Pretenţii. Decizia nr. 1279/2014. Curtea de Apel CLUJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1279/2014 pronunțată de Curtea de Apel CLUJ la data de 24-10-2014 în dosarul nr. 1965/211/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ Cod operator 8428
DECIZIA CIVILĂ NR. 1279/R/2014
Ședința publică din 24 octombrie 2014
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A.-A. P.
JUDECĂTORI: C.-M. C.
M.-C. V.
GREFIER: A.-A. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul F. M. N., împotriva deciziei civile nr. 336/A/27.05.2014 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr._, privind și pe pârâta intimată M. A. B., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta pârâtei intimate, d-na avocat A. L. B., cu împuternicire avocațială pentru reprezentare în fața Curții de Apel Cluj, aflată la f. 7, 13 din dosar, lipsă fiind părțile personal.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care Curtea constată că până la acest moment nu s-au depus la dosar toate actele solicitate de către instanță în vederea soluționării cererii de acordare a ajutorului public judiciar formulată de către reclamantul recurent F. M. N., motiv pentru care va lăsa cauza la a doua strigare.
Se prezintă în sala de judecată reclamantul recurent, asistat de dl. avocat R.-D. L..
La întrebarea instanței, adresată reprezentantului reclamantului recurent, referitoare la împrejurarea dacă poate depune la dosar toate actele solicitate de către instanță, în vederea soluționării cererii de acordare a ajutorului public judiciar, acesta arată că a depus la dosar actele solicitate de către instanță, în urmă cu două săptămâni.
Curtea învederează reprezentantului reclamantului recurent împrejurarea că a depus la dosar o cerere de acordare a ajutorului public judiciar, în cadrul căreia a arătat că reclamantul recurent a mai beneficiat de ajutor public judiciar în fața instanței de apel, însă cererea este semnată doar de către dânsul, iar această cerere trebuia să fie semnată personal de către parte.
La întrebarea instanței, adresată reclamantului recurent personal, referitoare la împrejurarea dacă își însușește cererea de acordare a ajutorului public judiciar formulată, în numele său, de către dl. avocat R.-D. L., acesta arată că își însușește cererea de acordare a ajutorului public judiciar formulată, în numele său, de către dl. avocat R.-D. L., iar pe această cerere formulează în scris declarația pe proprie răspundere, în sensul că în ultimul an a beneficiat de ajutor public judiciar în dosarul nr._, în apel, în sensul că a fost scutit de la plata a jumătate din taxa judiciară de timbru în sumă de 2.067,93 lei, achitând o taxă judiciară de timbru în sumă de 1.033,96 lei, în șase rate lunare, și azi, 24.10.2014, procedează la semnarea cererii de acordare a ajutorului public judiciar și a declarației pe proprie răspundere.
Curtea lasă cauza la a doua strigare, pentru care fixează ora 10:00, în vederea soluționării cererii de acordare a ajutorului public judiciar și pentru judecarea recursului.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la a doua strigare a cauzei, se prezintă reclamantul recurent, asistat de dl. avocat R.-D. L. și reprezentanta pârâtei intimate, d-na avocat A. L. B., cu împuternicire avocațială pentru reprezentare în fața Curții de Apel Cluj, aflată la f. 7 din dosar, lipsă fiind părțile personal.
Curtea procedează la pronunțarea soluției cu privire la cererea de acordare a ajutorului public judiciar formulată de reclamantul recurent, după cum urmează:
“Admite în parte cererea de acordare a ajutorului public judiciar formulată de reclamantul recurent F. M. N., în dosar civil nr._ / 2013/a1 al Curții de Apel Cluj, având ca obiect acordarea ajutorului public judiciar sub forma facilităților la plata taxei judiciare de timbru în sumă de 2.067,93 lei, aferentă recursului obiect al dosarului civil nr._ al Curții de Apel Cluj și, în consecință:
Reduce taxa judiciară de timbru stabilită în sarcina recurentului F.M.N., în dosar civil nr._ al Curții de Apel Cluj, cu 50%, de la suma de 2.067,93 lei, la suma de 1.033,965 lei.
Menține în sarcina recurentului F. M. N. obligația de plată a taxei judiciare de timbru în sumă de 1.033,965 lei, aferentă recursului obiect al dosarului civil nr._ al Curții de Apel Cluj.
Eșalonează plata taxei judiciare de timbru în sumă de 1.033,965 lei, menținută în sarcina recurentului F. M. N., în 6 (șase) rate lunare egale, în sumă de câte 172,3275 lei fiecare, cu scadența în data de 25 ale fiecărei luni, începând cu luna octombrie 2014.
Cu drept de reexaminare în termen de 5 zile de la comunicare.
Dată în ședința Camerei de Consiliu și pronunțată în ședință publică, azi, 24 octombrie 2014.”
La întrebarea instanței, adresată reclamantului recurent, referitoare la împrejurarea dacă înțelege să exercite calea de atac a reexaminării împotriva acestei soluții și, respectiv, dacă înțelege să renunțe la calea de atac a reexaminării, reclamantul recurent arată că nu înțelege să exercite calea de atac a reexaminării împotriva soluției dată cu privire la cererea de acordare a ajutorului public judiciar și, de asemenea, arată că înțelege să renunțe la calea de atac a reexaminării, fiind mulțumit de soluția dată cu privire la cererea de acordare a ajutorului public judiciar.
