Rezoluţiune contract. Decizia nr. 1015/2014. Curtea de Apel CLUJ

Comentarii

0

Decizia nr. 1015/2014 pronunțată de Curtea de Apel CLUJ la data de 04-07-2014 în dosarul nr. 9761/211/2012

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CLUJ

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr._ Cod operator 8428

DECIZIA CIVILĂ NR. 1015/R/2014

Ședința publică din 04 iulie 2014

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: A.-A. P.

JUDECĂTORI: C.-M. C.

A. I.

GREFIER: A.-A. M.

S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de reclamantul M. G. H., împotriva deciziei civile nr. 494 din 10.10.2013 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr._, privind și pe pârâtul intimat T. C., având ca obiect rezoluțiune contract.

Se constată că la data de 03.07.2014 au fost înregistrate la dosar „Concluzii scrise”, formulate de reclamantul recurent, prin intermediul d-nei avocat C. G..

Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea ședinței publice din data de 27.06.2014, care face parte integrantă din prezenta decizie.

CURTEA

Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-N. la data de 18.04.2012, sub nr._, reclamantul M. G. H., în contradictoriu cu pârâtul T. C., a solicitat instanței să dispună rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare din 19.04.2009, având ca obiect cota de ½ - a parte din suprafața de teren înscrisă în CF nr._ Cluj-N., (provenită din conversia CF nr._ Cluj-N.), nr. top_/8/5,_/8/5 și_/12/5, inclus în înscrisul intitulat „Contract de împrumut cu titlu executoriu”, intervenit între reclamant și pârât la data de 25.03.2009; obligarea pârâtului la restituirea următoarelor sume: 113.413,61 lei, reprezentând preț al antecontractului de vânzare-cumpărare; 17.295,57 lei, reprezentând actualizarea sumei de 113.413,61 lei, cu rata inflației, calculată până la data înregistrării acțiunii, plus actualizarea în continuare a acestei sume până la data plății; 18.191,05 lei, reprezentând dobânda legală calculată asupra sumei de 113.413,61 lei, din data de 10.07.2011 și până la data formulării prezentei acțiuni, plus dobânda legală în continuare, până la data plății; cu cheltuieli de judecată.

Poziția procesuală a pârâtului în fața primei instanțe.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul T. C. a invocat: excepția insuficientei timbrări a acțiunii; excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, raportat la contractul de cesiune de creanță încheiat la data de 30.06.2011 cu numitul C. R. B.; excepție lipsei parcurgerii procedurii prealabile a concilierii directe, cu consecința respingerii acțiunii ca inadmisibilă; pe fondul cauzei, inexistența novației din perspectiva art. 1.128 C. civ., raportat la faptul că între pârât și reclamant nu s-a încheiat un contract de împrumut așa cum pretinde art. 1.576 C. civ. și art. 1.180 C. civ..

Soluția primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 1792/30.01.2013, pronunțată de Judecătoria Cluj-N., în dosar nr._ , s-a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității (prematurității) cererii, invocată de pârât.

S-a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul M. G. H., în contradictoriu cu pârâtul T. C., având ca obiect rezoluțiune contract și, în consecință:

S-a dispus rezoluțiunea Antecontractului de vânzare-cumpărare din data de 19.04.2009, având ca obiect cota de 1/2 – a parte din suprafața de teren înscrisă in Cartea Funciara nr._ Cluj-N. (provenita din conversia Cărții Funciare nr._ Cluj-N.), nr. topo_/8/5,_/8/5 si_/12/5, inclus in înscrisul intitulat Contract de împrumut cu titlu executoriu, intervenit intre reclamant și pârâtul T. C. la data de 25.03.2009.

A fost obligat pârâtul la plata sumei de 113.413,61 lei, reprezentând preț al obiectului antecontractului de vânzare-cumpărare din 19.04.2009, achitat de către petent; a sumei de 17.295,57 lei, reprezentând actualizarea sumei indicate la pct. 2 cu rata inflației calculata până la data înregistrării acțiunii, plus actualizarea in continuare a sumei pana la data plății; a sumei de 18.191,05 lei, reprezentând dobânda legala calculata asupra sumei de la pct. 2, din data de 10.07.2011 si până la data formulării prezentei, plus dobânda legala in continuare până la data plății.

A fost obligat pârâtul la cheltuieli de judecată de_, 6 lei.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței sale, următoarele:

„În fapt, la data de 25 martie 2009 între reclamant si T. C., în calitate de împrumutat, a intervenit un Contract de împrumut cu titlu executoriu, pentru suma de 26.475 euro, sumă ce trebuia restituită pana la data de 19.04.2009, stipulându-se o garanție imobiliară constând în teren la Becaș în suprafață totală de 552 mp înscris in Cartea Funciara nr._ Cluj-N. (provenita din conversia Cărții Funciare nr._ Cluj-N.), nr. topo_/8/5,_/8/5 si_/12/5.

Părțile au convenit ca, în cazul in care dl. T. C. nu restituia suma de 26.475 Euro pana la data de 19.04.2009, in temeiul voinței părților, opera o novație prin care Contractul inițial se nova . vânzare-cumparare, având ca obiect cota de 1/2 (276 mp) din suprafața de teren identificată mai sus, pentru prețul de 26.475 Euro, achitat încă din data de 25.03.2009 .

Ulterior, la data de 10.07.2009, promitentul-vânzător T. C. a fost notificat prin executor judecătoresc să se prezinte in data de 21 iulie 2009 la Biroul Notarului Public S. T. D., in vederea perfectării în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare, dar potrivit încheierii de certificare nr._/ 21.07.2009, pârâtul T. C. nu a dat curs cererii, atitudine considerată ca refuz de executare a obligației principale asumate în calitate de promitent-vânzător.

La data de 06.08.2009, printr-o convenție încheiată între T. C. si numitul V. S. I., terenul in discuție a fost grevat cu un uzufruct viager in favoarea lui V. S. I., încălcându-se astfel și obligația promitentului-vânzător de a nu înstrăina /greva terenul unui terț.

Pârâtul a solicitat admiterea excepției lipsei parcurgerii procedurii prealabile a concilierii directe, cu consecința respingerii acțiunii ca fiind inadmisibilă, întrucât nu s-a dat eficienta prevederilor art. 720 ind. 1 C.proc.civ, raportat la aceea că art. 8 din Legea nr. 71/2011 vizează noțiunea de profesionist prevăzută la art. 3 din Codul civil ce include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum si orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării in vigoare a Codului civil.

S-a apreciat că părțile implicate in prezentul litigiu au calitatea de profesioniști, respectiv aceea de persoane care au achiziționat imobile-terenuri in scopul revânzării acestora, in scopul obținerii de profit, aspect confirmat de reclamant, care in răspunsul la întrebarea nr. 29 din interogatoriu arata ca “este real ca in perioada 2009-2012 a achiziționat mai multe imobile in scopul revânzării acestora”.

În consecință, deoarece reclamantul a promovat acțiunea cu încălcarea dispozițiilor imperative privind procedura concilierii, care trebuie interpretate si aplicate astfel încât să producă efecte juridice, de o maniera efectivă și concretă, prin încercarea soluționării amiabile a litigiului, în scopul evitării încărcării inutile a rolului instanțelor și evident, în scopul reducerii substanțiale a cheltuielilor aferente, cererea sa trebuie respinsă ca inadmisibilă.

Mai întâi, trebuie subliniat că art. 8 din Legea nr. 71/2011 și art. 3 din Noul cod civil nu se pot aplica retroactiv unor raporturi contractuale născute în anul 2009, o calificare a raportului juridic contractual din 25.03.2009 trebuind să se raporteze la textele de drept material în vigoare la data semnării contractului, după cum în mod corect a apreciat reclamantul.

Petentul nu a deținut calitatea de ”comerciant” în sensul dispozițiilor art. 7, C. . G. fiind făcută în scop personal, iar împrumutarea pârâtului cu suma de 26.475 euro nefiind făcută ”cu titlu comercial”.

Pârâtul T. C., în calitate de agent imobiliar și angajat al S.C. G. de Lux S.R.L., a intermediat cumpărarea-vânzarea unor imobile, fără a acționa însă în calitate de comerciant, tocmai pentru că era angajat.

Deoarece nici el și nici pârâtul T. C. nu a făcut fapte de comerț și nu a avut comerțul ca și profesiune obișnuită, formalitatea prealabilă a concilierii directe nu se impunea anterior introducerii prezentei cereri de chemare în judecată.

Mai mult, practica judiciară a statuat că introducerea unei somații de plată în temeiul dispozițiilor Ordonanței nr. 5 / 2001 (dosar nr. 31._ al Judecătoriei Cluj-N.) suplinește necesitatea efectuării procedurii concilierii directe.

Prin urmare, excepția în discuție este nefondată și ea a fost respinsă ca atare.

Referitor la fondul cauzei, se impune cercetarea îndeplinirii condițiilor necesare pentru rezoluțiunea Antecontractului de vânzare-cumpărare/19.04.2009, ce reprezintă obiectul cererii deduse judecății.

Potrivit art. 1021 Cod civil „ in cazul in care una dintre părțile contractului sinalagmatic refuza executarea contractului, cealaltă parte (...) are dreptul să ceară rezoluțiunea contractului, pretinzând eventual și despăgubiri”, în prezența următoarelor condiții: partea care a intentat acțiunea să-și fi îndeplinit propriile obligații contractuale; una dintre părți să nu-si fi executat obligațiile ce-i revin; neexecutarea sa fie imputabilă părții care nu și-a îndeplinit obligația; debitorul obligației neexecutate să fi fost pus în întârziere.

Petentul și-a îndeplinit obligațiile contractuale asumate, a plătit prețul de 26.475 euro, a notificat paratul T. C. să se prezinte la BNP S. T. D. în data de 21 iulie 2009 în vederea perfectării în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare și s-a prezentat la data menționată în fata notarului public.

Obligația de a se perfecta în formă autentică contractul de vânzare-cumpărare trebuia să fie respectată și de către promitentul-vânzător T. C., ceea ce nu s-a întâmplat, deoarece el nu si-a îndeplinit obligația principala de a semna cu el contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică.

După data de 19.04.2009, stabilită contractual ca dată limită de restituire a sumei împrumutate, termen nerespectat, obligația de a rambursa suma împrumutată s-a stins, în seama paratului născându-se obligațiile contractuale de a încheia cu el contractul de vânzare-cumparare în formă autentică și de a nu înstrăina sau greva in folosul unei terțe persoane terenul obiect al Antecontractului de vânzare-cumpărare, ambele încălcate.

Ulterior notarii Contractului din 25.03.2009 intervenit intre părți, în cartea funciara a imobilului, a fost notat un drept de uzufruct viager in favoarea numitului V. S. I..

Pârâtul T. C., în calitate de promitent-vânzător, în mod culpabil nu si-a îndeplinit obligația de a perfecta in forma autentica contractul de vânzare-cumpărare, neprezentându-se în acest sens la data de 21.07.2009 in fata B.N.P. S. T. D. și tot cu intenție acesta a grevat imobilul cu un drept de uzufruct viager în favoarea lui V. S. I. diminuând astfel considerabil valoarea suprafeței de teren în discuție, deci este în culpă în mod indubitabil.

