atât în reglementarea anterioară, cât și potrivit concepției Noului Cod civil, este menită să ocrotească persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale din cauza alienației ori debilității mintale (art. 142 din Codul familiei, art. 106 al.2, art.164 NCC).

Chiar dacă nu se poate pretinde persoanei care formulează o cerere de punere sub interdicție judecătorească să urmărească exclusiv interesul obștesc al ocrotirii persoanei suferinde de alienație ori debilitate mintală, al protejării acesteia de consecințele posibil dăunătoare ale unor acte pe care nu și le poate asuma conștient, fiind de presupus și de acceptat că la originea formulării unei cereri de punere sub interdicție se află anumite inconveniente personale încercate de autorul cererii, urmare a conduitei persoanei a cărei punere sub interdicție se solicită, totuși în analiza acestui demers trebuie pornit de la specificul unei atare acțiuni.

Cererea de punere sub interdicție judecătorească antrenează un demers procedural delicat pentru persoana vizată deoarece pune în discuție însăși capacitatea psihică a acesteia, independent de lezarea concretă a unor valori sociale. Persoana în discuție se supune unor investigații pentru a i se stabili discernământul, în condițiile în care încă societatea este reticentă față de acest subiect, iar capacitatea psihică și autoevaluarea ei, inclusiv dubiul asupra acesteia reprezintă valori subiective, interne, semnificative.

Așadar, evaluarea bunei-credințe a pârâților N. C. și N. C. în exercitarea dreptului de sesizare (prin introducerea cererii de punere sub interdicție judecătorească) este esențială în stabilirea eventualei răspunderi civile delictuale a acestora.

Principalul argument invocat de cei doi pârâți, inclusiv prin cererea adresată Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia M. și prin răspunsul la interogatoriu, a constat în formularea repetată de către reclamanți de acțiuni civile și depunerea unei plângeri penale. Multiplele procese civile în care au fost implicate părțile au avut soluții dintre care unele au fost favorabile familiei B., ca atare pârâții nu puteau aprecia rezonabil că reclamantul nu are discernământ întrucât inițiază acțiuni civile și își exercită drepturi recunoscute constituțional.

Apoi, aspectele relative la aruncarea de animale moarte în curte, zgârierea mașinii, etc. au rămas la stadiul de simple afirmații ale familiei N., martorii audiați de procuror, precum și cei ascultați în prezentul proces neavând o percepție personală asupra unor astfel de episoade. Martorul B. A. cunoaște aceste aspecte din relatările pârâților. Acest martor a apreciat de altfel că reclamantul B. ar avea un comportament anormal pentru că i-a oprit soția pe stradă, spunând că va câștiga procesul chiar dacă martorul va depune mărturie, respectiv pentru că a făcut scandal că mașina de deszăpezire privată nu curăță zăpada din fața casei sale, conduite care, deși de evitat, nu țin de anormalitatea societății actuale.

Răspunzând la interogatoriu, pârâta N. C. a recunoscut că demersul pentru punerea sub interdicție a avut ca scop împiedicarea reclamanților în a mai formula procese civile și plângeri penale.

O clară stare de tensiune există între cele două familii și pentru surmontarea ei, pentru împiedicarea soților B. de a mai susține demersuri procesuale, soții N. au recurs la formularea cererii de punere sub interdicție judecătorească pentru a discredita și lipsi de credibilitate într-o oarecare măsură aceste demersuri.

Este important a se stabili dacă, rezonabil, soții N. puteau avea dubii asupra stării mintale a reclamantului B. A., astfel încât să nu poată fi combătută prezumția de bună credință de care beneficiază aceștia în formularea cererii de punere sub interdicție, în a cărei soluționare au insistat și după ce au luat cunoștință de concluziile expertizei psihiatrice efectuate în cauză.

Probele testimoniale administrate nu au conturat o astfel de ipoteză, martorii Boldizsar Emeric, H. I. relevând că reclamantul este o persoană normală, veselă. Conduitele anormale invocate (aruncarea de animale moarte, sare, piper) nu au fost în niciun fel dovedite. Unind această stare de fapt relevată probațional cu situația conflictuală juridic dintre părți (însă inițiativa procesuală nu a fost exclusivă a familiei B.), se apreciază că pârâții au promovat cu rea-credință cererea de punere sub interdicție, fiind întrunită astfel nu doar cerința existenței unei fapte ilicite, ci și cea a culpei (dolului) în comiterea acesteia. Împrejurarea că pârâții nu au exercitat căile de atac împotriva sentinței primei instanțe nu atrage inexistența faptei ilicite, nici lipsa culpei, ci reprezintă un element circumstanțial în evaluarea întinderii prejudiciului încercat de reclamanți.

În ce privește prejudiciul, acesta este unul extrapatrimonial, consecință a lezării unor valori subiective, intrinseci (stima de sine, liniștea și echilibrul interior etc.).

Chiar dacă demersul pârâților N. nu a fost cunoscut în cercul de prieteni ai familiei B. (răspunsul reclamantului B. la întrebările 10-11,22 din interogatoriu, coroborat cu depoziția martorilor H. I., Boldizsar Emeric), nu poate fi contestată starea de neliniște și stres încercată de către reclamant și, în mod evident, și de către soția acestuia. Nu are relevanță faptul că procesul civil nu era o noutate pentru cei doi, deoarece acest proces, având ca obiect punerea sub interdicție, prezenta o miză personală semnificativă.

Din această perspectivă se apreciază că se impune respingerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei B. M.; cererea de punere sub interdicție inițial a vizat-o și pe aceasta și chiar dacă nu a fost ulterior menținută față de ea, totuși în calitate de soție a persoanei în cauză, a suferit la rândul său un disconfort moral, deși de o intensitate mai redusă decât cel încercat de către reclamantul B. A. A..

Împrejurarea că în contextul proceselor dintre părți, inclusiv a procesului de punere sub interdicție, reclamanții aveau posibilitatea de a obține obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată este irelevantă din perspectiva dreptului lor de a obține despăgubiri. Cheltuielile de judecată sunt datorate în temeiul culpei procesuale, iar când această culpă procesuală îmbracă forma abuzului de drept, pot fi solicitate despăgubiri.

În același sens trebuie înlăturată apărarea pârâților în sensul că reclamantul avea posibilitatea de a cere a se judeca pricina în camera de consiliu. Nepublicitatea, chiar dacă poate contribui la restricția răspândirii datelor relative la proces, nu înlătură disconfortul interior încercat de parte, sentimentul de nesiguranță invocat de către reclamanți.

În conturarea disconfortului nu este lipsită de semnificație, în viziunea celor doi reclamanți, faptul că potrivit H.C.L. a Municipiului Baia M. nr.312/2008 pârâta N. C. a deținut funcția de președinte al Comisiei pentru sănătate, muncă, protecție și integrare socială, relații cu publicul, relații cu alte consilii locale și alte organe de autoritate publică și ONG.

În ce privește raportul de cauzalitate, elementele probatorii anterior evocate îl relevă ca fiind unul direct între fapta ilicită și prejudiciul moral încercat de reclamanți.

Deși suferința morală nu se pretează unei cuantificări pecuniare exacte, ținând seama de toate circumstanțele cauzei (relațiile dintre părți, durata procesului, actele de procedură efectuate, nepromovarea căilor de atac, neimplicarea procesuală a reclamantei B. M.), se apreciază că o satisfacție echitabilă pentru compensarea prejudiciului încercat de reclamanți o reprezintă, pe lângă pronunțarea prezentei sentințe, și obligarea pârâților, în solidar, să achite reclamantei B. M., suma de 200 lei cu titlu de daune morale, iar reclamantului B. A., suma de 800 lei cu titlu de daune morale.

În ce privește cheltuielile de judecată, întrucât acțiunea a fost admisă doar în parte, în temeiul prevederilor art.274 Cod procedură civilă, instanța îi va obliga pe pârâți să achite reclamanților suma de 500 lei, cheltuieli de judecată reprezentând o parte din onorariul de avocat”.

Cererile de apel.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termen legal, pe de o parte, reclamanții B. A. și B. M., iar pe de altă parte, pârâții N. C. și N. C..

Prin propriul apel (f. 20-22), reclamanții B. M. și B. A. au solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul majorării cuantumului daunelor morale, respectiv, obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 550.000 lei, reprezentând daune morale pentru atingerea adusă onoarei, demnității si reputației; cu cheltuieli de judecată în fond și apel.

În motivarea apelului reclamanții apelanți au arătat că hotărârea atacată este legală si temeinică sub aspectul constatării existentei condițiilor privind atragerea răspunderii civile delictuale, impunându-se a fi menținută în parte.

S-a dat eficiență principiului potrivit căruia dreptul subiectiv reprezintă atât temeiul juridic garantat de a cere altora un anumit comportament, cât si măsura propriei conduite.

Exercitarea drepturilor prin deturnarea de la scopul în considerarea căruia au fost recunoscute de lege, prin depășirea limitelor lor juridice ori cu rea credință constituie o conduită ilicită, cauzatoare de prejudicii care trebuie reparate.

Sentința este netemeinică sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate reclamanților, suma fiind infimă, chiar mal mică decât cheltuielile de judecată.

Netemeinicia hotărârii este evidentă, raportat la modalitatea de săvârșire a faptei ilicite, publicitatea voită a demersului, scopul denigrator urmărit, durata îndelungată a demersului abuziv, supunerea reclamanților la "proba discernământului", tracasarea acestora si a clienților, a prietenilor care îi vizitau, atingerea adusă onoarei, demnității si reputației reclamanților.

Astfel, în data de 9.09.2010 pârâții au formulat si depus la P. de pe lângă Judecătoria Baia M. o cerere de punere sub interdicție a reclamanților, susținând în scris si mai apoi în declarațiile date în fata organelor judiciare, că reclamanții suferă de afecțiuni psihice care determină lipsa discernământului, precum si că reclamanții „îi supraveghează" permanent, în acest sens, pârâții au solicitat numirea unui curator, efectuarea unei expertize medicale psihiatrice pentru că „există indicii că reclamantul are afecțiuni psihice care îi afectează discernământul”.

Motivele pentru care a fost formulată această cerere nu țin de apărarea persoanei incapabile, ci sunt justificate de un interes nelegitim al pârâților, având legătură cu exercitarea drepturilor reclamanților în litigiile civile derulate între părți.

De altfel, pârâta N. C. a recunoscut în răspunsurile la interogator că scopul urmării a fost acesta. Pârâtul N. C., interogat imediat după pârâtă, nu a mai recunoscut acest scop urmărit, deși este menționat expres în cererea de punere sub interdicție.

S-a încercat discreditarea publica a reclamanților si izolarea acestora de către comunitate si afectarea reputației atât din punct de vedere personal, cât si din punct de vedere profesional.

În cadrul procedurii desfășurate în dosarul nr. 1048/IV/7/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia M. reclamantul B. A. a fost nevoit să se supună unei expertize medico-legale psihiatrice pentru a „demonstra" faptul că nu suferă de afecțiuni psihiatrice.

Acest act de procedură a fost de natură a crea un prejudiciu moral în plan personal, în condițiile în care demnitatea si reputația a fost afectată prin punerea reclamantului în situația de a fi examinat sub aspectul presupuselor afecțiuni de care suferă, a măsurii în care acestea îi afectează discernământul si a măsurii în care „se poale controla" si poate aprecia consecințele faptelor sale (obiectivele stabilite pentru expertiza medico-legala).

Pârâții au făcut afirmații mincinoase, jignitoare si defăimătoare la adresa reclamanților, arătând că reclamantul B. A. ar fi fost internat la Spitalul de Boli Infecțioase - Secția Psihiatrie, solicitând expertizarea psihiatrică a acestuia.

Mai mult, deși în cadrul cercetării penale s-a efectuat expertiza medico-legală psihiatrică, concretizată în Raportul din data de 1204/20.12.2010, prin care s-a concluzionat că „B. A. A. nu prezintă tulburări psihice „are discernământ ... si nu se recomandă punerea sub Interdicție", pârâții au continuat demersul abuziv si vătămător prin reiterarea cererii în ședință publică, în fata Judecătoriei B. M., la termenul din data de 11.05.2012, solicitând punerea sub interdicție a acestuia.

S-a format dosarul civil nr._, care s-a derulat în fata Judecătoriei Baia M., pe o perioadă de un an de zile, pe parcursul a 8 termene de judecată în ședință publică, reclamantul fiind nevoit să se prezinte la toate termenele de judecată, fiind audiat sub aspectul existentei presupuselor afecțiuni psihice care afectează discernământul.

Dosarul a fost soluționat prin respingerea cererii prin Sentința civilă nr. 445/18.01.2012.

Daunele morale sunt justificate prin prisma prejudiciului important creat, fiind afectată viata privată a reclamanților, atât cea de familie cât si cea din comunitate.

Raportat la caracterul public al procesului civil având ca obiect punerea sub interdicție, demersul pârâților a devenit public, iar reclamanții au fost întrebați în repetate rânduri de rude, cunoscuți si colaboratori, dacă este adevărat că ar avea probleme psihice, aceștia fiind puși în poziția de a se justifica si de a încerca să explice demersul abuziv al pârâților.

Reclamantul este un profesionist, desfășurând activități comerciale de reparații/recondiționări piese autovehicule iar demersul de punere sub interdicție l-a afectat și în plan profesional, fiind pusă la îndoiala capacitatea sa profesională, fiindu-i cerute explicații de către clienți despre procedura desfășurații împotriva sa si a soției sale, cu atât mai mult cu cât pârâții (vecini fiind) atenționau persoanele care intrau în contact cu reclamanții că aceștia „sunt nebuni" (declarația martorului Boldizsar).

Mai mult, perioada de peste un an de zile în care s-a derulat procedura a fost presărată de amenințări indirecte din partea pârâților, aceștia transmițându-le prin apropiați reclamanților că îi va „băga la nebuni" (declarația martorului H.).

Toate aceste acțiuni ilicite au determinat afectarea gravă a vieții reclamanților, aceștia simțindu-se umiliți, fiindu-le afectată onoarea, demnitatea si buna reputație.

Demersul pârâților, constând în continuarea procedurii si menținerea cererii de punerea sub interdicție în fata Judecătoriei Baia M., solicitând administrarea de probe si audierea reclamantului, a avut ca scop umilirea acestuia si discreditarea sa, fiind nevoit să demonstreze si să justifice în fața sălii de judecată sănătatea sa mintală.