Reprezentanta pârâtei intimate depune la dosar chitanța prin care se atestă plata onorariului de avocat în cuantum de 500 lei.
Reprezentanții părților arată că nu au de formulat alte cereri sau excepții de invocat.
Curtea, din oficiu, în temeiul art. 316 C.pr.civ., raportat la art. 137 alin. 1 C.pr.civ., înțelege să invoce inadmisibilitatea acelor motive de recurs care vizează netemeinicia deciziei atacate, prin prisma reaprecierii stării de fapt de către instanța de recurs, prin reanalizarea probatoriului administrat în fața instanțelor de fond, având în vedere împrejurarea că dispozițiile art. 304 pct. 10 și 11 C.pr.civ. au fost abrogate prin art. I pct. 1111 și pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
De asemenea, Curtea, din oficiu, înțelege să invoce inadmisibilitatea criticilor din recurs referitoare la hotărârea instanței de fond, excepție întemeiată pe prevederile art. 316 C.pr.civ. raportat la art. 299 alin. 1 C.pr.civ.
Nemaifiind de formulat alte cereri sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă părților prezente cuvântul asupra recursului, precum și a asupra excepțiilor invocate din oficiu de către instanță.
Reprezentantul reclamantului recurent solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și, în consecință, admiterea acțiunii introductive.
Arată că nu solicită cheltuieli de judecată în recurs.
Totodată, solicită amânarea pronunțării hotărârii pentru a depune la dosar concluzii scrise.
Curtea învederează reprezentantului reclamantului recurent împrejurarea că în prezenta cauză nu se justifică amânarea pronunțării.
Reprezentanta pârâtei intimate solicită respingerea recursului, în principal ca inadmisibil, iar în subsidiar ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 500 lei, conform dovezii pe care a depus-o azi la dosar.
Totodată, arată că, deși reclamantul recurent își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.pr.civ., în recurs se strecoară motive de netemeinicie, atât cu privire la probatoriul administrat de către instanța de fond, cât și cu privire la probatoriul administrat de către instanța de apel și, de asemenea, prin motivele de recurs, recurentul tinde la reanalizarea stării de fapt.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA:
Prin sentința civilă nr._/19.07.2013, pronunțată de Judecătoria Cluj-N. în dosar nr._ , s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de instanță din oficiu.
S-a respins acțiunea formulată de reclamantul F. M. – N., în contradictoriu cu pârâta M. A. B..
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței sale, următoarele:
„Cu privire la dreptul material aplicabil prezentei acțiuni, raportat la data nașterii situației juridice dedusă judecății, față de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil coroborat cu art. 220 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod Civil, instanța a apreciat că prezentei cereri îi sunt aplicabile dispozițiile Codului civil de la 1864.
Prin contractul de vânzare-cumpărare, autentificat de BNP Z. E. sub nr. 219/27.01.2010 reclamantul F. M. – N. a vândut numiților Berzintu C. C. și Berzintu S. L. apartamentul proprietatea sa situat în mun. Bacău pentru suma de 34.300 euro din care suma de 1300 euro s-a achitat la data de 22.01.2010, iar suma de 33.000 euro s-a achitat la data încheierii și autentificării contractului, respectiv 27.01.2010 (f. 6 – 8).
La data de 27.01.2010 reclamantul i-a înmânat pârâtei M. A. B. suma de 29.000 euro, reprezentând parte din prețul primit din vânzarea apartamentului, sumă pe care aceasta a depus-o în contul său deschis la BCR, conform ordinului de încasare numerar nr._/27.01.2010 (f. 8).
Instanța reține că împrumutul de consumație este un contract prin care o persoană, numită împrumutător transmite în proprietate unei alte persoane, numită împrumutat, o câtime de lucruri fungibile și consumptibile, cu obligația pentru împrumutat de a restitui la scadență o cantitate egală de lucruri de același gen și calitate.
Acțiunea formulata de reclamant s-a întemeiat pe dispozițiile art. 1576 C.civ., care reglementează contractul de împrumut, motivând ca a împrumutat-o pe pârâta M. A. B. care la acea dată era concubina sa cu suma de 29.000 Euro, sumă necesară efectuării unor investiții la imobilul din ..
Reclamantul nu a putut prezenta insa un înscris doveditor al convenției încheiate cu pârâta din care sa rezulte voința si consimțământul acesteia din urma de a fi împrumutată.
Dovada contractului de împrumut, in cazul in care valoarea bunului împrumutat depășește suma de 250 de lei, se poate face, potrivit dispozițiilor art.1191 alin.1 C.civ., numai prin înscris autentic sau înscris sub semnătura privata.