Pârâtul a fost pus in întârziere prin S.C.P.E.J. A. D. & Oszoczki A., în condițiile prevăzute de lege, prin Notificarea nr. 2183/10.07.2009 pârâtul T. C. a fost pus în întârziere cu respectarea dispozițiilor art. 1079 alin. 1 C.civ. (coroborate cu dispozițiile din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești). Comunicarea s-a făcut în mod corect la adresa din Cluj-N., ., . fiind cea la care pârâtul T. C. locuia efectiv.

Acest aspect de fapt a fost probat prin Notificarea nr. 253/26.06.2009, comunicată prin B. S. D. M., de către T. C., d-lui C. R. R. și în care acesta a indicat în mod expres adresa din Cluj-N., ., . sa de domiciliu.

Deci, toate cerințele antrenării răspunderii contractuale se regăsesc în speță.

De aceea, instanța a dispus rezoluțiunea Antecontractului de vânzare-cumparare/19.04.2009 avand ca obiect cota de ½ - a parte din suprafața de teren înscrisă in Cartea Funciara nr._ Cluj-N. (provenita din conversia Cărții Funciare nr._ Cluj-N.), nr. topo_/8/5,_/8/5 si_/12/5, inclus in înscrisul intitulat ”Contract de împrumut cu titlu executoriu”, intervenit între el și pârâtul T. C. la data de 25.03.2009 și, pe cale de consecință, a obligat pârâtul la plata sumei de 113.413,61 lei reprezentând preț al obiectului Antecontractului de vânzare-cumpărare/19.04.2009 achitat de către petent, a sumei de 17.295,57 lei reprezentând actualizarea sumei indicate la pct. 2 cu rata inflației calculata pana la data înregistrării acțiunii, plus actualizarea in continuare a sumei până la data plătii; a sumei de 18.191,05 lei reprezentând dobânda legala calculată asupra sumei de la pct. 2, din data de 10.07.2011 și până la data formulării prezentei, plus dobânda legală în continuare până la data plății.

Actualizarea sumei datorate se impune în ideea reparării integrale a pagubei.

Natura juridică diferită a actualizării și a dobânzii face admisibil cumulul acestora, în cauză nefiind vorba despre o dublă reparație și nici de o îmbogățire fără justă cauză a creditorului, ea fiind dispusă în continuare până la data plății.

Potrivit dispozițiilor art. 1021 Cod Civil, „ partea în privința căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea (...) să-i ceară desființarea, cu daune-interese.”

Încălcarea obligațiilor contractuale de către paratul T. C. justifică atât rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumparare, cât si repararea prejudiciului suferit ca urmare a indisponibilizării sumei de 113.413,61 lei.

Pierderea efectivă suferită de el ca urmare a neexecutării obligațiilor de către pârâtul T. C. este reprezentată de dobânda legală aferentă sumei indisponibilizate, dobânda legală calculată de la data punerii în întârziere a pârâtului (prin Notificarea nr. 2183/10.07.2009) și până la data de 18.04.2012 și care curge în continuare până la data plății.

Coroborând clauzele Contractului de împrumut, răspunsurile la interogatoriul administrat pârâtului (nr. 3, 4, 5) și declarațiile celor trei martori audiați se conturează foarte clar ipoteza perfectării acordului de voință dintre părți, natura sa reală și evident consecințele juridice.

Pârâtul T. C. avea o datorie față de petent de 26.475 euro, în urma calculelor făcute la sediul G. de Lux S.R.L. în prezența celor 5 persoane semnatare ale Contractului de împrumut.

Suma de 26.475 euro se afla în posesia pârâtului anterior datei de 25.03.2009, astfel că, la momentul semnării contractului de împrumut, nu a mai fost necesară să existe o predare-primire a banilor, excepție importantă de la obligativitatea remiterii manuale a banilor esențială pentru validitatea contractului de împrumut ce oricum, nu stă la baza pretențiilor deduse judecății, în pofida insistențelor pârâtului de a induce în eroare în acest sens.

La data de 25.03.2009, pârâtul nu a restituit suma datorată, deși s-a obligat în prezența celor 3 martori, să restituie împrumutul peste aproximativ o lună, în caz contrar, constituindu-se o garanție imobiliară, respectiv suprafața de 1/2 din terenul înscris în CF nr._ Cluj, A+1, nr. cad._/8/5,_/8/5,_/12/5; Nerambursarea sumei de 26.475 euro la scadența din 19.04.2009 ducea la pierderea garanției și ”transferul a 1/2 (jumătate) din proprietatea fixată ca garanție pe numele celui care m-a împrumutat, M. G. H..”

Martorii F. B., B. D. și C. R. au învederat cert circumstanțele concrete ale acordului părților.

Conform unui principiu fundamental de drept, interpretarea înscrisului sub semnătură privată intitulat ”Contract de împrumut cu titlu executoriu” trebuie să fie făcută în sensul în care se produc efecte juridice specifice, cât timp aceasta a fost valabil încheiat, a fost recunoscut de către T. C. în fața instanței de judecată, nu a fost contestat sub aspectul autenticității semnăturii de către pârât și a fost novat prin voința liberă a părților într-un antecontract de vânzare-cumpărare.

Este important de specificat în acest context că pârâtul T. nu a formulat o cerere reconvențională prin care să solicite anularea actului juridic și nici nu a invocat pe cale de excepție o cauză de nulitate relativă sau absolută.

Prin urmare, este vorba despre efectele produse de un act juridic valabil încheiat, ce materializează voința părților în privința sumei de bani efectiv datorată de către pârât (26.475 euro), precum și în privința novației intervenite între părți.

Neîndeplinirea obligației principale asumate de către pârât în ipoteza nerestituirii la scadența a sumei de 26.475 euro, respectiv neprezentarea acestuia în fața notarului public pentru semnarea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare trebuie sancționată de către instanța de judecată prin pronunțarea rezoluțiunii antecontractului, ceea ce s-a și întâmplat, conform celor ce preced.

Ca o consecință firească, părțile trebuie repuse în situația anterioară, petentul fiind îndreptățit la restituirea sumei de 113.413,61 lei și a accesoriilor anterior menționate.

In temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâtul-debitor a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de_,6 Ron, reprezentând taxa judiciară de timbru-6250 lei, timbru judiciar și onorariu avocațial-_,16 lei”.

Cererea de apel.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, ulterior recalificat ca apel, pârâtul T. C., solicitând instanței admiterea apelului, anularea în tot a sentinței atacate și rejudecând cauza în fond, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul M. G. H. ca fiind neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

În subsidiar s-a solicitat admiterea apelului, schimbarea în totalitate a sentinței atacate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, cu cheltuieli de judecată.

În esență, motivele de apel ale pârâtului au vizat: nulitatea hotărârii primei instanțe din perspectiva dispozițiilor art. 261 C.pr.civ.; nelegalitatea acestei hotărâri prin prisma modalității de aplicare a art. 1.021 C.civ., cu trimitere amplă la probele administrate în cauză; inexistența contractului de împrumut dintre reclamant și pârât, din perspectiva art. 1.576 C.civ.; neîndeplinirea condițiilor novației, în raport de dispozițiile art. 1.130 C.civ.; inadmisibilitatea admiterii solicitării referitoare la obligarea pârâtului la plata accesoriilor.

Poziția procesuală a reclamantului intimat în apel.

La data de 05.06.2013 intimatul reclamant M. G. H. a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea apelului, menținerea în întregime a sentinței atacate ca fiind temeinică și legală, cu obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantul intimat a învederat prin întâmpinare următoarele: în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 261 pct. 5 C.pr.civ.; în mod corect instanța de fond a reținut existența unei novații prin voința părților, intervenită la 19.04.2009; pârâtul apelant nu a formulat în fața primei instanțe o cerere reconvențională prin care să conteste valabilitatea contractului de împrumut, ori prin care să solicite anularea acestui contract de împrumut, și nici nu a invocat pe cale de excepție o cauză de nulitate absolută sau relativă a contractului de împrumut; sunt îndeplinite condițiile rezoluțiunii, câtă vreme, pârâtul apelant nu și-a îndeplinit condițiile asumate prin antecontractul de vânzare-cumpărare; este întemeiată cererea de obligare a pârâtului la plata accesoriilor, câtă vreme dobânda legală a fost solicitată cu titlu de daune interese moratorii, reprezentând pierderea efectivă suferită de reclamant prin lipsirea sa de folosința sumei reprezentând prețul antecontractului de vânzare-cumpărare, începând cu data punerii în întârziere a pârâtului, în timp ce, actualizarea cu rata inflației a fost solicitată cu titlu de daune interese compensatorii, neexistând o incompatibilitate între cele două modalități de reparare a prejudiciului suferit de reclamant.

Soluția instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 494/10.10.2013, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr._ , a fost admis apelul declarat de pârâtul T. C., cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantul M. G. H., în contradictoriu cu pârâtul T. C..

A fost obligat intimatul M. G. H. să-i plătească apelantului T. C. suma de 8.639,73 lei, cheltuieli de judecata in apel si fond.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul Cluj a reținut în considerentele deciziei sale, următoarele:

„Potrivit dispozițiilor art. 6 al. 2 NCC, care prevede că actele și faptele juridice încheiate, ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.

Așadar, actul juridic pe care se grefează acțiunea civilă fiind încheiat la data de 25.03.2009, dispozițiile legale aplicabile, din punct de vedere al dreptului material sunt cele prevăzute de vechiul cod civil.

Referitor la critica apelantului de nemotivare a sentinței civile atacate, tribunalul o reține ca nefiind întemeiată, instanța de fond analizând în considerente probele administrate, argumentându-și soluția pronunțată și prin raportare la temeiul de drept invocat.

În ce privește excepția inadmisibilității, a fost respinsă de către prima instanță, care a reținut, în mod corect, că părțile nu au calitatea de comerciant în înțelesul dispozițiilor art.7 din codul comercial, în vigoare, la data încheierii convenției, respectiv 25.03.2009. În consecință, se va menține ca și corectă soluția primei instanțe asupra excepției inadmisibilității invocată de pârâtul T. C..

Criticile apelantului care vizează fondul cauzei sunt întemeiate, pentru cele ce vor fi expuse în continuare.

În justificarea temeiniciei acțiunii civile, reclamantul M. G. H. a invocat novația contractului inițial într-un antecontract de vânzare-cumpărare având ca obiect cota de 1/2 parte, respectiv 276 mp. din suprafața totală de teren de 552 mp. înscris în CF_ Cluj nr top_/8/5,_/8/5 și_/12/5 pentru prețul de 26.475 Euro, achitat încă din data de 25.03.2009, susținere care nu se confirmă prin probatoriul administrat și îmbrățișată, în mod neîntemeiat de către instanța de fond.

În acest sens, reclamantul a arătat că sunt îndeplinite condițiile rezoluțiunii antecontractului de vânzare-cumpărare întrucât deși l-a notificat pe pârât pentru a se prezenta la notar în vederea perfectării contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, acesta a refuzat în mod nejustificat.

