Actiune in raspundere contractuala. Decizia nr. 310/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA

Curtea de Apel CONSTANŢA - Sentințe și decizii civile / 2013

Decizia nr. 310/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 19-06-2013 în dosarul nr. 41495/212/2010

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL C.

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 310/C

Ședința publică din data de 19 Iunie 2013

Completul compus din:

PREȘEDINTE D. P.

Judecător M. P.

Judecător I. B.

Grefier M. G.

cu participarea reprezentantului Ministerului Public

Procuror C. T.

Pe rol pronunțarea recursului civil declarat de recurentul reclamant IBRIȘ A.-L., prin procurist Ibriș G., ambii domiciliați în C., .. 63, județul C., împotriva deciziei civile nr. 637 din 06.12.2012 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C., cu sediul în C., . nr. 18, județul C., P. DE PE L. JUDECĂTORIA C., cu sediul în .. 34, județul C. și H. M., cu domiciliul procesual ales în C., .. 34, județul C., I. G. AL POLIȚIEI C. – SECȚIA 2 C., cu sediul în ., județul C. și C. S., domiciliat în C., . nr. 2 A, ., având ca obiect acțiune în răspundere contractuală.

Dezbaterile asupra recursului au avut loc în ședința publică din data de 12.06.2013 și au fost consemnate în încheierea de ședință din acea dată, care face corp comun cu prezenta hotărâre, iar completul de judecată, pentru a da posibilitate recurentului reclamant Ibriș A.-L. să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 19.06.2013, când în aceeași compunere a dat următoarea soluție:

CURTEA

Asupra recursului civil de față;

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ibriș A. L. la data de 09.11.2010, înregistrată pe rolul Judecătoriei C. sub nr._, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, P. de pe lângă Judecătoria C., H. M., I. G. al Poliției Române și C. S., a solicitat instanței ca prin sentința ce se va pronunța în cauză să se dispună obligarea pârâților la plata sumei de 100.000 euro reprezentând daune morale.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că în luna mai 2005 a fost agresat de două persoane în Stațiunea Mamaia, incidentul fiind cercetat de Secția 2 de Poliție C. și apoi declinată competența de soluționare în favoarea, P. de pe lângă Tribunalului C. pentru infracțiunea de tentativă de omor.

Parchetul de pe lângă Tribunalului C. a trimis dosarul P. de pe lângă Judecătoria C. pentru continuarea cercetărilor sub aspectul săvârșirii infracțiunii de vătămare corporală, iar de la data de 27.06.2006 până în data de 26.01.2010, Secția 2 de Poliție C., sub supravegherea procurorului H. M. de la P. de pe lângă Judecătoria C., nu a înfăptuit niciun act de cercetare penală.

În drept reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoz. art. 998-999, 1000 și 1003 din Codul civil.

La data de 10.10.2011, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii.

În motivare s-a arătat că dreptul la repararea pagubei de către stat îl are persoana condamnată definitiv, precum și persoana față de care s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire penală sau achitată, potrivit art.96 alin. 1-3 din Legea nr. 303/2004, art. 52 alin. 3 din Constituția României și art. 504 din Codul de procedură penală, iar în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de aceste texte legale, reclamantul nefiind victima unei erori judiciare.

În subsidiar, s-a arătat că în speță nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, nefiind îndeplinită condiția existenței unui prejudiciu, nefiind justificate valorile morale a căror atingere a fost afectată ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite.

La data de 10.02.2012, P. de pe lângă Judecătoria C., prin P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii reclamantului.

Prin această cerere a fost invocată excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Public și a unităților din subordine, precum și a procurorului H. M., cu motivarea că potrivit art. 152 alin. 1 și art. 52 din Constituția României, art. 3 și art. 94 alin. 1 și 6 din Legea nr. 303/2004, S. prin Ministerul Finanțelor Publice răspunde pentru prejudiciul cauzat de organele coercitive ale statului, respectiv de către reprezentanții autorității judecătorești.

De asemenea, a fost invocată excepția inadmisibilității acțiunii, cu motivarea că soluția dispusă prin ordonanța nr. 4613/P/2006 din data de 14.09.2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria C., menținută prin rezoluția nr. 817/II/2/2010 din data de 08.11.2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria C. a fost menținută de instanța penală care a respins ca inadmisibilă plângerea reclamantului împotriva soluționării cauzei nr. 4613/P/2006 a Parchetului de pe lângă Judecătoria C. și a menținut soluția organelor de urmărire penală ca temeinică.

S-a susținut că instanța civilă nu poate fi învestită decât cu cenzurarea unui raport juridic de drept civil născut ca urmare a incidenței normei juridice asupra unui raport civil, și nu poate să procedeze în mod legal la cenzurarea unui raport juridic de drept penal și procesual penal.

Pe fondul cauzei, s-a susținut că acțiunea reclamantului este nefondată având în vedere că soluția procurorului a fost confirmată prin sentința penală nr. 938/23.09.2011 pronunțată de Judecătoria C., iar pe de altă parte că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale întemeiată pe dispoz. art. 998-999, 1000 și 1003 din Codul civil.

