Rectificare carte funciară. Decizia nr. 1243/2014. Curtea de Apel CLUJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1243/2014 pronunțată de Curtea de Apel CLUJ la data de 14-10-2014 în dosarul nr. 4266/211/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1243/R/2014
Ședința publică din data de 14 octombrie 2014
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: D.-L. B.- vicepreședinte al Curții de Apel
JUDECĂTORI: A. C.
T.- A. N.
GREFIER: S.-D. G.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării,recursul declarat de reclamanta H. S. B. împotriva deciziei civile nr. 304 din 07.05.2014, pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, privind și pe pârâții JUDEȚUL C. PRIN PREȘEDINTELE CONSILIULUI JUDEȚEAN C., R. AUTONOMĂ DE ADMINISTRARE A DOMENIULUI PUBLIC ȘI PRIVAT AL JUDEȚULUI C. ȘI M. C.-N., având ca obiect rectificare de carte funciară.
Dezbaterea în fond a cauzei a avut loc în ședința publică din 30 septembrie 2014, când s-a amânat pronunțarea pentru data de 7 octombrie 2014, respectiv 14 octombrie 2014, ambele încheieri făcând parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
I. Prin cererea formulată reclamanta H. S. B. a chemat în judecată pe pârâții J. C., reprezenta prin CONSILIUL JUDEȚEAN C., R. AUTONOMĂ DE ADMINISTRARE A DOMENIULUI PUBLIC ȘI PRVAT AL JUDETULUI C., M. C.-N. reprezentat prin CONSILIUL LOCAL AL MUN. C.-N. și prin PRIMAR, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să se dispună înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al Județului C. asupra apartamentului nr. 1 din imobilul situat în C.-N., ., înscris în CF nr._-C1-U1 C.-N. (nr. vechi_) și în CF colectiv nr._-C C.-N. (nr. vechi_); să fie obligat pârâtul de rândul 1 ca în temeiul prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 să încheie cu reclamanta contract de vânzare-cumpărare pentru apartamentul r. 1 situat în imobilul din ., C.-N., jud. C., înscris în C F nr._-C1-U1 C.-N. (nr. vechi_) și în CF colectiv nr._-C C.-N. (nr. vechi_), care se află în proprietatea sa și pe care reclamanta îl deține cu titlu de chirie; să fie obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată în cazul în care se opun admiterii prezentei cereri.
II. Prin Sentința civilă nr._/2013, pronunțată de Judecătoria C.-N., în dosar nr._, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului C.-N..
A fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii invocata de paratul Județul C. prin Președinte.
A fost respinsă acțiunea civila formulata de reclamanta H. S. B. împotriva paratului Județul C. prin Președinte.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut în esență următoarele:
Cu privire la calitatea procesual pasiva a M. C.-N., instanța a reținut ca prin calitate procesuală se înțelege titlul sau modul în care o persoană participă într-un anumit raport juridic, îndreptățind-o să fie parte în proces.
Calitatea procesuală pasivă presupune existența identității între persoana pârâtului și cel obligat în cadrul aceluiași raport juridic.
Raporta la pretențiile formulate de reclamanta, M. C.-N. nu are calitate procesual pasiva, neavând calitatea de proprietar al imobilului situat în ., C.-N., astfel ca instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia.
Cu privire la excepția inadmisibilității, instanța a reținut ca susținerea paratului Județul C. cu privire la inadmisibilitatea acțiunii motivat de faptul ca acesta nu poate fi obligat sa vândă fiind interzisa înstrăinarea unui imobil revendicat sub sancțiunea nulității absolute, nu poate fi primita, acestea constituind în opinia instanței ca fiind apărări de fond.
Ca urmare a respins excepția inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiata.
Analizând actele și lucrările dosarului pe fondul cauzei s-au reținut în fapt următoarele:
In temeiul prevederilor HG nr. 867/2002 privind trecerea unor imobile din domeniul privat al statului și din administrarea Ministerului Sănătății și Familiei în domeniul public al județelor și administrarea consiliilor județene respective, imobilele compuse din construcții și terenurile aferente în care își desfășurau activitatea unitățile sanitare prevăzute în anexa nr.1 a hotărârii, au trecut din domeniul privat al statului și din administrarea Ministerului Sănătății și Familiei în domeniul public al județelor și în administrarea consiliilor județene respective, fiind declarate de interes public județean conform prevederilor art.3 din același act normativ.