Pe fond, tribunalul reține că la data de 25.03.2009 s-a încheiat „contractul de împrumut cu titlu executoriu“ în care s-a stipulat că pârâtul T. C., în calitate de împrumutat, a luat cu împrumut de la reclamantul M. G. H., în calitate de creditor, suma de 26.475 euro în data de 25.03.2009.

S-a stipulat, de asemenea că pârâtul T. C. fixează ca și garanție imobiliară pentru acest împrumut, proprietatea sa - o suprafață de pământ trecut ca imobil în Cluj-N., jud. Cluj înscris în CF_ Cluj, A+1, nr.cad._/8/5,_/8/5 și_/12/5 constând din teren la Becaș în suprafață de 552 mp.

Împrumutul are termen de rambursare în ziua de 19.04.2009, nerespectarea rambursării împrumutului la acest termen duce la pierderea acestei garanții și transferul a 1/2 parte din proprietatea fixată ca garanție imobiliară pe numele celui care l-a împrumutat, M. G. H..

Întrucât, împrumutul nu a fost restituit, reclamantul l-a notificat pe pârât prin notificarea nr.2138/10.07.2009 expediată prin intermediul executorului judecătoresc informându-l că s-a născut obligația sa de a-i vinde cota de 1/2 parte din imobilul situat în Cluj-N. înscris în CF_ Cluj, A+1, nr.cad._/8/5,_/8/5 și_/12/5, pentru prețul de 26.475 euro care este achitat.

La data de 30.06.2011 se încheie o convenție de cesiune de creanță legalizată sub nr.2916/2011 de BNP A. G. P. prin care cedentul M. G. H. cesionează cesionarului C. R. B. creanța sa în valoare de 26.500 euro născută din contractul de împrumut cu titlu executoriu încheiat la data de 25.03.2009 pe care o are împotriva debitorului cedat T. C.. S-a mai stipulat că cesiunea se face în schimbul sumei de 26.500 euro, sumă pe care M. G. H. declară că a primit-o integral de cesionarul C. R. B. la data cesiunii, respectiv 30.06.2011 și că restituirea împrumutului rezulta din contractul de împrumut cu titlu executoriu încheiat sub semnătură privată la data de 25.03.2009 se va efectua în contul cesionarului C. R. B..

Cesiunea de creanță a fost adusă la cunoștința pârâtului T. C., prin notificarea care i-a fost trimisă prin intermediul B. M. O. la data de 21.07.2011 prin care i se pune în vedere să plătească suma de 26.500 euro doar către C. R. B..(f.33-36 dosar fond).

Novația, reglementată deart.1128 și urm. cod civil este o operație juridică prin care părțile sting o obligație veche și o înlocuiesc cu o obligație nouă. Stingerea obligației vechi și nașterea noii obligații au loc concomitent. Cu alte cuvinte, obligația existentă se transformă într-o obligație nouă.

Novația trebuie să îndeplinească pe lângă condițiile generale de validitate a oricărui contract și mai multe condiții speciale, respectiv: să existe o obligație veche valabilă care urmează să se stingă prin voința părților; să se nască, prin acordul părților, o obligație nouă valabilă care o înlocuiește pe cea veche (dacă obligația nouă nu este valabilă, obligația veche rămâne în ființă); obligația nouă trebuie să se deosebească de cea veche printr-un element nou; să existe intenția expresă a părților de a nova și părțile să aibă capacitatea de a nova.

Pentru a stabili dacă a operat novația în sensul solicitat de către reclamant, se impune, implicit, a se analiza dacă există o obligație veche valabilă, ceea ce presupune examinarea contractului de împrumut invocat sub aspectul existenței sale și a voinței reale a părților.

Potrivit art. 1567 cod civil Contractul de împrumut este contractul prin care o persoană numită împrumutător, transmite unei alte persoane, numită împrumutat, proprietatea asupra unei câtimi de bunuri de gen în vederea consumării lor, cu obligația de a restitui la scadență o cantitate egală de bunuri de același gen și calitate.

De esența contractului de împrumut este tradițiunea lucrului de la împrumutător la împrumutat, împrejurarea care nu s-a petrecut nici anterior, nici la momentul încheierii contractului de împrumut și nici ulterior acestui moment.

Deși în actele juridice enumerate mai sus s-a folosit constant termenul de împrumut, din probele administrate în cauză, nu reiese, contrar opiniei primei instanțe, existența valabilă a unui contract de împrumut între părți.

Astfel, din care interogatoriul luat reclamantului M. G. H. se constată că la data de 25.03.2009 s-a întâlnit cu pârâtul, dar scopul întâlnirii nu a fost legat de vreun împrumut de bani. Reclamantul a mai arătat la interogator că s-a pus problema de a-i da un împrumut pârâtului, deoarece din niște rapoarte a rezultat că pârâtul deține o sumă de bani în mod nejustificat. De asemenea reclamantul a arătat că suma de 26.475 euro provenea din tranzacții imobiliare și că nu s-a aflat în posesia sa, arătând în răspunsul la întrebarea cu nr.30 din interogator că banii, fizic, nu s-au predat.(f.83-89 dosar fond). Tot la interogator, reclamantul a arătat că intenția de novare s-a exprimat ulterior încheierii contractului, la data scadenței împrumutului.

De aici, tribunalul reține că nu s-a remis vreo sumă de bani de la reclamant la pârât și că nu a fost vorba de un împrumut veritabil între părți, ci actul a fost întocmit în această formă pentru reglarea unor afaceri imobiliare care nu au nici o legătură cu acest așa-zis contract de împrumut.

Că este așa rezultă și din declarațiile martorilor F. B. și C. R. și B. D. F., care au asistat la discuțiile dintre părți și au semnat contractul de împrumut și care au arătat în depozițiile lor aflate la filele 77-82 din dosarul de fond că nu s-a remis nici o sumă de bani și că nu a fost, în fapt, vorba despre un împrumut. Martorii au arătat că împreună cu părțile au desfășurat afaceri imobiliare și că în data de 25.03.2009 s-au întâlnit toți cinci pentru a lămuri situația la zi a unui teren, în sensul că, anterior, au dat fiecare pârâtului o sumă de bani ca să achiziționeze un teren pe care ulterior urmau să îl parceleze și să îl vândă, urmând ca fiecare să-și ia partea de bani cu care a contribuit. Așadar, era vorba de recuperarea de către reclamant și de către martori de la pârât a unei sume de bani care proveneau dintr-o tranzacție imobiliară anterioară. Și pentru partea ce revenea reclamantului s-a încheiat contractul, pentru care pârâtul a fost de acordă să se constituie o garanție imobiliară, pentru situația nerestituirii sumei datorate.

În consecință, tribunalul reține că, în lipsa unui contract de împrumut valabil și implicit a unei obligații vechi valabile, nu există o novație, adică nu există un antecontract de vânzare-cumpărare între părți novat.

Mai mult nu poate fi reținut că ar fi intervenit o novație nici sub aspectul momentului la care s-ar fi hotărât în acest sens. Nici chiar reclamantul nu a susținut că a ar fi existat la momentul încheierii contractului de împrumut, această intenție, aspect care rezultă din răspunsul acestuia la întrebarea nr.22 din interogator, în care arată că contractul de împrumut s-a novat în antecontract de vânzare-cumpărare, ulterior, la data scadenței împrumutului. O dovadă a lipsei intenției de novare este și că la data încheierii convenției de cesiune, după 2 ani de la încheierea contractului de împrumut, reclamantul avea în continuare reprezentarea existenței unui împrumut, deoarece ceea ce a cedat a fost creanța sa în valoare de 26.500 euro rezultată din acest contract și nu dreptul său la perfectarea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare. Ori stingerea obligației vechi și nașterea noii obligații trebuie să aibă loc concomitent.

Astfel, apar ca nejustificate reținerile primei instanțe cu privire la neîndeplinirea obligației pârâtului, de a se prezenta la notar pentru perfectarea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare și de aici a îndeplinirii condițiilor rezoluțiunii prev. de art.1021 cod civil, pârâtul neasumându-și o astfel de obligație prin actul încheiat cu reclamantul.

În atare situație nu se pune problema nici a efectului rezoluțiunii, acela de repunere a părților în situația anterioară.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, apreciind neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamantul M. G. H., în tem.art.296 cod procedură civilă, tribunalul va admite apelul declarat de T. C. împotriva Sentinței civile nr. 1792/30.01.2013 pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei Cluj-N., pe care o va schimba în parte, în sensul că va respinge acțiunea civilă .

În consecință, în temeiul art. 274 Cod procedură civilă, tribunalul va obliga intimatul să plătească apelantului T. C. suma de 8.639,73 lei, cheltuieli de judecata în apel și fond, constând în suma de 4.500 lei onorariu avocațial la fond și suma de 3.139,73 lei taxă judiciară de timbru și timbru judiciar aferente cererii de apel”.

Cererea de recurs.

Împotriva deciziei Tribunalului Cluj a declarat recurs, în termen legal, reclamantul M. G. H., solicitând, în temeiul art. 299, art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 și art. 312 C.pr.civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința respingerii apelului declarat de T. C. și a menținerii în întregime a hotărârii primei instanțe, cu acordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată din fond și apel; cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată în recurs.

În motivarea recursului s-a arătat că decizia atacată menține în mod corect soluția primei instanțe în ceea ce privește respingerea excepției de inadmisibilitate pentru pretinsa lipsă a procedurii de conciliere.

Totodată, critica de nemotivare a hotărârii de fond este înlăturată în mod just de către instanța de apel, care statuează că s-au analizat probele administrate și s-a argumentat soluția Judecătoriei Cluj-N. prin raportare la temeiul de drept invocat.

În sinteză, reclamantul a cerut rezoluțiunea unui antecontract de vânzare-cumpărare născut prin novația unui contract de împrumut.

Reclamantul s-a prevalat în fapt de un înscris intitulat „Contract de împrumut cu titlu executoriu”, care include atât contractul de împrumut, cât și novația - supusa unei condiții și unui termen - dar și antecontractul (ca act rezultat prin novație din împrumut).

Pârâtul s-a apărat susținând că antecontractul nu s-a născut, nefiind întrunite condițiile novației, întrucât Contractul de împrumut nu s-a executat, în sensul că nu s-a predat niciodată suma scrisă în contract.

Instanța de apel a reținut că pârâtul avea față de reclamant o obligație de restituire a unei sume de bani, din afaceri imobiliare anterioare.

Cu toate acestea, în raționamentul instanței, întrucât predarea banilor este de esența împrumutului și o sumă de bani nu s-a predat efectiv, nu este valabil contractul de împrumut din 25.03.2009 (art. 1576 Cod civil) și, pe cale de consecință, nu este întrunită una dintre condițiile novației (art. 1128 Cod civil), care necesită preexistența unei obligații vechi valabile.

In plus, retine instanța de apel, nici intenția de a nova nu poate fi reținută, întrucât la un moment ulterior datei la care se prevede că novația a avut loc (19.04.2009), reclamantul și-a cesionat creanța având reprezentarea că împrumutul există.