O condiție de forma in plus este ceruta de dispozițiile art.1180 C.civ., potrivit cu care înscrisurile sub semnătura privata, care constata obligația unilaterala a unei parți de a plăti altei parți o suma de bani sau o cantitate de lucruri fungibile, trebuie sa fie scrise in întregime de mana debitorului sau, in caz contrar, sa cuprindă înaintea semnăturii mențiunea „bun si aprobat pentru...” sau o alta mențiune asemănătoare, urmata de indicarea in litere a sumei sau a cantității de lucruri fungibile la plata căreia debitorul se obliga.
Din textele de lege invocate, rezulta inadmisibilitatea altor mijloace de proba in afara înscrisurilor pentru dovada actelor juridice a căror valoare depășește 250 de lei.
De la aceasta regula exista si excepții, si anume când exista un început de dovada scrisa provenind de la împrumutat sau care face verosimil faptul pretins, excepție prevăzuta de art.1197 alin.2 C.civ., sau când partea s-a aflat in imposibilitate materiala sau morala de a-si procura o dovada scrisa despre actul ce a încheiat, excepție prevăzuta de art.1198 C.civ.
In lipsa unui înscris care sa probeze contractul de împrumut instanța a apreciat ca reale susținerile reclamantului de imposibilitate morala de preconstituire a unei dovezi scrise, date fiind relațiile de încredere, firești pentru raporturile dintre concubini în condițiile în care părțile aveau și un copil si a admis administrarea si a altor probe, respectiv martori.
Din probele administrate in cauza, deși instanța consideră ca dovedit faptul material al predării sumei de bani de către reclamant pârâtei, însă nu a reieșit insă ca parata a primit cu titlu de împrumut suma de 29.000 euro de la reclamant.
Astfel, pârâtul a primit la data de 27.01.2010 suma de 33.000 euro de la cumpărătorii Berzintu C. C. și Berzintu S. L. (aspect necontestat de către părți), după care, în aceeași zi, pârâta împreună cu reclamantul și martorul A. M. s-au deplasat la banca BCR unde pârâta a depus în contul său suma de 29.000 de euro, conform ordinului de încasare numerar nr._/27.01.2010 (f. 9).
Martorul A. M. a declarat că i-a însoțit pe reclamant și pârâtă la Biroul Notarial din Bacău unde s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, după care s-a deplasat împreună cu aceștia la bancă, părțile comunicându-i că se deplasează la bancă pentru a depune banii din vânzarea apartamentului întrucât drumul până la Cluj era lung și le era teamă să nu se întâmple ceva (f. 110). Astfel, cu această ocazie reclamanta a depus suma de 29.000 euro în contul său, iar pârâtul a depus suma de 1000 euro într-un cont de economisire – creditare (răspuns reclamant la întrebarea 18 de la interogatoriu – f. 104 și contractul de economisire creditare de la fila 119 din dosarul nr._/211/2011).
Susținerea pârâtei constând în aceea că s-a înțeles cu pârâtul să cumpere apartamentul de la acesta, acesta fiind motivul pentru care avea asupra sa suma de 29.000 euro nu este susținută de probele de la dosar. Astfel, reclamantul neagă că ar fi avut această înțelegere cu pârâta, iar martorii I. C. I. și R. I., propuși de către pârâtă au arătat că nu cunosc nimic cu privire la înțelegerea dintre reclamant și pârât constând în cumpărarea apartamentului din Bacău, proprietatea reclamantului de către pârâtă (f. 105, 111). Totodată, nici martorul A. M. nu a putut să confirme varianta pârâtei (f. 110 verso).
Ca atare, având în vedere că susținerea pârâtei nu a fost dovedită, instanța apreciază pe baza unei prezumții simple având la bază contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 27.01.2010 de către reclamant și ordinul de încasare numerar nr._/27.01.2010 că suma depusă de către pârâtă în cont îi fusese înmânată de către reclamant la acea dată.
De asemenea, în ceea ce privește afirmația pârâtei cum că aceasta avea în perioada decembrie 2009 – ianuarie 2010 lichidități în sumă de 20.750 euro și 131.597 lei instanța arată aceasta nu înseamnă că ar fi fost imposibil să primească de la pârât suma de 29.000 euro.
Însă, instanța apreciază că reclamantul nu a dovedit că titlul cu care a fost dată această sumă de bani pârâtei a fost de împrumut. Reclamantul pretinde că suma de bani a fost înmânată pârâtei pentru ca aceasta să finalizeze casele proprietatea acesteia din .. 7 de la interogatoriu). Însă, tot la interogatoriu pârâtul a declarat că „nu am deschis cont întrucât pârâta avea deja cont deschis de mai mult timp, eram în relații bune și urma să folosim banii în scopuri comune” (f. 104 verso) și „i-am dat banii pentru a-i pune la ea în cont întrucât eu nu aveam cont în România” (răspuns într. 14 – fila 103).
Raportat la probele administrate în cauză instanța reține că în ianuarie 2010 relațiile dintre părți erau foarte bune, erau împreună de mai mult timp și aveau și un copil, dorind să-și construiască un viitor comun și să folosească împreună suma de bani primită de către reclamant cu titlu de preț.