Fată de toate aceste aspecte, daunele morale sunt greșit cuantificate, impunându-li-se majorarea acestora.

Cheltuielile de judecată în primă instanță au fost reduse în mod greșit, raportat la admiterea în parte a acțiunii, impunându-se acordarea acestora în întregime, în condițiile în care acțiunea a fost întemeiată, iar cuantumul daunelor morale este supus aprecierii subiective a părții și aprecierii judecătorului.

Prin propriul apel (f. 2-14), pârâții N. C. și N. C. au solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței apelate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei intimate B. M. și pe fondul cauzei, respingerea acțiunii reclamanților intimați B. A. A. și B. M.; cu obligarea în solidar a reclamanților - intimați la cheltuieli de judecată în prima instanță și în apel.

În motivarea apelului, în prealabil, s-au formulat cereri în probațiune, solicitându-se ca, în conformitate cu dispozițiile art. 292 alin. 1 C.pr.civ., se solicita instanței de apel încuviințarea și administrarea următoarelor probe: proba testimonială, sens în care pârâții solicită audierea martorilor: V. O., domiciliat în Baia M., . județul Maramureș; C. I., domiciliat în Baia Sprie, ./32 Județul Maramureș; teza probatorie: martorii cunosc în mod direct și nemijlocit aspecte și împrejurări privind comportamentul reclamantului intimat față de familia apelanților pârâți, comportament atipic și aparte în raport cu cel general din societate; efectuarea unei adrese la Spitalul de Boli Infecțioase - Secția Psihiatrie pentru a comunica instanței de judecată dacă în data de 27 iulie 2008, reclamantul B. A. A., domiciliat în Baia M., .. 12, județul Maramureș, CNP_ a fost trimis de ia Spitalul Județean de Urgență Maramureș * Dr. C. O. * în vederea examinării și internării la Spitalul de Boli Infecțioase - Secția Psihiatrie, diagnosticul și simptomele ce le prezenta, dacă s-a impus internarea și dacă s-a refuzat internarea; efectuarea unei adrese la Spitalul Județean de Urgență Maramureș * Dr. C. O. *- Serviciul Urgență pentru a comunica instanței dacă în data de 27 iulie 2008, reclamantul B. A. A., domiciliat în Baia M., .. 12, județul Maramureș, CNP_, s - a prezentat la serviciul urgență, diagnosticul și simptomele ce le prezenta, dacă a fost trimis de la Spitalul Județean de Urgență Maramureș *Dr. C. O.* în vederea examinării și internării la Spitalul de Boli Infecțioase - Secția Psihiatrie; proba cu înscrisuri: adresa înregistrată la Spitalul de Boli infecțioase și Psihiatrie Baia M. sub nr. 47 din OS.01.2014, răspunsul la adresă dat de Spitalul de Boli Infecțioase și Psihiatrie Baia M., răspunsul sub nr. 328 /2014 dat de Spitalul Județean de Urgență Maramureș * Dr. C. O. *.

În dezvoltarea motivelor de apel se arată că, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B. M., în mod nelegal Tribunalul Maramureș a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei - intimate B. M., pe considerentul că „cererea de punere sub interdicție inițial a vizat-o și pe aceasta chiar dacă nu a fost menținută ulterior față de ea, totuși în calitate de soție a persoanei în cauză, a suferit la rândul său un disconfort moral, deși de o intensitate mai redusă decât cel încercat de către reclamantul B. A. A.”.

Soluția dată de Tribunalul Maramureș apare ca fiind eronată, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit considerentelor din acțiunea reclamanților intimați, acțiunea ilicită a pârâților apelanți rezidă în aceea că au formulat cerere de punere sub interdicție împotriva reclamanților - intimați, demers care are caracterul unui act ilicit, întrucât s-a încercat discreditarea reclamanților - intimați și izolarea acestora de către comunitate, și afectarea reputației, atât din punct de vedere personal, cât și din punct de vedere profesional.

Corespunde realității faptul că prin cererea înregistrată în dala de 09 septembrie 2010 la P. de pe lângă Judecătoria Baia M. apelanții - pârâți au formulat cerere de punere sub interdicție a reclamanților - intimați B. A. A. și B. M..

Însă apelanții - pârâți N. C. și N. C. și-au precizat cererea și au solicitat punerea sub interdicție numai a reclamantului intimat B. A. - la data audierii acestora, respectiv în data de 02.11.2010 - în dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia M., anterior comunicării vreunei citații reclamantei intimate B. M., a se vedea procesele verbale, de la f. 7-10 din dosarul nr. 1048/IV/7/2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia M..

După audierea apelanților pârâți N. C. și N. C. din data de 02 noiembrie 2010, în cadrul dosarului nr. 1048/IV/7/2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia M., s-a dispus citarea și audierea, în data de 29 noiembrie 2010, a reclamantului intimat B. A. A., în dosarul nr. 1048/IV/7/2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia M..

Reclamanta - intimată B. M. nu a fost citată în dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia M., nu a avut nicio calitate în dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia M., nu a fost audiată în dosarul de punere sub interdicție, nu a fost supusă nici unei expertize medico legale psihiatrice, nu a avut calitate de parte în dosarul nr._ al Judecătoriei Baia M..

Prin urmare, pretinsa acțiune ilicita a apelanților pârâți nu a fost exercitată fața de reclamanta - intimată B. M., astfel încât, neexistând vreo pretinsă acțiune ilicită, constând în cererea de punere sub interdicție a reclamantei intimate B. M., reclamanta intimată nu are calitate procesuală activă.

Nu s-a născut niciun raport obligațional generator de răspundere civilă delictuală, în care autorul faptei ilicite, în cauză pârâții apelanți, să fie obligați să repare prejudiciul cauzat reclamantei intimate B. M., prin fapta ilicită a pârâților apelanți.

Probațiunea administrată în cauză nu a dovedit existența vreuneia din cele patru condiții necesare a fi îndeplinite, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, în ceea ce o privește pe reclamanta — intimată B. M..

Sub aspectul fondului cauzei, Tribunalul Maramureș apreciază ca fiind întrunite cerințele pentru angajarea răspunderii civile delictuale potrivit dispozițiilor art. 998 - 999 Cod civil, cerințe ce rezidă în îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: 1. existența unei fapte ilicite; 2. existența unui prejudiciu; 3. existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; 4. existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

Tribunalul Maramureș analizează trunchiat probele administrate în cauză, reține reaua credință a apelanților pârâți în depunerea cererii de punere sub interdicție, însă înlătură răspunsurile din interogatoriul pârâtului apelant și are în vedere numai răspunsurile pârâtei apelante, înlătură depozițiile martorilor audiați la solicitarea apelanților pârâți, atât la P., cât și în fața instanței, motivat de faptul că aspectele relatate au fost indirect cunoscute, respinge proba testimonială solicitată de apelanții pârâți și nu ia în considerare împrejurarea că apelanții pârâți nu au studii juridice.

Tribunalul reține că nu s-a dovedit faptul că reclamantul intimat arunca cu animale moarte în curtea apelanților pârâți, cu martori care să perceapă în mod direct aceste aspecte.

Or, depoziția martorului T. A. P. atestă perceperea în mod direct și nemijlocit a acestor fapte, împrejurarea că apelanta pârâtă a deținut funcția de președinte al Comisiei pentru sănătate, muncă, protecție și integrare socială, relații cu publicul, relații cu alte consilii locale și alte organe de autoritate publică și O.N.G. nu echivalează cu asimilarea de cunoștințe medicale sau juridice privind instituția punerii sub interdicție.

Soluția Tribunalului Maramureș este contrară prevederilor art. 998 - 999 Cod civil, întrucât nu s-a dovedit în cauză îndeplinirea celor patru cerințe pentru angajarea răspunderii civile delictuale, prin probele administrate în cauză de către reclamantul intimat potrivit art. 1169 din Codul civil.

Fapta ilicită rezidă în demersul judiciar întreprins de apelanții pârâți N. C. și N. C., de a depune cerere de punere sub interdicție a reclamantului intimat B. A. A..

Acest demers, potrivit susținerii reclamanților intimați, are un caracter ilicit, întrucât intră în sfera abuzului de drept, justificat de un interes nelegitim al pârâților apelanți.

În literatura de specialitate, vorbindu-se despre liberul acces la justiție, s-a cristalizat opinia conform căreia, accesul la justific asigură persoanelor, atât facultatea nestânjenită de a introduce, după libera apreciere, o acțiune în justiție, fie ea chiar nefondată în fapt sau în drept, cat și obligația corelativă, pentru tribunalul competent, de a se pronunța in fond asupra unei astfel de acțiuni și, în consecință, să o admită sau să o respingă.

Ideea că accesul la justiție implică obligația corelativă a instanțelor judecătorești de a se pronunța asupra fondului cauzei reiese și din faptul că, atât art. 10 al Declarației Universale a Drepturilor Omului, art. 14 al Pactului Internațional privind Drepturile Civile și Politice, precum și art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, consacră dreptul persoanelor la un proces echitabil.

Un proces poate fi considerat echitabil atunci când, instanța judecătorească, sesizată printr-o acțiune, procedează la abordarea ei în fond și o soluționează ținând seama de susținerile părților și de probele prezentate de acestea.

La nivelul legislației naționale există, la această oră, două norme care garantează dreptul de acces In justiție: art. 21 din Constituția României și art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, text care face parte din dreptul intern.

Accesul la justiție beneficiază, aproape peste tot în Europa, de o valoare constituțională, fiind prevăzut, alături de alte drepturi și libertăți fundamentale, în legile supreme ale majorității statelor.

In acest context, legea constituțională română consacră, la rândul ei, accesul liber la justiție, nu numai ca drept fundamental recunoscut fiecărei persoane, dar, mai presus de toate, ca principiu imanent al sistemului de garanții a drepturilor și libertăților cetățenești.

Potrivit art. 21 din Constituție, „Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept".

Textul constituțional permite oricărei persoane accesul la justiție și vizează apărarea oricărui drept sau libertăți și a oricărui interes legitim, indiferent dacă acesta rezultă din Constituție sau din alte legi.

Sintagma „interese legitime” nu impune o condiție de admisibilitate a acțiunii în justiție, căci caracterul legitim sau nelegitim al pretențiilor formulate în acțiunea în justiție rezulta numai în urma judecării pricinii respective si va fi constatat prin hotărâre judecătoreasca.

Faptul ca persoana care solicita judecarea cauzei sale de o instanță judecătorească se face vinovată de încălcarea anumitor drepturi și libertăți consacrate legal, nu poate fi privit ca un impediment pentru accesul la justiție.

În acest sens, s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Lawless contra Irlandei, reținând că, deși dispozițiile art. 17 din CEDO, privitoare la interzicerea abuzului de drept, are o funcție prohibitivă, ea nu poate priva un individ de accesul la justiție și de un proces echitabil, atât timp cât acesta nu a invocat Convenția în vederea justificării sau îndeplinirii unor acte contrare drepturilor și libertăților recunoscute de acesta.

Art. 998 cod civil se referă doar la "orice faptă a omului", fără să stipuleze expres caracterul ilicit al acesteia, în materie procesual-civilă, Codul de procedura civila - art. 723 - sancționează exercitarea drepturilor procedurale cu rea-credință și contrar scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, părții care folosește aceste drepturi în mod abuziv revenindu-i obligația de a răspunde pentru prejudiciile cauzate.

In tăcerea Codului de procedură civilă, care nu arată criteriile pentru determinarea abuzului de drept, simpla respingere a unei cereri de chemare în judecată nu înseamnă, automat că reclamantul a acționat abuziv, astfel încât să fie tras la răspundere pentru invocarea unor pretenții nejustificate.

Ca atare, s-a considerat ca numai demersul judiciar, declanșat cu rea-credință sau dintr-o eroare gravă, ce o apropie de dol, cu intenția de a produce o pagubă morala sau materiala, poate constitui abuz de drept.

În doctrina juridică română, abuzul de drept a fost definit ca fiind "exercitarea unui drept subiectiv civil cu încălcarea principiilor exercitării sale".

Existența bunei - credințe va constitui un element important de apreciere privind săvârșirea unui abuz de drept. Cu alte cuvinte, acolo unde există bună - credință nu poate fi abuz de drept, iar măsura in care dreptul este exercitat cu rea-credință, prin deturnarea acestuia de la scopul economic și social în vederea căruia a fost recunoscut și, respectiv, prin încălcarea drepturilor unei alte persoane, acesta nu mai poate beneficia de protecție juridică.

In aceste condiții, o problema discutabilă în jurisprudență este aceea de a stabili până la ce limită o persoană, exercitându-și un drept, poate fi considerată de bună-credință.

De altfel, chiar Noul Cod civil, în art. 1353, stabilește, ca principiu general, că cei care cauzează altuia un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare.

Din textul de lege, rezultă indubitabil că exercițiul unui drept sau interes nu poate angaja răspunderea titularului.

Abuzul de drept se manifestă prin intenția de a provoca altuia o vătămare prin modalitatea de exercitare a dreptului.

Prejudiciul creat reclamantului intimat prin promovarea cererii de punere sub interdicție este inexistent.

În cazul, răspunderii civile delictuale sarcina probei revine victimei prejudiciului, în privința existenței și întinderii acestuia – art. 1169 din Codul civil 1864, preluat de art. 243 Noul Cod de procedură civilă.

În considerentele acțiunii formulare de către reclamanții intimați se menționează:

Daunele morale sunt justificate prin prisma prejudiciului important creat, fiind afectată viața privată a reclamanților, atât cea de familie cât și cea din comunitate.

Raportat la caracterul public al procesului civil, având ca obiect punerea sub interdicție, demersul pârâților a devenit public, iar reclamanții au fost întrebați în repetate rânduri de rude, cunoscuți și colaboratori dacă este adevărat că ar avea probleme psihice, aceștia fiind puși în postura de a se justifica și de a încerca să explice demersul abuziv al reclamanților.

Prin răspunsul dat de reclamantul intimat la întrebarea cu nr. 3 din interogatoriul reclamantului intimat, acesta susține că „prin formularea cererii de punere sub interdicție a fost prejudiciat uman, i-a fost afectată demnitatea, deoarece aproape tot orașul din generația reclamantului - știa despre cererea de punere sub interdicție”.