Reclamantul a criticat decizia atacată, după cum urmează:

Este prezent motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5, întrucât instanța de apel a încălcat principiului contradictorialității, precum și prev. art. 295, art. 298, art. 129 alin (4) si (5), art. 105 alin (2) C.pr.civ. (numai cu privire la stabilirea corecta a adevărului in cauza si nu cu privire la administrarea altor probe).

Teza reclamantului rămâne aceea că între părți exista, începând cu data de 19.04.2009, un antecontract de vânzare cumpărare născut prin novație (25.03.2009), dintr-un raport juridic guvernat de regulile contractului de împrumut, în termenii consemnați în înscrisul „Contract de împrumut cu titlu executoriu”.

Reclamantul a arătat că nu natura juridică a obligației de restituire este esențială în analiza valabilității novației și, pe cale de consecință, a existenței valabile a antecontractului de vânzare cumpărare.

Totuși, întrucât instanța a negat valabilitatea împrumutului - reținând că o sumă de bani nu s-a predat și asta ar fi de esența împrumutului - procedând totodată la o reinterpretare a raporturilor dintre părți, recurentul apreciază că hotărârea recurată este criticabilă pentru nerespectarea principiului contradictorialității și al exercitării rolului activ.

Înainte de a concluziona cum a făcut-o, instanța era datoare să clarifice incidența în speță a altor prevederi legale, care pot da eficiență voinței părților în faza prealabilă formării antecontractului de vânzare cumpărare (acesta fiind actul dedus judecații).

După cum s-a arătat, instanța de apel a statuat corect în sensul preexistenței (la 25.03.2009) unei obligații de restituire a unei sume de bani, de către pârât reclamantului.

Înainte de a concluziona ca împrumutul nu era valabil (reținând ca nu sunt întrunite condițiile art. 1576 Cod civil) instanța trebuia să pună în discuția părților și să lămurească dacă titlul dat de părți actului și raportului lor juridic, născut în 25.03.2009, este propriu, respectiv, dacă ar putea fi vorba de o alta natură juridică.

Neprocedând în acest mod - impus de principiul și dispozițiile legale invocate de reclamant în enunțul motivului de recurs – recurentului i-a fost cauzată o vătămare (prin admiterea apelului) care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei.

Dacă chestiunea s-ar fi dezbătut, atunci reclamantul ar fi clarificat instanței că nu natura juridică de împrumut este esențială, ci existența unei obligații de restituire, care poate avea și altă natură juridică (obligația de desocotire a mandatarului față de mandant), actul intitulat „Contract de împrumut cu titlu executoriu” având cel puțin valoarea unui act recognitiv în ceea ce privește obligația de restituire a unei sume de bani, concluzie suficientă pentru a clarifica o condiție a novației: preexistența valabilă a unei obligații.

Recurentul se întreabă dacă, în context, nu ar fi fost vorba de o încălcare a art. 294 C.pr.civ., întrucât cauza acțiunii reclamantului se raportează la pretenția dedusă judecații: rezoluțiunea antecontractului, dezbaterile cu privire la împrumut si novație fiind ocazionate de apărările paratului.

Este prezent motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 - motivarea contradictorie a deciziei din apel -, având în vedere, în esență, că atâta vreme cât instanța a reținut că pârâtul avea o obligație de restituire față de reclamant - din afaceri imobiliare anterioare datei de 25.03.2009 - nu putea statua că nu este îndeplinită condiția novației din 19.04.2009, respectiv preexistența unei obligații valabile.

Într-adevăr, chiar dacă părțile au dat actului lor denumirea de „Contract de împrumut ...” și au convenit că începând cu 25.03.2009 suma datorată de pârât reclamantului (confirmată de instanța de apel) are natura juridică a unui împrumut, nu asta era esențial.

Esențial era că exista o obligație de restituire a unei sume de bani, novația nefiind condiționată de o anumită natură juridică (împrumut sau mandat...), ci de însăși existenta unei obligații de restituire.

Instanța vorbește de nevalabilitatea Contractului de împrumut, dar nu vorbește de nevalabilitatea obligației de restituire, ceea ce înseamnă că nici nu a argumentat neîndeplinirea condiției novației.

Este prezent motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 - instanța de apel a schimbat în mod greșit înțelesul lămurit si vădit neîndoielnic al actului dedus judecații.

Recurentul se referă la actul novației, pe care părțile l-au reglementat explicit si clar, nefiind întrunite condițiile legale pentru ca instanța să procedeze la interpretare.

Intenția de a nova era consemnată explicit, la împlinirea unui termen (19.04.2009), dacă până la acea dată nu era îndeplinită condiția (restituirea sumei).

Clauza nu era primitoare de două înțelesuri (art.978 Cod civil), fiind legală (art.969 Cod civil), astfel că instanța trebuia să respecte legea părților.

Pentru a interpreta actul novației, instanța de apel s-a raportat greșit la un moment ulterior celui relevant (25.03.2009) și a interpretat, de asemenea fără a fi îndeplinite condițiile art. 978 din Codul civil, și Contractul de cesiune de creanță.

Obiectul cesiunii a fost convenit generic (drepturi de creanță) nefiind sprijin pentru o interpretare în sensul că reclamantul avea credința că încă mai are un raport juridic de împrumut.

Este prezent motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., fiind greșit aplicate prevederile art. 1.128, art. 1.130, art. 1.576 și art. 969 C.civ..

Instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1.576 Cod civil, întrucât se exclude de plano ca un Contract de împrumut s-ar putea naște valabil tocmai printr-o novație.

S-a clarificat, în speță, că pârâtul avea o obligație de restituire (din afaceri imobiliare anterioare) și, în opinia recurentului, nu există niciun impediment legal ca părțile aflate în asemenea raporturi să convină (25.03.2009) ca obligația de restituire preexistentă să rămână valabilă, dar cu titlu juridic nou: împrumut.

Au fost aplicate greșit prevederile art. 1.128 Cod civil în privința ambelor condiții ale novației, considerate neîndeplinite de către instanța de apel.

Condiția preexistentei, la data de 19.04.2009, a unei obligații valabile, este în mod evident îndeplinită, recunoscută de instanța de apel, nefiind o condiție legală ca obligația preexistentă să aibă o anumită natură juridică.

Greșit consideră instanța că, întrucât nu ar putea fi vorba de împrumut, nu este îndeplinită condiția novației.

Cât privește condiția de a exista intenția pârâților de a nova, proba o constituie tocmai clauza cuprinsa în „Contractul de împrumut cu titlu executoriu”, obligația nou născută - de a semna un contract pentru transferul proprietății asupra jumătate din terenul înscris în CF nr._ sub A+l, nr. cad._/8/5,_/8/5,_/12/5, în cazul nerestituirii sumei de bani până la data scadenței, fiind scrisă negru pe alb.

Cum deja s-a arătat, momentul de referință al analizei intenției de a nova este cel al încheierii actului - 25.03.2009 - si nicidecum un moment ulterior.

Cel mult s-ar putea accepta că, înainte de împlinirea termenului limită (19.04.2009), convenit pentru îndeplinirea condiției de care părțile au legat novația, aceleași părți puteau prin acord să înlăture novația, dar nu a fost cazul.

Greșit statuează instanța că o manifestare a reclamantului - Contractul de cesiune de creanța din 30.06.2011, rezoluționat de altfel -, ar fi putut să modifice înțelegerea pe care o avea cu paratul în privința novației.

Ar însemna ca reclamantul să se desprindă din raportul contractual, care conține deja intenția comună de novație, prin voința proprie și nu mutuus dissensus.

Față de toate aceste considerente, în prezența unei novații perfect valabile și față de îndeplinirea celorlalte condiții pentru pronunțarea rezoluțiunii din culpa intimatului, recurentul consideră pe deplin întemeiate și toate pretențiile subsidiare, de restituire a sumei de 26.500 Euro, de plată a dobânzii legale și a actualizării.

Raportat la toate argumentele din prezentul recurs, la înscrisurile existente la dosarul cauzei, se solicită admiterea întocmai a căii de atac declarate, cu obligarea la cheltuieli de judecată.

Poziția procesuală a pârâtului intimat în recurs.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul intimat T. C. a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, și menținerea hotărârii recurate ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată în recurs.

În motivarea întâmpinării s-a arătat că instanța de apel nu a încălcat principiul contradictorialității, așa cum nefondat susține recurentul.

Cererea de chemare în judecată a fost formulată de către reclamant prin intermediul unei persoane cu studii de specialitate, menținându-și chiar și în recurs teza pe care reclamantul a înțeles să își fundamenteze pretențiile, și anume, aceea că între părți există un antecontract de vânzare-cumpărare născut prin novația unui contract de împrumut, insistând în existența valabilă a unui contract de împrumut care a fost novat într-un antecontract de vânzare-cumpărare și neînțelegând să își modifice sau să își precizeze acțiunea, astfel încât, nefiind corect expusă situația juridică, îi revenea instanței obligația de a administra probe și de a lămuri dacă între părți există sau nu un contract de împrumut, un contract de mandat cu darea de seamă aferentă, o simulație sau alte instituții juridice.

Nu suntem în prezența unei greșite interpretări a actului dedus judecății, din partea instanței de apel, câtă vreme, neexistând un contract de împrumut și o obligație valabilă născută din contractul de împrumut, acesta nu putea fi novat într-un antecontract de vânzare-cumpărare.

În plus, voința părților de a nova nu se prezumă, ci trebuie să fie clar exprimată. Or, reclamantul, prin convenția de cesiune încheiată la data de 30.06.2011, a cesionat lui C. R. B., dreptul său de creanță asupra sumei de 26.500 Euro, născută din contractul de împrumut cu titlu executoriu din data de 25.03.2009, neputându-se deci vorbi despre dorința reclamantului de a nova.

Intenția de a nova trebuie să existe la momentul încheierii contractului de împrumut, iar nu la un moment anterior sau ulterior, iar în speță, conform răspunsului la întrebarea nr. 22 din interogatoriul reclamantului, împrumutul s-a novat în antecontract de vânzare-cumpărare ulterior, la data scadenței împrumutului.

Soluția instanței de recurs.

Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate și a dispozițiile legale incidente în cauză, Curtea constată că recursul reclamatului este fondat.

Cu privire la dispozițiile legale aplicabile în cauză.

Instanța a fost învestită, prin cererea pendinte, cu solicitarea de rezoluțiune a unui antecontract de vânzare-cumpărare din 19.04.2009, deci a unui antecontract încheiat anterior datei intrării în vigoare a Noului Cod civil.

În raport de dispozițiile art. 3, art. 4, art. 5 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009, privind Codul civil, coroborat cu art. 6 alin. 2 din NCC, acestui antecontract de vânzare-cumpărare îi sunt aplicabile dispozițiile vechiului Cod civil.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C.pr.civ., raportat la art. 295, art. 298, art. 129 alin. 4 și 5 și art. 105 alin. 2 C.pr.civ.