Prin sentința civilă nr.6905/20.04.2012 Judecătoria C. a respins excepția inadmisibilității acțiunii, a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților P. de pe lângă Judecătoria C. și H. M. și a respins acțiunea formulată de reclamantul Ibris A.–L. (prin mandatar Ibris G.) în contradictoriu cu pârâții P. de pe lângă Judecătoria C. și H. M., ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă.

A respins acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâții IGP-Secția 2 Poliție, C. S. și S. R..

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, instanța a apreciat-o ca nefondată având în vedere următoarele aspecte:

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale, în temeiul prevederilor art. 998 -999 și art. 1000 din Codul Civil, cererea reclamantului fiind generată de durata de soluționare a cauzei penale, stare creată ca urmare a inacțiunii organelor judiciare în dispunerea sau dispunerea cu întârziere a unor măsuri adecvate în timpul procesului penal.

Cererea reclamantului vizează angajarea răspunderii civile a pârâților pentru soluționarea cu întârziere a cauzei penale, fără ca prin aceasta să se repună în discuție soluția adoptată de organele de urmărire penală.

Constatând că stabilirea răspunderii civile a Statului pentru activitatea organelor sale judiciare este întemeiată pe norme de drept civil, instanța a apreciat neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâți.

Analizând celelalte excepții și cererea reclamantului, în baza materialului probator administrat, instanța de fond a reținut următoarele:

Constituția României reglementează cadrul general, atât al răspunderii statului, cât și al răspunderii magistraților.

Potrivit art.52 alin.3 din Constituție: ”(3) S. răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.”

Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor si procurorilor reglementează răspunderea statutului, răspunderea magistratului și repararea prejudiciului.

Art.94 din Legea nr.303/2004 stabilește felurile răspunderii magistraților: ”Judecătorii si procurorii răspund civil, disciplinar si penal, în condițiile legii.”

Răspunderea statului, fără nici o distincție între procesele penale și alte categorii de procese, este reglementată de art.96 alin.(1) și (2) din Legea nr.303/2004: ”(1) S. răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

(2) Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.”

Răspunderea magistratului pentru prejudiciul produs de către acesta statului, precum și dreptul statului la acțiune împotriva magistratului, de asemenea fără nicio distincție legată de natura procesului, sunt stabilite de art. 94 alin. (7) și (8) din Legea nr. 303/2004: ”(7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credința sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

(8) Termenul de prescripție a dreptului la acțiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an.”

Repararea prejudiciului, adică situațiile și modul în care persoana îndreptățită se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubire împotriva statului, este reglementată distinct, în art. 94 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale, și în art. 94 alin. (4) din aceeași lege, pentru erori judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale: ”(3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.

(4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite in alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât in cazul in care s-a stabilit, in prealabil, printr-o hotărâre definitiva, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită in cursul judecații procesului si dacă aceasta fapta este de natura sa determine o eroare judiciară.”

A.. (5) și (6) ale art. 94 din aceeași lege întregesc tabloul: ”(5) Nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.

(6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.”

Astfel, Constituția și Legea nr.303/2004 stabilesc condițiile generale ale răspunderii patrimoniale a statului și a magistraților pentru erorile judiciare.

Însă, pentru răspunderea patrimonială a statului și a magistraților pentru erori judiciare ce au ca izvor procesele penale, așa cum rezultă din art.96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor sunt stabilite de Codul de procedura penală.

Astfel, art. 504, alin. (1)-(4) Codul de procedură penală prevede cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale.

Art. 505 alin. (1)-(4) Codul de procedură penală prevede felul și întinderea reparației.

Art. 506 alin. (1)-(4) din același cod reglementează acțiunea pentru repararea pagubei, care poate fi pornită de către persoana ”îndreptățită”. Iar art. 507 Codul de procedură penală reglementează acțiunea în regres.

Având în vedere că în ceea ce privește răspunderea patrimonială a statului și a magistraților pentru erori judiciare ”săvârșite în alte procese decât cele penale”, nu există o altă reglementare specială în afara celei cuprinse în Legea nr. 303/2004, este necesară îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale.

Raportul juridic dintre stat și magistrat nu este raportul obligațional tipic reglementat de art.998 și urm. Codul civil din anul 1864.

Totodată, nu se poate fundamenta această răspundere nici pe dispozițiile art. 1000 alin. 3 Codul civil din anul 1864.

Nu s-a reținut ca fapta magistratului generatoare de prejudicii este un fapt ilicit, neputându-se astfel afirma ca raportul dintre stat și magistrat este unul de prepușenie.

Acest raport are ca temei obligația statului de a organiza justiția, în virtutea delegării puterii din partea cetățenilor săi.

Fapta magistratului – eroarea judiciara – este săvârșită în exercitarea atribuțiilor sale de magistrat, iar nu in afara acesteia, precum fapta ilicita.

Față de aceste aspecte, s-a constatat întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Judecătoria C. și a procurorului H. M., fiind admisă, și în consecință a fost respinsă acțiunea față de acești pârâți.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul, solicitând obligarea pârâților S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, P. de pe lângă Judecătoria C., H. M., I. G. al Poliției Române și C. S. la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de daune, a invocat ca temei juridic al cererii prevederile art. 998-999 Codul civil din anul 1864.