De asemenea, prin răspunsul dat de reclamantul intimat la întrebarea cu nr. 9 din interogatoriul reclamantului — intimat, acesta explică în ce constă izolarea și discreditarea lui de către societate, prin depunerea cererii de punere sub interdicție, „dețin o firmă de reparații auto și clienții mai în glumă mai în serios mă întrebau în legătură cu cererea de punere sub interdicție și trebuia să mă justific față de aceștia. Și la judecătorie, unde a fost ședință publică 8 sau 9 termene mă întâlneam cu cunoștințe, unele asistau chiar la ședința de judecată”.

Proba testimonială administrată în cauză la solicitarea reclamantului - intimat vine în contradicție totală cu susținerile reclamantului – intimat, atât din considerentele acțiunii, cât și cu răspunsurile reclamantului - intimat date la întrebările formulate în cadrul probei cu interogatoriul.

Martorul H. I. - fila 106 din dosar - prieten al reclamantului de aproximativ 25 de ani, care îl vizitează destul de des pe reclamant, a aflat despre cererea de punere sub interdicție formulată de către pârâți împotriva reclamantului doar cu o zi înainte de data prezentării în fata instanței pentru audierea martorului, respectiv, în data de 21.11.1013, din relatările reclamantului.

Martorul Boldizsar Emerit C. - filele 107 - 108 - colaborator al reclamantului de peste 15 ani, nu a aflat niciodată că s-ar fi formulat împotriva reclamantului o cerere de punere sub interdicție.

Martorul Gaje S. - filei 109 - 110 - care cunoaște familia reclamantului după ce a cunoscut familia pârâților în februarie 2011, nu poate preciza cât de des vizitează familia reclamantului și nu a auzit niciodată că s-ar fi formulat o cerere de punere sub interdicție fată de reclamant.

Martorul B. A. nu a auzit niciodată că s-ar fi formulat împotriva reclamantului vreo cerere de punere sub interdicție.

Prin urmare, dacă persoanele apropiate reclamantului – intimat, care au fost audiate în calitate de martori la solicitarea reclamantului intimat, nu cunosc despre împrejurarea că s-a formulat o cerere de punere sub interdicție împotriva reclamantului intimat de către pârâții apelanți, este evident că, prejudicierea umană, prin afectarea demnității reclamantului intimat, motivată de reclamantul intimat prin aceea că toată generația acestuia cunoștea despre cererea de punere sub interdicție, este nereală.

Reclamantul intimat nu a fost pus niciodată în postura de a justifica demersul judiciar al pârâților apelanți, constând în cererea de punere sub interdicție formulată împotriva reclamantului intimat, de vreme ce, nu s-a dovedit de către reclamant faptul că acest demers judiciar ar fi fost cunoscut de prietenii sau rudele acestuia.

Mai mult, reclamantul intimat recunoaște prin răspunsurile date la interogatoriu faptul că rudele, prietenii, cunoștințele sau clienții reclamantului - intimat nu și-au schimbat atitudinea sau comportamentul față de reclamantul intimat pe perioada cuprinsă între data depunerii cererii de punere sub interdicție și până în prezent, de altfel, era și imposibil să fi intervenit vreo schimbare în comportamentul sau atitudinea acestora față de reclamantul intimat, de vreme ce nici nu au cunoscut despre faptul că pârâții apelanți au depus cerere de punere sub interdicție față de reclamantul intimat.

Mai mult, proba testimonială administrată în cauză la solicitarea reclamantului intimat a dovedit și faptul că martorii nu au perceput vreo schimbare în comportamentul și atitudinea reclamantului intimat pe perioada cuprinsă între data depunerii cererii de punere sub interdicție și pană în momentul audierii în calitate de martor, ceea ce dovedește faptul că depunerea cererii de punere sub interdicție împotriva reclamantului intimat nu a creat niciun prejudiciu personal.

De asemenea, nici reclamantul intimat nu s-a plâns martorilor de vreo suferință psihică sau de altă natură cauzată de cererea de punere sub interdicție formulată de pârâții apelanți împotriva reclamantului intimat în considerentele acțiunii formulate de către reclamanți se menționează:

„Reclamantul este un bun profesionist, desfășurând activități comerciale de reparații/recondiționări piese autovehicule iar demersul de punere sub interdicție l-a afectat în plan profesional fiind pusă Ia îndoială capacitatea sa profesională, fiindu-i cerute explicații de către clienți despre procedura desfigurată împotriva sa”.

Răspunsurile date de reclamantul intimat la întrebările cu nr. 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21 și 22 din interogatoriul reclamantului intimat, certifică împrejurarea că reclamantul intimat nu a suferit niciun prejudiciu pe plan profesional, urmare cererii de punere sub interdicție, nu a fost afectată reputația profesională, clienții nu și - au schimbat comportamentul sau conduita față de reclamant si nu a înregistrat reclamantul o scădere a venitului lunar de la data depunerii cererii de punere sub interdicție si pană în prezent.

Cât privește întinderea prejudiciului moral la nivelul sumei de 550.000 lei, este de evidențiat faptul că nu s-a dovedit vreun prejudiciu suferit de către reclamantul intimat prin depunerea cererii de punere sub interdicție și reclamantul intimat nu poale cuantifica cuantumul daunelor morale solicitate.

Raportul de cauzalitate prezintă o importanță deosebită deoarece de aceasta depinde nu numai existența răspunderii civile, ci și întinderea reparației, despăgubirea neputând fi datorată decât pentru daunele directe, adică pentru acelea care sunt neîndoielnic consecința faptei ilicite.

Reclamantul intimat nu a dovedit existența unui raport de cauzalitate între demersul judiciar al pârâților apelanți, constând în depunerea cererii de punere sub interdicție și prejudiciul creat reclamantului – intimat, urmat de depunerea cererii de punere sub interdicție.

Pentru existența răspunderii civile delictuale este necesar ca între fapta ilicită și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate.

Sub aspectul vinovăției, pârâții apelanți din prezentul dosar - reclamanți în cauza având ca obiect punere sub interdicție, sunt persoane fără studii juridice, au formulat cererea de punere sub interdicție având în vedere comportamentul reclamantului intimat, care era unul anormal, in opinia pârâților apelanți, solicitând chiar prin cererea de punere sub interdicție numirea unui curator care să îl reprezinte pe B. A. A. până la soluționarea cererii de punere sub interdicție.

Un rol important în stabilirea răspunderii pârâților apelanți îl avea buna sau reaua-credință cu care aceștia au acționat, în stabilirea acestea un rol important fiind deținut de împrejurările care au determinat promovarea cererii de punere sub interdicție.

Între părțile din litigiu există un număr semnificativ de procese civile și plângeri penale, ceea ce denotă existența unei situații conflictuale, în repetate rânduri, mașina familiei N. a fost zgâriată, antena de la mașină a fost ruptă, în curtea familiei N. s-au găsit aruncate animale moarte, piper, sare, boia, diferite obiecte, fapte de care autor a fost bănuit reclamantul intimat B. A. A., fiind singura persoana cu care familia N. se află în conflict și au fost săvârșite după declanșarea seriei de procese penale și civile.

Mai mult, reclamantul intimat, în repetate rânduri, a făcut poze care reflectau aspecte din curtea familiei N. și le posta pe internet.

De asemenea, reclamantul intimat B. A. A. a solicitat publicarea unor articole ce conțin afirmații calomnioase la adresa pârâților.

Comportamentul reclamantului, care rezultă și din depozițiile martorilor - T. A. P., C. I. - audiați în dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia M., având ca obiect cerere de punere sub interdicție a reclamantului, a creat o stare de temere familie N. de a nu se întâmpla ceva rău mamei doamnei N., care este o persoană în vârstă și aproape toată ziua singură acasă.

Comportamentul reclamantului intimat a creat convingerea că suferă de anumite boli de natură psihică, a creat o temere pârâților apelanți, care au apreciat că se impune a lua o măsură de ocrotire a persoanei reclamantului intimat față de afecțiunea de care suferă - a se vedea răspunsurile la interogatoriile luate pârâților.

Neavând studii juridice si necunoscând pârâții apelanți în ce constă instituția punerii sub interdicție, au depus cererea numai cu scopul de a înlătura orice temere pentru persoana mamei doamnei N. si încetarea acțiunilor presupus întreprinse de către reclamant față de familia N., cu numirea unui curator care să-i asigure ocrotire.

Mai mult, chiar în declarațiile date în dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia M., apelanții au declarat că reclamantul intimat se află în evidențele Spitalului de Boli Infecțioase - Secția Psihiatrie Baia M..

Nereală este susținerea reclamantului, potrivit căruia pârâții au depus cererea de punere sub interdicție numai în scopul de a-l opri pe reclamant să promoveze vreo acțiune în justiție, motivat, pe de o parte, de faptul că cererea de punere sub interdicție s-a formulat numai împotriva reclamantului, nu și împotriva soției acestuia, care are posibilitatea de a promova orice litigiu împotriva pârâților, iar pe de altă parte, chiar apelanții pârâți, prin cererea de punere sub interdicție au solicitat numirea unui curator pentru a-l reprezenta pe reclamantul intimat, care exercită drepturile procesuale, inclusiv promovarea oricărui litigiu, în calitate de reprezentant al interzisului judecătoresc.

Buna credință se prezumă, reaua credință a pârâților nu s-a dovedit.

Dovada bunei credințe a pârâților N. rezidă și în aceea că după comunicarea sentinței civile nr. 445 din 18 ianuarie 2012 a Judecătoriei Baia M., pronunțate în dosarul nr._ al Judecătoriei Baia M., prin care au luat la cunoștința de reglementarea legală a instituției punerii sub interdicție, nu au exercitat calea de atac a apelului.

Exercitarea abuzivă a dreptului putea fi eventual pusă în discuție dacă pârâții, după comunicarea sentinței civile nr. 445 din 18 ianuarie 2012 a Judecătoriei Baia M., pronunțate în dosarul nr._ al Judecătoriei Baia M. și după aflarea despre instituției punerii sub interdicție, menită a ocroti alienatul sau debilul mintal, ar fi exercitat calea de atac, atât a apelului, cât și, ulterior, a recursului.

Nefiind întrunite cerințele răspunderii civile delictuale se impune respingerea acțiunii.

Poziția procesuală a intimaților în raport cu apelurile formulate.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâții N. C. și N. C. au solicitat respingerea apelului reclamanților, ca nefondat, cu obligarea apelanților reclamanți la plata cheltuielilor de judecată pricinuite de prezenta cauză.

În motivarea întâmpinării s-a arătat că, în prealabil, se impune a se observa faptul că, prin apelul formulat, reclamanții au criticat sentința doar sub aspectul valorii daunelor morale acordate, astfel încât, apărările formulate prin prezenta întâmpinare vor răspunde strict motivelor de apel invocate de aceștia.

Cu privire la motivele de apel invocate, în esență, reclamanții critică sentința instanței de fond apreciind că suma acordată, respectiv 200 lei pentru reclamanta B. M. și 800 lei pentru reclamantul B. A., este „infimă" sens în care aceștia reiterează toate apărările care au fost prezentate deja și în fața primei instanțe.

În motivarea presupusului prejudiciu suferit de către reclamanți, instanța de fond reține că „ținând seama de toate circumstanțele cauzei ( relațiile dintre părți, durata procesului, actele de procedură efectuate, nepromovarea căilor de atac, neimplicarea procesuală a reclamantei B. M.) se apreciază că o satisfacție echitabilă pentru compensarea prejudiciului încercat de reclamanți o reprezintă, pe lângă pronunțarea prezentei sentințe, și obligarea pârâților, în solidar, să achite reclamantei B. M., suma de 200 lei cu titlu de daune morale, iar reclamantului B. A., suma de 800 lei cu titlu de daune morale".

Ca principiu, daunele morale reprezintă o compensare pentru atingerea adusă unor valori ce definesc personalitatea umană, însă acordarea acestora nu trebuie înțeleasă doar ca o compensare materială, ci ca un complex de măsuri al căror scop este de a oferi o anumită satisfacție pentru suferințele îndurate.

O instanță sesizată cu o solicitare de acordare a daunelor morale trebuie să aibă în vedere o . criterii pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, cum ar fi existența unor consecințe negative pentru solicitant, respectiv modul în care a fost afectat în plan familial, social și profesional, importanța valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost vătămate, precum și intensitatea cu care a fost percepută atingerea adusa.

Așadar, reparația pentru un prejudiciu nepatrimonial trebuie să fie justă, rațională, echitabilă și să nu constituie o sursă de îmbogățire fără justă cauză pentru solicitant.

Solicitarea reclamanților, de obligare a pârâților la plata unei sume de 550.000 lei, reprezintă în mod evident o încercare a acestora de a se îmbogăți fără just temei.

Această solicitare vine în contextul în care reclamanții nu au reușit să dovedească existența unui prejudiciu, sau cel puțin în percepția instanței de fond au dovedit un prejudiciu simplu.

Se precizează că reclamanții au invocat că daunele morale sunt justificate prin prisma prejudiciului important creat, fiind afectată viața privată a acestora, atât a familiei, cât și cea din comunitate.

S-a susținut că, urmare a faptului că procesul de punere sub interdicție a devenit public, prietenii au început să se informeze despre problemele psihice pe care le-ar avea aceștia.

Aceste afirmații sunt contrazise chiar de către toții martorii reclamanților care au declarat că nu au avut cunoștință despre cererea de punere sub interdicție.

Declarațiile acestor martori vin să pună sub semnul întrebării și răspunsul dat de reclamantul B. A. la întrebarea nr. 3, când întrebat fiind, care sunt considerentele pentru care acesta apreciază că formularea cererii de punere sub interdicție i-a cauzat un prejudiciu, acesta afirmă că „i-a fost afectată demnitatea deoarece aproape tot orașul știe despre această cerere".

Apoi, în cadrul apelul formulat, reclamanții invocă faptul că „demersul de punere sub interdicție l-a afectat și în plan profesional, fiind pusă la Î. capacitatea sa profesională." în mod firesc, o astfel de consecință ar fi trebuit să ducă la pierderea clientelei.

Cu toate acestea, chiar reclamantul recunoaște că material nu a fost afectat (răspuns la întrebarea nr. 15 și nr. 17 din interogatoriu).

Mai mult decât atât, la solicitarea apărătorului ales al pârâților, de a se încuviința o adresă către Administrația Finanțelor Publice, pentru a se comunica veniturile realizate de către reclamant din momentul începerii activității acestuia și până în prezent, apărătorul reclamanților s-a opus, apreciind că nu e utilă soluționării cauzei.