Recurentul a susținut că instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității și al rolului activ, consacrate de art. 295 C.pr.civ., art. 298 rap. la art. 129 alin. 4 și 5 C.pr.civ., prin aceasta recurentului fiindu-i cauzată o vătămare în sensul pretins de art. 105 alin. 2 C.pr.civ., prin aceea că instanța de apel a negat valabilitatea împrumutului, respectiv, a contractului de împrumut cu titlu executoriu încheiat între părți, și a procedat, totodată, la o reinterpretare a raporturilor juridice dintre părți, fără să pună în discuția părților aceste împrejurări, prin aceasta cauzându-i-se reclamantului o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate.

Totodată, recurentul a arătat că prin această manieră de negare a valabilității împrumutului, instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile art. 294 C.pr.civ., întrucât cauza acțiunii reclamantului se raportează la pretenția dedusă judecății, și anume, rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare.

Curtea constată că acest motiv de recurs este fondat, pentru motivele ce urmează a fi expuse:

Art. 129 alin. final C.pr.civ., și care constituie o consacrare încetățenită a principiului disponibilității, prevede în mod imperativ că în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

Conform art. 294 alin. 1 C.pr.civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

Este știut faptul că apelul este devolutiv, în sensul că el readuce în discuția instanței superioare toate chestiunile de fapt și de drept care au fost dezbătute în fața primei instanțe și au fost rezolvate prin hotărârea acesteia, hotărâre care face obiectul apelului.

În principiu, deci, apelul provoacă o rejudecare a fondului litigiului, însă, efectul devolutiv al apelului este limitat prin două reguli, exprimate în adagiile latine tantum devolutum quantum appellatum (adică, nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat) și tantum devolutum quantum iudicatum (adică, nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat).

Cea de a doua limitare a efectului devolutiv al apelului exprimă ideea că nu se poate devolua în apel decât ceea ce s-a judecat la fondul cauzei, și aceasta, pentru a se asigura respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și prevenirea exercitării abuzive a apelului. Cu alte cuvinte, în apel nu se pot face „cereri noi”.

În concluzie, apelul nu repune în discuție decât ceea ce s-a judecat în fața primei instanțe.

În acest sens, art. 294 alin. 1 C. proc. civ. prevede că „în apel nu se pot schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi”.

Textul citat vizează, așadar, elementele esențiale ale acțiunii civile și ale judecății în primă instanță, iar legea instituie, în textul citat, tocmai principiul inadmisibilității modificării elementelor menționate.

Cu privire la aceste elemente esențiale ale acțiunii civile se impun, totuși, unele precizări, după cum urmează:

În primul rând, este de observat că art. 294 alin. 1 C. proc. civ. are în vedere inadmisibilitatea schimbării în apel a calității părților, noțiunea de calitate fiind folosită de acest text legal nu numai într-un sens strict procesual, ci și cu importante conotații de drept material.

Obiectul cererii evocă pretenția dedusă judecății.

Și sub acest aspect, legea nu îngăduie schimbarea, în niciun mod, a pretențiilor deduse în fața primei instanțe.

Orice schimbare în acest sens ar conduce la privarea părților de beneficiul celor două grade de jurisdicție.

În fine, legea declară inadmisibilă și schimbarea cauzei în apel, prin cauză înțelegându-se temeiul juridic al acțiunii.

O altă limitare importantă pe care o impune art. 294 C. proc. civ., se referă la inadmisibilitatea cererilor noi în instanța de apel, din această perspectivă impunându-se a se determina conținutul sintagmei „cereri noi”.

Interpretarea pe care trebuie să o dăm textului este aceea că interdicția vizează acele cereri prin care se urmărește valorificarea unor pretenții direct în fața instanței de apel, deci cu excluderea primului grad de jurisdicție, ceea ce, evident, este inadmisibil.

Doctrina mai veche a precizat că cererea nouă este aceea care diferă de cea originară prin obiectul ei, prin calitatea pe care părțile și-o atribuie, prin cauza ei și chiar prin întinderea pretențiilor, respectiv, aceea care tinde la o condamnare care n-a fost solicitată în fața primei instanțe (Em. D., codul de procedură civilă adnotat, ed. a III – a, Ed. Librăriei Socec, București, 1921, pg. 493; M.G. C., Considerații privitoare la unele probleme de procedură civilă, București, 1942, pg. 32; I. D., Tratat de procedură civilă, Ed. C.H.B., ediția a II –a, 2007, vol. II, pg. 180).

Conținutul conceptului de „cereri noi” în apel a fost subsumat de doctrină la toate actele de procedură care au natura unei cereri de chemare în judecată și care se raportează cu necesitate la introducerea unor noi pretenții de către părți în faza judecății în apel. În acest sens au fost apreciate ca cereri noi în apel, intervenția principală, cererea reconvențională, cererea de chemare în garanție, cererea de chemare în judecată a altei persoane etc..

Art. 316 C.pr.civ. prevede că dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol.

Cu alte cuvinte, toate argumentele care susțin inadmisibilitatea, întemeiată pe art. 294 alin. 1 C.pr.civ., a schimbării cauzei juridice a acțiunii, a obiectului acesteia, a calității părților, ori a formulării de cereri noi în apel, se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu contravin dispozițiilor procedurale aplicabile în recurs.

Din coroborarea textelor legale mai sus citate, se desprinde cu evidență faptul că în instanța de apel (și în instanța de recurs) nu se pot invoca niciun fel de cereri care nu au făcut obiectul dezbaterii în fond, nu se poate schimba calitatea părților, cauza acțiunii sau obiectul cererii de chemare în judecată, orice altfel de demers apărând ca inadmisibil.

În speță, instanța de fond a fost învestită legal și procedural cu o singură cerere dedusă judecății, și anume, cererea principală formulată de reclamantul M. G. H., având ca obiect rezoluțiunea unui antecontract de vânzare-cumpărare încheiat între părți și repunerea părților contractante în situația anterioară.

Prin urmare, în raport de limitele stricte ale învestirii sale, atât instanța de fond, prin prisma art. 129 alin. final C.pr.civ., cât și instanța de apel, prin prisma art. 129 alin. final C.pr.civ., coroborat cu art. 294, art. 295 C.pr.civ., erau ținute să analizeze temeinicia acțiunii reclamantului din perspectiva îndeplinirii sau nu în cauză a condițiilor rezoluțiunii, astfel cum acestea au fost stipulate de art. 1020 C.civ.

Deși, prin apelul formulat, pârâtul a invocat inexistența contractului de împrumut dintre reclamant și pârât, din perspectiva art. 1.576 C.civ. și neîndeplinirea condițiilor novației, în raport de dispozițiile art. 1.130 C.civ, totuși, instanța de apel nu putea analiza fondul cauzei deduse judecății de către reclamant - și care avea ca obiect rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale de către pârât - exclusiv prin prisma susținerilor pârâtului, și aceasta deoarece, pe de o parte, acestea reprezentau cereri noi, în sensul edictat de art. 294 alin. 1 C. pr. civ., iar pe de altă parte, pârâtul nu a indicat expres vreun motiv de nulitate absolută (sau relativă) de natură să lipsească acest contract total (sau parțial) de efectele sale juridice.

Este știut faptul că, din punct de vedere juridic, nu este suficient să se susțină că un contract - deși încheiat în deplină cunoștință de cauză de către părțile contractante, și având toată aparența de legalitate și de valabilitate – nu există, ci trebuie să se precizeze și să se dovedească, de către cel care repudiază contractul, care sunt cauzele de nulitate, fie ea absolută sau relativă, care ar impieta asupra existenței respectivului contract și asupra efectelor sale juridice.

Or, în cauză, pârâtul nu a investit instanța – pe cale reconvențională, sau prin invocarea în mod expres a vreunei excepții de nulitate absolută (sau relativă) - cu vreo cauză de nulitate, fie ea absolută sau chiar relativă, care să fie de natură să afecteze existența contractului dintre părți și efectele sale juridice.

Pe cale de consecință, ceea ce trebuia analizat în cauză, în raport de petitele cererii deduse judecății de către reclamant – singura cerere care a învestit în mod legal și procedural instanța de judecată -, era îndeplinirea sau nu în speță a condițiilor rezoluțiunii, prevăzute de art. 1.020 și art. 1.021 C.civ., mai ales că pârâtul a criticat prin apelul său nelegalitatea hotărârii primei instanțe prin prisma modalității de aplicare a art. 1.021 C.civ.

Nicăieri în fața primei instanțe, în termen procedural, în condițiile art. 119 C.pr.civ., rap. la art. 134 C.pr.civ., pârâtul nu a învestit instanța cu o cerere reconvențională, având ca obiect constatarea nevalabilității „contractului de împrumut cu titlu executoriu” încheiat între părți la 25.03.2009, ori cu o cerere prin care să se solicite instanței să constate și să dispună nulitatea absolută ori relativă a acestui „contract de împrumut cu titlu executoriu”, astfel încât, în condițiile inexistenței unei învestiri legale în acest sens, instanța de apel nu avea posibilitatea procedurală și legală de a cenzura, de a analiza, valabilitatea acestui contract de împrumut, ori de a se pronunța în vreun fel sau altul asupra valabilității acestui contract de împrumut.

Pe de altă parte, pârâtul nu a invocat (nici expres, nici tacit), pe cale de apărare, excepția nulității absolute ori relative a acestui contract de împrumut, pentru vreunul dintre motivele prevăzute de art. 948 – 968 C.civ., rap. la art. 1.576 și urm. C.civ., excepție care să fi fost de natură a paraliza acțiunea reclamantului.

Mai mult decât atât, pârâtul nu a solicitat pe cale reconvențională, formulată în termen procedural în fața primei instanțe, constatarea eventualei simulații a acestui contract de împrumut cu titlu executoriu.

Nefiind învestită instanța de fond, nici pe cale principală, de către reclamant, nici pe cale reconvențională, de către pârât, ori prin invocarea de către pârât a vreunei excepții de nulitate absolută ori relativă a contractului de împrumut, este mai mult decât evident că instanța de apel nu putea să exceadă limitelor legalei învestiri a instanței de fond și să procedeze – în pofida inexistenței vreunei învestiri în acest sens -, la o analizare a valabilității contractului de împrumut cu titlu executoriu, direct în faza de judecată a apelului, așa cum nelegal a procedat.

Procedând de această manieră, instanța de apel a nesocotit nu numai dispozițiile art. 294, art. 295, și art. 129 alin. final C.pr.civ., dar a pronunțat și o soluție circumscrisă atât dispozițiilor art. 304 pct. 5 C.pr.civ., rap. la art. 105 alin. 2 C.pr.civ., cât și dispozițiilor art. 304 pct. 6 C.pr.civ. – text legal neinvocat de recurent, însă dedus de instanța de recurs din interpretarea, prin prisma art. 306 alin. 3 C.pr.civ., a motivelor dezvoltate în memoriul de recurs -, respectiv, dispozițiilor art. 312 alin. 3 teza III coroborat cu art. 312 alin. 5 teza C.pr.civ.