Obiectul cererii de chemare în judecată din dosarul nr._/211/2011 a fost constatarea unui drept de creanță în favoarea reclamantului în privința îmbunătățirilor aduse construcției, proprietatea pârâtei din ., în motivare reclamantul arătând că investițiile făcute la casa pârâtei au fost suportate doar de el din vânzarea unui imobil proprietatea sa. Tot în dosarul nr._/211/2011 la fila 141 se găsește un înscris în care reclamantul menționează că banii obținuți din vânzarea apartamentului din Bacău au fost virați în contul pârâtei deoarece el nu avea cont la momentul respectiv, cu scopul de a-i investi în casele de la Aluniș.
Dispozițiile art.129 alin.1 C.proc.civ. prevăd ca părțile au îndatorirea ca, in condițiile legii, sa-si probeze pretențiile si apărările, iar potrivit alin. (6) același articol, in toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecații, neputând da o alta calificare juridica acțiunii supuse judecații.
Limitele investirii instanței au fost fixate de către reclamant prin cererea introductiva, având ca obiect, pretențiile acestuia decurgând din contractul de împrumut pretins a fi fost încheiat cu pârâta pentru suma de_ Euro. In atare situație, instanța nu putea sa extindă rolul sau activ peste cadrul procesual fixat de reclamant si, deslușind situația reala dintre parți la data nașterii raportului juridic, sa stabilească natura juridica a actului dintre parți, dând astfel o alta calificare juridica acțiunii supuse judecații”.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamantul F. M. N., solicitând admiterea apelului, modificarea hotărârii, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată.
Intimata a depus întâmpinare, solicitând respingerea apelului.
Tribunalul Cluj, prin decizia civilă nr. 366/A/27.05.2014, pronunțată în dosar nr._ , a respins ca nefondat apelul reclamantului, cu consecința păstrării în întregime a sentinței apelate.
Pentru a pronunța această soluție Tribunalul a reținut, în considerentele deciziei sale, următoarele:
„Reclamantul este cel care, în virtutea principiului disponibilității învestește instanța care este datoare, în limitele pretențiilor formulate și a motivelor de fapt și de drept, să se pronunțe.
Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a afirmat că ar fi împrumutat pârâtei o sumă de bani, nerestituită, fără a fi încheiat un act care să consemneze acordul de voință.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 1578 C.civ.
Instanța de fond a reținut existența remiterii unei sume de bani, însă, a constatat că reclamantul nu a făcut dovada existenței unui contract de împrumut, convenție care să fi fost temeiul primirii acestei sume de bani.
S–a reținut existența unei imposibilități materiale de realizare a unui înscris, însă, probațiunea administrată nu a dovedit existența unui contract de împrumut.
Din interogatoriul administrat, la întrebarea nr. 19, rezultă că pârâta avea cont deschis de mai mult timp, erau in relații bune și urmau să folosească banii în scopuri comune. La întrebarea nr. 18 apelantul declară că avea cont în România cu toate că la întrebarea 14 arată că nu avea cont în România.
Probațiunea testimonială administrată de către instanța de fond, dar și în apel, martorul B. P. (fila 44) și martorul G. G., fila 50, nu confirmă existența convenției de împrumut între cele două părți.
Martorul G. G. a declarat că știe că apelantul a deținut un apartament în Bacău pe care l-a vândut, și din banii rezultați părțile au construit o locuință în Aluniș.
Același martor arată că, din discuțiile purtate cu colegii său, ar fi aflat că între părți ar fi existat o înțelegere prin care să fie restituiți banii dați pentru casa din Aluniș.
Martorul B. P. a relatat că, într-adevăr, a construit o casă la care ambele părți au contribuit financiar și a fost de față când părțile au discutat ulterior finalizării casei, în legătură cu restituirea unor sume provenite din vânzarea unui apartament.
În limitele învestirii instanței, soluția este corectă, și nu se poate reproșa instanței lipsa rolului activ. Instanța trebuie într-adevăr, să exercite rolul activ, dar această nu înseamnă că are obligația să depășească și să încalce principiul disponibilității, prin schimbarea temeiurilor cererii de chemare în judecată.
Precizarea unei cereri de chemare în judecată revine reclamantului, iar instanța nu este datoare să aibă în vedere că în cauză nu ar fi fost dovedite alte temeiuri ale remiterii sumei de bani, astfel încât, per a contrario, să se poată trage concluzia că este probat un contract de împrumut și ca urmare a nerestituirii, pârâta să fie obligată la restituire.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 296 C.pr.civ., tribunalul va respinge apelul declarat de F. M. N. împotriva Sentinței civile nr._/19.07.2013, pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei Cluj-N., pe care o va menține în întregime.
Intimata a făcut cheltuieli de judecată cu angajarea unui apărător (fila 49 dosar) motiv pentru care, în temeiul art. 274 C.pr.civ., va fi obligat apelantul F. M. N. să plătească intimatei M. A. B. suma de 1000 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată în apel”.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul F. M. N., solicitând, în temeiul art. 299, art. 301, art. 302, art. 303, art. 304 pct. 7 C.pr.civ., admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și, în consecință, admiterea acțiunii introductive.
În motivarea recursului s-a arătat că la data de 28.01.2013 reclamantul a promovat o acțiune in pretenții împotriva paratei, pentru restituirea sumei de 29.000 euro.
