Servitute. Decizia nr. 1190/2014. Curtea de Apel CLUJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1190/2014 pronunțată de Curtea de Apel CLUJ la data de 02-10-2014 în dosarul nr. 1590/1752/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1190/R/2014
Ședința publică din 2 octombrie 2014
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A. A. C.
JUDECĂTOR: A. I.
JUDECĂTOR: T. A. N.
GREFIER: C. B.
S-a luat în examinare – pentru pronunțare - recursul declarat de către reclamanții M. L., M. I., M. I. împotriva deciziei civile nr. 157 din 18 martie 2014, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului S., privind și pe intimații MÂNDRAS I., A. I., MÎNDRAS O., U. L., U. T. V. M., având ca obiect servitute.
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință a termenului din 25 septembrie 2014, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când s-a amânat pronunțarea pentru data de 2 octombrie 2014.
CURTEA
Soluția primei instanțe
Prin sentința civilă nr. 602/26.09.2013 a Judecătoriei Jibou, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții U. L., U. T. V. M., prin mandatar Mîndraș I., A. I., Mîndraș O., prin av. C. V., continuată de Mîndraș I., în contradictoriu cu pârâții M. L., ,M. I. și M. I..
A fost respinsă cererea reclamantului Mîndraș I. privind acordarea cheltuielilor de judecată.
A fost obligat reclamantul Mîndraș I. să plătească pârâților suma de 4962,30 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Considerente
Potrivit actelor de proprietate și de carte funciară depuse la dosar, la debutul procesului, terenul situat administrativ în B., nr. 238 reprezenta proprietatea comună a reclamanților U. L., U. T. V. M., A. I., M. O.. În timpul procesului, aceștia au transmis cotele părți ce le dețineau lui Mîndraș I., reprezentantul inițial al reclamanților U. L. și U. T. V. M.. Astfel, Mîndraș I., prezent la termenele de judecată, a devenit unic proprietar al imobilului compus din teren intravilan cu suprafața de 1200 mp, casă și anexe gospodărești cu nr. top 67,68/2/b/1/b, 66/b/2, situat în B. nr.238 județul S..
Acest teren se învecinează pe latura de sud cu terenul pârâtei M. L., având suprafața de 3716 mp, situat la nr. administrativ 239.
Prin sentința civilă nr. 1013/11.06.1991 a Judecătoriei Z. pronunțată, în dosarul nr. 2602/1989, terenul cu suprafața de 3716 mp, cu nr. top. 67/1, 68/1 a fost atribuit în proprietatea exclusivă a pârâtului M. I..
Terenul atribuit cuprinde și drumul de acces ce a format dosarului nr. 1087/1984, în care a fost pronunțată Sentința civilă nr. 1122/21.06.1984. În cursul acelui proces, s-a stabilit irevocabil că terenul pârâtului M. I. constituia teren înfundat, drept pentru care s-a instituit o servitute de trecere pe terenul cu lungimea de 26,30 m și lățimea de 4 m.
Ca urmare a procesului de ieșire din indiviziune (Dosar nr.2602/1989), terenul afectat servituții de trecere a căzut în lotul pârâtului, reclamant în procesul de stabilire a servituții, astfel încât dreptul de servitute s-a stins.
În cauză, reclamanții au solicitat instituirea unei servituți de trecere pe terenul pârâtei M. L., exact pe traseul afectat anterior servituții de trecere constituite prin Sentința civilă nr. 1122/21.06.1984.
Potrivit art. 617 alin.1 Cod civil, proprietarul fondului care este lipsit de acces la calea publică are dreptul să i se permită trecerea pe fondul vecinului său pentru exploatarea fondului propriu.
În consecință, condiția primordială pentru a se institui o servitute de trecere este ca cel care o solicită să fie proprietarului unui teren ce nu are acces la un drum public.
Expertiza topografică efectuată în cauză dovedește cu certitudine că imobilul ce reprezintă proprietatea actuală a reclamantului Mîndraș I. are ieșire la calea publică pe latura cu lungimea de 8,21 m, situată în partea de est a imobilului. Faptul că imobilul reclamantului are acces la calea publică reiese și din declarațiile martorilor M. A. și C. V..