Astfel, instanța de apel, rezumându-se la a analiza, prin decizia recurată, valabilitatea contractului de împrumut cu titlu executoriu, și ignorând a verifica îndeplinirea în speță a condițiilor rezoluțiunii în privința antecontractului de vânzare-cumpărare, nu a cercetat, practic, fondul cauzei dedus judecății, respectiv, nu a analizat pe fond susținerile reclamantului, conform cărora, în cauză, ar fi îndeplinite condițiile legale prevăzute de art. 1.020 C.civ., susceptibile să fundamenteze rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare din 19.04.2009.

Pe de altă parte, instanța nu a fost învestită, nici pe cale reconvențională, în condițiile art. 119 C.pr.civ., raportat la art. 134 C.pr.civ., cu o cerere prin care pârâtul să solicite constatarea nulității absolute ori relative a antecontractului de vânzare-cumpărare, și nici pe cale de excepție, prin invocare excepției nulității absolute ori relative a acestui antecontract, excepție care să fi fost susceptibilă de a paraliza acțiunea reclamantului.

De asemenea, instanța nu a fost învestită, nici prin cererea principală formulată de reclamant, dar nici printr-o cerere reconvențională, cu un petit prin care să se solicite constatarea existenței și a valabilității antecontractului de vânzare-cumpărare prin novație, astfel încât, nu se impunea analizarea sau nu în cauză – strict în raport de limitele învestirii instanței – dacă în cauză au fost sau nu îndeplinite condițiile legale necesare pentru novarea contractului de împrumut cu titlu executoriu, într-un antecontract de vânzare-cumpărare.

D. urmare, instanța de apel nu putea să statueze, nici în sensul că nu există un antecontract de vânzare-cumpărare valabil încheiat între părți, nici în sensul că nu există un contract de împrumut valabil încheiat între părți.

Procedând în acest fel, instanța de apel a schimbat nu numai cauza juridică a acțiuni deduse judecății, dar și obiectul acesteia, astfel încât, soluția instanței de apel se circumscrie dispozițiilor art. 294 C.pr.civ., rap. la art. 129 alin. final C.pr.civ.

Pe de altă parte, prin omisiunea punerii în discuția contradictorie a părților a aspectelor reținute în considerentele deciziei recurate, aspecte care, de altfel, au fundamentat soluția instanței de apel, Tribunalul Cluj a încălcat principiul contradictorialității și, implicit, al dreptului la apărare, ca garanții ale dreptului la un proces echitabil, în sensul edictat de art. 6 C.E.D.O..

Prin prisma tuturor acestor considerente expuse, Curtea constată că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C.pr.civ., este fondat.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.pr.civ.

Recurentul a susținut că hotărârea instanței de apel conține dispoziții contradictorii, în sensul că, pe de o parte, reține că pârâtul are o obligație de restituire față de reclamant, iar pe de altă parte, vorbește de nevalabilitatea contractului de împrumut și, implicit, de nevalabilitatea obligației de restituire.

Astfel, arată recurentul, instanța de apel vorbește de nevalabilitatea Contractului de împrumut, dar nu vorbește de nevalabilitatea obligației de restituire, ceea ce înseamnă că nici nu a argumentat neîndeplinirea condiției novației.

Art. 304 pct. 7 C.pr.civ. prevede că este posibilă modificarea hotărârii recurate atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Acest text legal trebuie coroborat cu prevederile art. 261 pct. 5 C.pr.civ., conform cărora, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Pentru a fi incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ., ar fi necesar să fie întrunite una din următoarele ipoteze: să existe o contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța; să existe contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; să lipsească motivarea soluției sau această să fie superficială ori să cuprindă considerente care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă; instanța de control judiciar, adică instanța de apel, să copieze considerentele hotărârii apelate, fără să răspundă motivelor de critică invocate de părțile apelante.

Este știut faptul că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea acestor capete de cerere (Cas. I, Decizia nr. 961/1925, Pandectele Române nr. 1/1926, pag. 34).

Doctrina a fost constantă în a sublinia importanța motivării unei hotărâri, arătându-se că motivele, considerentele hotărârii, constituie osatura acesteia, structura ei de rezistență.

„Motivarea hotărârii, în sensul strict juridic al cuvântului, înseamnă arătarea în scris a rațiunilor care determină pe judecător să respingă sau să admită o cerere. Ea este o lucrare pur subiectivă și cuprinde în sine tot respectul justiției și tot meritul judecătorului” (I. D., Tratat de Procedură Civilă, vol. II, Ed. All B., pag. 198).

Îndatorirea de a motiva hotărârea, de a o motiva clar, convingător și pertinent, în partea numită considerentele hotărârii, constituie, în același timp, o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita în mod real controlul judiciar (Cas. I., Decizia nr. 41/1920, în Jurispudența Generală, 1924, pag. 814; Cas. I, Decizia nr. 2108/1924, în Jurisprudența Generală, 1925, nr. 14).

Mai întâi, motivarea hotărârii trebuie să fie făcută de instanța care s-a pronunțat în fond, prin înfățișarea considerentelor de fapt și de drept care au condus-o la soluția adoptată.

Cea de-a doua instanță, și care exercită controlul judiciar asupra primei hotărâri, poate să își însușească motivarea primei instanțe, dacă situația de fapt și apărările înaintea ei au rămas întrutotul neschimbate.

Însă, cum efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune faptele în discuție, în caz de reformare, instanța de apel este ea însăși obligată să motiveze ce anume împrejurări au determinat-o să schimbe soluția primei instanțe.

Esențial este, însă, să nu apară contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul ca, din unele să rezulte netemeinicia acțiunii, iar din altele caracterul fondat al aceleiași acțiuni (I. L., Tratat de D. procesual Civil, Ed. V, Ed. C.H. B., pag. 759).

Jurisprudența a stabilit că o motivarea sumară și confuză echivalează deopotrivă cu o nemotivare, făcând imposibilă exercitarea controlului judiciar (a se vedea în acest sens C.S.J., Secția de contencios administrativ, Decizia nr. 723/2000, B.J.C.D., 2000 pag. 952; Decizia nr. 726/2000; Decizia nr. 1978/2000; C.S.J., Secția de contencios administrativ, Decizia nr. 2922/2000, B.J.C.D., 2000, pag. 953).

Deși s-ar părea că motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C.pr.civ. ar viza mai mult netemeinicia decât nelegalitatea hotărârii recurate, totuși, în doctrină s-a apreciat că nemotivarea are și conotații care vizează nelegalitatea hotărârii atacate, întrucât, este prezentă situația nesocotirii unei obligații legale a judecătorului, aceea de a proceda la motivarea hotărârii în cazurile prevăzute de lege (G. B., D. R., Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Ed. All B., București, 1994, pag. 482; C.S.J., Secția de contencios administrativ, Decizia nr. 53/2000, B.J.C.D., 2000, pag. 959).

Jurisprudența a apreciat că în ipoteza în care decizia atacată cu recurs nu este motivată, ori că motivarea este confuză și contradictorie, se poate aprecia în sensul că nu a fost judecat fondul apelului (Curtea de Apel Suceava, Secția Civilă, Decizia nr. 325/1999).

Se pune, așadar, întrebarea dacă în cauză, raportat la modalitatea în care instanța de apel și-a expus argumentele de fapt și de drept, pe care și-a întemeiat soluția, în considerentele deciziei sale, ne găsim sau nu în prezența art. 304 pct. 7 C.pr.civ., coroborat cu art. 261 pct. 5 C.pr.civ., respectiv, dacă suntem sau nu în prezența unor motive contradictorii, care, pe de o parte, să sublinieze caracterul fondat al apelului pârâtului și, implicit, caracterul nefondat al acțiunii reclamantului, iar pe de altă parte, să conducă la ideea caracterului fondat al aceleiași acțiuni.

Ca stare de fapt, Tribunalul a reținut în considerentele deciziei atacate prin prezentul recurs că, în speță, „este vorba de recuperarea de către reclamant și de către martori, de la pârât, a unei sume de bani care provenea dintr-o tranzacție imobiliară anterioară, și pentru partea ce revenea reclamantului s-a încheiat contractul pentru care pârâtul a fost de acord să se constituie o garanție imobiliară, pentru situația nerestituirii sumei datorate”.

De asemenea, Tribunalul a reținut că nu s-a remis vro sumă de bani de la reclamant la pârât, și că acest contract s-a încheiat între părți pentru că pârâtul a fost de acord să constituie o garanție imobiliară pentru situația nerestituirii sumei datorate.

Or, se pune firesc întrebarea – retorică, desigur, - dacă nu s-a remis nicio sumă de bani de la reclamant la pârât, de ce ar fi fost de acord pârâtul să constituie în favoarea reclamantului o garanție imobiliară, „pentru situația nerestituirii sumei datorate”?

Apoi, așa cum corect a observat și recurentul, instanța de apel vorbește, pe de o parte, de nevalabilitatea Contractului de împrumut, dar, pe de altă parte, nu vorbește de nevalabilitatea obligației de restituire, rețineri care, în mod evident, sunt contradictorii.

Cu alte cuvinte, instanța de apel reține că există o obligație a pârâtului, de restituire a unei sume de bani către reclamant, însă, în opinia instanței de apel – chiar dacă această obligație de restituire a fost recunoscută de pârât prin încheierea benevolă a contractului de împrumut cu titlu executoriu, contract încheiat la inițiativa intimatului -, totuși, contractul de împrumut nu există.

Este evident, că cele două rețineri ale Tribunalului Cluj sunt contradictorii.

Totodată, Tribunalul reține că nu a fost vorba de un împrumut veritabil între părți și că obligația de restituire a sumei datorate de către pârât reclamantului rezultă practic din „reglarea unor afaceri imobiliare”.

Cu alte cuvinte, așa cum pertinent a observat recurentul, Tribunalul reține că există o obligație a pârâtului, de a-i restitui reclamantului suma de 26.475 Euro, deci că există o obligație de restituire a sumei datorate, însă, același Tribunal reține că, contractul de împrumut care atesta această obligație de restituire – și care a fost încheiat de către pârât și reclamant în deplină cunoștință de cauză, nu a fost contestat în nici un fel sub aspectul valabilității, sale din perspectiva prevederilor art. 948 – art. 968 C. civ., având între părțile contractante putere de lege, în sensul conferit de dispozițiile art. 969 C. civ. -, nu e valabil și nu există.

Pe de altă parte, deși se menționează în considerentele și dispozitivul hotărârii recurate că se admite apelul pârâtului și se schimbă în parte sentința apelată, în sensul respingerii acțiunii, nu se precizează în concret care anume dispoziții din hotărârea primei instanțe urmează să fie menținute de către instanța de apel, pentru a se justifica astfel soluția de schimbare în parte a soluției primei instanțe.

Din această perspectivă, Curtea constată că în cauză este fondat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.pr.civ.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C.pr.civ.

Recurentul a susținut că instanța de apel a schimbat în mod greșit înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului dedus judecății, nefiind necesar ca instanța de apel să interpreteze acest act, în condițiile în care, în conformitate cu art. 978 C.civ., clauza din convenția părților nu era primitoare de două înțelesuri și în condițiile în care, potrivit art. 969 C.civ., această clauză era legală, instanța trebuind să respecte legea părților.