Instanța de fond a reținut ca, . predat aceasta suma pârâtei, doar ca, fiind in relații de concubinaj cu aceasta si având si un copil minor împreuna, a fost in imposibilitatea morala de a procura o dovada scrisa in acest sens.
Cu toate acestea, instanța de fond, deși a considerat ca dovedit faptul material al predării sumei de bani către parata, a respins cererea având in vedere ca din probele administrate nu a reieșit ca parata a primit aceasta suma de bani cu titlu de împrumut.
Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul a declarat apel, solicitând modificarea hotărârii in sensul admiterii acțiunii.
În cadrul apelului, reclamantul a solicitat audierea a doi martori, martori care au confirmat existenta unei convenții între reclamant si parata, respectiv au arătat instanței de fond ca au asistat la discuții intre reclamant si parata, cu privire la restituirea acestei sume de bani, discuții din care reieșea ca parata urma sa îi restituie reclamantului suma împrumutata.
Astfel, martorul B. P. (fila 44 dos, apel) a arătat că a fost de față când reclamantul i-a solicitat pârâtei o suma de bani, iar aceasta i-a răspuns că îi va restitui ulterior.
Chiar dacă martorul nu poate afirma cu certitudine care este această sumă, arată că era vorba de o sumă mare de bani. Mai mult, același martor arată că era vorba de suma care a provenit din vânzarea apartamentului din Bacău.
Aceeași stare de fapt este dovedită și de martorul G. G., (fila 50 dos. apel) care a arătat că are cunoștință de faptul că pârâta trebuie să-i restituite suma de_ euro.
Critica adusă deciziei instanței de apel este ca motivele pe care aceasta se sprijină sunt contradictorii.
Astfel, deși ambii martori audiați in apel, respectiv martorul B. P. (fila 44 dos, apel) precum si martorul G. G. (fila 50 dos, apel) confirma existenta unei înțelegeri intre părți, pentru restituirea sumei de 29.000 euro, ceruta de reclamant, totuși instanța de apel retine ca aceste probațiuni testimoniale „nu confirma existenta unei convenții de împrumut intre cele doua părți”.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata pârâtă M. A. B. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, cu motivarea că în cauză nu este prezent motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.pr.civ., întrucât, hotărârea instanței de apel este temeinic motivata si se bazează pe un amplu probatoriu administrat in cauza in cele 2 etape de judecata, respectiv se întemeiază pe înscrisuri, răspunsurile la interogatorii date de părți, martori.
Analizând hotărârea atacata, nu se conturează motive contradictorii, dimpotrivă, rezulta o concluzie certa si neechivoca potrivit căreia reclamantul nu a dovedit existenta unui contract de împrumut intre părți.
Recursul este nefondat.
Cu privire la motivele de recurs prin care se critică în mod direct cele statuate de instanța fondului.
La termenul de judecată din data de 24.10.2014 Curtea, din oficiu, în temeiul art. 316 C.pr.civ., rap. la art. 299 alin. 1 și art. 282 alin. 1 C.pr.civ., a invocat excepția inadmisibilității acelor motive de recurs care conțin critici îndreptate în mod direct împotriva sentinței primei instanțe, excepție care urmează a fi admisă, motivat pe următoarele considerente:
Recurentul a susținut că instanța de fond a reținut că, într-adevăr, recurentul a predat suma de 29.000 euro pârâtei, însă, cu toate acestea, instanța de fond a respins cererea, deși a considerat că a dovedit faptul material al predării sumei de bani către pârâtă, precum și imposibilitatea morală a recurentului de a procura o dovadă scrisă în acest sens, datorită faptului că era în relații de concubinaj cu pârâta, având și un copil minor împreună.
Curtea constată că aceste critici din recurs, îndreptate direct împotriva celor statuate de prima instanță prin sentința fondului, au fost formulate de către recurent cu nesocotirea dispozițiilor art. 282 alin. 1 și art. 299 alin. 1 C.pr.civ., nefiind admisibilă criticarea direct în recurs – în situația în care hotărârea primei instanțe este susceptibilă de apel, iar hotărârea pronunțată în apel este susceptibilă apoi de recurs – a celor statuate prin sentința fondului.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 282 alin. 1 C.pr.civ., hotărârile date în primă instanță de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanță de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel.
Art. 299 alin. 1 teza I C.pr.civ. prevede că hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională, sunt supuse recursului.
Există, așadar, o ierarhie a căilor de atac, respectiv, hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorii, susceptibile de apel, pot fi atacate cu apel exclusiv la instanța imediat superioară, adică la tribunal, în timp ce, hotărârile prin care tribunalele soluționează apelurile, sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs la curtea de apel.
Această ierarhie a căilor de atac este menită să asigure respectarea principiului dublului grad de jurisdicție.
O cale de atac nu poate fi exercitată omisso media, respectiv, nu poate fi criticată direct în recurs, hotărârea pronunțată în primă instanță de judecătorie – și care este, potrivit legii, susceptibilă de apel la tribunal -, pentru că, într-o atare situație, instanța de recurs, nu poate exercita controlul judiciar asupra hotărârii pronunțate, iar analizarea, direct în faza recursului, a motivelor ce ar duce la privarea părții de un grad de jurisdicție și, implicit, la încălcarea principiului „non omisso medio”, o astfel de critică în recurs fiind inadmisibilă.