Ca atare, nu există nicio dovadă la dosarul cauzei care să releve faptul că presupusa umilință la care a fost supus reclamantul B. A. a determinat clienții acestuia să compromită reputația acestuia de bun profesionist.

Deși în cadrul apelului formulat, reclamanții afirmă o discreditare a acestora în societate, și această susținere este contrazisă de martorii audiați, martorul H. I. declarând că „pe reclamant îi consider un om corect, nu mi-a ridicat niciodată semne de întrebare sub aspectul stării lui de normalitate psihică".

Este important de subliniat faptul că orice atingere adusă demnității omului și implicit, reputației sale, îl expune pe acesta excluderii într-o măsură mai mare sau mai mică din sfera relațiilor sociale.

În concret, în speța dedusă judecății, discreditarea reclamanților ar fi presupus ca prietenii, rudele, alți membrii ai societății să își piardă încrederea în aceștia și să îi evite, lucru care nu s-a întâmplat din moment ce chiar martorii audiați în cauză au declarat că „vizitez familia B. destul de des, uneori de mai multe ori pe lună, alteori mai rar..." ( martor H. I.) sau că „ // vizitez pe reclamant deoarece sunt pasionat de mașinile tunate iar reclamantul are o firmă de reparații auto" (martor Gaje S.).

Și de această dată, aceste declarații sunt susținute din punct de vedere probatoriu chiar de către reclamant care, întrebat fiind dacă rudele, prietenii și cunoștințele și-au schimbat atitudinea față de acesta, a declarat că „nu și-au schimbat pentru că mă cunosc ..."

Nu în ultimul rând, nu trebuie omis faptul că întreaga probațiune administrată în cauză l-a vizat pe reclamantul B. A..

În niciuna dintre declarațiile martorilor audiați și nici în răspunsul la interogatoriu dat de reclamantul B. A. nu se relatează evenimente care să probeze faptul că cererea de punere sub interdicție ar fi afectat onoarea, reputația și demnitatea reclamantei B. M., iar alte probe nu au fost administrate.

Totodată, nu este de neglijat nici aspectul potrivit căruia între părțile din litigiu există un număr semnificativ de procese civile și plângeri penale, situația conflictuală dintre aceștia făcând obiectul mai multor articole de presă ce conțin afirmații calomnioase la adresa pârâților.

Prin întâmpinarea formulată la apelul pârâților, reclamanții B. M. și B. A. au solicitat respingerea apelului declarat de pârâții N. C. si N. C. ca nefondat, atât în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B. M., cât si în ceea ce privește fondul cauzei, respingerea cererilor în probațiune formulate prin cererea de apel, cu obligarea pârâților apelanți la plata cheltuielilor de judecată în apel, având în vedere următoarele considerente:

Asupra probațiunii solicitate de pârâți, reclamanții apreciază că este inadmisibilă cererea în probațiune privind administrarea probelor solicitate în primă instanță cu privire la care a operat decăderea, fără a contesta sancțiunea decăderii aplicată de Tribunal.

In fata primei instanțe reclamanții au invocat excepția decăderii din dreptul de a propune probe, prima zi de înfățișare consumându-se la termenul din data de 04.09.2013, ocazie cu care au fost încuviințate probele solicitate de reclamanți.

Prima instanță a admis această excepție, împrejurare în care reclamanții apreciază că nu pot fi administrate în apel probe cu privire la care a operat decăderea din drept în judecata în fond, în caz contrar, s-ar ajunge în situația eludării instituției decăderii prevăzută de lege.

Numai în situația în care decăderea ar fi fost greșit aplicată ar fi putut fi administrate aceste probe.

Sancțiunea decăderii a fost corect aplicată, împrejurare în care reiterarea acelorași probe în apel este inadmisibilă.

In ceea ce privește probele solicitate, se constată cu uimire faptul că nici în prezent pârâții nu încetează acțiunile de discreditare a reclamanților, încercând în continuare să demonstreze cu așa zise adrese către Spital faptul că reclamantul B. A. ar suferi de probleme psihice.

Probele solicitate în acest sens nu sunt utile si concludente cauzei, obiectul acesteia fiind acțiunile ilicite ale pârâților si nicidecum sănătatea reclamanților, indiferent sub ce aspect.

Acțiunile ilicite continuă si în prezenta cauză, demonstrând faptul că pârâții nu au înțeles nici în prezent faptul că au depășit cadrul reglementat de lege.

Proba testimonială solicitată nu este nici utilă si nici concludentă cauzei în condițiile în care teza probatorie este comportamentul reclamantului, sens în care solicităm respingerea acesteia.

Obiectul prezentei cauze îl constituie acțiunile ilicite ale pârâților si nu sănătatea reclamanților.

De altfel, pârâții apelanți au beneficiat de încuviințarea unei cereri în probațiune testimonială în fata primei instanțe, pentru chestiuni care au rezultat din dezbateri.

Proba cu înscrisurile depuse nu este relevantă cauzei, între părți au existat nenumărate litigii, finalizate sau aflate încă pe rolul instanțelor, exercitarea drepturilor legale în limitele recunoscute de lege nefiind obiectul prezentei cauze.

De altfel, se poate constata faptul că o mare parte a litigiilor a fost generată de pârâți iar reclamanții nu au cerut despăgubiri decât acolo unde acțiunile pârâților au ieșit din sfera drepturilor legitime si au intrat în sfera ilicitului civil.

În situația în care instanța va încuviința probe în favoarea pârâților apelanți, se solicită încuviințarea în contraprobă a administrării de probe, în condițiile art. 292 C.pr.civ.

In ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B. M., se impune a fi respinsă pentru următoarele argumente:

Cererea privind punerea sub interdicție a fost formulată în data de 9.09.2010 de pârâți, împotriva ambilor reclamanți si a fost menținută până în data de 02.11.2010, dată la care pârâții arată în declarația dată în fata procurorului că nu își mențin cererea decât împotriva lui B. A., deși si B. M. ar suferi de probleme psihice.

Reclamanta B. M. a aflat despre cererea de punere sub interdicție în același timp cu soțul acesteia si nu a cunoscut despre conținutul declarației pârâților, de restrângere a cererii de punere sub interdicție, în condițiile în care dosarul de cercetare nu are caracter public.

Reclamanta B. M. a fost chemată la P., unde a fost audiată, declarația acesteia neregăsindu-se la dosar în condițiile precizării plângerii de către pârâți.

Mai mult, pârâții au fost cei care au răspândit în comunitate zvonul privind punerea sub interdicție a reclamanților pentru că ar suferi de probleme psihice, fapt care a atras afectarea onoarei, demnității si imaginii publice a ambilor reclamanți.

Calitatea procesuală există, neputând fi confundată cu caracterul întemeiat al acțiunii în răspundere civilă delictuală, acesta urmând a fi analizat de instanță pe fondul cauzei.

Accesul la justiție presupune adresarea către justiție pentru apărarea drepturilor, libertăților si intereselor sale legitime.

Această cauză se întemeiază pe exercitarea cu rea credință, în mod abuziv, a drepturilor recunoscute de lege, prejudiciul cauzat fiind cel reclamat prin acțiune.

A nu se confunda cheltuielile de judecată cu prejudiciul cauzat prin exercitarea cu rea credință a drepturilor recunoscute de lege.

Susținerea conform căreia nu există prejudiciu, pentru că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată, este eronată.

Posibilitatea judecării cauzei privind interdicția în ședință secretă nu are legătură cu prezenta cerere, în condițiile în care pârâții au făcut tot ceea ce au putut pentru a răspândi în comunitate ideea că reclamanții suferă de boli psihice si îi vor pune sub interdicție.

Scopul urmărit de pârâți a fost acela de a-i discredita pe reclamanți, de a-i împiedica să formuleze si să susțină acțiuni în justiție împotriva acestora si nicidecum scopul nu a fost cel edictat de lege, respectiv, protejarea persoanei care suferă de o boală psihică prin care este afectat discernământul.

Dreptul subiectiv reprezintă atât temeiul juridic garantat de a cere altora un anumit comportament, cât si măsura propriei conduite.

Exercitarea drepturilor prin deturnarea de Ia scopul în considerarea căruia au fost recunoscute de lege, prin depășirea limitelor lor juridice ori cu rea credință constituie o conduită ilicită.

În fapt, pârâții au adus atingere onoarei, demnității si reputației reclamanților prin acte ilicite care au îmbrăcat forma abuzului de drept, cauzând un prejudiciu moral important.

Condițiile privind atragerea răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite în prezenta cauză, fiind dovedite prin probele administrate.

Fapta ilicită este reprezentată de exercitarea cu rea credință a procedurii de punere sub interdicție, concomitent cu desfășurarea unor acțiuni de defăimare, discreditare si umilire a reclamanților.

Astfel, în data de 09.09.2010 pârâții au formulat si depus la P. de pe lângă Judecătoria Baia M. o cerere de punere sub interdicție a reclamanților, susținând în scris si mai apoi în declarațiile date în fata organelor judiciare că suferim de afecțiuni psihice care determină lipsa discernământului, precum si că „îi supraveghem" permanent.

In acest sens, pârâții au solicitat numirea unui curator, efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice pentru că „există indicii că susnumitul are afecțiuni psihice care îi afectează discernământul".

Acest demers are caracterul unui act ilicit întrucât intră în sfera abuzului de drept, în condițiile în care motivele pentru care a fost formulată această cerere nu țin de apărarea persoanei incapabil, ci sunt justificate de un interes nelegitim al pârâților, având legătură cu exercitarea drepturilor reclamanților în litigiile civile derulate între părți.

S-a încercat discreditarea publică a reclamanților si izolarea acestora de către comunitate si afectarea reputației, atât din punct de vedere personal, cât si din punct de vedere profesional.

În cadrul procedurii desfășurate în dosarul nr. 1048/IV/7/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia M., reclamantul B. A. a fost nevoit să se supună unei expertize medico-legale psihiatrice pentru a „demonstra" faptul că nu suferă de afecțiuni psihiatrice.

Acest act de procedură a fost de natură a crea un prejudiciu moral în plan personal, în condițiile în care demnitatea si reputația a fost afectată prin punerea reclamantului în situația de a fi examinat sub aspectul presupuselor afecțiuni de care suferă, a măsurii în care acestea îi afectează discernământul si a măsurii în care „se poate controla" si poate aprecia consecințele faptelor sale (obiectivele stabilite pentru expertiza medico-legală).

Pârâții au făcut afirmații mincinoase, jignitoare si defăimătoare la adresa reclamanților, arătând că reclamantul B. A. ar fi fost internat la Spitalul de Boli Infecțioase - Secția Psihiatrie, solicitând expertizarea psihiatrică a acestuia.

Mai mult, deși în cadrul cercetării penale s-a efectuat expertiza medico-legală psihiatrică concretizată în Raportul din data de 1204/20.12.2010 prin care s-a concluzionat că „B. A. A. nu prezintă tulburări psihice „are discernământ ... si nu se recomandă punerea sub interdicție", pârâții au continuat demersul abuziv si vătămător prin reiterarea cererii în ședință publică, în fata Judecătoriei Baia M., la termenul din data de 11.05.2012, solicitând punerea sub interdicție a acestuia.

S-a format dosarul civil nr._ care s-a derulat în fata Judecătoriei Baia M. pe o perioadă de un an de zile, pe parcursul a 8 termene de judecată în ședință publică, reclamantul fiind nevoit să se prezinte la toate termenele de judecată, fiind audiat sub aspectul existentei presupuselor afecțiuni psihice care afectează discernământul.

Dosarul a fost soluționat prin respingerea cererii prin Sentința civilă nr. 445/18.01.2012.

Trebuie menționat că punerea sub interdicție este o instituție menită să ocrotească persoana care, din cauza alienației sau debilității mintale, nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale.

Nicidecum procedura nu a fost legiferată în scopul exercitării abuzive de către persoane care au interese materiale si care urmăresc aducerea unei persoane într-o stare juridică de incapacitate, astfel cum în mod abuziv au procedat reclamanții.

A fost afectată viata privată a reclamanților, atât cea de familie, cât si cea din comunitate.

Raportat la caracterul public al procesului civil, având ca obiect punerea sub interdicție, demersul pârâților a devenit public, iar reclamanții au fost întrebați în repetate rânduri de rude, cunoscuți si colaboratori, dacă este adevărat că ar avea probleme psihice, aceștia fiind puși în postura de a se justifica si de a încerca sa explice demersul abuziv al pârâților.

Reclamantul este un profesionist, desfășurând activități comerciale de reparații/recondiționări piese autovehicule iar demersul de punere sub interdicție l-a afectat si în plan profesional, fiind pusă la îndoială capacitatea sa profesională, fiindu-i cerute explicații de către clienți despre procedura desfășurată împotriva sa si a soției sale, cu atât mai mult cu cât pârâții (vecini fiind) atenționau persoanele care intrau în contact cu reclamanții că aceștia „sunt nebuni".

Mai mult, perioada de peste un an de zile în care s-a derulat procedura a fost presărată de amenințări indirecte din partea pârâților, aceștia transmițându-le prin apropiați reclamanților că îi va „băga la nebuni".

Este de remarcat faptul că acțiunea defăimătoare a avut un efect cu atât mai puternic cu cât pârâta N. C. a deținut în perioada 20 iunie_10 funcția de consilier local în cadrul Consiliului Local al Municipiului Baia M. si a deținut calitatea de președinte al Comisiei pentru sănătate, muncă, protecție si integrarea socială, relații cu publicul, relații cu alte consilii locale si alte organe de autoritate publică si ONG-uri.

Totodată, în calitate de președinte al Partidului Conservator, a considerat de cuviință să facă afirmații la adresa reclamanților, în sensul că sunt nebuni, pentru a încerca să explice mediatizarea litigiilor dintre părți (declarația martorului Gaje).

Deși pârâții au cunoscut faptul că s-a stabilit în mod cert că reclamantul B. A. nu suferă de boli psihice care să-i afecteze discernământul, pârâții angajează un avocat prin intermediul căruia solicită Judecătoriei Baia M. continuarea procedurii, menținând cererea de punerea sub interdicție si solicitând administrarea de probe si audierea reclamantului care a trebuit să justifice în fata sălii de judecată sănătatea sa mintală.