Curtea constată, prin prisma considerentelor ce urmează a fi expuse, că acest motiv de recurs este fondat, după cum urmează:

La data de 25.03.2009 între pârâtul T. C., în calitate de împrumutat, și reclamantul M. G. H., în calitate de creditor, a intervenit o convenție intitulată „ contract de împrumut cu titlu executoriu”, prin care împrumutatul T. C. a declarat „în cunoștință de cauză că a împrumutat de la M. G. H., în calitate de creditor, suma de 26.475 Euro în data de 25 martie 2009”, inserându-se în contract mențiunea conform căreia „împrumutul s-a făcut în prezența a trei martori, după cum urmează: F. B., B. D. F., C. R. R.” (f. 18 dosar fond).

În același contract de împrumut cu titlu executoriu au fost stipulate încă două clauze, una prin care s-a constituit o garanție imobiliară pentru garantarea restituirii acest împrumut, și o alta, prin care părțile au convenit data scadenței împrumutului – ca fiind 19.04.2009 - și, pe de o parte, pierderea garanției în caz de nerespectare a rambursării împrumutului la scadență, iar pe de altă parte, transferul a ½ - a parte din imobilul adus în garanție pe numele creditorului.

Astfel, s-a stipulat clauza conform căreia „eu, T. C., declar pe proprie răspundere, în deplină cunoștință de cauză, că fixez ca garanție imobiliară pentru acest împrumut proprietatea mea – o suprafață de pământ trecut ca imobil situat în Cluj-N., jud. Cluj, înscris în CF nr._ Cluj, A+1, cu nr. cad._/8/5,_/8/5,_/12/5, constând din teren la Becaș în suprafață de 552 m.p.”

De asemenea, s-a stipulat clauza conform căreia „împrumutul are termen de rambursare în ziua de 19.04.2009, nerespectarea rambursării împrumutului la acest termen duce la pierderea acestei garanții și transferul a ½ din proprietatea fixată ca garanție imobiliară pe numele celui care m-a împrumutat, M. G. H.. Transferul a ½ (jumătate) din această proprietate se poate face la orice cabinet notarial, dacă M. G. H. se prezintă cu acest document care are valoare executorie”.

Starea de fapt reținută în cauză de prima instanță, și neînlăturată de către instanța de apel, - pârâtul necontestând în nici un moment împrejurarea că ar fi semnat ( ori n-ar fi semnat) acest contract de bună-voie, ori că ar fi fost constrâns în vreun fel să semneze contractul de împrumut - relevă împrejurarea că pârâtul a semnat acest contract de împrumut de bună voie, în deplină cunoștință de cauză.

Prin urmare, reclamantul și pârâtul din prezenta cauză au încheiat în mod liber, în deplină cunoștință de cauză, un contract „de împrumut cu titlu executoriu”, în accepțiunea pe care art. 942 C.civ. o dă noțiunii de contract civil, adică, acord de voință între două sau mai multe persoane, pentru a constitui sau a stinge între dânșii un raport juridic.

Art. 969 alin. 1 C.civ. prevede: „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”.

Textul art. 969 alin. 1 C.civ. consacră principiul forței obligatorii a contractului, fundamentat pe teoria autonomiei de voință, principiu care, între părțile contractante, produce următoarele consecințe sau efecte juridice: părțile contractante sunt ținute să execute întocmai, una față de cealaltă, obligațiile la care s-au îndatorat; contractul nu poate fi revocat prin voința uneia din părțile contractante – irevocabilitatea contractului prin voința doar a uneia din părțile contractante și regula simetriei în contracte fiind consacrată în mod expres de art. 969 alin. 2 C.civ., care prevede că „ele (contractele – s.n.) se pot revoca prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege” -; obligațiile contractuale trebuie să fie executate întotdeauna cu bună credință, în acest sens dispunând în mod expres dispozițiile art. 970 alin. 1 C.civ.

Pe cale de consecință, prin prisma art. 969 alin. 1 C.civ., atât reclamantul, cât și pârâtul, erau ținuți întocmai de clauzele contractului de împrumut cu titlu executoriu, această convenție - legal făcută, și cu privire la care nu s-a invocat nicio cauză de nulitate absolută sau relativă -, având putere de lege între părțile contractante.

Independent și irelevant de ce raporturi juridice au existat între reclamant și pârât anterior momentului încheierii acestei convenții, de la data încheierii contractului de împrumut cu titlu executoriu, 25.03.2009, convenția încheiată între părți la această dată trebuie privită și analizată ca un contract de împrumut cu titlu executoriu, pentru că aceasta este natura juridică a convenției din perspectiva voinței părților contractante.

Părțile au convenit următoarele la data de 25.03.2009: să încheie un contract de împrumut cu titlu executoriu; să stabilească ca dată a scadenței restituirii împrumutului data de 19.04.2009; să constituie o garanție imobiliară pentru restituirea împrumutului; în caz de nerespectare a rambursării împrumutului la data scadenței împrumutatul să piardă garanția, respectiv, să se transfere în favoarea creditorului dreptul de proprietate a ½ din imobilul adus în garanție.

Natura juridică a acestei convenții nu se impunea a fi interpretată prin prisma art. 977 și urm. C.civ., întrucât, clauzele convenției erau clare, neîndoielnice și nesusceptibile de două înțelesuri.

Art. 977 C.civ. prevede că interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor.

Or, intenția comună a părților a fost aceea ca în ipoteza în care la data scadenței, 19.04.2009, împrumutatul T. C. nu ar fi restituit creditorului M. G. H. suma de 26.475 Euro, să se transfere în favoarea creditorului dreptului de proprietate asupra cotei de ½ - a parte din imobilul situat în Cluj-N., teren la Becaș, în suprafață de 552 mp, înscris în CF nr._ Cluj, nr. ser. A+1, nr. cad._/8/5,_/8/5,_/12/5, părțile contractante prevăzând în mod expres că „transferul a ½ (jumătate) din această proprietate se poate face la orice cabinet notarial, dacă M. G. H. se prezintă cu acest document care are valoare executorie”.

Prin urmare, dacă s-ar interpreta această clauză contractuală prin prisma art. 977 C.civ., s-ar ajunge la concluzia certă și incontestabilă că părțile contractante au dorit să îi confere acestui „document” valoarea de antecontract de vânzare-cumpărare, susceptibil de valorificare pe cale notarială, „la orice cabinet notarial”.

Este adevărat că în cuprinsul contractului de împrumut cu titlu executoriu părțile nu au detaliat care ar fi clauzele acestui antecontract de vânzare-cumpărare, însă, interpretând această convenție în ansamblul său, prin prisma art. 977 și art. 981 C.civ. – acest din urmă text legal precizând că toate „clauzele obișnuite într-un contract se subînțeleg, deși nu sunt exprese într-însul” – este mai mult decât evident că obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare l-a constituit cota de ½ - a parte din imobilul situat în Cluj-N., teren la Becaș, în suprafață de 552 mp, înscris în CF nr._ Cluj, nr. ser. A+1, nr. cad._/8/5,_/8/5,_/12/5; prețul din antecontract constă în suma de 26.475 Euro; pârâtul T. C. și-a asumat prin antecontract obligația de a transfera dreptul de proprietate în favoarea reclamantului M. G. H. asupra acestui imobil, respectiv, de a se prezenta la orice cabinet notarial pentru realizarea efectivă a acestui transfer.

Întrucât nu s-a prevăzut, prin această convenție, data la care părțile urmau să se prezinte la notar în vederea perfectării contractului autentic de vânzare-cumpărare, este cert că această dată nu putea fi decât – conform celor stipulate de părți în clauzele contractului -, data prezentării lui M. G. H., cu acest document, la orice cabinet notarial.

În speță, prin Notificarea nr. 2138/10.07.2009 expediată de S.C.P.E.J. A. și Oszoczki, pârâtul a fost notificat și invitat să se prezinte în data de 21.07.2009, ora 11,⁰⁰ le sediul B.N.P. S. T. D., din Cluj-N., ., apartament 9, județul Cluj, „în vederea perfectării contractului autentic de vânzare-cumpărare translativ de proprietate” (f. 16-17, 14), dată la care, conform Încheierii de Certificare nr. 13.091/21.07.2009 a S.C.N. N. Lex, s-a prezentat la sediul notarului doar reclamantul M. G. H. (f. 13 dosar fond).

În raport de această dată, 21.07.2009, este de observat faptul că acțiunea pendinte, promovată la data de 18.04.2012, a fost, în mod evident, formulată în termenul legal de prescripție prevăzut de art. 3 alin. 1, rap. la art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.

Curtea constată, așadar, că instanța de apel nu era ținută să se raporteze la dispozițiile art. 978 C.civ. – text legal care în niciun caz nu era incident în speță -, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C.pr.civ. fiind, deci, fondat.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Recurentul a susținut că în cauză ar fi incident motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., întrucât, instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 969 C.civ., ale art. 1.576 C.civ., și ale art. 1.128 și art. 1.130 C.civ..

În ceea ce privește aplicarea greșită a art. 969 C.civ., Curtea constată, conform celor expuse anterior, cu ocazia analizării motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C.pr.civ., că, într-adevăr, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a acestui text legal.

Referitor la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1.576 C.civ., Curtea reține următoarele:

Fără să pună în discuția contradictorie a părților dacă există sau nu în cauză un contract de împrumut valabil încheiat, așa cum pretinde art. 1.576 C.civ., și fără să fi fost investită procedural, în mod expres, cu o astfel de cerere, instanța de apel a statuat că în speță nu există un contract de împrumut valabil încheiat, pentru simplul fapt că nu a fost vorba de un împrumut veritabil între părți, respectiv, nu s-a remis vreo sumă de bani de la reclamant la pârât, și că acest contract de împrumut a fost încheiat doar pentru a se constitui o garanție imobiliară pentru situația nerestituirii sumei datorate, sumă rezultată din reglarea unor afaceri imobiliare.

Art. 1.576 C.civ. definește, în esență, contractul de împrumut de consumație (propriu zis), ca fiind contractul prin care o persoană, numită împrumutător, transmite unei alte persoane, numită împrumutat, proprietatea asupra unei câtimi de bunuri de gen în vederea consumării lor, cu obligația pentru acesta din urmă de a restitui la scadență o cantitate egală de bunuri de același gen și calitate.

Împrumutul este un contract unilateral, dând naștere la obligații doar în sarcina împrumutatului, nu și a împrumutătorului; poate fi atât gratuit, cât și oneros, în această din urmă situație legea îngăduind ca împrumutătorul să obțină un contraechivalent (dobândă) în schimbul împrumutului acordat de el (art. 1.587 C.civ.); trebuie să îndeplinească toate condițiile de validitate prevăzute de dreptul comun (art. 948 – 968 C.civ.); ca și comodatul, împrumutul de consumație este un contract real, care nu se poate naște valabil fără tradițiunea lucrului de la împrumutător la împrumutat, tradițiunea putând să aibă loc fie la chiar data încheierii contractului, fie la o dată anterioară; este translativ de proprietate, atât din partea împrumutătorului, cât și din partea împrumutatului, astfel încât, pentru valabilitatea contractului se impune ca ambele părți contractante să aibă capacitatea de a dispune de bunurile care formează obiectul împrumutului, respectiv al restituirii.