In acest context întreg imobilul situat în C.-N., ., jud. C., a trecut în temeiul prevederilor aceste hotărâri, din domeniul privat al statului și din administrarea Ministerului Sănătății prin Spitalul Clinic Județean de Urgenta C., în domeniul public al Județului C. și în administrarea Consiliului Județean C., cu menținerea destinației acestuia, de imobil destinat activității unității sanitare.
Imobilul teren și construcție a fost dat în administrarea Spitalului Clinic Județean C. prin Hotărârea Consiliului Județean C. nr. 35/16.02.2005 privind darea în administrarea unităților sanitare a terenurilor și clădirilor în care își desfășoară activitatea spitalele clinice și spitalele universitare care fac parte din domeniul public al județului C., hotărâre care a fost adoptata în temeiul prevederilor OG nr. 78/2004 pentru modificarea și completarea OG nr. 70/2002 privind administrarea unităților sanitare publice de interes județean și local aprobata prin Legea nr.471/2004, imobilul construcție și teren figurând în Anexa nr. 1 a hotărârii, la nr. crt.40.
Ulterior în baza prevederilor art.1 alin.1 din HG nr. 884/2004 privind concesionarea unor spatii cu destinația de cabinete medicale au trecut din proprietatea publica a statului sau a unităților administrativ-teritoriale în proprietatea privata a acestora.
Spațiul în litigiu deținut de reclamanta cu contract de închiriere face parte dintr-un imobil preluat de către Județul C. și administrarea Consiliului Județean C. de la Statul R. și administrarea Ministerului Sănătății cu destinația speciala de imobil pentru desfășurarea de activități sanitare.
Alături de cele de mai sus, instanța pornind de la temeiul juridic al acțiunii formulate și fata de alegațiile reclamantei, a reținut ca potrivit art. 9 din Legea 112/1995 "Chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natura foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrala sau în rate a prețului".
In cauza de fata nu sunt incidente dispozițiile art.9 din Legea nr. 112/1995 având în vedere și disp. art.42 din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia imobilele cu destinația de locuințe care nu se restituie persoanelor îndreptățite în urma procedurilor prevăzute de lege rămân îi administrarea deținătorilor actuali și pot fi înstrăinate potrivit legislației în vigoare, chiriașii având drept de preemțiune.
Potrivit art.42 alin. 1 lit. B din HG nr.250/2007 pentru imobilele cu destinația de locuințe, care nu s-au restituit îi natura, deținătorul actual dobândește vocația de a le înstrăina către chiriași însă aceasta înstrăinare se va face potrivit legislației îi vigoare,respectiv potrivit prevederilor Legi nr. 112/1995 și Legii nr. 10/2001, republicata, iar chiriașul beneficiază, potrivit art.42 din Legea nr. 10/2001, de un drept de preemțiune, drept care presupune ca în cazul înstrăinării imobilului chiriașul are prioritate la cumpărarea acestuia.
Așadar, s-a reținut ca numai îi măsura îi care unitatea deținătoare intenționează sa vândă bunul, legea conferă un drept prioritar la cumpărare - drept de preemțiune - chiriașului. Ca natura juridica dreptul de preemțiune are natura legala, fiind instituit printr-o norma imperativa iar voința proprietarului - vânzător nu are nici un rol îi nașterea și exercitarea dreptului de către titularul lui astfel încât îi situația în care s-a decis sa vândă bunul, trebuie sa respecte dreptul de preemțiune, sub sancțiunea prevăzuta de lege.
Rezulta așadar ca, instituirea acestui drept reprezintă o derogare de la principiul liberei circulații a bunurilor și de la principiul potrivit căruia proprietarul dispune liber, exclusiv și absolut, de bunul sau.
In ipoteza îi care dreptul de preemțiune este încălcat, sancțiunea care intervine este nulitatea relativa a contractului de vânzare-cumpărare, întrucât nu se încalcă norme care protejează interese generale, însa dreptul de preemțiune al chiriașului se naște numai în măsura îi care unitatea deținătoare intenționează sa vândă imobilul.