Pe acest teren, este amplasată o casă de locuit ce limitează accesul reclamantului la terenul situat în spatele casei, accesul putând fi realizat prin partea de sud a casei, pe un drum cu lățimea minimă de 1,17 m situat la limita cu proprietatea pârâtei M. L., însă aceste împrejurări nu pot reprezenta circumstanțe legale care pot duce la concluzia că terenul reclamantului nu are acces la calea publică.
Proprietatea reclamantului trebuie privită în ansamblul său întrucât constituie un singur imobil. Dacă reclamantul se consideră nemulțumit de modul cum se realizează accesul la terenul din spatele casei, este îndreptățit să/și amenajeze imobilul potrivit voinței sale. Chiar dacă reclamantul consideră că accesul la terenul din spatele casei este dificil, iar efectuarea unor amenajări pe terenul său este apreciată anevoioasă, el nu este în drept să ceară drept de trecere pe terenul vecinului său, decât în cazul în care imobilul său este lipsit de acces la calea publică, condiție ce nu este îndeplinită în cazul de față.
Această condiție a fost impusă de legiuitor în vederea protejării prerogativelor dreptului de proprietate al celui care deține imobilul pe unde se solicită constituirea servituții de trecere, garantat potrivit art. 44 din Constituția României.
În aceste condiții, constatând că imobilul dobândit de Mîndraș I. are acces la calea publică, în baza art. 617 alin. 1 Cod civil, cererea sa de constituire a unei servituți de trecere pe terenul pârâtei M. L. a fost respinsă ca neîntemeiată.
Având în vedere volumul și complexitatea activităților desfășurate, cunoștințele expertului care au dus la întocmirea unui raport de expertiză clar, concis și concludent, necesitatea convocării părților, operativitatea în efectuarea raportului de expertiză, sumele solicitate de expert sunt rezonabile și pe de deplin justificate. În consecință, potrivit art. 213 alin. 2 Cod de procedură civilă și art .23 din OG nr. 2/2000, prima instanța a încuviințat decontul cheltuielilor (148 de lei) și onorariul (1430 de lei) expertului T. I. în sumă totală de 1578 de lei și a constatat achitarea integrală a acestuia.
Apelul
Prin decizia civilă nr. 157/18.03.2014 a Tribunalului S., a fost admis apelul declarat de reclamantul Mîndraș I. contra sentinței civile nr. 602 din 26.09.2013 a Judecătoriei Jibou.
Hotărârea atacată a fost modificată și, judecându-se cauza în fond, a fost admisă acțiunea reclamantului Mîndraș I. în contradictoriu cu pârâții M. L., M. I. și M. I. și a fost stabilită servitute de trecere asupra terenului proprietatea pârâtei M. L. înscris în CF_ B., nr. cad._ pe o lungime de 26,3 m și o lățime de 4 m pe traseul 2-3-22-P-28-27-26-25-24-2 marcat cu culoare verde pe raportul de expertiză efectuat în cauză de către expertul T. I. – anexa 3- care face parte integrantă din prezenta, în favoarea imobilului proprietatea reclamantului Mîndraș I., înscrisă în CF nr._ B. nr. top. 67.68/2/b/1/b și 66/b/2 teren intravilan cu casă în suprafață de 834 mp, respectiv 366 mp.
Pârâții au fost obligați la 4108,50 lei cheltuieli de judecată în fața ambelor instanțe către reclamant.
Considerente
Acțiunea a fost formulată de reclamanții U. L., U. T. V. M. reprezentați de Mîndraș I., A. I. și Mîndraș O. în calitate de proprietari ai terenului înscris în CF_ B. nr. vechi 2279.
Pe parcursul procesului, reclamanta Mîndraș O. a transmis dreptul ei de proprietate fiului ei, Mîndraș I., iar apoi și reclamanții U. L., U. T. V. M. și A. I. au transmis dreptul lor de proprietate din CF_ B. reclamantului Mîndraș I., astfel că acesta a devenit unicul proprietar al imobilului și unicul reclamant în prezenta cauză.