În speță, părțile contractante, de comun acord, în deplină cunoștință de cauză, au convenit să îi confere convenției încheiate la data de 25.03.2009 natura juridică de „contract de împrumut cu titlu executoriu”, și chiar dacă, în chiar momentul redactării și semnări acestui contract de împrumut cu titlu executoriu, în prezența celor trei martori contractuali, nu s-a remis efectiv, de la reclamantul M. G. H., către pârâtul T. C., suma de 26.475 Euro, totuși împrumutatul T. C. a recunoscut benevol prin clauza inserată în cuprinsul contractului de împrumut cu titlu executoriu: „declar în cunoștință de cauză că am împrumutat de la M. G. H., în calitate de creditor, suma de 26.475 Euro” (f. 18 dosar fond).

Față de recunoașterea expresă a împrumutatului, față de voința contractuală liberă și neviciată a acestuia – dovada în acest sens constituind-o tocmai faptul că pârâtul împrumutat T. C. nu a invocat pe cale reconvențională, ori pe cale de excepție, nulitatea absolută ori relativă a acestui contract de împrumut, pentru vreuna din cauzele de nulitate prevăzute de art. 948 – 968 C.civ., raportat la convenția scrisă intervenită între părți -, este de constatat în sensul că a existat un împrumut acordat de reclamant pârâtului, că exista în sarcina pârâtului obligația de restituire a sumei împrumutate, de 26.475 Euro, obligație scadentă la data de 19.04.2009.

Prin urmare, corect invocă recurentul aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1.576 C.civ.

În ceea ce privește aplicarea greșită a prevederilor art. 1.128 și art. 1.130 C.civ., Curtea constată următoarele:

Așa cum s-a evidențiat cu prilejul analizării motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C.pr.civ., prin chiar clauza inserată în cuprinsul contractului de împrumut cu titlu executoriu, din data de 25.03.2009, părțile contractante au convenit în chiar momentul încheierii contractului de împrumut cu titlu executoriu, adică la 25.03.2009, că dacă la data scadenței restituirii împrumutului, 19.04.2009, împrumutul nu a fost restituit, convenția dintre părți se va nova într-un antecontract de vânzare-cumpărare.

Nu poate fi reținută susținerea intimatului, în sensul că intenția de novare a existat doar la data de 19.04.2009, în condițiile în care, așa cum rezultă în mod cert din clauzele contractului de împrumut cu titlu executoriu, intenția de a nova a existat în chiar momentul încheierii contractului de împrumut cu titlu executoriu, adică în chiar data de 25.03.2009, novația efectivă urmând să intervină, însă, la data de 19.04.2009.

Cu alte cuvinte, părțile au convenit la data de 25.03.2009 că dacă până la data scadenței restituirii împrumutului, 19.04.2009, pârâtul nu va restitui suma datorată reclamantului, începând cu data de 19.04.2009 natura juridică a acestei convenții va fi aceea de antecontract de vânzare-cumpărare, prin novarea obligației pârâtului T. C., de restituire a sumei de 26.475 Euro către reclamant, în obligația aceluiași pârât T. C. de a încheia cu reclamantul M. G. H. un contract autentic de vânzare-cumpărare susceptibil să transfere proprietatea imobilul menționat în contract, de la pârât către reclamant, respectiv, în obligația aceluiași pârât T. C., de a-i strămuta valabil reclamantului proprietatea asupra acestui imobil.

Este bine știut faptul că novația este o operație juridică prin care părțile sting o obligație veche și o înlocuiesc cu o obligație nouă, stingerea obligației vechi și nașterea obligației noi trebuind să aibă loc concomitent.

În speță, ne găsim în prezența unei novații obiective, ce a intervenit prin schimbarea obiectului obligației vechi, subiectele obligației rămânând aceleași.

Este cert că în cauză stingerea obligației vechi – adică a obligației pârâtului de a-i restitui reclamantului suma datorată -, și nașterea obligației noi, conform celor anterior expuse, au avut loc la aceeași dată, respectiv, la data de 19.04.2009.

Condițiile novației, care, prin definiție, este un contract, sunt următoarele: să există o obligație veche valabilă, care urmează să se stingă prin voința părților; să se nască prin acordul părților o obligație nouă valabilă, care o înlocuiește pe cea veche; obligația nouă care se naște prin novație să aibă un element nou față de vechea obligație; să existe intenția expresă a părților de a nova (condiție prevăzută de art. 1.130 C.civ., care prevede că novațiunea nu se prezumă și voința de a o face trebuie să rezulte evident din act); părțile să aibă capacitatea de a nova (condiție impusă de art. 1.129 C.civ., care prevede că novațiunea nu operează decât între persoane capabile de a contracta).

Efectele novației sunt, în esență, următoarele: novația stinge obligația veche, împreună cu toate garanțiile sale care, fiind accesorii ale creanței inițiale, încetează concomitent cu aceasta; novația naște o nouă obligație, concomitent și condiționat de stingerea obligației inițiale, noua obligație având întotdeauna caracter contractual, deoarece rezultă din acordul de voință al părților, indiferent care a fost izvorul obligației vechi ce s-a stins.

În speță, este evident că a existat o obligație veche valabilă care, potrivit voinței părților exprimată la data de 25.03.2009, urma să se stingă la data 19.04.2009; prin acordul părților, la aceeași dată, 19.04.2009, s-a născut o obligație nouă valabilă, care a înlocuit-o pe cea veche și care avea un element nou, respectiv adăugarea unei condiții (care în mod cert afectează această obligație), respectiv, obligația nouă a pârâtului, aceea de a transfera proprietatea în favoarea reclamantului, depindea în mod cert de prezentarea acestuia la notar în vederea perfectării actului autentic de vânzare-cumpărare; exista, la data de 25.03.2009, când a fost încheiată convenția dintre părți, intenția expresă a părților de a nova, conform clauzei stipulate în această convenție, și care urma să devină operantă începând cu data de 19.04.2009, dacă până atunci nu se restituia împrumutul; atât reclamantul, cât și pârâtul aveau capacitatea de a nova.

Tribunalul a susținut că în cauză nu era îndeplinită cerința intenției de a nova, întrucât reclamantul a încheiat ulterior, la data de 30.06.2011, o convenție de cesiune de creanță, prin care ar fi cesionat creanța în valoare de 26.500 Euro în favoarea unui terț.

Curtea constată că această susținere a instanței de apel nu poate fi împărtășită, pentru cel puțin următoarele argumente:

În primul rând, intenția de a nova trebuia să existe la data încheierii contractului de împrumut cu titlu executoriu – 25.03.2009 -, iar nu la o dată ulterioară, oricare ar fi fost această dată ulterioară.

Din această perspectivă, este mai mult decât evident că la data de 25.03.2009, când a fost încheiat contractul dintre părți, ambele părți au avut intenția clară de a nova obligația de restituire a sumei împrumutate de T. C. de la reclamantul M. G. H., într-o obligație de a transfera proprietatea asupra a ½ din imobilul menționat în acest contract, novație care ar fi urmat să devină operantă începând cu data de 19.04.2009.

În al doilea rând, contractul de cesiune de creanță legalizat de semnătură prin Încheierea de legalizare de semnătură nr. 2916/30.06.2011 de B.N.P. A. G. P. (f. 35, 36, 34), avea ca obiect cesiunea unui drept de creanță până la concurența sumei de 26.500 Euro. Or, este știut faptul că și obligația de a face, asumată printr-un antecontract de vânzare-cumpărare, are natura juridică a unui drept de creanță.

În al treilea rând, contractul de cesiune de creanță legalizat de semnătură prin Încheierea de legalizare de semnătură nr. 2916/30.06.2011 de B.N.P. A. G. P. (f. 35, 36, 34), a fost rezoluționat în întregime, aspect confirmat de declarația de rezoluțiune autentificată sub nr. 328/12.03.2012, de B.N.P. A. G. P. (f. 62 – 63 dosar fond).

D. urmare, Curtea constată că în cauză instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1.128 și art. 1.130 C.civ.

Pe cale de consecință, Curtea constată că și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ. este fondat.

Însă, în raport de împrejurarea că instanța de apel nu a analizat dacă în cauză sunt sau nu îndeplinite condițiile rezoluțiunii, prevăzute de art. 1.020, art. 1.021 C.civ., limitându-se la a aprecia că în cauză „nu se pune problema nici a efectului rezoluțiunii, nici acela de repunere a părților în situația anterioară”, pe motiv că „nu există un antecontract de vânzare-cumpărare între părți novat”, Curtea constată că Tribunalul a soluționat apelul fără a cerceta și judeca fondul cauzei deduse judecății, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. 3 teza III C.pr.civ., coroborat cu art. 312 alin. 5 teza I C.pr.civ., se impune admiterea recursului reclamantului, casarea în întregime a deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei pentru rejudecarea pe fond a apelului la același tribunal.

Rejudecarea apelului urmează să fie făcută în condițiile respectării limitelor legalei învestiri a instanței, în acord cu dispozițiile art. 129 alin. final și art. 294 alin. 1 C.pr.civ., instanța de rejudecare urmând să aibă în vedere toate considerentele expuse în paginile prezentei decizii.

Cu ocazia rejudecării se va verifica de către instanța de apel de rejudecare dacă în cauză sunt sau nu îndeplinite cerințele legale, prevăzute de art. 1.020 și art. 1.021 C. civ., pentru a putea opera rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare dintre părți, iar în caz afirmativ, în ce condiții și în ce limite poate opera repunerea părților în situația anterioară.

Cheltuielile de judecată ocazionate părților vor fi avute în vedere de instanța de rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamantul M. G. H., împotriva deciziei civile nr. 494/10.10.2013 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar civil nr._, pe care o casează în întregime și trimite cauza pentru rejudecarea apelului pe fond la aceeași instanță, Tribunalul Cluj.

Irevocabilă.

Dată și pronunțată în ședința publică din data de 04 iulie 2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

A.-A. P. C.-M. C. A. I.

GREFIER

A. A. M.

Red.CMC/dact.MS

3 ex./04.07.2014

Jud.apel: C.A.C./C.V. B.

Jud.fond: S.I.

← Cerere necontencioasă. Decizia nr. 1014/2014. Curtea de Apel CLUJ		Despăgubiri Legea nr.221/2009. Hotărâre din 05-06-2014,... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Strămutare. Sentința nr. 23/2014. Curtea de Apel CLUJ Conflict de competenţă. Sentința nr. 13/2014. Curtea de Apel CLUJ Acţiune în constatare. Decizia nr. 983/2014. Curtea de Apel CLUJ Cerere necontencioasă. Decizia nr. 1014/2014. Curtea de Apel CLUJ Despăgubiri Legea nr.221/2009. Hotărâre din 05-06-2014, Curtea de Apel CLUJ Partaj judiciar. Decizia nr. 1309/2014. Curtea de Apel CLUJ