Vinovăția pârâților îmbracă forma relei credințe care rezultă din următoarele aspecte:

1. Scopul pentru care pârâții au demarat si susținut procedura punerii sub interdicție a fost aceea de a încerca să obțină afectarea imaginii personale si publice a reclamanților, precum si împiedicarea acestora să mai susțină demersurile civile aflate pe rolul instanțelor judecătorești în contradictoriu cu pârâții, tinzând la încălcarea dreptului constituțional de acces la justiție.

În acest sens este motivată cererea de punere sub interdicție, fapt recunoscut de pârâta N. C. prin interogatoriu.

2. Cunoașterea legii – reclamanții sunt persoane cu studii superioare si funcții importante în administrația locală, si-au întemeiat în mod precis în drept cererea de punere sub interdicție, cunoscând prevederile legale menite să ocrotească persoana care, din cauza alienației sau debilității mintale, nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale.

Cu toate acestea, pârâții au abuzat de aceste dispoziții legale, folosindu-le în scopuri personale ilicite.

3. Menținerea cererii de punere sub interdicție în fata instanței de judecată, angajarea unui avocat în scopul susținerii acesteia, deși cunoșteau faptul că prin expertiza medico-legală psihiatrică concretizată în Raportul din data de 1204/20.12.2010, prin care s-a concluzionat că „B. A. A. nu prezintă tulburări psihice ... are discernământ... si nu se recomandă punerea sub interdicție".

4. Acțiunile ilicite adiacente demersului juridic, constând în aceea că s-a încercat discreditarea publică a reclamanților si izolarea acestora de către comunitate si afectarea reputației atât din punct de vedere personal cât si din punct de vedere profesional.

Pârâții au făcut afirmații mincinoase, jignitoare si defăimătoare la adresa reclamanților, arătând că reclamantul B. A. ar fi fost internat la Spitalul de Boli Infecțioase - Secția Psihiatrie.

Mai mult, perioada de un an si jumătate în care s-a derulat procedura a fost presărată de amenințări directe si indirecte din partea pârâților, aceștia transmițându-le reclamanților că îi va „băga la nebuni". In acest sens, elocvente sunt declarațiile martorilor audiați.

Aceste aspecte determină concluzia că pârâții au acționat cu rea credință în scopul vătămării drepturilor si intereselor reclamanților.

În ceea ce privește prejudiciul, este de subliniat faptul că daunele morale sunt justificate prin prisma prejudiciului important creat, fiind afectată viata privată a reclamanților, atât cea de familie, cât si cea din comunitate.

Toate aceste acțiuni ilicite au determinat afectarea gravă a vieții reclamanților, aceștia simțindu-se umiliți, fiindu-le afectată onoarea, demnitatea si buna reputație.

Demersul pârâților constând în continuarea procedurii si menținerea cererii de punerea sub interdicție în fata Judecătoriei Baia M., solicitând administrarea de probe si audierea reclamantului, a avut ca scop umilirea acestuia si discreditarea sa, fiind nevoit să demonstreze si să justifice în fata sălii de judecată sănătatea sa mintală.

Cuantumul daunelor morale urmează a fi stabilit de către Tribunal în raport de durata acțiunilor ilicite, intensitatea acestora, scopul urmărit, modul în care au fost săvârșite si modul în care au afectat viata reclamanților.

Există raport de cauzalitate, raportat la împrejurarea că fiecare persoană are dreptul la propria imagine, la demnitate si o bună reputație si, corelativ, celelalte persoane au obligația de a nu afecta în mod direct sau indirect aceste atribute esențiale. Acțiunile ilicite de natura celor arătate mai sus atrag în mod evident o afectare a acestor atribute.

Nimănui nu îi este permis să îngrădească altei persoane accesul la justiție pentru apărarea drepturilor, libertăților si intereselor sale legitime, demersul pârâților contravenind si dispozițiilor art. 21 din Constituție si art. 6 din CEDO.

Invocarea de către pârâți a faptului că era posibilă judecarea cauzei privind interdicția în ședință secretă nu are legătură cu prezenta cerere, în condițiile în care pârâții au făcut tot ceea ce au putut pentru a răspândi în comunitate ideea că reclamanții suferă de boli psihice si îi vor pune sub interdicție.

Scopul urmărit de pârâți a fost acela de a-i discredita pe reclamanți, de a-i împiedica să formuleze si să susțină acțiuni în justiție împotriva acestora si nicidecum scopul nu a fost cel edictat de lege, respectiv protejarea persoanei care suferă de o boală psihică prin care este afectat discernământul.

Mai mult, reclamanții au constatat cu uimire faptul că nici în prezent pârâții nu încetează acțiunile de discreditare a reclamanților, încercând în continuare să demonstreze cu așa zise cereri în probațiune faptul că reclamantul B. A. ar suferi de probleme psihice.

Se poate spune că acțiunile ilicite continuă si în prezent, demonstrând faptul că pârâții nu au înțeles nici acum faptul că au depășit cadrul reglementat de lege.

Precizarea cererii de apel de către pârâții N..

Prin „Notele de ședință” depuse la dosarul cauzei la data de 02.06.2014, (după împlinirea termenului legal de motivare a apelului), pârâții N. C. și N. C. au dezvoltat motivele de apel înregistrate la dosarul cauzei la data de 08.04.2014, subliniind faptul că nu se poate reține în cauză existența unui abuz de drept, ca faptă ilicită, atâta timp cât nu a fost în mod neîndoielnic dovedită intenția pârâților de a-l prejudicia pe reclamant, ceea ce prevalează fiind scopul protejării principiilor fundamentale ale procesului civil, care sunt garantate tocmai prin publicitatea ședințelor de judecată; lipsește existența condiției constând în atingerea adusă onoarei, demnității și reputației, lipsind deci prejudiciul, în condițiile în care nu s-a dovedit că prin procedura de punere sub interdicție reclamantul ar fi fost prejudiciat; chiar dacă în speță nu sunt aplicabile dispozițiilor Noului C.civ., principiile enunțate cu privire la conținutul dreptului la demnitate sunt similare cu cele avute în vedere de practica judiciară și doctrina anterior apariției Noului Cod; singurele probe care dovedesc așa zisa atingere adusă demnității reclamanților fiind trei declarații de martori și răspunsul reclamantului la interogator.

Soluția instanței de apel.

Apelul reclamanților este fondat în parte, iar apelul pârâților este nefondat.

Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș la data de 12.02.2013, reclamanții B. M. și B. A., în contradictoriu cu pârâții N. C. și N. C., au solicitat instanței să dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 550.000 lei reprezentând daune morale pentru atingerea adusă onoarei, demnității și reputației, cu cheltuieli de judecată, invocând în motivarea cererii dispozițiile art. 998-999 C.civ. vechi și ale art. 1357 și urm. NCC.

Circumstanțele de fapt ale cauzei.

La data de 09.09.2010 pârâții N. C. și N. C. au înregistrat la P. de pe lângă Judecătoria Baia M. o cerere de punere sub interdicție a reclamanților B. A. A. și B. M., cu nr. 1048/IV/7/2010 (f. 33 din dosar nr._ al Judecătoriei Baia M.).

În motivarea cereri de punere sub interdicție cei doi petenți au invocat în mod expres dispozițiile art. 146 și urm. C.fam., rap. la art. 30- 35 din Decretul nr. 32/1954, solicitând ca în vederea soluționări cererii de punere sub interdicție să fie efectuată o expertiză medico-legală psihiatrică, existând indicii că numitul B. A. A. are afecțiuni psihice care îi afectează discernământul, în opinia petenților, această împrejurare rezultând „din atitudinea acestuia față de noi, atât în cadrul relației de vecinătate cotidiene, cât și din faptul că până în prezent ne-au fost intentate 7 procese civile, au fost formulate procese penale la adresa noastră și au fost făcute declarații care au fost preluate de presa locală, toate acestea în scopul evident de a ne discredita (având în vedere poziția publică a subsemnatei N. C.), și de a ne tulbura liniștea și propria locuință” (f. 33 dosar nr._ al Judecătoriei Baia M.).

Tot în motivarea cererii de punere sub interdicție cei doi pârâți au arătat că punerea sub interdicție a pârâtului ar fi pentru pârâți singura modalitate de a se mai apăra față de multiplele acțiuni ale pârâtului.

Prin procesul-verbal din 02.11.2010 încheiat de P. de pe lângă Judecătoria Baia M. în dosar nr. 1048/IV/7/2010, s-a consemnat faptul că la data de 02.11.2010 s-a prezentat în fața procurorului numitul N. C., în legătură cu cererea de punere sub interdicție a numiților B. A. A. și B. M., care a declarat, în esență, faptul că este vecin cu cei a căror punere sub interdicție o solicită și din cauza problemelor pe care le au cu grănițuirea proprietăților, aceștia au început să-i intenteze petentului procese civile și o plângere penală pentru fals, susținând că petentul a falsificat schițele topo, această atitudine a numiților B. A. și B. M. îndreptățindu-l pe petent „să considere că aceștia nu au discernământul faptelor lor”.

Petentul N. C. a învederat, totodată, procurorului, că „numitul B. A. este în evidențele Spitalului de Boli Infecțioase – Secția Psihiatrie Baia M., dar nu pot să prezint documente în acest sens”, precum și că „sunt de acord cu efectuarea expertizei psihiatrice necesară în cauză a numitului B. A., precizându-mi cererea doar față de acesta” (f. 7-8 din dosar nr._ ).

Din procesul verbal întocmit la 02.11.2010 în dosar nr. 1048/IV/7/2010 de către P. de pe lângă Judecătoria Baia M., rezultă faptul că petenta N. C. s-a prezentat la data de 02.11.2010 în fața procurorului, în legătură cu cererea de punere sub interdicție a numiților B. A. A. și B. M., arătând că este vecină cu aceștia și problemele cu aceștia au început în anul 2008, de când petenta și-a construit gardul împrejmuitor al proprietății sale, numiții B. considerând că li se cuvine lor calea de acces, dată de la care aceștia au început să intenteze aproximativ 10 procese civile și o plângere penală pentru fals în acte soțului petentei.

Petenta a mai arătat că „din informațiile pe care le dețin știu că susnumitul (B. A. A. – n.n.) a fost internat la Spitalul de Boli Infecțioase - Secția Psihiatrie Baia M., dar nu pot să prezint documente în acest sens”.

Totodată, petenta a învederat procurorului faptul că își precizează „plângerea față de numitul B. A. A. și sunt de acord cu efectuarea expertizei psihiatrice necesare în cauză” (f. 9-10 din dosar nr._ ).

Martorii T. A. P., C. I., Vintelescu A. și B. T., audiați în dosarul nr. 1048/IV/7/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia M., și ale căror depoziții au fost consemnate în procesele verbale din 08.11.2010, 09.11.2010, 06.12.2010, 07.12.2010 (f. 31-35 dosar nr._ ), nu au confirmat susținerile pârâților N. cu privire la problemele de natură psihică și la lipsa de discernământ a reclamantului.

Astfel, martorul B. T., prieten din copilărie cu reclamantul și coleg de muncă cu acesta, a declarat că nu știe ca reclamantul să aibă vreo problemă de natură psihică, martorul declarându-se revoltat de ceea ce i se întâmplă reclamantului, care este o persoană deosebită în societate și în familie. Martorul a precizat că știe că familia reclamantului are probleme referitoare la servitutea de trecere, întrucât familia N. a îngrădit . B., deși B. A. a avut hotărâre judecătorească irevocabilă privind demolarea gardului făcut de N. și dobândirea posesiei asupra dreptului de servitute.

Martorul a precizat că a participat la demolarea acestui gard, de față fiind și un alt muncitor, împrejurarea cu care doamna N. i-a adresat injurii, atitudine la care numitul B. A. nu a ripostat, cum de altfel, nu a ripostat nici martorul, arătându-i doar doamnei N. hotărârea judecătorească.

Martora Vintelescu A. a învederat faptul că este prietenă de familie cu familia B. de aproximativ 30 de ani, aceștia fiind pentru familia martorei o familie model, cu care s-au ajutat reciproc de-a lungul anilor.

Martora a precizat că nu a observat vreun comportament anormal la B. A., dimpotrivă, este un om inteligent, cu o cultură peste medie. Referitor la problemele dintre familia B. și Familia N., martora a arătat că știe, din auzite, de la familia B., că aceștia au probleme cu privire la limita dintre proprietăți, martora arătând că știe că familia B. a câștigat în instanță litigiul pe care l-a avut cu familia N..

Martorul C. I. a declarat că a fost angajat de familia N. pentru a monta un gard provizoriu între proprietatea familiei N. și a familiei B., însă familia B. nu i-a permis accesul pe propria proprietate, amenințându-l pe martor, și nefiind de acord cu montarea gardului, astfel încât, nu s-au putut desfășura lucrările de montare a gardului până nu a venit la fața locului poliția și un reprezentant de la Primărie, care a constatat că domnul N. are autorizație pentru construirea gardului.

Martorul a precizat că știe din spusele domnului N. că familia B. îl amenință cu moartea și că nu are liniște în propria locuință.

Același martor a precizat că „după modul în care s-a manifestat în momentul incidentului cu gardul, cred că domnul A. nu are discernământul faptelor sale”.

Martorul T. A. P., care este angajat ca și șofer la firma domnului N. C., a precizat că într-o dimineață a găsit mașina șefului său zgâriată și acesta a tras concluzia că numitul B. A. A. i-ar fi zgâriat mașina.

Martorul a precizat că a fost de față la montarea gardului dintre proprietățile celor două familii și că nu s-a putut monta gardul decât cu ajutorul autorităților, datorită scandalului făcut de familia B..

Din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică întocmit de medic legist șef medic Dr. A. C. – expert medico-legal, medic primar psihiatru Dr. C. I. și medic specialist psihiatru Dr. C. A., înregistrat sub nr. 1204/20.12.2010 (f. 36-38/ 30-32 din dosar nr._ ), rezultă faptul că numitul B. A. A. a fost supus examinării psihiatrice în data de 16.12.2010, pe motiv că „susnumitul este cercetat pentru formularea unei acțiuni judecătorești în care nu poate justifica un interes legitim (a se vedea sentința civilă nr. 1279/14.04.2010), aceste acțiuni fiind respinse ca lipsite de interes. Se solicită să fie efectuată o expertiză medico-legală psihiatrică, existând indicii că susnumitul are afecțiuni psihice care îi afectează discernământul. Acest fapt rezidă din atitudinea acestuia față de vecini, relațiile de vecinătate cotidiene, intentarea a șapte procese civile, plângeri penale, declarații în presa locală, în scopul discreditării altor persoane”.