Din cartea funciară nr._ B., nr. C.F. vechi_, nr. top. 67/1, 68/1, rezultă că proprietari ai acestui imobil sunt pârâții M. L., M. I. și M. I. și sunt vecini cu reclamantul Mîndraș I. a cărui proprietate se întinde pe nr. top 67.68/2/b/1/b/66/b/2.
Prin sentința civilă nr. 1122/1984, pronunțată în dosarul nr. 1087/1984 al Judecătoriei Z., părțile s-au judecat pentru stabilirea unei servituți de trecere, stabilindu-se, la aceea vreme, o servitute de trecere în favoarea lui M. I. peste terenul pârâților U. S., Mîndraș G. și Mîndraș T. pe o lungime de 26,30 m și pe o lățime de 4 m teren situat pe nr. top 67-68.
Ulterior, peste această servitute de trecere, a fost reconstituit dreptul de proprietate al pârâților, care și-au intabulat dreptul de proprietate asupra acesteia și au ridicat o poartă la stradă și au construit un gard, așa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză și din planșele foto aflate la dosar.
Prin aceste lucrări, se poate constata că terenul reclamantului a devenit loc înfundat, contrar celor reținute de prima instanță, întrucât, din schița de la f. 90, efectuată în cadrul raportului de expertiză, rezultă că frontul la stradă a terenului proprietatea reclamantului este de 8,21 m, însă, în mare parte, acesta este ocupat de casă, rămânând o distanță de 1,69 m la stradă și de 1,17 m între casa reclamantului și limita terenului vecin, or pe o lățime de 1,17 m nu se poate asigura accesul la grădina situată în spatele casei reclamantului ceea ce creează grave inconveniente reclamantului, această lățime fiind insuficientă pentru a intra cu un utilaj pentru a fi cultivată grădina ceea ce face ca în raport cu natura și nevoile fondului, conform utilizării normale a acestuia, după natura sa acesta să fie inutilizabil.
În atari condiții, având în vedere că . de ieșire la drumul public care să asigure normala exploatare a fondului dominant potrivit destinației acestuia cât și pătrunderea unor autovehicule, că fondul dominant este alăturat unei parcele care a constituit din 1984 până în 1991 servitute de trecere stabilită în favoarea pârâților de astăzi, care și - au intabulat apoi dreptul de proprietate peste această servitute, se impune a stabili o servitute de trecere în favoarea reclamantului pe exact linia și suprafața ce a fost stabilită ca servitute de trecere prin sentința civilă nr. 1122/21.06.1984, această servitute asigurând de fapt și astăzi accesul pârâților la imobilul lor.
Recursul
Împotriva acestei decizii, au declarat în termen legal recurs pârâții M. L., M. I., M. I., solicitând, în principal, modificarea ei în sensul respingerii recursului și menținerii sentinței primei instanțe, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 și ale art. 312 alin. 3 Cod proc. civ., iar, în subsidiar, casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, în temeiul art. 312 alin. 3 teza a II-a, cu cheltuieli de judecată pentru apel și recurs, în cazul soluționării recursului conform solicitării principale.
În motivarea recursului lor, pârâții învederează că greșit a interpretat instanța de apel sensul noțiunii de loc înfundat, în condițiile în care terenul reclamantului apelant are două ieșiri la calea publică. În plus, reclamantul a devenit proprietar al întregului teren doar în cursul procesului, iar antecesorii săi au, la rândul lor, o cale de acces la calea publică, la care se referă și procesul verbal al comunei B., aceasta fiind, în realitate, cel mai frecvent utilizată de reclamant pentru utilaje și autoturism.
Instanța de apel reține că pe o lățime de 1,17 m reclamantul nu poate intra cu un utilaj pentru a cultiva grădina, însă, în realitate, starea de fapt este alta, pentru că nu a existat vreodată un inconvenient privind utilizarea terenului și cultivarea grădinii, autorii în drepturi ai reclamantului lucrând constant terenul zeci de ani la rând, având acces cu utilajele în grădină pe drumul dinspre Valea Almașului.
Nimeni nu poate ajunge în grădini cu utilajele agricole direct din șoseaua comunală, întrucât în curți există case și anexe gospodărești de fac imposibil acest lucru, instituirea servituții tulburând grav relațiile de vecinătate, cu atât mai mult cu cât recurenții au un front la stradă mai redus decât reclamantul, de numai 4,5 m.