Instanța a reținut ,de asemenea ca, prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu se mai prevede obligația unității de a vinde imobilul daca se optează pentru cumpărare de către chiriaș (așa cum se stabilea prin art. 9 din Legea nr. 112/1995), ci numai vocația, adică dreptul unității deținătoare de a vinde imobilul oricui însă cu respectarea dreptului de preemțiune al chiriașului.
Din conținutul articolului 42 alin.3 din Legea nr. 10/2001, rezulta, în mod evident, voința legiuitorului de a institui o vocație și nicidecum o obligație în sarcina deținătorilor actuali ai imobilelor aflate îi administrarea acestora, în acest sens putând fi interpretata sintagma „pot fi înstrăinate" care are semnificația facultății de a înstrăina și nu a obligării sale la înstrăinare. Daca voința legiuitorului ar fi fost ca prin acest text de lege sa se instituie o astfel de obligație, îi conținutul textului menționat s-ar fi regăsit formularea „vor fi vândute", ori s-ar fi păstrat formularea din art.9 al Legii nr. 112/1995, "Chiriașii (..) pot opta,(...) pentru cumpărarea acestor apartamente " text care nu lasă la latitudinea autorității disponibilitatea de a înstrăina bunul.
Așadar, instanța de fond a reținut ca din textele de lege enunțate rezulta ca legiuitorul a avut în vedere imobilele cu destinația de locuința, nerestituite foștilor proprietari care sunt în administrarea unei persoane juridice de drept public, proprietar fiind statul, instituind, totodată, ca element de noutate, vocația unității deținătoare de a înstrăina bunul cu respectarea dreptului de preemțiune al chiriașului înțeleasa ca disponibilitate a deținătorului de a vinde și nicidecum ca obligație stabilita în sarcina acestuia.
In speță unitatea deținătoare nu și-a exprimat voința de a înstrăina imobilul pe care reclamanta îl deține cu contract de închiriere astfel încât nu se poate discuta de valorificarea unui drept de preemțiune.
De altfel între părți nu exista un raport juridic din care sa rezulte obligația pârâtului de a încheia cu reclamanta în viitor, un contract de vânzare-cumpărare sau vreo promisiune în acest sens, la momentul închirierii, reclamanta cunoscând situația juridica a imobilului.
III. Prin decizia civilă nr. 304/A din 07.05.2014 a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr._ s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta H. S. B. împotriva Sentinței civile nr._ din 29.10.2013, pronunțată în dosar nr._, al Judecătoriei C.-N., pe care a menținut-o în totul.
Fără cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. C.-N., tribunalul a menținut soluția dată acestei excepții raportat la apartenența actuală a bunului litigios la domeniul privat al județului.
Astfel, chiar dacă imobilul este înscris în CF individual în favoarea statului român în administrarea operativă a consiliului local (fila 24 dosar fond) la momentul anului 1996, este de remarcat că acesta a trecut în baza HG 867/2002 din domeniul privat al statului și din administrarea Ministerului Sănătății prin Spitalul Clinic Județean de Urgență C. în domeniul public al județului C. și în administrarea Consiliului județean, apoi, în temeiul HG 884/2004 a trecut în proprietatea privată a județului conform istoricului prezentat de către intimatul Județul C. apelantei printr-o adresă de corespondență (fila 6 dosar fond).
Așadar, acest imobil nu a aparținut niciodată municipiului și nici măcar nu a fost în administrarea sa, toate contractele de închiriere fiind încheiate în calitate de locator de către spital și apoi de către județ prin intermediul regiei autonome de administrare (fila 11-23 dosar fond).
În consecință, împrocesuarea municipiului nu este justificată raportat la apartenența bunului la proprietatea județului, iar din perspectiva situației de CF, având în vedere că întabularea s-a realizat anterior în favoarea statului raportat la actul de naționalizare în baza căruia s-a preluat (fila 104 dosar fond) ar avea calitate procesuală eventual, statul român.
Chiar dacă s-ar face abstracție de cele menționate, tribunalul a apreciat că reclamanta ar fi justificat un interes din perspectiva întabulării dreptului de proprietate în CF în favoarea județului doar dacă ar fi fost îndreptățită la vânzarea apartamentului, concluzia fiind negativă, așa cum rezultă din cele ce urmează.