Concluziile acestui raport de expertiză medico-legală psihiatrică au fost următoarele:

„Comisia consideră că susnumitul are capacitatea psihică de a aprecia conținutul și consecințele faptelor sale. Are discernământ atât în momentul examinării, cât și la data comiterii faptelor și nu se recomandă punerea sub interdicție”.

La dosarul nr._ au fost depuse mai multe hotărâri judecătorești, prin care au fost soluționate diverse litigii purtate între părțile din prezenta cauză (f. 36-136/42-142), precum și dovada mai multor demersuri administrative sau judiciare demarate de numiții B., în esență, aceștia urmărind obligarea pârâților N. la a le lăsa în pașnică folosință terenul ce a constituit cale de acces - cale de acces care, așa cum s-a reținut în considerentele deciziei civile nr. 498/R/09.06.2010 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosar nr._, a fost constituită de fostul proprietar al terenului în perioada anilor 1984-1985, ca o servitute de trecere și a fost transmisă tuturor cumpărătorilor succesivi ai imobilului -, însă în luna iulie 2009 pârâții N. au modificat limitele proprietății prin montarea unui gard, care a inclus și terenul în lățime de 2 metri și în lungime de 26 metri, situat în spatele casei acestora, și care a constituit calea de acces, cu piciorul, spre locuința reclamanților, așa cum a fost această cale de acces materializată în schița de dezmembrare nr. 335/1985 (f. 36-38/42-45).

După înregistrarea dosarului nr. 1048/IV/7/2010 pe rolul Judecătoriei Baia M., sub nr._, pârâtul N. C. a depus la dosarul cauzei, pentru termenul de judecată din data de 30.03.2011, o cerere de amânare a cauzei pentru angajarea unui apărător (f. 145), cerere încuviințată la termenul din data de 30.03.2011 (f. 147).

La termenul de judecată din data de 11.05.2011 (f. 154 -155), Judecătoria Baia M. a încuviințat cererea privind audierea pârâtului B. A. A., declarația acestuia fiind consemnată în procesul verbal aflat la fila 152.

Pentru termenul de judecată din data de 15.06.2011 pârâta N. C. a solicitat amânarea cauzei în vederea angajării unui apărător (f. 157), cerere încuviințată de instanță la termenul din 15.06.2011 (f. 163).

Prin sentința civilă nr. 445/18.01.2012, pronunțată de Judecătoria Baia M. în dosar nr._, s-a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanții N. C. și N. C., în contradictoriu cu pârâtul B. A. A., având ca obiect punerea sub interdicție a pârâtului, reținându-se în considerentele acestei sentințe că în baza probațiunii administrate, atât în procedura cercetării efectuate de către procuror, cât și în faza procedurală desfășurată în fața instanței, nu s-a confirmat susținerea reclamanților, în sensul că pârâtul B. A. A. nu ar avea capacitatea psihică, ori că ar fi lipsit de discernământ, neexistând dovezi în sprijinul admiterii cererii de punere sub interdicție.

În dosarul pendinte, la termenul din 01.11.2013, Tribunalul Maramureș a procedat la luarea interogatoriului pârâtei N. C., din modalitatea în care pârâta a formulat răspunsul la întrebarea nr. 2 din interogator – întrebare prin care se solicită acesteia să precizeze care au fost motivele pentru care a formulat cererea de punere sub interdicție -, desprinzându-se concluzia conform căreia formularea cererii de punere sub interdicție a fost determinată de procesele civile pe care reclamantul și soția sa le-au promovat împotriva pârâților din anul 2005 până în prezent (f. 69-71 dosar fond).

De asemenea, la întrebarea nr. 10 din interogator – „este adevărat că demersul privind punerea sub interdicție a avut ca scop împiedicarea reclamanților în mai formula acțiuni civile și plângeri penale împotriva dvs.” -, pârâta N. C. a răspuns „Da, deoarece nu mi se pare normal să mi se deschidă atâtea procese împotriva mea și a soțului meu, în contextul în care, eu nici nu eram acasă, muncind la București, iar soțul meu lucrează de dimineață până seara” (f. 71 dosar fond).

Conform consemnărilor din Încheierea ședinței publice din 01.11.2013 a Tribunalului Maramureș (f. 78 verso dosar fond), instanța de fond a administrat proba cu interogatoriul pârâților în prezența ambilor pârâți, acesta fiind probabil considerentul pentru care, la întrebarea nr. 7 din interogatoriu – „este adevărat că demersul privind punerea sub interdicție a avut ca scop împiedicarea reclamanților în mai formula acțiuni civile și plângeri penale împotriva dvs.” -, pârâtul N. C. a răspuns „Nu”, însă, la întrebarea nr. 2 din interogator – „Care au fost motivele pentru care ați formulat cererea de punere sub interdicție” -, pârâtul N. C. a arătat că „un om sănătos la minte nu putea face ceea ce au făcut reclamanții: multiple procese civile și plângeri penale” (f. 72-73 dosar fond).

Din interogatoriu luat reclamantului B. A. A. (f. 88-100 dosar fond), rezultă faptul că acesta a aflat despre cererea de punere a sa sub interdicție, formulată de familia N., când a primit înștiințarea să se prezinte la P., aproximat în 2009-2010, reclamantul precizând că nu își amintește data exactă, însă, a fost prejudiciat uman, i-a fost afectată demnitatea, deoarece aproape tot orașul (generația reclamantului), știa despre această cerere.

Reclamantul a precizat că, deși procurorul care a efectuat cercetarea prealabilă i-a spus că poate alege dacă să se ducă sau nu la expertiza psihiatrică, totuși reclamantul a hotărât să se supună acestei expertizări, pentru a demonstra că este sănătos, că nu este așa cum susține familia N., deși această procedură de expertizare l-a făcut să se simtă umilit.

Reclamantul a precizat că nu a fost niciodată internat la Secția de Psihiatrie a unui spital, nu a suferit niciodată de vreo afecțiune de natură psihică, nu figurează cu astfel de boli nici la medicul de familie și că întreaga procedură de punere sub interdicție l-a făcut să se simtă umilit, mai ales că la judecătorie, unde ședința de judecată a fost publică și au avut loc 8-9 termene, reclamantul s-a întâlnit cu cunoștințe de ale sale, dintre care unele au asistat chiar la ședința de judecată.

Întrebat fiind dacă personal a adus la cunoștința prietenilor, colegilor sau vecinilor faptul că familia N. a depus cererea de punere sub interdicție împotriva sa (întrebarea 10 din interogatoriu), reclamantul a precizat că nu a spus, întrucât nu consideră că este un motiv de laudă acest fapt.

Prin întrebările nr. 13, 15, 17 și 20 din interogatoriul ce i-a fost luat, reclamantul a arătat că nu au existat consecințe în plan material, urmare a cererii de punere a sa sub interdicție, formulată de pârâții N., și că rudele, prietenii sau cunoștințele nu și-au schimbat atitudinea față de reclamant, cunoscându-l pe acesta de 40 de ani, dar că, din punct de vedere uman, reclamantul s-a simțit umilit, jenat, au fost doi ani de nopți nedormite, de stres, de hărțuire, de deplasări la instanță, perioadă de timp în care reclamantul a fost prejudiciat moral.

Martorul H. I. a arătat că cunoaște familia B. de aproximativ 25 de ani, reclamantul fiind considerat un om corect, calm și calculat, nu un recalcitrant care se enervează repede, martorul precizând că nu l-a văzut niciodată pe reclamant având o criză de furie (f. 106 dosar fond ).

Martorul a precizat că știe din relatările familiei B. că familia B. are probleme cu familia N. din cauza drumului de acces, martorul personal asistând la un incident în care pârâta N. i-a strigat reclamantului: „ai să vezi tu cine sunt eu în oraș, ești nebun de legat și am să te trimit la casa de nebuni”, replica reclamantului fiind: „nu ai decât”. Martorul a arătat că această discuție a continuat pe un ton ridicat, însă nu a degenerat.

Din declarația martorului Boldizsar C., care îl cunoaște pe reclamant de peste 15 ani, și care colaborează des cu reclamantul pe linie profesională, martorul având și el o firmă de reparații auto, rezultă faptul că reclamantul este o persoană veselă, îi place muzica, nu este o persoană răzbunătoare sau impulsivă.

Martorul nu are cunoștință să se fi formulat împotriva reclamantului o cerere de punere sub interdicție, însă din discuția cu un client pe nume V., martorul a aflat că respectivul client nu s-a mai dus la reclamant pentru repararea unui disc de ambreiaj, pe motiv că cineva de pe . fi spus că reclamantul ar fi nebun.

Același martor a precizat că, după discuția cu clientul V., nu l-a mai vizitat pe reclamant o perioadă de timp, deopotrivă pentru că s-a întâmplat să nu mai fie necesar să mai trimită piese, dar și pentru că s-a întrebat dacă nu cumva este adevărat că reclamantul are probleme, în cele din urmă martorul întrebându-l acest lucru pe reclamant când s-au întâlnit.

Martorul a învederat instanței faptul că și în prezent colaborează cu reclamantul și nimeni altcineva nu i-a mai spus vreodată că reclamantul ar avea probleme psihice, martorul personal nepercepând vreo schimbare în comportamentul reclamantului, de când îl cunoaște și până în prezent (f. 107-108 dosar fond).

Martorul Gaje S. C., coleg de partid cu pârâta N. C., a declarat că în cadrul unei ședințe de partid, „dintr-o dată, aceasta mi-a spus că are probleme cu vecinii, care sunt niște nebuni susținerea pârâtei - în opinia martorului (s.n.) - a fost una bruscă, probabil vroia să se justifice față de membri din Biroul Executiv Județean al Partidului Conservator, pentru că acel conflict cu vecinii era deja mediatizat” (f. 109-110).

Martorul a precizat că pârâta N. C. „s-a referit la acei vecini ca fiind niște nebuni cu care are probleme”, martorul știind din media că pârâta are probleme, cu casa, cu familia B., fără însă să poată preciza natura acestor probleme.

Din declarația aceluiași martor rezultă că martorul a cunoscut familia B. după ce a cunoscut familia N., îl vizitează pe reclamant, deoarece martorul este pasionat de mașinile tunate, și a rămas surprins să audă că reclamantul – care este cel mai bun meseriaș din Baia M. în acest domeniu – ar putea fi acuzat că este nebun, martorul neobservând schimbări comportamentale la reclamant, de când îl vizitează.

Martorul nu a auzit niciodată că s-ar fi formulat vreo cerere de punere sub interdicție față de reclamant, doar din articolele media a aflat, dar acestea nu reflectă întotdeauna realitatea și că „consideră că o astfel de cerere este nebunie”.

Din depoziția martorului B. A. rezultă faptul că, în opinia personală a acestui martor, reclamantul B. A. are un comportament anormal, martorul trăgând această concluzie din nemulțumirile pe care reclamantul le-a manifestat față de modul în care mașina de dezăpezire a dezăpezit .).

Martorul nu are cunoștință să se fi formulat vreo cerere de punere sub interdicție a reclamantului, relatările despre neînțelegerile dintre părți fiind indirecte, martorul relatând că familia N. i s-a plâns de reclamant.

Scurte considerații cu privire la dispozițiile legale aplicabile în speță.

Reclamanții susțin că fapta ilicită care le-a cauzat un prejudiciu moral, a cărui reparare se impune prin prezentul demers judiciar, constă în cererea de punere sub interdicție a reclamanților, formulată de pârâți.

Pretinsa faptă ilicită, respectiv, cererea de punerea sub interdicție a reclamanților B. A. A. și B. M., a fost formulată de pârâții N. C. și N. C. la data de 09.09.2010 (f. 33-34/39-40 din dosarul nr._ al Judecătoriei Baia M.).

Noul C.civ. al României, respectiv, Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, a intrat în vigoare la data de 01.10.2011.

La data de 09.09.2010 era în vigoare vechiul C.civ., astfel încât, acțiunii în răspundere civilă delictuală, pentru repararea prejudiciului moral cauzat reclamanților prin cererea de punere a lor sub interdicție, formulată de pârâți, îi sunt aplicabile dispozițiile Vechiului Cod civil Român, respectiv, prevederile art. 998 – 999 C.civ.

D. urmare, Curtea constată că toate acele argumente din apelul pârâților, prin care se face trimitere la art. 1353 și urm. NCC, se impun a fi înlăturate, întrucât în cauză nu este aplicabil Noul Cod civil.

Art. 998 vechiul C.civ. prevede că orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.

Conform art. 999 vechiul C.civ., omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa.

Scurte considerații cu privire la condițiile angajării răspunderii civile delictuale prin prisma art. 998-999 Vechiul C.civ.

Art. 998 -999 C.civ. reglementează, așadar, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, consacrând regula de principiu potrivit căreia, obligația de reparare a prejudiciului cauzat altuia revine direct și nemijlocit autorului faptei ilicite și prejudiciabile.

Cu alte cuvinte, fiecare persoană răspunde numai pentru faptele sale proprii.

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, reglementată în art. 998-999 C.civ., este o formă a răspunderii civile delictuale subiective, care este angajată dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiții sau elemente constitutive: să există o faptă ilicită; să există un prejudiciu; să există un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; să există culpa, greșeala sau vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile.

În ceea ce privește fapta ilicită, sunt incluse în această categorie acele conduite ale omului prin care se încalcă normele dreptului obiectiv sau regulile de conviețuire socială, respectiv acele acțiuni sau inacțiuni care au ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.

În ceea ce privește prejudiciul, prin acesta se înțeleg rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective și intereselor legitime ale unei persoane, prejudiciul trebuind să fie urmarea încălcării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim, să aibă un caracter cert, să fie nereparat, caracterul cert rezultând atunci când existența prejudiciului este sigură, neîndoielnică și poate fi evaluată sau evaluabilă în prezent.

Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este necesar ca între fapta ilicită și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, cu alte cuvinte, prejudiciul cauzat altuia trebuie să fie consecința faptei ilicite săvârșită de o altă persoană.