Cererea reclamantului a fost generată de durata de soluționare a cauzei penale, stare creată ca urmare a inacțiunii organelor judiciare în dispunerea sau dispunerea cu întârziere a unor măsuri adecvate în timpul procesului penal, care ar fi putut preîntâmpina această situație.

Ca atare, intimatul reclamant s-a considerat îndrituit să se îndrepte cu acțiune în pretenții împotriva Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, cerere având un temei delictual - art. 998, 999 Cod civil.

Mecanismul antrenării răspunderii Statului în baza unei răspunderi civile delictuale pentru faptă proprie a fost considerat insuficient explicitat de reclamant.

S-a reținut că răspunderea fie contractuală, fie delictuală a persoanei juridice pentru faptă proprie, în dreptul român, este reglementată de dispozițiile art. 35 alin.(2) și alin. (3) din Decretul nr.31/1954 care prevăd:

„Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși.

Faptele licite sau ilicite săvârșite de organe sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor."

Prin urmare, conform normelor citate, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice, va fi angajată ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitării funcției ce le revine, vor fi săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

Prin gradul lor de generalitate, reiese că dispozițiile legale anterioare nu exclud din sfera lor de reglementare nici statul, fie că este vorba despre ipostaza sa de subiect de drept public, fie de cea de subiect de drept privat, putându-se conchide că normele Decretului nr. 31/1954 constituie dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale (cazul în speță) a persoanelor juridice, deci, și a statului.

Pe de altă parte, în contextul regimului juridic al răspunderii Statului pentru faptă proprie, trebuie menționată excepția stabilită prin dispozițiile art. 37 alin. (1) din același act normativ, potrivit cărora S. nu răspunde pentru obligațiile organelor de stat..., dacă ele sunt persoane juridice.

Instituirea prin lege a răspunderii persoanei juridice pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită săvârșită de organele sale, constituie o măsură de protecție pentru victima prejudiciului care are astfel posibilitatea să solicite despăgubiri de la persoana juridică însăși, ceea ce, în concepția Decretului nr. 31/1954, nu exclude răspunderea persoanei sau persoanelor fizice care intră în componența organelor persoanei juridice. Acestea au o răspundere proprie pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, răspundere care funcționează atât față de persoana juridică, precum și față de victima prejudiciului, sens în care dispune art. 35 aliniatul final din Decret.

Astfel, s-a constatat că pentru angajarea răspunderii, victima prejudiciului trebuie să facă proba elementelor răspunderii: prejudiciu, faptă ilicită, raport de cauzalitate, vinovăție, pornind de la fapta organelor persoanei juridice.

Or, așa cum a fost concepută cererea de chemare în judecată, reiese că reclamantul invocă prejudiciul decurgând din întârzierea soluționării dosarului penal.

În acest context, devine evident că răspunderea statului pentru faptă proprie nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există norme juridice speciale, derogatorii și, prin urmare, prevalente, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

Raporturile dintre stat și puterea judecătorească sunt reglementate prin norme de rang constituțional, și, subordonat acestora, prin lege organică, respectiv, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Art. 52 din Constituție consacră tocmai „Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică", iar alin. (3) (care interesează cauza) dispune că statul răspunde pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea credință sau gravă neglijență.

Din punct de vedere al legii speciale adoptate în aplicarea normei constituționale, normele incidente cauzei sunt prescrise de art. 96 din Legea 303/2004.

Prin urmare, instanța a analizat cererea de chemare în judecată în baza dispozițiilor anterior menționate, dispozițiile dreptului comun fiind aplicabile în completarea acestora, cu privire la condițiile generale de angajare a răspunderii statului, numai dacă legea specială nu conține prevederi derogatorii.

Astfel, ceea ce norma specială asimilează faptei ilicite nu poate fi decât o eroare judiciară produsă în procesul penal (art. 96 alin. (3) din Legea 303/2004) sau în alte procese decât cele penale (alin. (4) din același text), în cel din urmă caz, textul prevăzând o condiție suplimentară, anume, aceea a stabilirii în prealabil printr-o hotărâre definitivă a răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a judecătorului sau procurorului, pentru o faptă săvârșită în cursul procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

În speță, nu este îndeplinită condiția suplimentară a stabilirii în prealabil printr-o hotărâre definitivă a răspunderii penale sau disciplinare a procurorului.

În plus, în completarea condițiilor din norma specială, s-a reținut că reclamantul este ținut să probeze celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale: prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre eroarea judiciară (fapta ilicită) și rezultatul vătămător și vinovăția autorului faptei (în măsura în care s-ar aprecia că vinovăția ce ar fi stabilită prin hotărârea definitivă de stabilire a răspunderii penale sau disciplinare a magistratului nu acoperă necesitățile de probațiune ale cauzei sub acest aspect).

În speță, reclamantul a susținut existența unor prejudicii morale suferite ca urmare a soluționării cu întârziere a cauzei penale, nu a precizat care au fost valorile morale care au fost lezate în mod grav, pentru ca apoi să facă dovada acestor vătămări.

Scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacții morale pentru suferințe de același ordin.