Pe fondul cauzei, apelanta arată că este aplicabil art. 9 din Legea nr.112/1995, în condițiile în care acest text de lege a fost abrogat doar la data intrării în vigoare a Noului Cod Civil, respectiv în 01.10.2011 prin art.230 lit.ț din Legea 71/2011, dar tribunalul a constatat că prin această lege a fost abrogat doar alin.8 al art.9 din Legea 112/1995 care viza interdicția de înstrăinare a locuințelor cumpărate în temeiul acestei legi.
Art. 9 alin.1 de care se prevalează apelanta a fost abrogat implicit de Legea 10/2001 în condițiile în care art. 52 din această lege prevede în mod clar că la data intrării în vigoare a legii orice alte dispoziții contrare se abrogă, ori această lege nouă reglementa în mod diferit regimul juridic al imobilelor aparținând Statului care puteau face obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu chiriașii acestora.
Într-o atare situație, așa cum de altfel s-a arătat și de judecătorie, cererea de cumpărare formulată de către apelantă la data de 23.09.2011 se circumscrie Legii nr. 10/2001, în sensul că aceste imobile pot fi înstrăinate, neexistând obligația unității deținătoare, ca și în cazul Legii nr. 112/1995 de a le înstrăina la simpla solicitare a chiriașului, evident, cu îndeplinirea celorlalte condiții prevăzute de către lege.
Chiar dacă apelanta a ocupat acest imobil anterior anului 1989 nu poate fi invocată coexistența unor legi diferite din perspectiva aceleași situații de fapt, atâta timp cât cererea sa a fost formulată sub imperiul unei legi noi, instanța de judecată fiind obligată să o aplice chiar dacă creează o situație nefavorabilă chiriașilor care nu și-au cumpărat până la acel moment imobilul, opțiunea diferită a legiuitorului fiind determinată probabil de rațiuni legate de protecția socială a chiriașilor care nu mai constituie o prioritate raportat la momentul actual, dată fiind aplicarea Legii 112/1995 timp de aproximativ 6 ani.
Față de cele ce preced, tribunalul a menținut soluția judecătoriei ca fiind temeinică și legală.
Fără cheltuieli de judecată în apel.
IV. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta H. S. B. solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului declarat de reclamantă împotriva Sentinței civile nr._/2013 a Judecătoriei C.-N., și în consecință să se admită cererea de chemare în judecată precizată; să fie obligat pârâtul de rândul 1 - Județul C. - la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului reclamanta a arătat următoarele:
Hotărârea atacată este nelegală în ce privește modul de soluționare a fondului cauzei pentru următoarele considerente:
Instanța de fond a reținut că în prezenta cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, considerând că acestea au fost abrogate prin art. 52 din Legea nr. 10/2001, fiind contrare art. 42 din Legea nr. 10/2001 prin care locatarilor le este recunoscut doar un drept de preemțiune la cumpărarea locuințelor deținute cu titlu de chirie. Cum proprietarul apartamentului în litigiu nu dorește să îl înstrăineze, Judecătoria C.-N. a concluzionat că acesta nu poate fi obligat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Instanța de apel a considerat că soluția instanței de fond este corectă și a subliniat în hotărârea atacată că prin art. 230 lit. ț) din Legea nr. 71/2011 a fost abrogat doar alin. 8 al art. 9 din Legea nr. 112/1995, în timp ce art. 9 al. (1) a fost abrogat implicit de Legea nr. 10/2001.
Ambele hotărâri au fost date ca urmare a aplicării greșite a prevederilor legale.
Având în vedere reglementarea drepturilor conferite chiriașilor cu privire la cumpărarea imobilelor pe care le deține, prin art. 9 din Legea nr. 112/1995 și prin art. 42 din Legea nr. 10/2001, atât instanța de fond, cât și cea de apel, trebuiau să soluționeze conflictul de legi în timp. În opinia reclamantei, rezolvarea dată acestei probleme de ambele instanțe este eronată.
Instanța de apel a constatat că prin art. 230 lit. ț) din Legea nr. 71/2011 a fost abrogat doar alin. 8 al art. 9 din Legea nr. 112/1995, nu și al. 1 al art. 9 din Legea nr. 112/1995, în temeiul căruia a formulat cererea de chemare în judecată. Dar această constatare nu conduce automat la concluzia că art. 9 al. 1 din Legea nr. 112/1995 a fost abrogat implicit prin art. 52 din Legea nr. 10/2001. Pentru a concluziona în acest sens ar fi trebuit ca instanța de apel să cerceteze dacă art. 9 al. 1 din Legea nr. 112/1995 este contrar prevederilor Legii nr. 10/2001 sau din contră, el a rămas în vigoare O astfel de analiză nu a fost făcută, deși a invocat argumente referitoare la coexistența în timp a art. 9 din Legea nr. 112/1995 și a art. 42 din Legea nr. 10/2001, la care nu se face nicio referire în hotărârea atacată.