Este știut faptul că exercitarea căilor de atac are ca efect punerea în mișcare a controlului judiciar îndeplinit de instanțele superioare asupra hotărârilor instanțelor inferioare, și este guvernată de principiul legalității căilor de atac, prevăzut și de art. 129 din Constituție, text constituțional care se referă la elemente precum obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care acestea se exercită.
Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 304 C.pr.civ. Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare, și care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât apelul, cât și recursul sunt exercitate de aceeași parte, iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel.
Aceasta este una din aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse și în apel, cu precizarea că toate criticile din recurs trebuie să aibă ca obiect strict hotărârea pronunțată în apel.
Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări ori susțineri ale părților, să fie analizate pentru prima oară de instanța învestită cu calea extraordinară de atac a recursului.
Principiul „non omisso medio” reprezintă, de asemenea, o aplicație a modalității în care autoritatea de lucru judecat se manifestă în cadrul aceluiași proces, câtă vreme aspectele dezlegate de prima instanță și nesupuse cenzurii instanței de apel, nu mai pot face obiect de critică în calea de atac subsecventă a recursului.
D. urmare, Curtea constată că acele critici din recursul reclamantului, prin care se critică direct cele statuate de instanța de fond, intră sub incidența excepției inadmisibilității, prin raportare la prevederile art. 282 alin. 1 C.pr.civ., ale art. 299 alin. 1 teza I C.pr.civ., coroborat cu principiul „non omisso medio”.
Cu privire la motivele de recurs de netemeinicie.
La termenul de judecată din data de 24.10.2014 Curtea, din oficiu, în temeiul art. 316 C.pr.civ., raportat la art. 137 alin. 1 C.pr.civ., a invocat excepția inadmisibilității motivelor de recurs care vizează netemeinicia deciziei atacate, excepție care urmează să fie admisă, pentru următoarele considerente:
Memoriul de recurs conține, aproape în cvasitotalitatea sa, trimiteri la starea de fapt a cauzei și la probele administrate în cauză, recurentul făcând reproduceri ale depozițiilor testimoniale administrate în cauză, cu referire expresă și directă la declarațiile martorilor B. P., G. G., susținând că s-a dovedit prin aceste depoziții testimoniale că recurentul i-a împrumutat intimatei o sumă de aproximativ 30.000 euro.
Recurentul a făcut trimiteri la aceste depoziții testimoniale cu intenția vădită de a sublinia caracterul fondat al pretențiilor sale, astfel cum acestea au fost deduse judecății prin cererea introductivă de instanță și, implicit, caracterul fondat al recursului său.
Curtea constată, însă, că aceste motive de recurs vizează netemeinicia deciziei recurate, iar nu nelegalitatea acesteia, intrând astfel sub incidența excepției inadmisibilității, întrucât, se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 10 și 11 C.pr.civ., în prezent abrogate.
Prin urmare, în ceea ce privește toate acele motive de recurs prin care se face trimitere la probele dosarului (depozițiile martorilor B. P. și G. G.) și la starea de fapt a cauzei, în scopul de a se proba susținerea recurentului, conform căreia acesta i-ar fi împrumutat intimatei suma de aproximativ 30.000 euro, sumă pe care intimata trebuie să i-o restituie, Curtea constată că acestea intră sub incidența excepției inadmisibilității, întrucât, se circumscriu unor critici de netemeinicie a deciziei recurate, iar nu unor critici de nelegalitate.
Ca urmare a abrogării punctului 10 al art. 304 C. proc. civ., prin art. I pct. 1111 din OUG nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I punctul 49 din Legea nr. 219/2005, respectiv, ca urmare a abrogării punctului 11 al art. 304 prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000, în recurs nu mai pot fi invocate niciun fel de aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, ci doar chestiuni de strictă nelegalitate, dintre cele care se circumscriu art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
În consecință, în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care primele două instanțe au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, a raporturilor dintre părți, ori care să tindă la o reapreciere a probațiunii administrate, ori la o schimbare a stării de fapt, instanța de recurs fiind ținută să se raporteze strict la starea de fapt stabilită de primele două instanțe și fiind obligată de a se abține de la orice reanalizare a probelor deja administrate.
În recurs pot fi analizate doar strict motivele de nelegalitate dintre cele expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C.pr.civ.
Pe cale de consecință, Curtea urmează să admită excepția inadmisibilității parțiale a motivelor de recurs de netemeinicie.
Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.pr.civ.
Recurentul a susținut că decizia instanței de apel cuprinde motive contradictorii, întrucât, deși ambii martori audiați în apel, B. P. și G. G., au confirmat existența unei înțelegeri între părți pentru restituirea sumei de 29.000 euro, cerută de recurent, totuși instanța de apel reține că această probațiune testimonială nu „confirmă existența unei convenții de împrumut între cele două părți”.