Chiar dacă legea nu face distincție între prejudiciul material și moral, acordarea daunelor morale trebuie să fie justificată de atingerea adusă drepturilor personale nepatrimoniale, indemnizația pentru daunele morale trebuind să constea în compensații care să reflecte prejudiciul moral suferit, gravitatea, importanța și consecințele pentru persoana ce se consideră vătămată.

Prin decizia în interesul legii nr.4286/8.06.2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au stabilit criterii în raport de care se calculează daunele morale: suferințe fizice și psihice, atingere gravă adusă onoarei și demnității persoanei, afectarea gravă a prestigiului profesional și a personalității morale.

Prejudiciile nepatrimoniale, denumite și daune morale, constituie acele consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, deci cu conținut neeconomic și care rezultă din atingerile și încălcările drepturilor personale nepatrimoniale. Asemenea consecințe pot fi durerile fizice și psihice, atingerile aduse onoarei, cinstei, demnității, prestigiului sau reputației unei persoane etc.

Deși cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, etc.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească, dacă și în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

Cum în speță, reclamantul nu a arătat care au fost consecințele produse ulterior în viața sa, pe plan social și profesional, prin întârzierea soluționării dosarului penal, și nici nu a făcut dovada acestor consecințe, instanța a apreciat că în speță nu este îndeplinită condiția existenței unui prejudiciu, premisă pentru angajarea răspunderii civile delictuale potrivit art. 998-999, 1000 și 1003 din Codul civil.

Față de aceste considerente de fapt și de drept, instanța a apreciat nefondată acțiunea reclamantului și a respins-o ca atare.

Împotriva acestei sentințe civile a declarat recurs reclamantul Ibris A.–L. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie pentru aceleași motive care au fundamentat promovarea acțiunii.

La termenul de judecată din data de 23.11.2012, în raport de art.282 din codul de procedură civilă și având în vedere valoarea obiectului material al acțiunii civile, respectiv 100 000 euro, valoare care depășește 100 000 lei, Tribunalul C. a calificat calea de atac ca fiind apelul.

Prin decizia civilă nr. 637 din 6 decembrie 2012 Tribunalul C. a respins apelul reclamantului ca nefondat.

În considerentele deciziei astfel pronunțate, instanța de apel a reținut următoarele:

Deoarece apelantul reclamant Ibris A.–L. nu a precizat concret în ce constă nelegalitatea și netemeinicia sentinței civile apelate, instanța de apel a procedat la analiza în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii, de către prima instanță, conform cu art.295 alin.1 din Codul de procedură civilă.

S-a apreciat că instanța de fond a stabilit în mod corect situația de fapt aplicând în mod judicios normele juridice incidente.

A arătat tribunalul că în mod corect a stabilit instanța de fond faptul că pentru a se determina răspunderea patrimonială a statului și a magistraților pentru erori judiciare ”săvârșite în alte procese decât cele penale”, nu există o altă reglementare specială în afara celei cuprinse în Legea nr. 303/2004, fiind necesară îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale.

Concluzia la care a ajuns instanța de fond, potrivit cu care raportul juridic dintre stat și magistrat nu este raportul obligațional tipic reglementat de art.998 și urm. Codul civil din anul 1864, s-a considerat a fi corectă, deoarece fapta magistratului generatoare de prejudicii este un fapt ilicit, raportul dintre stat și magistrat nu este unul de prepușenie, ci are ca temei obligația statului de a organiza justiția, în virtutea delegării puterii din partea cetățenilor săi.

Fapta magistratului, fapt care poate să consiste într-o eroare judiciară, este săvârșită în exercitarea atribuțiilor sale de magistrat, iar nu în afara acesteia, precum fapta ilicită.

Față de aceste aspecte, s-a apreciat că instanța în mod corect a constatat întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Judecătoria C. și a procurorului H. M., cu consecința respingerii acțiunii față de acești pârâți.

S-a mai reținut că, potrivit cererii de chemare în judecată, reclamantul a solicitat despăgubiri pentru prejudiciul decurgând din întârzierea soluționării dosarului penal.

Instanța a constatat că în mod judicios judecătoria a apreciat că răspunderea statului pentru faptă proprie nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există norme juridice speciale, derogatorii și, prin urmare, prevalente.

În cauză, a arătat tribunalul, în mod judicios s-a stabilit că nu este îndeplinită condiția suplimentară a stabilirii în prealabil printr-o hotărâre definitivă a răspunderii penale sau disciplinare a procurorului.

Pe lângă toate aceste condiții incluse în norma specială, s-a reținut în mod corect faptul că reclamantul este obligat să probeze celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale: prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre eroarea judiciară (fapta ilicită) și rezultatul vătămător și vinovăția autorului faptei (în măsura în care s-ar aprecia că vinovăția ce ar fi stabilită prin hotărârea definitivă de stabilire a răspunderii penale sau disciplinare a magistratului nu acoperă necesitățile de probațiune ale cauzei sub acest aspect).

În cauză, s-a arătat că deși reclamantul a invocat existența unor prejudicii morale suferite ca urmare a soluționării cu întârziere a cauzei penale, nu a concretizat valorile morale care au fost lezate în mod grav, pentru ca apoi să facă dovada acestor vătămări, limitându-se a cuantifica prejudiciul.