Conform dispozițiilor art.9 al. 1 din Legea nr. 112/1995: "chiriașii titulari de contract pot opta pentru cumpărarea apartamentului deținut”, iar potrivit art.42 al.3 din Legea nr. 10/2001 imobilele cu destinație de locuință pot fi înstrăinate potrivit legislației în vigoare, acordându-se totodată chiriașilor un drept de preemțiune la cumpărarea locuințelor deținute în baza unui contract de închiriere. Art.52 din Legea nr. 10/2001 prevede că la data intrării în vigoare a legii, orice alte dispoziții contrare se abrogă.
Art. 9 al. (1) din Legea nr. 112/1995 nu este în contradicție cu art. 42 al. 3 din Legea nr. 10/2001, întrucât conform acestuia imobilele cu destinația de locuință care nu se restituie foștilor proprietari pot fi înstrăinate cu respectarea legislației în vigoare și în favoarea altor persoane, nu numai a chiriașilor, aceștia din urmă având însă un drept de preemțiune la cumpărare. Prin urmare, dacă art. 9 din Legea nr. 112/1995 prevede doar dreptul chiriașului de a cumpăra imobilul pe care îl deține în virtutea contractului de locațiune, art. 42 al. 3 din Legea nr. 10/2001 dă dreptul proprietarului de a vinde imobilul respectiv și altor persoane, cu respectarea dreptului de preemțiune al chiriașului. Cea de-a doua prevedere legală nu o abrogă implicit pe prima, ci o completează fără a aduce atingere dreptului chiriașului la cumpărarea locuinței, căreia îi corespunde obligația corelativă a proprietarului de a vinde la cererea chiriașului. Astfel, în cazul în care chiriașul solicită în temeiul art. 9 al. 1 din Legea nr. 112/1995 cumpărarea locuinței care nu a fost restituită fostului proprietar, dar cumpărarea este cerută și de un terț în temeiul prevederilor art. 42 al. 3 din Legea nr. 10/2001, chiriașul are dreptul de preemțiune stabilit în favoarea sa prin art. 42 al. 3 din Legea nr. 10/2001.
În acest sens au fost interpretate prevederile art. 42 al. 3 din Legea nr. 10/2001, raportat la art. 9 al. 1 din Legea nr. 112/1995, în mai multe cauze similare cu aceasta, cum ar fi cea în care a fost pronunțată Decizia nr. 6129/07.07.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe care a depus-o la dosarul cauzei în apel, precum cea în care a fost pronunțată Decizia nr. 204/2008 a Curții de Apel Iași, pe care a depus-o la dosar la judecarea pe fond a cauzei.
În cazul în care contrar susținerilor reclamantei, instanța de apel ar fi considerat că art. 9 din Legea 112/1995 a fost modificat implicit prin art. 42 al. (3) din Legea nr. 10/2001, ar fi trebuit să rezolve conflictul de legi în timp ținând cont de momentul nașterii raporturilor juridice de locațiune pe care le-a invocat în susținerea dreptului de a cumpăra locuința și a obligației corelative a județului C. de a i-o vinde în temeiul art. 9 al. 1 din Legea nr. 112/1995, acest moment fiind anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. În acest sens a invocat modul în care într-o cauză similară a fost rezolvat conflictul de legi în timp de către Curtea de Apel C., prin Decizia civilă nr. 225/R din 5 februarie 2007 pe care a depus-o la dosarul cauzei, reluându-se considerentele acestei hotărâri judecătorești.
Aceeași rezolvare a conflictului de legi în timp este dată și în decizia Curții de Apel C. pronunțată în dosarul nr._/212/2007, pe care a depus-o la instanța de fond.