Reținerea că doar fâșia de teren de 27 m lungime și 4,5 m lățime proprietatea pârâților este singura care ar asigura reclamantului ieșirea la calea publică este greșită, pârâtul M. I. fiind cel care a folosit această porțiune, primită inițial cu titlu de servitute, prin sentința civilă nr. 1022/1984, iar, ulterior, în proprietate, prin sentința civilă nr. 1013/1991. Această servitute stabilită în apel este nelegală, din trei considerente, respectiv pentru că este excesivă ca lungime, nu s-a stabilit dacă este cea mai oportună variantă de acces sau cea mai puțin păgubitoare pentru proprietarul fondului dominant și s-a omis cu desăvârșire luarea în considerare a drumului din spatele casei reclamantului, de care se folosesc toți vecinii din zonă pentru a avea acces la grădinile lor.
Dacă instanța are nevoie de lămuriri suplimentare, poate casa hotărârea, conform solicitării subsidiare, impunându-se inclusiv chemarea în judecată a vecinilor de pe latura de Nord a fondului dominant, pentru a se stabili existența unor căi de acces mai scurte și mai facile, dacă se apreciază că totuși terenul reclamantului este un loc înfundat. Obiecțiunile la raportul de expertiză formulate de pârâți în acest sens au fost respinse.
În cursul procesului, reclamantul chiar și-a ridicat un gard de sârmă pentru a-și restrânge accesul în casă, gard pe care ulterior l-a desființat, a desființat și . și a decupat o ușă de acces prin spate, spre terenul pârâților, pentru a induce în eroare instanța și a obține nelegal o cale de acces, aspecte constatate prin procesele verbale ale Primăriei B.. Așadar, reclamantul își invocă propria culpă pentru a obține o servitute de trecere.
Ulterior, pârâții au dezvoltat motivele de recurs, arătând că aplicabile în cauză sunt dispozițiile art. 617 din Codul civil din 2011 și nu cele ale art. 616 din Codul civil 1864.
Din raportul de expertiză întocmit în cauză, rezultă că frontul terenului reclamantului la stradă este de 21 ml, chiar dacă expertiza stabilește că ar fi numai de 8,21, în timp ce frontul la stradă al pârâților este de numai 4,4 ml, fiind încălcate dispozițiile art. 617 alin. 2 C. civil 2011, pentru că trecerea nu s-a efectuat cu minima stânjenire a dreptului de proprietate asupra fondului ce are acces la calea publică.
Instanța de apel avut în vedere o situație juridică diferită de cea reală, pentru că fondul dominant actual este diferit de cel din anul 1984, întrucât, între timp, în anul 1991, în urma unui partaj judiciar, i-a fost atribuit pârâtului recurent atât vechiul fond dominant, cât și terenul asupra căruia a fost instituită servitute de trecere, nemaiputându-se vorbi de o servitute de trecere, ci doar de un drept de proprietate al recurenților asupra imobilului.
Instanța de apel a ignorat faptul că în urma ieșirii din indiviziune a fost atribuită către reclamanți o suprafeță totale de 7431 mp, frontul acestui teren la stradă fiind de 21 ml.
Din adresele primăriei, rezultă că reclamantul și alți vecini au intrări separate direct din uliță, prin fața locuinței lor, acesta fiind accesul dintotdeauna, și pietonal și pentru vehicule, inclusiv utilaje agricole.
Instanța de apel nu a observat că reclamantul și-a creat un loc înfundat prin fapta proprie, pentru că terenul ce a fost atribuit în lui și antecesorilor săi avea o suprafață de 7431 și un front la stradă de 21 ml, iar reclamantul și-a constituit un loc înfundat exclusiv datorită culpei sale și a celorlalți coproprietari.
Sunt reluate și motivele referitoare la casarea cu trimitere spre rejudecare pentru completarea probațiunii.
Întâmpinarea din recurs
Reclamantul intimat, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, pe motiv că soluția judecătorului primei instanțe era de genul de a-l obliga pe reclamant să-și demoleze casa și să o construiască de așa manieră încât să aibă loc de trecere, soluție care este nelegală, din acest considerent.