S-a apreciat că instanța de fond a reținut în mod corect că scopul acordării daunelor morale rezidă în atingerea unei satisfacții morale pentru suferințele produse, însă, deși legea nu distinge între prejudiciul material și moral, acordarea daunelor morale trebuie să fie justificată de atingerea adusă drepturilor personale nepatrimoniale, indemnizația pentru daunele morale trebuind să constea în compensații care să reflecte prejudiciul moral suferit, gravitatea, importanța și consecințele pentru persoana ce se consideră vătămată.

În concluzie, s-a apreciat că soluția adoptată de către instanța de fond a rezultatul unei corecte analize a situației de fapt expusă și a normelor juridice incidente, astfel încât, în temeiul art.296 din Codul de procedură civilă, tribunalul a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Ibriș A. L. prin procurist Ibriș G. pe care a considerat-o nelegală pentru că instanța i-a încălcat dreptul la apărare prin necitarea sa la momentul calificării drept apel al recursului formulat și pentru că instanța a stabilit greșit că în cauză nu este o eroare judiciară. Arată că eroarea judiciară invocată este atipică pentru că nu este reglementată în dreptul românesc și că tergiversarea soluționării cauzei de către procuror și polițist s-a făcut cu scopul protejării infractorilor.

Prin întâmpinare, intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea recursului motivat de faptul că răspunderea statului pentru erorile judiciare intervine numai în situațiile expres reglementate de lege, potrivit art. 52 alin. 3 din Constituția României, temeiul răspunderii pentru repararea pagubei materiale sau a daunei morale fiind prevederile art. 504 Cod procedură penală, text care reglementează ipotezele în care intervine răspunderea statului – persoana a fost condamnată definitiv ori împotriva persoanei s-a luat o măsură preventivă și ulterior a fost scoasă de sub urmărire penală – și care nu se regăsesc în speță.

A mai susținut intimatul că, în speță, nu sunt îndeplinite cumulativ nici condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv condiția existenței prejudiciului.

La rândul său, intimatul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

A arătat că soluția instanței de respingere a cererii pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâților P. de pe lângă Judecătoria C. și H. M. este corectă în raport de dispozițiile art. 132 alin. 1 din Constituția României, art. 1, 3, 31 alin. (1) și art. 94 alin. (1) și (6) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 12 alin. (3) din O.G. nr. 94/1999 pentru participarea României la procedurile în fața Curții Europene a Drepturilor Omului și a Comitetului Miniștrilor Consiliului Europei.

A considerat că, față de criteriile în raport de care se analizează respectarea termenului rezonabil în cazul duratei unei proceduri – complexitatea cauzei, comportamentului reclamantului și cel al autorităților competente – nu se poate aprecia că, în cauză durata procesului penal a fost una nerezonabilă, excesivă.

A apreciază că nu se poate angaja răspunderea procurorului pe temeiul art. 998 și art. 999 cod civil și nici răspunderea Ministerului Public potrivit art. 1000 alin. (3) și (5) Cod civil deoarece singurul care are calitate de debitor în astfel de cauze este S. prin Ministerul Finanțelor Publice conform art. 94 alin. (1) și (6) din Legea nr. 303/2004 potrivit statutului judecătorilor și procurorilor și art. 52 din Constituția României.

Intimatul pârât a susținut că nu a fost dovedită împlinirea cumulativă a cerințelor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii, respectiv că s-a săvârșit o faptă ilicită, că prin aceasta i s-a creat reclamantului un prejudiciu moral, că există o faptă ilicită între faptă și prejudiciu și că fapta a fost comisă cu vinovăție de către cei chemați în judecată.

Examinând legalitatea hotărârii Tribunalului C. în raport de susținerile reclamantului, Curtea constată că recursul este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Reclamantul a sesizat instanța cu o acțiune în despăgubiri pentru prejudiciul moral adus prin „tergiversarea” soluționării cauzei penale în care a avut calitate de învinuit și de parte vătămată și care a făcut obiectul dosarului nr. 1133/P/2006 și al dosarului nr. 4613/P/2006 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria C..

Evaluarea prejudiciului suferit de reclamant, la 100.000 euro, a avut ca efect incidența în cauză a prevederilor art. 282 Cod procedură civilă potrivit cărora „hotărârile date în primă instanță de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal” și a celor de la art. 282¹ Cod procedură civilă potrivit cărora nu sunt supuse apelului hotărârile date în litigii al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv.

Calea de atac căreia îi este supusă o hotărâre judecătorească este prevăzută de lege și instanța, sesizată greșit cu altă cale de atac decât aceea reglementată pentru obiectul cu care a fost investită, în virtutea obligației de a respecta principiul legalității căii de atac, are și obligația de a da cererii formulate calificarea corectă, evident după ce chestiunea a fost pusă în discuția părților, care își pot exprima punctul de vedere.

În speță, prin chiar cererea intitulată „Recurs” reclamantul a solicitat judecarea cauzei în lipsă astfel că, pentru calificarea corectă a cererii formulate, instanța nu avea obligația citării reclamantului cu această mențiune cât timp acesta fusese citat pentru termenul din 23 noiembrie 2012, când a avut loc calificarea căii de atac formulate. De aceea, critica din recurs relativ la chestiunea necitării la calificarea căii de atac este nefondată.