Având în vedere că reclamanta deține apartamentul în litigiu cu titlu de chirie încă din 1990, după cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, și locuiește efectiv în el de atunci, neavând vreo altă locuință nici în proprietate, nici în locațiune, îndeplinea în 29 ianuarie 1996 condițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995 și H.G. nr. 11/1997 și le îndeplinește și în prezent. Prin urmare, consideră că pot beneficia de prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, care îi conferă dreptul la cumpărare, instituind implicit în sarcina proprietarului obligația corelativă de a-și vinde apartamentul la simpla cerere a reclamantei.
Concluzia instanței de apel că „nu poate invocată coexistența unor legi diferite din perspectiva aceleași situații de fapt, atâta timp cât cererea de cumpărare a fost formulată sub imperiul legii noi, instanța de judecată fiind obligată să o aplice chiar dacă creează o situație nefavorabilă chiriașilor care nu și-au cumpărat pană la acel moment imobilul" o consideră nu doar greșită, ci și contrară principiului constituțional al egalității cetățenilor în fața legii - art. 16 al. 1. Cererea de cumpărare a fost formulată de reclamantă mai târziu având în vedere litigiile invocate chiar de către pârâtul de rândul 1 cu privire la imobil (în întâmpinarea depusă la instanța de fond). Aprecierea că legiuitorul nu a mai considerat necesare măsurile de protecție socială a chiriașilor sunt de asemenea lipsite de temei.
Precizează că pârâtul de rândul 1 - județul C. - a început demersurile de vânzare a imobilului (casă) în care se află apartamentul în litigiu, dar cererea reclamantei de cumpărare a fost din nou respinsă. În răspunsul său Județul C. i-a comunicat că va vinde doar apartamentul nr. 2 în care funcționează cabinete medicale, deși în întâmpinarea pe care a depus-o la Judecătoria C.-N. a pretins că imobilul casă nu poate fi vândut decât ca un întreg. Nici cererea reclamantei de prelungire a contractului de închiriere nu a fost aprobată, fiind somată să evacueze apartamentul, deși nu are nicio altă locuință. Această măsură este menită fără niciun dubiu să o pună în situația de a nu mai putea invoca dreptul de preemțiune prevăzut de art. 42 al. (3) din Legea nr. 10/2001 pentru că nu va mai avea calitatea de chiriaș în momentul în care Județul C. își va manifesta voința de a vinde apartamentul pe care îl deține reclamanta. Acest mod de a acționa al pârâtului de rândul 1 are în vedere doar interesele private ale unor terțe persoane cărora li se creează toate condițiile pentru a putea dobândi într-un mod avantajos dreptul de proprietate asupra locuinței în litigiu, fără a ține cont de faptul că reclamanta nu are nici o altă locuință.
În drept s-au invocat prevederile art. 304 pct. 9 din codul de procedură civilă aplicabil, art. 9 din Legea nr. 112/1995, HG nr. 11/1997.
În probațiune au fost depuse înscrisuri(filele 17-19).
V. În apărare, pârâtul intimat JUDEȚUL C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat împotriva Deciziei civile nr. 304/A/2014 a Tribunalului C., pronunțată în dosarul cu numărul de mai sus ca fiind neîntemeiat.
În motivarea întâmpinării pârâtul a arătat următoarele:
În mod corect, instanțele de fond și de apel au reținut faptul că Județul C. nu poate fi obligat să vândă.
In temeiul prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 867/2002 privind trecerea unor imobile din domeniul privat al statului și din administrarea Ministerului Sănătății și Familiei în domeniul public al județelor și administrarea consiliilor județene respective, imobilele compuse din construcții și terenurile aferente, în care își desfășurau activitatea unitățile sanitare prevăzute în anexa nr. 1 a hotărârii, au trecut din domeniul privat al statului și din administrarea Ministerului Sănătății și Familiei în domeniul public al județelor și în administrarea consiliilor județene respective, fiind declarate de interes public județean, conform prevederilor art. 3 din același act normativ.
În acest context, întreg imobilul situat în municipiul C.-N., ., jud. C. a trecut, în temeiul prevederilor acestei hotărâri, din domeniul privat al statului și din administrarea Ministerului Sănătății prin Spitalul Clinic Județean de Urgență C., în domeniul public al Județului C. și în administrarea Consiliului Județean C., cu menținerea destinației acestuia, respectiv de imobil destinat activității unității sanitare.