Susținerea recurenților în sensul că au un front la stradă de numai 4,5 m este doar parțial adevărată, pentru că terenul proprietatea acestora nu ajungea până la stradă, terenul inițial având o lungime totală de 26,3 ml, destinația terenului de 4,5 m lățime fiind aceea de a asigura dreptul de trecere la terenul pârâților, porțiunea de 4,5 m lățime fiind luată din cea proprietatea antecesorilor reclamantului, pârâții intabulându-și în mod nelegal dreptul de proprietate asupra acestui teren în baza unui titlu de proprietate și a unei hotărâri judecătorești care nu este opozabilă reclamantului.
Lungimea servituții a fost fixată de instanță încă în anul 1984, așa cum aceasta exista încă din anul 1974.
Nu au relevanță susținerile privind antecesorii comuni, iar cea referitoare la atribuirea unui teren cu front mai mare la stradă sunt inexacte și neconforme cu legea, în prezent, proprietarii terenului pe care s-a instituit servitutea de trecere în anul 1984 fiind pârâții, care, la rândul lor, pot folosi în continuare, alături de reclamant, terenul identificat în decizia din apel, pentru a accede la terenurile lor.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 Cod proc. civ. în care acestea pot fi încadrate, curtea apreciază că acesta este fondat, din considerentele ce urmează a fi expuse.
Astfel, în ceea ce privește conflictul de legi în timp, respectiv stabilirea legii aplicabile, în sensul dacă este vorba despre servitutea locului înfundat reglementată de art. 616 de Codul civil de la 1865 sau limitarea legală a dreptul de proprietate din art. 617 Noul Cod Civil, prima instanță a stabilit că legea aplicabilă este Noul cod civil, respectiv dispozițiile art. 617 alin. 1 din acesta, în timp ce instanța de apel și-a fundamentat decizia pe dispozițiile art. 616 din Vechiul Cod civil, niciuna dintre instanțe nefăcând vreo referire la dispozițiile conflictuale din legea de punere în aplicare, sub acest aspect hotărârea instanței de apel fiind nemotivată, în sensul art. 304 pct. 7 Cod proc. civ., urmând ca instanța de recurs să stabilească legea aplicabilă.
Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, dispozițiile Noului cod se aplică actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după ., precum și situațiilor juridice născute după ., în alineatul 2 al aceluiași articol prevăzându-se că dispozițiile Noului cod sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după . noului cod.
Raportat la aceste dispoziții, constatând motivul de recurs fondat, atât raportat la dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod proc. civ., pentru nemotivare, cât și ale art. 304 pct. 9 Cod proc. civ., pentru greșita aplicare a normei de drept substanțial, curtea stabilește legea aplicabilă ca fiind Noul cod civil, iar, din cuprinsul acestuia, dispozițiile art. 617 privind dreptul de trecere din cadrul limitelor legale ale dreptului de proprietate privată. De remarcat, însă, că stabilirea legii aplicabile nu are o consecință decisivă asupra soluției pe fond, condițiile stabilite de cele două acte normative fiind asemănătoare.
În ceea ce privește verificarea condițiilor dreptului de trecere prevăzut de art. 617 Noul Cod Civil, hotărârea instanței de apel nu este motivată, subzistând și sub acest aspect motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 7 Cod proc. civ., întrucât nu cuprinde deloc referiri la apărările formulate de pârâții intimați prin întâmpinarea depusă în apel, referitoare la culpa reclamanților în constituirea locului înfundat și posibilitatea de acces pe altă cale.
Pârâții au susținut că terenul asupra căruia reclamantul solicită un drept de trecere le-a fost atribuit prin sentința de partaj din anul 1991, respectiv sentința civilă nr. 2013/11.06.1001 a Judecătoriei Z., pronunțată în dosar nr. 2602/1989 (f. 40 dosar judecătorie), în considerarea împrejurării rezultând din raportul de expertiză, că au folosit exclusiv acest teren (f. 65 din același dosar). Este adevărat că reclamanții nu au fost părți în acel dosar, însă, în fața primei instanțe, au fost audiați martori pentru stabilirea acestei împrejurări și depuse înscrisuri de la Primăria comunei B. la care instanța de apel nu a făcut deloc referire, deși au fost invocate în apărare de către pârâți prin întâmpinare. Din declarația martorului C. V., rezultă că doar fam. M. folosea terenul în litigiu de 30 de ani, fam. U. folosind o altă poartă (f. 82 dosar judecătorie). Din declarația martorului M. A. (f. 98 dosar judecătorie), coroborată cu procesul verbal nr. 4822/7.06.2013 a Primăriei comunei B. (f. 100-101 din același dosar), rezultă că reclamanții au efectuat modificări constructive la casa și poarta proprietatea lor, pentru justifica solicitarea privind recunoașterea unui drept de trecere.
Raportul de expertiză efectuat în cauză, așa cum rezultă chiar din cuprinsul acestuia, nu a măsurat în întregime nici măcar terenurile părților, propunând doar că ceea ce era în anul 1984 un drum de servitute în favoarea pârâților, devenit ulterior proprietatea lor, să constituie pentru viitor un drum de servitute pentru terenul proprietatea reclamanților (f. 88-92 dosar judecătorie).
Judecătoria nu a încuviințat obiecțiunile la raportul de expertiză, întrucât a apreciat că, din declarațiile martorilor, rezultă că terenul reclamanților nu ar fi un loc înfundat.
Instanța de apel nu a suplimentat probațiunea, ci doar a reapreciat starea de fapt, în baza probelor administrate de prima instanță, fără, însă, a face referire la ansamblul acestor probe, inclusiv propria culpă a reclamanților în constituirea locului înfundat sau posibilitatea acestora de a avea acces pe altă cale.
Fiind întrunite condițiile prev. de art. 304 pct. 7 Cod proc. civ., în temeiul art. 312 alin. 1-3 Cod proc. civ., curtea va admite apelul și va modifica decizia apelată, în sensul respingerii apelului, ca urmare a analizării probelor omise de instanța de apel, nemotivarea hotărârii instanței de apel fiind motiv de modificare și nu de casare, ce permite instanței de recurs să facă aprecieri și asupra stării de fapt.
În urma evaluării tuturor probelor, curtea apreciază că, chiar dacă s-ar stabili calitatea de loc înfundat, aceasta se datorează culpei reclamanților, care, oricum, au acces pe altă cale, singura justificare pentru promovarea prezentei acțiuni fiind aceea că terenul în litigiu a fost folosit ca drum de trecere de către pârâți atunci când acesta era proprietatea reclamanților și că, în prezent, inversându-se rolurile, se impune păstrarea acestei destinații, dar în sens invers.
Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 316 raportat la art. 298 și 274 Cod proc. civ., reclamantul va fi obligat să le plătească pârâților cheltuieli de judecată în apel și recurs în sumă de 2500 lei în apel, conform facturii și chitanței de la fila 26 din dosarul tribunalului și de 3000 lei în recurs, parțiale, câte au fost dovedite până la închiderea dezbaterilor asupra fondului, prin factura și chitanța de la fila 11, instanța neținând seama de chitanțele anexate concluziilor scrise depuse ulterior.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâții M. L., M. I., M. I. împotriva deciziei civile nr. 157 din 18 martie 2014 a Tribunalului S., pronunțată în dosarul nr._, pe care o modifică, în sensul că respinge apelul declarat de reclamantul MÂNDRAS I. împotriva sentinței civile nr. 602 din 26 septembrie 2013 a Judecătoriei Jibou, pe care o menține.
Obligă intimatul MÂNDRAS I. să le plătească recurenților suma de 2500 lei cheltuieli de judecată în apel și 3000 lei cheltuieli de judecată în recurs, parțiale.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 2 octombrie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
A. A. C. A. I. A.-T. N. C. B.
Red. CAA dact. GC
2 ex/13.10.2014
Jud. apel: M. K., G. D.
| ← Rectificare carte funciară. Decizia nr. 845/2014. Curtea de... | Conflict de competenţă. Sentința nr. 66/2014. Curtea de Apel CLUJ → |
|---|