Analizând acest motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Art. 304 pct. 7 C.pr.civ. prevede că este posibilă modificarea hotărârii recurate atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Acest text legal trebuie coroborat cu prevederile art. 261 pct. 5 C.pr.civ., conform cărora, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.
Pentru a fi incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ., ar fi necesar să fie întrunite una din următoarele ipoteze: să existe o contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța; să existe contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; să lipsească motivarea soluției sau această să fie superficială ori să cuprindă considerente care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă; instanța de control judiciar, adică instanța de apel, să copieze considerentele hotărârii apelate, fără să răspundă motivelor de critică invocate de părțile apelante.
Este știut faptul că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea acestor capete de cerere (Cas. I, Decizia nr. 961/1925, Pandectele Române nr. 1/1926, pag. 34).
Doctrina a fost constantă în a sublinia importanța motivării unei hotărâri, arătându-se că motivele, considerentele hotărârii, constituie osatura acesteia, structura ei de rezistență. „Motivarea hotărârii, în sensul strict juridic al cuvântului, înseamnă arătarea în scris a rațiunilor care determină pe judecător să respingă sau să admită o cerere. Ea este o lucrare pur subiectivă și cuprinde în sine tot respectul justiției și tot meritul judecătorului” (I. D., Tratat de Procedură Civilă, vol. II, Ed. All B., pag. 198).
Îndatorirea de a motiva hotărârea, de a o motiva clar, convingător și pertinent, în partea numită considerentele hotărârii, constituie, în același timp, o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita în mod real controlul judiciar (Cas. I., Decizia nr. 41/1920, în Jurispudența Generală, 1924, pag. 814; Cas. I, Decizia nr. 2108/1924, în Jurisprudența Generală, 1925, nr. 14).
Mai întâi, motivarea hotărârii trebuie să fie făcută de instanța care s-a pronunțat în fond, prin înfățișarea considerentelor de fapt și de drept care au condus-o la soluția adoptată.
Cea de-a doua instanță, și care exercită controlul judiciar asupra primei hotărâri, poate să își însușească motivarea primei instanțe, dacă situația de fapt și apărările înaintea ei au rămas întrutotul neschimbate. Însă, cum efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune faptele în discuție, în caz de reformare, instanța de apel este ea însăși obligată să motiveze ce anume împrejurări au determinat-o să schimbe soluția primei instanțe.
Esențial este, însă, să nu apară contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul ca, din unele să rezulte netemeinicia acțiunii, iar din altele caracterul fondat al aceleiași acțiuni (I. L., Tratat de D. procesual Civil, Ed. V, Ed. C.H. B., pag. 759).
Jurisprudența a stabilit că o motivarea sumară și confuză echivalează deopotrivă cu o nemotivare, făcând imposibilă exercitarea controlului judiciar (a se vedea în acest sens C.S.J., Secția de contencios administrativ, Decizia nr. 723/2000, B.J.C.D., 2000 pag. 952; Decizia nr. 726/2000; Decizia nr. 1978/2000; C.S.J., Secția de contencios administrativ, Decizia nr. 2922/2000, B.J.C.D., 2000, pag. 953).
Deși s-ar părea că motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C.pr.civ. ar viza mai mult netemeinicia decât nelegalitatea hotărârii recurate, totuși, în doctrină s-a apreciat că nemotivarea are și conotații care vizează nelegalitatea hotărârii atacate, întrucât, este prezentă situația nesocotirii unei obligații legale a judecătorului, aceea de a proceda la motivarea hotărârii în cazurile prevăzute de lege (G. B., D. R., codul de procedură civilă comentat și adnotat, Ed. All B., București, 1994, pag. 482; C.S.J., Secția de contencios administrativ, Decizia nr. 53/2000, B.J.C.D., 2000, pag. 959).
Jurisprudența a apreciat că în ipoteza în care decizia atacată cu recurs nu este motivată, ori că motivarea este confuză și contradictorie, se poate aprecia în sensul că nu a fost judecat fondul apelului (Curtea de Apel Suceava, Secția Civilă, Decizia nr. 325/1999).
Se pune, așadar, întrebarea dacă în cauză, raportat la modalitatea în care instanța de apel și-a expus argumentele de fapt și de drept, pe care și-a întemeiat soluția, în considerentele deciziei sale, ne găsim sau nu în prezența art. 304 pct. 7 C.pr.civ., coroborat cu art. 261 pct. 5 C.pr.civ., respectiv, dacă suntem sau nu în prezența unor motive contradictorii, care, pe de o parte, să sublinieze caracterul fondat al acțiunii reclamantului, iar pe de altă parte, să conducă la ideea caracterului nefondat al aceleiași acțiuni.
Din această perspectivă, Curtea constată că decizia instanței de apel cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv, nu cuprinde dispoziții contradictorii ori potrivnice.
Astfel, în decizia recurată nu există motive contradictorii, întrucât, în mod expres, în considerentele deciziei, Tribunalul Cluj reține faptul că „probațiunea testimonială administrată de către instanța de fond, dar și în apel, martorul B. P. (fila 44) și martorul G. G. (fila 50), nu confirmă existența convenției de împrumut între cele două părți”.