Potrivit prevederilor art. 2 din același aci normativ, darea în administrare, concesionarea, închirierea și schimbarea destinației imobilelor transmise se poate realiza numai în condițiile legii și cu acordul Ministerului Sănătății și Familiei și al Ministerului Administrației Publice, unitățile sanitare care își desfășurau activitatea în imobilele transmise.
Imobilul - teren și construcție a fost dat în administrarea Spitalului Clinic Județean C. prin Hotărârea Consiliului Județean C. nr. 35/16.02.2005 - privind darea în administrarea unităților sanitare a terenurilor și clădirilor în care își desfășoară activitatea spitalele clinice și spitalele universitare care fac parte din domeniul public al județului C., hotărâre care a fost adoptată în temeiul prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 78/2004 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 70/2002 privind administrarea unităților sanitare publice de interes județean și local, aprobată prin Legea nr. 471/2004, imobilul - construcție și teren (n.n. Circumscripția sanitară, Galaxiei, nr. 13) figurând în Anexa nr. 1 a hotărârii, la nr. cit. 40.
Ulterior, în baza prevederilor art. 1 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 884/2004 privind concesionarea unor spații cu destinația de cabinete medicale, cu modificările și completările ulterioare, bunurile imobile în care au funcționat cabinete medicale, au trecut din proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale în proprietatea privată a acestora. Conform articolului 9, alineat 1 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului "Chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14," pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului. "
Față de această prevedere legală, pe care reclamanta o invocă ca și temei legal al acțiunii sale, arată faptul că aceasta nu instituie automat obligația unității administrativ-teritoriale de a vinde imobilele care fac obiectul articolului 9.
Precizează că această problemă de drept, motiv al practicii neunitare a instanțelor de judecată a făcut obiectul întâlnirii de lucru a Comisiei de unificare a practicii judiciare în materie civilă, dreptul familiei și conflicte de muncă și asigurări sociale din data de 10.03.2010 (a cărei Minută a depus-o la dosarul cauzei).
Mai mult, așa cum a reținut și instanțele de fond și de recurs, articolul 42, alineatul 3 din Legea nr. 10/2001 prevede că "Imobilele cu destinația de locuințe, prevăzute la alin. (1), pot fi înstrăinate potrivit legislației în vigoare, chiriașii având drept de preemțiune".
VI. Analizând recursul declarat de reclamanta H. S. B. împotriva deciziei civile nr. 304 din 07.05.2014 a Tribunalului C., pronunțată în dosarul nr._, Curtea reține următoarele:
Problema de drept care se impune a fi lămurită de către Curte și de care depinde soluționarea prezentului litigiu este aceea a textului de lege aplicabil în cauză în condițiile în care la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, conform art.52 din aceasta, s-au abrogat toate dispozițiile contrare.
Aceasta în condițiile în care art.9 alin.1 din Legea nr.112/1995 era în sensul obligativității încheierii contractului de vânzare cumpărare a apartamentului închiriat în cazul în care chiriașii care îndeplineau condițiile legale optau pentru cumpărare, în timp ce art.42 alin.2 și 3 din Legea nr.10/2001 lasă la latitudinea proprietarului posibilitatea încheierii sau nu a contractului de vânzare cumpărare, conferind chiriașilor(sau deținătorilor cu titlu valabil ai imobilelor) numai un drept de preempțiune.
Teza susținută de reclamantă este aceea că dispozițiile art.9 alin.1 din Legea nr.112/1995 coexistă cu dispozițiile art.42 alin.2 și 3 din Legea nr.10/2001, cele două texte de lege reglementând situații juridice distincte. Astfel, prin art.42 al Legii nr.10/2001 s-ar fi lărgit sfera persoanelor îndreptățite să cumpere imobilele care fac obiectul legii, nu numai chiriașii putând să cumpere aceste imobile, în cazul acestora din urmă existând însă un drept de preempțiune la cumpărare.