În ceea ce privește culpa, aceasta reprezintă o condiție necesară pentru angajarea răspunderii civile delictuale, fiind necesar ca fapta ilicită care a cauzat prejudiciul să fie imputabilă autorului ei, indiferent de formele pe care această culpă le-ar îmbrăca: dolul direct sau intenția directă, când făptuitorul își dă seama de caracterul păgubitor, dăunător sau antisocial al faptei sale, prevede consecințele acesteia și urmărește ca ele să se producă; dolul indirect sau intenția indirectă, când făptuitorul își dă seama de caracterul antisocial, dăunător sau păgubitor al faptei sale, prevede consecințele acesteia, și cu toate că nu le urmărește, acceptă posibilitatea producerii lor; imprudența, când făptuitorul își dă seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecințele ei, pe care nu le acceptă, sperând în mod ușuratic că ele nu se vor produce; neglijența, când făptuitorul nu își dă seama de caracterul antisocial al faptei și nu prevede consecințele acesteia, deși trebuia și putea, în circumstanțele date, să le prevadă.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B. M..

Pârâții apelanți N. C. și N. C. au susținut că această reclamantă nu justifică în cauză o calitate procesuală activă, întrucât cu ocazia audierii acestora la P., în data de 02.11.2010, anterior comunicării vreunei citații către reclamanta B. M., aceștia și-ar fi precizat cererea de punere sub interdicție, solicitând punerea sub interdicție numai a reclamantului intimat B. A. A..

Susținerea pârâților apelanți este reală, însă nu este de natură să înlăture justificarea calității procesuale active a reclamantei B. M., în condițiile în care cererea inițială de punere sub interdicție, înregistrată la 09.09.2010, a fost formulată și împotriva reclamantei B. M., și în condițiile în care această cerere a fost menținută până la data de 02.11.2010, deci o perioadă de aproximativ două luni de zile, perioadă de timp în care reclamanta B. M. a fost supusă stresului inerent pe care declanșarea unei astfel de proceduri îl poate provoca unui om.

Chiar dacă ulterior, la 02.11.2010, pârâții N. și-au precizat cererea de punere sub interdicție, susținând că își mențin cererea doar cu privire la reclamantul B. A. A., aceasta nu înseamnă că, pe de o parte, în perioada de timp cuprinsă între 09.09.2010 – 02.11.2010, reclamanta B. M. nu a fost prejudiciată moral prin atitudinea pârâților, care inițial au solicitat punerea sub interdicție și a acestei reclamante, iar pe de altă parte, nu este de neglijat și de ignorat suferința morală pe care reclamanta B. M., în calitatea sa de soție, a resimțit-o, ca urmare a procedurii de punere sub interdicție a soțului ei, știut fiind că într-o relație îndelungată, de cuplu, de familie, între soți există nu numai obligația de sprijin moral reciproc, dar și afectivitate consolidată, solidaritate și susținere morală în orice situație, orice suferință prin care trece unul dintre soți fiind percepută acut și dureros și de celălalt soț.

Pe cale de consecință, Curtea constată că în mod legal Tribunalul Maramureș a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B. M..

D. urmare, Curtea constată că această critică din apelul pârâților este nefondată.

Analizarea îndeplinirii, în speța pendinte, a condițiilor particulare ale angajării răspunderii civile delictuale.

Fapta ilicită.

Reclamanții au susținut prin cererea introductivă de instanță că fapta ilicită ar consta în promovarea de către pârâții N. a cererii de punere sub interdicție, prin acest demers aparent juridic, pârâții exercitându-și drepturile în mod abuziv, prin deturnarea de la scopul în considerarea căruia au fost recunoscute de lege, prin depășirea limitelor lor juridice, cu rea credință, demersul pârâților îmbrăcând forma abuzului de drept.

În concret, așa cum rezultă din probațiunea administrată în cauză, și îndeosebi din răspunsurile pârâților la interogatoriile ce le-au fost luate, cererea de punere sub interdicție a reclamanților a fost formulată de pârâți pentru a-i împiedica pe reclamanți să mai promoveze alte procese civile (ori chiar penale), împotriva pârâților.

Este adevărat că art. 21 din Constituția României, coroborat cu art. 6 din C.E.D.O., consacră dreptul oricărei persoane la acces liber la justiție și la un proces echitabil, dar nu este mai puțin adevărat că exercitarea dreptului de acces liber la justiție și a dreptului la un proces echitabil nu trebuie să îmbrace forma unui abuz de drept.

Nu este permis ca dreptul de acces liber la justiție să fie exercitat cu rea credință, în mod abuziv, pentru prejudicierea evidentă a altuia, acest drept trebuind să fie exercitat doar pentru protecția și valorificarea unor drepturi subiective recunoscute de lege și pentru a căror recunoaștere ori ocrotire este necesar să se recurgă la ajutorul unei instanțe de judecată.

În speță, pârâții N. au solicitat punerea sub interdicție a reclamanților B. pentru a-i împiedica pe aceștia să mai promoveze alte litigii împotriva lor.

La data când a fost formulată cererea de punere sub interdicție, acestei proceduri îi erau aplicabile dispozițiile art. 30 și art. 31 din Decretul nr. 32/1954, dispoziții legale care reglementau procedura interdicției și care trebuiau coroborate cu dispozițiile Codului familiei, în vigoare la acea dată, respectiv, art. 142-151 C.fam.

Interdicția judecătorească, reglementată în Capitolul II din Titlul II al Codului familiei, în art. 142-151 sub Titlul „Interdicția”, era o măsură de ocrotire de drept civil, care se lua de către instanță față de o persoană fizică lipsită de discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale datorită alienației sau debilității mintale, constând în lipsirea de capacitate de exercițiu și instituirea tutelei.

Din definiția interdicției judecătorești rezultă și trăsăturile caracteristice ale acesteia, respectiv, este o măsură de ocrotire, de drept civil (prin aceasta asemănându-se cu ocrotirea părintească, cu tutela și cu curatela); este o măsură judecătorească, numai instanța având competența de a hotărî punerea sub interdicție a celui care, din cauza alienației ori debilității mintale, nu se poate îngriji singur de interesele sale.

Condițiile de fond cerute pentru ca o persoană să poată fi pusă sub interdicție judecătorească rezultă din redactarea art. 142 C.fam., text legal care prevede că cel care nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienației oro debilități mintale, va fi pus sub interdicție.

Trei sunt, astfel, condițiile de fond pentru punerea sub interdicție: persoana să fie lipsită de discernământ – condiție stabilită printr-o expertiză medico legală de specialitate; cauza lipsei de discernământ să fie alienație ori debilitatea mintală – conținutul celor două noțiuni fiind stabilit de medicul de specialitate; lipsa de discernământ să nu îi permită persoanei să se îngrijească de interesele sale – această condiție rezultând din trăsătura caracteristică esențială a interdicției, și anume, este o măsură de ocrotire, care se justifică tocmai prin aceea că persoana nu se poate îngriji singură de interesele sale, având nevoie de o ocrotire specială.

Esența instituției interdicției judecătorești constă, așadar, în caracterul acesteia, de măsură de ocrotire a unei persoane aflată în situația prevăzută de art. 142 C.fam.

Or, în speță, prin cererea de punere sub interdicție a reclamanților/reclamantului, pârâții nu au urmărit ocrotirea acestora/acestuia, ci împiedicarea acestora/acestuia de a mai derula alte procese împotriva pârâților.

Este evident, așadar, că modalitatea în care pârâții și-au exercitat dreptul de liber acces la justiție atunci când au formulat cererea de punere sub interdicție a reclamanților, nu concordă cu scopul pentru care a fost reglementată instituția interdicției judecătorești.

Este la fel de evidentă împrejurarea că pârâții și-au exercitat cu rea credință, în mod abuziv, dreptul ce ar fi putut să le fie conferit de art. 143 C.fam., rap. la art. 115 lit. d teză finală C. fam., drept despre a cărui existență s-ar fi putut discuta doar în situația în care reclamanții s-ar fi găsit în ipoteza despre care face vorbire art. 142 C.fam., respectiv, ar fi avut nevoie de ocrotire întrucât nu se puteau îngriji singuri de interesele lor.

Or, ansamblul probațiunii administrate atât în dosarul de punere sub interdicție, cât și în dosarul de fond, culminând cu raportul de expertiză medico-legală psihiatrică, confirmă faptul că reclamantul are discernământ, are capacitatea psihică de a aprecia conținutul și consecințele faptelor sale, nu prezintă tulburări psihice, negăsindu-se, deci, în ipoteza prevăzută de art. 142 C.fam.

În dreptul civil român, prin abuz de drept se înțelege „exercitarea unui drept subiectiv civil cu încălcarea principiilor exercitării sale” (a se vedea G. B., D. Civil Român – Introducere în Dreptul Civil. Subiectele Dreptului Civil, Casa de Editură și Presă „Șansa” – S.R.L., București, 1993, pag. 81).

Cu alte cuvinte, exercitarea dreptului subiectiv civil cu încălcarea principiilor edictate de legiuitor, respectiv, de art. 1 din Decretul nr. 31/1954, care prevede că „drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele personale, materiale și culturale, în acord cu interesul obștesc, potrivit legii, și regulilor de conviețuire”, – prin nesocotirea scopului economic și social pentru care a fost recunoscut; cu nesocotirea legii și moralei; cu rea credință; cu depășirea limitelor sale -, echivalează cu exercitarea abuzivă a dreptului subiectiv civil.

Atunci când abuzul de drept se concretizează într-o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu (material ori moral), în mod evident va interveni și răspunderea față de cel vătămat într-un drept al său.

Art. 723 C.pr.civ. prevede în aliniatul 1 că drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.

Potrivit art. 723 alin. 2 C.pr.civ., partea care folosește aceste drepturi în chip abuziv, răspunde pentru pagubele pricinuite.

Procedând la cenzurarea cererii de punere sub interdicție formulată de pârâți prin prisma dispozițiilor art. 723 alin. 1 C.pr.civ., coroborat cu art. 142 C.fam., se constată de către Curte că acest demers procesual a fost exercitat de către pârâți cu rea credință, cu nesocotirea scopului în vederea căruia acest demers a fost recunoscut de lege, respectiv, acela al ocrotirii persoanei aflată în situația prevăzută de art. 142 C.fam.

D. urmare, Curtea constată că în speță este prezentă fapta ilicită, ca o condiție necesară angajării răspunderii civile delictuale, faptă ilicită care constă în exercitarea unui demers procesual în mod abuziv, cu rea credință, de către pârâții N., prin denaturarea scopului legitim pentru care acest demers a fost reglementat de legiuitor, respectiv, formularea cererii de punere sub interdicție, inițial a ambilor reclamanți, iar mai apoi doar a reclamantului B. A. A., dar nu în scopul ocrotirii, așa cum prevede legea, ci în scopul de a-i împiedica pe reclamanți să își exercite, la rândul lor, dreptul de liber acces la justiție.

Prejudiciul.

Pârâții N. s-au apărat, susținând că reclamanții nu au fost prejudiciați moral prin formularea cererii de punere sub interdicție, în esență, pentru următoarele motive: nu s-ar fi înregistrat o scădere a numărului de clienți ai reclamantului, ca urmare a formulării cererii de punere sub interdicție; nu s-ar fi schimbat modul în care societatea și anturajul l-au perceput pe reclamant; procedura punerii sub interdicție este una publică, așa încât nu li se poate imputa pârâților caracterul public al acestei proceduri; reclamantul ar fi avut posibilitatea să solicite ședință secretă, dar nu a făcut-o; reclamantul nu a fost discreditat în societate prin depunerea cererii de punere sub interdicție; nu a fost afectată viața privată a reclamanților, atât de cea de familie, cât și cea din comunitate; reclamantul a recunoscut la interogator că rudele, prietenii, cunoștințele sau clienții nu și-au schimbat atitudinea sau comportamentul față de reclamant pe perioada depunerii cererii de punere sub interdicție și până în prezent.

Curtea constată că aceste susțineri ale pârâților sunt nefondate, impunându-se a fi înlăturate ca atare, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Dreptul subiectiv civil este definit în doctrina de specialitate ( a se vedea în acest sens op. cit., pag. 74), ca fiind posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ – persoană fizică ori persoană juridică -, în virtutea căreia acesta poate, în limitele dreptului și moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare – să dea, să facă ori să nu facă ceva -, de la subiectul pasiv, și să ceară concursul forței coercitive a statului, în caz de nevoie.

Drepturile subiective civile sunt absolute și relative, cele absolute fiind acelea în virtutea cărora titularul poate avea o anumită conduită fără a face apel la altcineva pentru a-și realiza drepturile.

Sunt absolute drepturile personale nepatrimoniale și drepturile reale, printre drepturile personale nepatrimoniale numărându-se drepturile care privesc existența și integritatea, fizică și morală, ale persoanei, precum dreptul la viață, dreptul la sănătate, dreptul la onoare, cinste, ori reputație, dreptul la demnitatea umană.

În speță, din ansamblul probațiunii administrate în cauză, rezultă în mod neîndoielnic faptul că reclamantului i-au fost încălcate, prin cererea de punere sub interdicție, drepturile subiective civile personale nepatrimoniale, absolute, constând în: dreptul la onoare; dreptul la cinste; dreptul la reputație; dreptul la demnitatea umană.

Chiar dacă reputația reclamantului în societate, în cercul de prieteni, cunoștințe, rude, în familie, poate nu a avut de suferit chiar atât de mult, nu poate fi negat, totuși, faptul că cel puțin unii clienți, sau unele cunoștințe mai vechi ale reclamantului (a se vedea în acest sens depoziția martorului Boldizsar C.; depoziția martorului Gaje S. C.), și-au pus întrebarea, mai mult sau mai puțin retorică, dacă nu cumva există vreun sâmbure de adevăr în toată această poveste.

Prin urmare, a existat o afectare a reputației reclamantului în societate, reputație care este diferită, distinctă, și trebuie disociată net de câștigurile materiale pe care reclamantul le-a realizat din afacerea pe care o are, nefiind permis, așa cum nefondat apreciază apelanții pârâți, să se pună semnul egalității între aceste câștiguri materiale și reputația reclamantului în societate.

Ceea ce este dincolo de orice îndoială este faptul că prin cererea de punere sub interdicție și prin întreaga procedură de soluționare a acestei cereri, atât procedura cercetării prealabile efectuată de P., cât și procedura judecătorească, reclamantului i-a fost prejudiciat grav atât dreptul la onoare, cât și dreptul la demnitatea umană.