Mai reține instanța de apel faptul că „instanța de fond a reținut existența remiterii unei sume de bani, însă, a constatat că reclamantul nu a făcut dovada existenței unui contract de împrumut, convenție care să fi fost temeiul primirii acestei sume de bani. S-a reținut existența unei imposibilități materiale de realizare a unui înscris, însă, probațiunea administrată nu a dovedit existența unui contract de împrumut”.
Curtea constată că instanța de apel reține faptul că a existat o remitere a unei sume de bani, de la recurent către intimată, dar că nu s-a confirmat existența unui contract de împrumut între cele două părți, respectiv, faptul că remiterea acestei sume de bani s-ar fi făcut cu titlu de împrumut.
Prin urmare, nu există în considerentele deciziei recurate niciun fel de dispoziții contradictorii și aceasta pentru că, remiterea sumei de bani putea fi făcută cu orice alt titlu (dar manual, donație, dare în plată, etc., în funcție de adevăratele raporturi existente la acel moment între părți), în speță nedovedindu-se în mod cert și indubitabil faptul că această remitere a sumei de bani a avut natura juridică a unui contract de împrumut.
Este știut faptul că, așa cum rezultă din dispozițiile art. 1576 și urm. C.civ. vechi, contractul de împrumut (de consumație, propriu zis), este real, unilateral, dă naștere la obligații doar în sarcina împrumutatului, nu și a împrumutătorului, poate să fie gratuit dar și oneros, și trebuie să îndeplinească toate condițiile de validitate prevăzute de art. 948-968 C.civ. vechi.
Dovada contractului de împrumut trebuie făcută în condițiile dreptului comun, adică potrivit regulilor prescrise de art. 1191 alin. 1 C.civ., fie prin act autentic, fie prin act sub semnătură privată, având în vedere că valoarea împrumutului, în speța pendinte, depășește 250 lei.
Aliniatul 2 al art. 1191 C.civ. prohibește dovada prin martori în contra sau peste ceea ce cuprinde actul întocmit în condițiile art. 1191 C.civ., în timp ce, art. 1191 alin. 3 C.civ. permite părților contractului să convină ca și în cazurile prevăzute de art. 1191 alin. 1 și 2 să se poată face dovada cu martori, dacă această dovadă privește drepturi de care ele pot să dispună.
În speță nu a fost încheiat un contract de împrumut, așa cum pretinde art. 1191 alin. 1 C.civ.
Pe de altă parte, în speță nu s-a făcut dovada existenței situației reglementate de art. 1191 alin. 3 C.civ., respectiv, reclamantul recurent și pârâta intimată nu au convenit ca dovada așa-zisului contract de împrumut să poată fi făcută cu martori ci, dimpotrivă, pârâta intimată a negat în mod constant existența împrumutului.
Apoi, art. 1180 C.civ. impune condiții suplimentare de valabilitate în privința actului sub semnătură privată, prevăzând că, actul sub semnătură privată prin care o parte se obligă către alta a-i plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare, trebuie să fie scris în întregul lui de acela care l-a subscris, sau cel puțin acesta, înainte de a se subsemna, să adauge la finele actului cuvintele bun și aprobat, arătând totdeauna în litere suma sau câtimea lucrurilor și apoi să iscălească.
În speță nu a fost îndeplinită nici cerința prevăzută de art. 1180 C.civ.
Nu s-a făcut dovada de către recurent a existenței, în cauză, a unui început de dovadă scrisă, în sensul art. 1197 C.civ., după cum nu s-a făcut nici dovada prezenței vreuneia dintre situațiile de excepție reglementate de art. 1198 C.civ., și care l-ar fi exonerat pe recurent de obligația de a-și procura o dovadă scrisă.
În raport de considerentele anterior expuse, Curtea constată că în mod legal Tribunalul Cluj a reținut faptul că în cauză, chiar dacă s-a dovedit remiterea sumei de bani, totuși nu s-a dovedit caracterul juridic al acestei remiteri, respectiv faptul că această remitere avea natura juridică a unui contract de împrumut.
Așa fiind, Curtea urmează să respingă ca nefondat acest motiv de recurs.
Pe cale de consecință, în temeiul tuturor considerentelor mai sus arătate și a prevederilor art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea va respinge recursul reclamantului.
În temeiul art. 274 C.pr.civ., față de căderea sa în pretenții în raport cu pârâta intimată, reclamantul recurent va fi obligat să îi plătească acesteia suma de 500 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial justificat prin chitanța de plată nr. 215/19.08.2014 (f. 27), aferent contractului de asistență juridică nr._/2014 (f. 7, 13).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul F. M. N., împotriva deciziei civile nr. 366/A din 27 mai 2014 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.
Obligă pe numitul recurent să plătească intimatei M. A. B. suma de 500 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 24 octombrie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
A.-A. P. C.-M. C. M. C. V.
GREFIER
A. A. M.
Red.CMC/dact.MS
2 ex./28.10.2014
Jud.apel: F.S.B./D.T.
Jud.fond: M.C.F.
| ← Rezoluţiune contract. Decizia nr. 631/2014. Curtea de Apel CLUJ | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