Cu privire la fondul cererii recurentului reclamant;

O primă observație este aceea că rezolvarea dată de instanța de fond și menținută de instanța de apel sub aspectul calității procesuale pasive, în sensul neîndeplinirii acestei condiții de participare în proces pentru P. de pe lângă Judecătoria C. și pentru procurorul H. M. nu a făcut obiectul criticii în recursul formulat de reclamant, motivele de nelegalitate din recurs vizând numai soluția de fond, respectiv aceea de respingere a cererii de daune pentru „tergiversarea judecării cauzei sau soluționării de către procuror și polițist”. Neindicarea vreunei critici în referire la chestiunea calității procesuale pasive a avut ca și consecință dezlegarea cu putere de lucru judecat a acestei probleme și imposibilitatea reluării ei în discuție în instanța de recurs.

Pentru a stabili dacă în cazul reclamantului a avut loc o încălcare a dreptului său la soluționarea într-un termen rezonabil a duratei procedurilor penale și dacă se poate antrena răspunderea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea reține următoarele circumstanțe faptice:

La data de 20.05.2006 dl. Ibriș A. L., prin tatăl său, Ibriș G., a sesizat Poliția Municipiului C. – Secția 2 cu privire la faptul că, în cursul aceleiași zile, a fost victima unei agresiuni, suferind leziuni corporale ce au necesitat internare în Spitalul Clinic Județean de Urgență C..

La 22.05.2006 și 1.06.2006, părțile vătămate Zalariu M. și Ș. G. au formulat plângeri penale prealabile împotriva învinuitului Ibriș A. L. pentru vătămare corporală.

Prin rezoluția nr. 1133/P/2006 din 27.06.2006 P. de pe lângă Tribunalul C. a dispus neînceperea urmăririi penale față de făptuitorii Ș. G. și Ș. C. M. pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor calificat, soluția fiind dată după efectuarea de cercetări la fața locului și audierea persoanei vătămate, a făptuitorilor, după efectuarea procedurii de recunoaștere din grup și audierea unui număr de 14 martori. Prin aceeași rezoluție dosarul a fost trimis Poliției Municipiului C., secția 2 Poliție, pentru continuarea cercetărilor față de cei doi făptuitori sub aspectul săvârșirii infracțiunii de vătămare corporală gravă la P. de pe lângă Judecătoria C., dosarul fiind înregistrat sub nr. 4613/P/2006.

La data de 17.09.2007 a fost începută urmărirea penală față de învinuiții Ș. G. și Ș. C. M. sub aspectul comiterii infracțiunii de vătămare corporală gravă și la data de 24.10.2007 a fost începută urmărirea penală față de învinuitul Ibriș A. L., cercetat pentru infracțiunea de lovire sau alte violențe.

În perioada iunie 2006-decembrie 2009 dosarul s-a aflat la Poliția Municipiului C., secția 2 Poliție, perioadă în care (în afara începerii urmăririi penale față de Ș. G., Ș. Cristan M. și Ibriș A. L.) nu s-a efectuat niciun act de urmărire penală.

În ianuarie 2010 organele de poliție au audiat pe Ș. G., Ibriș A. L., Ș. C. M., Zalariu M. și martorii Ș. A. și Zalariu I., iar la 9.02.2010 dosarul a fost înaintat Parchetului de pe lângă Judecătoria C. cu propunere de trimitere în judecată a învinuiților Ș. G., Ș. C. M. și Ibriș A. L..

După repartizarea în aceeași zi a dosarului penal nr. 4613/P/2006 procurorului H. M., între 22.04.2010 și 14.09.2010 s-au efectuat mai multe acte de urmărire penală (ex. citarea părții vătămate Ibriș A. L., citarea martorilor, verificări privind domiciliile martorilor care nu s-au prezentat pentru audiere, audierea martorilor, întocmirea unui referat de evaluare de către Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul C., emiterea mandatului de aducere pentru învinuitul Ibriș A. L., emiterea ordonanței de schimbare a încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina învinuiților Ș., prezentarea materialului de urmărire penală), finalizate prin ordonanța nr. 4613/P/2006 din 14.09.2010 de scoatere de sub urmărire penală a învinuiților Ș. G., Ș. C. M. și Ibriș A. L..

Reclamantul s-a plâns că, prin desfășurarea procedurilor penale în intervalul 20.05._10, i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, sub aspectul nerespectării de către organele de cercetare penală a termenului rezonabil de soluționare a cauzei penale. El a indicat ca temei al răspunderii prevederile art. 998 și 999 Cod civil care stabilesc faptul că persoana care a creat un prejudiciu este obligată să-l repare și prevederile art. 1000 al. (3) și (5) Cod civil care instituie răspunderea comitentului pentru prepusul său.

Curtea nu este însă ținută numai de temeiul legal invocat de reclamant pentru a verifica dacă în cauză poate fi antrenată răspunderea Statului pentru nerespectarea termenului rezonabil de soluționare a cauzei penale în care a fost angrenat reclamantul și constată, în virtutea art. 129 Cod procedură civilă că în dreptul românesc potrivit art. 21 din Constituția României, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, părțile având dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, dispoziții similare regăsindu-se și în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care în art. 10 prevede că toate persoanele au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, de către o instanță imparțială și independentă, constituită potrivit legii.