Prin răspunsurile la diferite întrebări din interogatoriul ce i-a fost luat, reclamantul a subliniat, în mod repetitiv, - această repetiție fiind dovada unei traume psihice, emoționale, resimțită și trăită acut de către reclamant, respectiv dovada proporției în care această procedură l-a marcat negativ pe reclamant -, faptul că s-a simțit jignit, umilit, că au fost doi ani de nesomn continuu și de stres.

Curtea constată, așadar, în raport de răspunsurile reclamantului la interogator, coroborate și cu depozițiile testimoniale ale martorilor H. I. și Boldizsar Emeric, că nu poate fi negată, minimizată, minimalizată ori neglijată, starea de neliniște și de stres, trauma psihică și emoțională trăită atât de reclamant pe parcursul derulării întregii proceduri de punere sub interdicție, cât și de soția acestuia.

Chiar dacă reclamantul avea o „experiență judiciară”, decurgând din litigiile civile pe care le-a demarat ori le-a purtat în contradictoriu cu pârâții, această experiență nu este de natură să conducă la ideea că reclamantul nu a fost tracasat ori traumatizat de derularea procedurii de punere sub interdicție, dat fiind că această din urmă procedură era hotărâtoare și esențial semnificativă pentru persoana reclamantului.

D. urmare, Curtea constată că prejudiciul există, acest prejudiciu este unul extrapatrimonial și constă în lezarea și atingerea adusă dreptului reclamantului la onoare, la demnitate umană, la stima de sine, la liniștea psihică și emoțională, la o viață echilibrată și liniștită.

Este nefondată susținerea pârâților apelanți, în sensul că reclamantul ar fi putut să solicite ca procedura judiciară a punerii sub interdicție să se desfășoare în ședință secretă și că, neformulând o atare solicitare, ar fi în culpă pentru faptul că s-ar fi aflat în societate despre punerea sa sub interdicție, Curtea apreciind că această atitudine a reclamantului îi este favorabilă acestuia, acesta neavând nimic de ascuns și fiind conștient de faptul că desfășurarea procedurii în ședință publică nu poate decât să îi profite.

Nefondată este și susținerea pârâților apelanți, conform căreia, nu se poate vorbi despre afectarea reputației reclamantului în societate, câtă vreme, așa cum chiar reclamantul a recunoscut la interogator, acesta nu a făcut anunțuri publice, prin care să informeze cunoscuții ori rudele despre faptul că împotriva sa s-ar fi formulat o cerere de punere sub interdicție.

Și această conduită a reclamantului (îi) este scuzabilă, din perspectiva stării de umilință și de jenă pe care a trăit-o acut, și din dorința reclamantului – izvorâtă din demnitatea sa de ființă umană -, ca cei din jur, cunoștințele, prietenii, rudele, familia, să nu resimtă umilința pe care o trăiește reclamantul.

Raportul de cauzalitate.

Prin prisma considerentelor mai sus expuse, este cert că între fapta ilicită săvârșită de către pârâți, respectiv, promovarea cererii de punere sub interdicție, și susținerea acesteia în fața instanței de judecată, chiar și după întocmirea raportului medico-legal psihiatric, și prejudiciului moral cauzat, nu numai reclamantului, dar și soției acestuia, există un raport de cauzalitate neîndoielnic.

Culpa pârâților.

În mod constant, pârâții s-au apărat susținând că nu au nicio culpă în promovarea cererii de punere sub interdicție, întrucât nu au studii juridice, și că au formulat această cerere de punere sub interdicție având în vedere comportamentul reclamantului care, în opinia pârâților apelanți, era unul anormal.

Curtea constată că aceste apărări ale pârâților nu pot fi primite, pentru cel puțin următoarele argumente:

În primul rând, cererea de punere sub interdicție, în mod cert, a fost formulată de o persoană cu cunoștințe juridice, chiar dacă a fost, afirmativ, redactată de către reclamanți, dovada în acest sens constituind-o indicarea expresă în cererea de punere sub interdicție a dispozițiilor art. 146 și urm. C.fam., rap. la art. 30-35 din Decretul nr. 32/1954.

În al doilea rând, pârâții nu sunt medici psihiatrii și nici nu au făcut dovada că ar avea vreo pregătire medicală (psihiatrică) de specialitate, astfel încât, modul în care aceștia au calificat sau au perceput atitudinea ori comportamentul reclamantului, nu constituie un argument juridic esențial de natură a înlătura culpa evidentă a acestora în săvârșirea faptei ilicite.

În al treilea rând, chiar dacă nu au studii juridice, așa cum rezultă din ansamblul actelor dosarului, pârâții au studii superioare, iar din această perspectivă, diligențele pe care trebuie aceștia să le urmărească în promovarea unui demers judiciar sunt mai accentuate decât cele ale unei persoane cu studii medii.

În al patrulea rând, chiar și după definitivarea raportului de expertiză medico-legală psihiatrică, pârâții s-au prezentat în fața instanței și au susținut mai departe demersul procesual prin care urmăreau punerea sub interdicție a reclamantului.

În al cincilea rând, chiar și din maniera în care pârâții și-au formulat apărările în prezenta cauză, rezultă în mod cert intenția clară a acestora de a-l împiedica pe reclamant în eventualele demersuri procedurale pe care acesta le-ar putea exercita, fiind irelevant din perspectiva justei soluționări a cauzei pendinte faptul că aceștia nu au mai exercitat căile legale de atac împotriva hotărârii prin care a fost respinsă cererea de punere sub interdicție.

Relevante în acest sens sunt susținerile făcute de cei doi pârâți în dosarul de punere sub interdicție, în fața procurorului de caz – susțineri lipsite de orice fel de suport probator -, conform cărora, „numitul B. A. este în evidențele Spitalului de Boli Infecțioase – Secția Psihiatrie Baia M., dar nu pot să prezint documente în acest sens”.

Nu poate fi reținută, prin prisma tuturor considerentelor anterior expuse, buna credință a pârâților, aceștia acționând cu vădită rea credință, prin exercitarea abuzivă a unui drept recunoscut de lege, cu intenția vădită – expres subliniată de pârâta N. C. cu ocazia interogatoriului ce i-a fost luat -, de a-l împiedica pe reclamant să își mai exercite pe viitor dreptul său de liber acces la justiție.

Curtea constată, așadar, că este întrunită în cauză și condiția culpei, necesară pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților, pârâții acționând cu intenție directă, dându-și seama de caracterul demersului lor, prevăzând consecințele acestui demers și urmărind ca ele să se producă.

Pe cale de consecință, Curtea constată că în speță sunt întrunite toate cerințele necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților.

Repararea prejudiciului.

Este foarte adevărat că nu există în vechiul Cod civil criterii exprese, după cum nu există nici criterii implicite ori tacite, de evaluare a prejudiciului moral și de stabilire a modalității concrete în care un astfel de prejudiciu poate fi reparat, după cum, la fel de adevărat este și faptul că o reparație morală nu trebuie să ducă la o îmbogățire fără justă cauză ori fără just temei a celui care a suferit un prejudiciu moral, însă, nu este mai puțin adevărat că o satisfacție echitabilă implică a se ține seama de toate circumstanțele de fapt ale cauzei și, în special, de particularitatea concretă în care cel prejudiciat a resimțit în persoana sa consecințele faptei ilicite.

În speță, reclamantul a arătat în mod repetat cât de umilit și cât de jenat s-a simțit de toată această procedură a punerii sub interdicție, cât de stresat a fost pe toată perioada celor aproape doi ani, stres resimțit atât de puternic, încât acesta nu a reușit să doarmă în acest interval de timp, reclamantul făcând referire la „doi ani de nopți nedormite”.

Corect a reținut Tribunalul Maramureș că suferința morală nu se pretează unei cuantificări pecuniare exacte, însă, în speță, în raport de toate considerentele mai sus expuse, Curtea constată că suma acordată de Tribunalul Maramureș cu titlu de daune morale este infimă, derizorie, departe de a asigura o reparație echitabilă, o reparare „în echitație”, și care să „țină seama de cerințele echității”.

În raport de toate considerentele de fapt și de drept mai sus detaliate, Curtea constată că stabilirea unor daune morale în sumă de 4.500 lei, în favoarea reclamantului B. A., respectiv, a unor daune morale în sumă de 500 lei, în favoarea reclamantei B. M., ar fi de natură să asigure o reparație echitabilă reclamanților și să compenseze, astfel, prejudiciul moral pe care aceștia l-au suferit.

Este nefondată susținerea reclamanților în sensul că daunele morale trebuie stabilite și raportat la cuantumul cheltuielilor de judecată ocazionate reclamanților cu purtarea prezentului litigiu, având în vedere că nu se poate face confuzie între daunele morale, pe de o parte, și cheltuielile de judecată, pe de altă parte, respectiv, având în vedere că reclamanții sunt îndreptățiți, distinct de îndreptățirea lor la daune morale, la cheltuieli de judecată proporțional cu pretențiile admise.

Cu privire la critica reclamanților, referitoare la neacordarea în totalitate, de către instanța de fond, a cheltuielilor de judecată.

Reclamanții au susținut că în mod greșit prima instanță a redus cheltuielile de judecată, impunându-se, în opinia reclamanților, acordarea acestora în întregime.

Curtea constată că aceste susțineri ale reclamanților sunt nefondate, motivat pe următoarele considerente:

Potrivit art. 274 C.proc.civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cererea părții care a câștigat procesul, la plata cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, în aplicarea art. 274 alin. 1 C.proc.civ., partea care a câștigat procesul este îndreptățită să solicite instanței obligarea părții care a căzut în pretenții la plata cheltuielilor de judecată ce i-au fost ocazionate celui care a câștigat procesul, cu purtarea respectivei cauze.

Prin prisma art. 276 teza I C.pr.civ., instanța poate acorda cheltuielile de judecată doar în limita în care pretențiile reclamantului au fost admise, acest text legal prevăzând că atunci când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Este cert, în speță, că pretențiile reclamantului au fost încuviințate numai în parte de instanța fondului, respectiv, aceștia au solicitat, prin petitul cererii introductive de instanță, acordarea unor daune morale în sumă de 550.000 lei, iar instanța de fond le-a acordat daune morale în sumă de 1.000 lei, pretențiile reclamantului fiind, așadar, admise în proporție de 0,18 %.

Onorariul avocațial suportat de reclamanți cu ocazia judecării în fond a cauzei a fost în sumă de 1.500 lei (chitanță nr. 347/22.11.2013 – f. 139 dosar fond), astfel încât, proporțional cu limita pretențiilor admise, reclamanții ar fi fost îndreptățiți la onorariu avocațial mult mai mic decât cel acordat de instanța fondului.

În speță, în lumina jurisprudenței C.E.D.O. și a dispozițiilor art. 274 C.proc.civ., Curtea constată că în mod corect prima instanță a apreciat în acest mod asupra cheltuielilor de judecată cuvenite reclamanților, putându-se afirma că, în cheltuielile de judecată se cuprind acele sume de bani care în mod real, necesar și rezonabil au fost plătite de partea care solicită acordarea lor.

Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 401/14.07.2005, respingând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 274 alin. 3 C.proc.civ., a statuat în sensul că nimic nu se opune, în absența unei prevederi constituționale exprese în acest sens, ca instanța să cenzureze, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse.

O asemenea prerogativă a instanței este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil.

Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este un terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanța dobândește caracter cer, lichid și exigibil.

În același sens s-a pronunțat constant și Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudența sa, când, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

Astfel, în Hotărârea din 19 octombrie 2006, în cauza R. împotriva României (cererea nr._/03), publicată în Monitorul Oficial nr. 597/29.08.2007, Curtea a statuat în sensul că un „reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului”.

Pe cale de consecință, Curtea constată că aceste critici din apelul reclamanților sunt nefondate.

Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse și a prevederilor art. 295 – 296 C.pr.civ., Curtea va respinge apelul pârâților ca nefondat și va admite în parte apelul reclamanților, conform dispozitivului prezentei decizii.

În temeiul art. 296 C. pr. civ., vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În temeiul art. 274 C.pr.civ., față de căderea lor în pretenții în raport cu reclamanții apelanți, pârâții vor fi obligați să le plătească reclamanților suma de 700 lei cheltuieli de judecată în apel, parțiale, reprezentând parte din onorariul avocațial aferent contractului de asistență juridică nr. 1385/15.10.2012, achitat prin chitanța nr. 397/04.06.2014 (f. 48, 48 bis), proporțional cu limitele pretențiilor acordate reclamanților în apel.

Astfel, din suma totală de 550.000 lei, solicitată prin cererea de chemare în judecată, în apel reclamanților li s-au acordat daune morale în sumă totală de 5.000 lei, ceea ce reprezintă un procent de 0,90 % pretenții admise.

Din cuantumul total al onorariului avocațial, de 2.000 lei, corespunzător acestui procent de 0,90 %, reclamanților li s-ar fi cuvenit în apel o sumă mult mai mică cu titlu de cheltuieli de judecată decât cea stabilită de instanța de apel, însă, Curtea apreciază că suma de 700 lei, stabilită cu acest titlu, este de natură să acopere munca prestată de avocat, în faza de judecată a apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite în parte apelul declarat de reclamanții B. M. și B. A., împotriva sentinței civile nr. 47 din 15 ianuarie 2014 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosar nr._, pe care o schimbă, după cum urmează:

Obligă pe pârâții N. C. și N. C., în solidar, să achite reclamantului B. A. suma de 4.500 lei, și reclamantei B. M. suma de 500 lei, cu titlu de daune morale.

Menține restul dispozițiilor din sentința apelată.

Respinge ca nefondat apelul declarat de pârâții N. C. și N. C., în contra aceleiași sentințe.

Obligă pe intimații N. C. și N. C., în solidar, să plătească apelanților suma de 700 lei, cheltuieli de judecată în apel, parțiale.

Decizia este definitivă.

Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.

Dată și pronunțată în ședința publică din 05 iunie 2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

A.-A. P. C.-M. C.

GREFIER

A. A. M.

Red.CMC/dact.MS

7 ex./10.06.2014

Jud.fond: A.S.-T.

← Pretenţii. Decizia nr. 35/2014. Curtea de Apel CLUJ		Succesiune. Decizia nr. 1327/2014. Curtea de Apel CLUJ →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Succesiune. Decizia nr. 1327/2014. Curtea de Apel CLUJ Sechestru asigurător. Decizia nr. 639/2014. Curtea de Apel CLUJ Strămutare. Sentința nr. 78/2014. Curtea de Apel CLUJ Rectificare carte funciară. Decizia nr. 96/2014. Curtea de Apel CLUJ