În acord cu interpretarea dată de către instanța fond și de către cea de apel, Curtea apreciază că Legea nr.10/2001 a schimbat filozofia avută în vedere de Legea nr.112/1995 în ceea ce privește drepturile chiriașilor din imobilele care fac obiectul acestei legi, limitând drepturile conferite acestora de Legea nr.112/1995. Astfel, în timp ce prin Legea nr.112/1995 s-a acordat chiriașilor dreptul de a cumpăra imobilele închiriate, prin Legea nr.10/2001 s-a instituit în favoarea acestora numai dreptul de preempțiune în cazul în care proprietarul imobilului închiriat optează în sensul înstrăinării acestuia, nemaifiind prevăzută obligația de înstrăinare în favoarea chiriașilor care exista conform Legii nr.112/1995. În aceste condiții este corect raționamentul avut în vedere de către tribunal în sensul că raportat la prevederile art.52 din Legea nr.10/2001 au fost abrogate începând cu . Legii nr.10/2001 dispozițiile art.9 alin.1 din Legea nr.112/1995, acestea fiind contrare dispozițiilor art.42 alin.2 și 3 din Legea nr.10/2001.
Dispozițiile art.42 alin.2 și 3 din Legea nr.10/2001 nu au fost declarate neconstituționale, o excepție de neconstituționalitate a acestora nefiind invocată nici în cursul judecării acestei cauze.
Într-adevăr, referitor la această problemă de drept s-au purtat discuții ample, practica judiciară nefiind unitară în soluționarea acesteia până în anul 2010, existând soluții pronunțate și în sensul invocat de către reclamantă, soluții depuse de altfel la dosar.
În data de 10.03.2010, cu ocazia întâlnirii Comisiei de unificare a practicii judiciare în materie civilă, de dreptul familiei și conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a pus în discuție și această problemă de drept, opinia corectă fiind considerată cea în sensul că în favoarea chiriașilor a fost instituit un drept de preempțiune prin Legea nr.10/2001, chiriașii dobândind numai vocația de a cumpăra iar unitatea deținătoare vocația de a vinde, fără a se reglementa dobândirea acestor bunuri în condiții mai avantajoase pentru chiriași.
Din minuta întocmită cu ocazia acestei întâlniri, depusă la dosar(fila 46 și urm. dosar fond) nu rezultă că s-ar fi analizat dispozițiile art.9 alin.1 din Legea nr.112/1995 pentru a se stabili dacă contravin sau nu dispozițiilor art.42 alin.3 din Legea nr.10/2001, punându-se problema abrogării primelor conform art.52 din Legea nr.10/2001, dar rezultă că au fost avute în vedere ambele texte de lege, stabilindu-se în sensul că nu există conform Legii nr.10/2001 obligația unității vânzătoare de a vinde chiriașilor imobilele care fac obiectul acestei legi.
Această soluție, considerată corectă de către Comisia de unificare a practicii judiciare, nu este într-adevăr obligatorie pentru instanțe, neavând valoarea unei decizii în interesul legii, fiind însă avută în vedere de către instanțe în soluționarea cauzelor, tocmai ținând cont de imperativul unei practici judiciare unitare, o practică judiciară unitară reflectând respectarea dreptului la un proces echitabil instituit de art.6 din CEDO.
Relevant este și faptul că după dezlegarea dată acestei probleme de drept de către Comisia de unificare a practicii judiciare nu au mai fost identificate soluții pronunțate în sensul invocat de către reclamantă, toată jurisprudența invocată de către aceasta în susținerea solicitării de admitere a acțiunii formulate fiind pronunțată anterior datei de 10.03.2010.
În ceea ce privește susținerea reclamantei în sensul unei posibile conduite abuzive a pârâtului, care încearcă evitarea aplicării prevederilor art.42 din Legea nr.10/2001 referitoare la dreptul de preempțiune instituit în favoarea reclamantei, acest aspect nu este de natură a schimba soluția pronunțată în cauză, reclamanta fiind îndreptățită însă să se prevaleze de acest aspect dacă va fi cazul.
Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea, în temeiul art.304 pct.9 și art.312 alin.1 C.pr.civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta H. S. B. împotriva deciziei civile nr. 304 din 07.05.2014 a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr._, pe care o va menține ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta H. S. B. împotriva deciziei civile nr. 304 din 07.05.2014 a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 14.10.2014.
Președinte Judecători
D.-L. B. A. C. T.-A. N.
Grefier
S.-D. G.
Red.A.C./dact.L.C.C.
2 ex./04.11.2014
Jud.apel: O.-C. T., A.-F. D.
Jud.fond: E. E. P.
| ← Grăniţuire. Decizia nr. 723/2014. Curtea de Apel CLUJ | Grăniţuire. Decizia nr. 1242/2014. Curtea de Apel CLUJ → |
|---|