De asemenea, trebuie amintite și dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României care prevăd că „S. răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului intervine în condițiile legii”, iar art. 94 alin (1) și (6) din Legea nr. 303/2004 privind statutul procurorilor și judecătorilor prevede că „statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare”, iar pentru repararea prejudiciului „persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice”.

Dacă în cazul erorii judiciare săvârșite prin condamnarea penală pe nedrept a unei persoane sau prin privarea/restrângerea libertății în mod nelegal a unei persoane în cursul procesului penal există în legislația românească un text care stabilește cazurile și condițiile când statul răspunde pentru repararea pagubei materiale sau a daunei morale (art. 504 Cod procedură civilă), în cazul desfășurării unei proceduri de cercetare penală sau judiciare care nu respectă durata rezonabilă legiuitorul nu consacră nici un text la data formulării acțiunii (9.11.2010), situația însă care nu împiedică instanța să aplice direct, în virtutea art. 20 din Constituția României, normele prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv art. 6 și art. 13 din această Convenție.

Sub acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că garantarea dreptului la un recurs efectiv, potrivit căruia orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de Convenție au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanțe naționale chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane ce au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale, este fundamentală și această garanție se poate realiza în virtutea art. 13 din Convenție care garantează un recurs efectiv în fața instanței naționale, permițând invocarea unei nesocotiri a obligației impusă de art. 6 paragraf 1 din Convenție de a soluționa cauzele într-un termen rezonabil.

În condițiile societății moderne, înfăptuirea unei justiții independente și imparțiale, eficace și credibilă este unul dintre atributele statului, realizat prin intermediul serviciului public înființat în acest scop. Răspunderea pentru îndeplinirea idealului de justiție – realizată în numele legii, eficientă, imparțială și egală pentru toți – revine în primul rând Statului, în calitate de garant al legalității activității judiciare, pentru organizarea acestei activități, dar și pentru numirea și îndrumarea judecătorilor și procurorilor.

Dezideratul creării unei societăți democratice, guvernate de principiul preeminenței dreptului poate fi atins nu numai prin prevenirea încălcării drepturilor omului și prin asigurarea sancționării acestor încălcări, dar și prin crearea unui complex de garanții și instrumente care să asigure că funcțiile reparatorii și sancționatorii ale justiției sunt exercitate într-un cadru de legalitate și operativitate, înlăturându-se astfel posibilitatea producerii de noi vătămări în însuși demersul de a înfăptui actul de justiție.

În acest context, art. 6 din Convenție consacră dreptul la un proces echitabil, iar ca o garanție a respectării unui astfel de drept art. 6 paragraful 1 consacră noțiunea de caracter rezonabil al duratei procedurilor.

Curtea, analizând în concret termenul de desfășurare a procedurilor de urmărire penală, prin raportare la criteriile consacrate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa relativă la încălcarea art. 6 din Convenție – complexitatea cauzei în fapt și în drept, comportamentul părților în cadrul procedurii, comportamentul organelor de cercetare și de urmărire penală competente – constată că, față de datele faptice sus menționate, durata procedurilor penale pentru cercetarea a trei infracțiuni, săvârșite de trei persoane și care nu implică o complexitate deosebită nu justifică o durată de 4 ani și 3 luni, cu atât mai mult cu cât în perioada octombrie 2007-ianuarie 2010 nu s-a efectuat niciun act de urmărire penală. Curtea apreciază deci că procedurile de urmărire penală desfășurate în cazul reclamantului au avut o durată excesivă, nerezonabilă și reține că în cauză a avut loc o încălcare a dreptului reclamantului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenție.

Din această perspectivă instanța reține că reclamantul în mod justificat și legitim reclamă întârzierea excesivă a unei soluții care să constate, pe de o parte, nevinovăția sa și, pe de altă parte, atragerea la răspundere a celor vinovați, cu atât mai mult cu cât atitudinea reclamantului în soluționarea procedurilor nu a fost una pasivă, el adresându-se instanțelor cu plângeri împotriva soluției date de procuror privind neînceperea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor calificat.

În lipsa unui temei legal special care să reglementeze modul de soluționare a unei cereri de nerespectare a duratei rezonabile a procedurilor de cercetare penală sau a procedurilor judiciare, răspunderea Statului se angajează pe baza principiilor prevăzute în materia răspunderii civile delictuale, privitoare la existența faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate și a vinovăției, cu anumite particularități.

În ceea ce privește fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, în mod evident aceasta constă în încălcarea dreptului reclamantului Ibriș A. L. de a beneficia de soluționarea cauzei sale într-un termen rezonabil.

Referitor la condiția vinovăției, Curtea reține că răspunderea față de victima prejudiciată se angajează întotdeauna și exclusiv cel puțin într-o primă fază (aceea a stabilirii existenței unei erori judiciare), în sarcina Statului, care are o răspundere obiectivă pentru prejudiciile cauzate justițiabililor ca urmare a defectuoasei organizări și derulări a procedurilor judiciare, întemeiată pe ideea unei garanții pe care statul este obligat să o asigure pentru actele păgubitoare ale agenților săi. Răspunderea obiectivă a statului în cazul tergiversării soluționării cauzelor corespunde necesității de eficiență pe care o astfel de instituție o cere, fiind de asemenea în deplin acord cu regulile stabilite de Curtea Europeană cu privire la răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate particularilor. Obligația de garanție a statului subzistă, potrivit instanței europene, indiferent de autoritatea sau persoana de la care provine în mod concret vătămarea. În acest sens este asimilat „comportamentului ilicit” al statului orice acțiune au inacțiune a unei autorități de stat, precum și faptele persoanelor care acționează în altă calitate decât cea de organe ale statului, în privința acestora din urmă funcționând obligația pozitivă a statului de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura respectarea drepturilor persoanelor.

În raport de aceste considerente, Curtea constată că în mod judicios s-a reținut în cauză legitimarea procesuală a pârâtului S. R., reprezentarea sa prin Ministerul Finanțelor Publice fiind apreciată ca similară instituției reparării pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnărilor pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal.

Răspunderea patrimonială a procurorului chemat în judecată și a Parchetului din care acesta face parte nu poate fi antrenată în acest proces, cum corect s-a reținut de către instanțele de fond și de apel pentru că răspunderea patrimonială a judecătorilor și procurorilor pentru erorile judiciare care le sunt imputabile este subsidiară și numai în raport cu S.. Art. 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004 prevede că după ce prejudiciul a fost acoperit de Stat, el „se poate îndrepta cu acțiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii”. În orice caz, atunci când este vorba de erori judiciare în alte procese decât cele penale reaua-credință sau grava neglijență se poate stabili numai în baza unei hotărâri definitive prin care magistratul a fost condamnat penal sau a fost sancționat disciplinar pentru o faptă pe care a săvârșit-o în cursul procesului, dacă acea faptă a fost de natură a determina eroarea judiciară.

În legătură cu prejudiciul, Curtea reține că reclamantul a solicitat 100.000 euro cu titlu de daune morale.

În absența unor criterii de determinare a prejudiciului moral în cazul duratei excesive a unor proceduri judiciare, instanța consideră just să se determine acest prejudiciu pe baza principiilor stabilite de Curtea Europeană în jurisprudența creată pe tărâmul art. 41 din Convenție privitor la reparația echitabilă.

O satisfacție echitabilă pentru acoperirea prejudiciului de ordin moral presupune repararea stărilor de neliniște, de disconfort și de incertitudine în care s-a aflat reclamantul pe toată durata desfășurării procedurilor de urmărire penală în care a avut nu numai calitatea de parte vătămată dar și pe aceea de învinuit.

În acest sens, cum reclamantul nu a oferit instanței alte elemente pentru a stabili dimensiunea atingerii adusă prin depășirea duratei rezonabile a procedurilor penale în care a fost implicat, Curtea, făcând o apreciere globală, stabilește în echitate că reclamantului i se cuvine suma de 300 euro cu titlu de daune morale, sumă care se va plăti în echivalentul în lei de la data plății.

Constatând că recurentul reclamant a fost beneficiarul unui ajutor public judiciar prevăzut de art. 6 lit. „a” din O.U.G. nr. 51/2008, sub forma plății onorariului unui avocat numit pentru asigurarea apărării în recurs, stabilește că acesta rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Admite recursul declarat de recurentul reclamant IBRIȘ A.-L., prin procurist Ibriș G., ambii domiciliați în C., .. 63, județul C., împotriva deciziei civile nr. 637 din 06.12.2012 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C., cu sediul în C., . nr. 18, județul C., P. DE PE L. JUDECĂTORIA C., cu sediul în .. 34, județul C. și H. M., cu domiciliul procesual ales în C., .. 34, județul C., I. G. AL POLIȚIEI C. – SECȚIA 2 C., cu sediul în ., județul C. și C. S., domiciliat în C., . nr. 2 A, ., ..

Modifică în tot hotărârea recurată în sensul că admite apelul.

Schimbă în parte sentința în sensul că admite acțiunea în parte și obligă pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant, cu titlu de daune morale, a sumei de 300 Euro în echivalent în lei la data plății.

Menține restul dispozițiilor sentinței.

Onorariul de avocat în valoare de 300 lei stabilit prin încheierea de ședință din 13.03.2013 rămâne în sarcina statului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12.06.2013.

Președinte, Pt. Judecător, Pt. Judecător,

D. P. M. P. I. B.

aflată în CO,cf.art.261 aflată în CO,cf.art.261

alin. 2 C.p.c.semnează alin. 2 C.p.c.semnează

Vicepreședinte Instanță Vicepreședinte Instanță

N. S. N. S.

Pt.Grefier,

M. G.,

aflată în CO,cf.art.261

alin. 2 C.p.c.semnează

Grefier Șef

M. D.

Jud.fond –L.S.Moțîrlichie

Jud.apel –B.M.;C.M.P.

Red./th.recurs – jud.D.P./02.08.2013/3 exp.

← Obligaţie de a face. Decizia nr. 455/2013. Curtea de Apel...		Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 232/2013. Curtea de... →

Actiune in raspundere contractuala. Decizia nr. 310/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Actiune in raspundere contractuala. Decizia nr. 310/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA