Anulare act. Decizia nr. 408/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 408/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 14-10-2013 în dosarul nr. 31097/212/2011
dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ nr.408/C
Ședința publică din 14 octombrie 2013
Completul de judecată constituit din:
PREȘEDINTE - VANGHELIȚA T.
JUDECĂTOR - G. L.
JUDECĂTOR - M. G.
Grefier - A. B.
Pe rol, soluționarea recursului civil formulat de recurentul reclamant P. M., domiciliat în C., ., ..A, . de ședință din data de 21 martie 2013, pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți S. R. PRIN MINISTERUL JUSTIȚIEI, cu sediul în București, sector 5, . și O. G., domiciliat în C., .. 24, având ca obiect anulare act – nulitate absolută.
La apelul nominal efectuat în cauză, se prezintă recurentul reclamant, lipsind intimații pârâți.
Procedura de citare este legal îndeplinită, conform art. 87 și urm. Cod procedură civilă.
Grefierul de ședință expune referatul cauzei în cadrul căruia evidențiază părțile, stadiul dosarului, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare; după care:
Instanța înștiințează recurentul că cererea sa de recuzare a fost respinsă ca nefondată; reclamantul arată că, în mod abuziv a fost respinsă cererea sa de recuzare și reia motivele invocate prin acea cerere.
Întrebat fiind de către instanță dacă înțelege să formuleze o nouă cerere de recuzare, recurentul reclamant arată că nu formulează o nouă cerere de recuzare deoarece a fost obligat să achite o taxă judiciară de timbru.
Instanța atrage atenția recurentului reclamant că au fost modificate dispozițiile cu privire la timbrarea cererilor de recuzare și că un alt complet de judecată a soluționat cererea sa, punându-i în vedere să timbreze; atenționează, de asemenea, asupra împrejurării că prezentul complet de judecată nu se abține de la soluționarea cauzei, că nu s-a pronunțat asupra recursului și invită pe acesta să pună concluzii pe fondul recursului declarat împotriva încheierii de respingere a sesizării Curții Constituționale.
Recurentul reclamant, având cuvântul, pune concluzii de admitere a recursului astfel cum a fost formulat și motivat.
Învederează că recursul său vizează numai excepția de neconstituționalitate și, după ce face un scurt istoric al speței, se referă la dispozițiile art. 304 pct.7 Cod procedură civilă, arătând că motivele pentru care instanța i-a respins cererea de sesizarea Curții Constituționale sunt străine de natura cauzei, instanța antepronunțându-se greșit pe fondul cauzei, mistificând temeiul și obiectul acțiunii de chemare în judecată.
Mai arată că, în realitate, a solicitat ca instanța să constate nulitatea absolută și totală a partajului imobilelor succesorale în litigiu, situate în Municipiul C., ., iar nu anularea vreunei hotărâri judecătorești.
Invocă și dispozițiile art. 304 pct.8 Cod procedură civilă și arată că, în ceea ce privește acțiunea sa în constatare, a formulat acțiunea bazându-se pe dispozițiile deciziei civile nr. 1528/1978 pronunțată de Tribunalul Suprem și publicată în RRD nr. 3/1979 pag.52 din care citează: „Calea acțiunii în constatare poate fi utilizată de către proprietarul care se află în posesia unui bun, atunci când îi este necesară o hotărâre judecătorească prin care să i se recunoască și să i se consolideze dreptul, în caz că-i este contestat”.
Arată că, atâta timp cât dreptul său de proprietate asupra imobilelor situate în Municipiul C., ., este intrat în puterea lucrului judecat, nu mai există nicio rațiune ca el să fie îndrumat să formuleze o altă acțiune în realizarea dreptului – cum a motivat instanța de fond în mod nelegal, care, la fel ca și instanța de apel, au dat o interpretare greșită actului juridic dedus judecății, invocând art. 111 teza a II-a Cod procedură civilă în mod eronat.
Critică hotărârea și în raport de dispozițiile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, arătând că, deși a prezentat în mod exhaustiv temeiul și obiectul cererii sale de chemare în judecată, și prima instanță, ca și instanța de apel, au mistificat conținutul și obiectul acțiunii sale și, în loc să se pronunțe în conformitate cu dispozițiile art. 129 alin.6 Cod procedură civilă, în raport cu care: „În toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”, s-au pronunțat în mod nelegal prin încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Arată că în decursul timpului a formulat și plângeri penale, de 24 de ani se află în procese iar termenul de 48 ore în care justițiabilul este obligat să formuleze calea de atac este foarte mic; apoi, făcând trimitere la art. 21 din Constituție și la art. 29 din Legea nr.247/1992 care prevede clar că recursul trebuie să se judece în termen de trei zile, apreciază că termenul real în care se judecă recursul este nerezonabil.
Concluzionând, solicită admiterea recursului, modificarea în tot a încheierii din 21 martie 2013 și sesizarea Curții Constituționale pentru a se pronunța asupra excepțiilor de neconstituționalitate invocate de domnia sa; nefiind necesară suspendarea judecății.
Curtea, considerându-se lămurită, în conformitate cu disp. art. 150 C. pr. civ., declară dezbaterile închise și rămâne în pronunțare asupra recursului .
CURTEA
Prin cererea înregistrată la Judecătoria C. la 24.11.2011, reclamantul P. M. a solicitat admiterea excepției de nulitate absolută și totală a partajului fraudat in baza sentinței civile nr. 830/07.02.1991.
În motivarea acțiunii lui, reclamantul a arătat că hotărârea a fost pronunțată prin schimbarea minutei din ianuarie 1991 cu cea din 07.02.1991 și a încheierii din data de 15.01.1991 cu o încheiere care prejudiciază reclamantul, că s-au încălcat art. 21,41,44 și 46 din Constituție, că sentința menționată este inadmisibilă, că instanța de fond nu a pronunțat o încheiere de admitere in principiu iar efectul declarativ al partajului a fost grav viciat. Deși, susține reclamantul, sentința menționată a fost reformată, aceasta continuă să fie folosită de interlopi, fiind luată in considerare de mulți procurori și judecători, ceea ce a condus la pronunțarea multor hotărâri judecătorești contradictorii, netemeinice și nelegale.
La data de 29.12.2011, reclamantul a depus precizări scrise in sensul că înțelege să se judece cu Statul Român prin Ministerul Justiției pentru a reprezenta in acest proces defunctele R. E. și C. V. și cu O. G.. A precizat reclamantul că invocă excepția privind nulitatea absolută și totală a partajului imobilelor succesorale situate in ., că solicită ca instanța să constate existența dreptului său real de proprietate, licit, absolut, exclusiv și inviolabil asupra imobilelor garaj cu atelier de creație și teren in suprafață totală și reală de 539,75 m.p. situate in . C. și inexistența vreunui drept al statului sau al oricărei alte persoane fizice sau juridice de a-i contesta dreptul real de proprietate garantat de Constituție și de a invoca pretenții de orice fel asupra vreunei părți din proprietatea sa.
Prin sentința civilă nr. 2471/17.02.2012, Judecătoria C. a respins ca inadmisibilă acțiunea, deoarece reclamantul solicită constatarea nulității unei hotărâri judecătorești, respectiv a sentinței civile nr. 830/07.02.1991, constatarea existenței dreptului de proprietate cu privire la imobilul din . și a inexistenței vreunui drept al statului sau al oricărei alte persoane de a-i contesta dreptul de proprietate asupra acestuia sau de a emite pretenții de orice fel asupra sa, iar o hotărâre judecătorească pronunțată in materie civilă nu poate fi criticată și desființată decât prin promovarea căilor de atac permise de dispozițiile codului de procedură civilă și nu prin invocarea unei excepții ..
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul P. M., criticând-o pentru nelegalitate, care, prin încheierea din 21.03.2013 a fost calificat drept apel având în vedere dispozițiile art. 2821 Cod procedură civilă și că obiectul cererii de chemare în judecată care nu este evaluabil în bani .
În motivarea căii de atac, recurentul a solicitat sesizarea Curții Constituționale, în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 111 teza a II-a din C. pr. civ.; la 04.02.2013, recurentul a precizat că invocă excepțiile de neconstituționalitate a art. 111 teza a II-a din C. pr. civ. dar și a dispozițiilor din art. 29 al Legii nr. 47/1992, în privința termenelor de 48 de ore, pentru declararea recursului și 3 zile pentru soluționarea recursului care nu au un caracter rezonabil
Prin încheierea din 21.03.2013, Tribunalul C. a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.111 teza a II a Cod procedură civilă și art. 29 al Legii nr.47/1992.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 111 teza a II-a C.pr.civ., cererea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept nu poate fi primită dacă se poate cere realizarea dreptului; instanța de apel a observat că judecătoria a admis excepția inadmisibilității pe considerentul că o hotărâre judecătorească, care reprezintă mai mult decât un simplu act juridic, ea reprezintă un act jurisdicțional, nu poate fi desființată decât în căile de atac, iar nu pe calea unei acțiuni în nulitate, fără ca acesta să reprezinte temeiul principal al inadmisibilității acțiunii.
În aceste condiții, tribunalul a considerat că soluționarea prezentului litigiu recursului nu depind de incidența dispozițiilor art. 111 C.pr.civ., sitație similară în cazul art. 29 din legea nr. 47/1992 referiotr la termenul de 48 ore pentru declararea recursului și cel 3 zile pentru soluționarea acestuia, argumente pentru care cererea de sesizare a Curții Constituționale a fost respinsă ca inadmisibilă.
Împotriva acestei încheieri a formulat recurs reclamantul, prin care a criticat hotărârea instanței de apel pentru nelegalitate prin prisma prevederilor art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. pr. civ., solicitând sesizarea Curții Constituționale, în vederea soluționării excepțiilor de neconstituționalitate invocate.
În susținerea căii de atac, s-a arătat că motivele pentru, care instanța a respins cererea de sesizare a CCR sunt străine de natura cauzei, instanța antepronunțându-se greșit pe fondul cauzei, mistificând temeiul și obiectul acțiunii de chemare în judecată; în realitate, a cerut numai ca instanța să constate nulitatea absolută și totală a partajului imobilelor noastre succesorale din . C., și nu anularea vreunei hotărâri judecătorești.
În critica încheierii recurate s-a mai arătat - în ceea ce privește acțiunea în constatare - că a formulat acțiunea bazându-se pe dispozițiile deciziei civile nr. 1528/1978 pronunțată de Tribunalul Suprem și publicată în R.R.D. nr. 3/1979 pag.52 din care citez: „Calea acțiunii în constatare poate fi utilizată de către proprietarul care se află în posesia unui bun, atunci când îi este necesară o hotărâre judecătorească prin care să i se recunoască și să i se consolideze dreptul, în caz că-i este contestat”, de interlopi în cazul meu.
În aceste condiții, recurentul a pretins că, atât timp cât dreptul lui de proprietate asupra imobilelor din . C., este intrat în puterea lucrului judecat, nu mai există nici o rațiune ca să fie îndrumat să formuleze o altă acțiune în realizarea dreptului cum a motivat instanța de fond în mod nelegal, care la fel ca și instanța de apel au dat o interpretare greșită actului juridic dedus judecății, invocând art. 111 teza II C.pr.civ. în mod eronat.
În argumentarea căii de atac, s-a mai precizat că, deși a prezentat în mod exhaustiv temeiul și obiectul cererii lui de chemare în judecată, și prima instanță ca și instanța de apel au justificat conținutul și obiectul acțiunii lui și, în loc să se pronunțe în conformitate cu dispozițiile art.129 pot.6 din C.p.c., s-au pronunțat în mod nelegal prin încălcarea și aplicarea greșită legii.
Recurentul a învederat că intenția acestui complet de a a-l prejudicia s-a manifestat din momentul în care a stabilit să plătească o taxă judiciară de timbru de 320 lei în loc de 4,00 lei cât a stabilit alt complet care mi-a admis cererea de reexaminare; prin modul în care a acționat în decursul anilor ca și în prezent acest complet de judecată i s-au încălcat drepturile fundamentale garantate de disp.art.21,41,44 și 46 din Constituție.
De aceea, recurentul este de părere că, „deși acest litigiu care mi-a fost înscenat în anul 1991 se terminase în anul 2003 prin S.C.nr.7041/26.o3.2oo2 temeinică și legală, această hotărâre a fost desființată de doamna magistrat M. M. prin D.C.nr.140/01.03.2005 care a fost pronunțată și motivată de un complet care nu participase la judecarea cauzei pe fond contrar disp. art. 304 pct. 2 C.p.c., text de lege pe care l-am invocat în zadar în recursul pe care l-am declarat împotriva D.C.140/2005 și apoi în contestația în anulare.”
Analizând încheierea recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurent, curtea constată că recursul este neîntemeiat și urmează a fi respins ca atare.
Privitor la criticile ce s-ar încadra în prevederile art. 304 pct. 7 C. pr. civ., conform cărora modificarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, curtea constată că și acestea nu sunt justificate.
Deși recurentul pretinde că tribunalul a efectuat o mistificare a temeiului și a obiectului acțiunii, curtea observă că această instanță a verificat, dinte condițiile privind admisibilitatea sesizarea Curții Constituționale, cerința principală - îndeplinirea celorlalte era subînțelesă - privind legătura cu soluționarea cauzei a excepțiilor ridicate în fața instanțelor (art. 29 din L. 47/1992) și a motivat de ce adoptă soluția inadmisibilității sesizării.
Astfel, analiza prevederilor pct. 7 al art. 304 din C. pr. civ. conduce la concluzia că modificarea hotărârii se poate dispune doar în situația nemotivării hotărârii, oricare ar fi ipostaza constatată de instanța de recurs referitoare la considerentele instanței controlate: sunt inexacte, ineficiente sau inexistente.
După cum se observă din analiza încheierii apelate, tribunalul a analizat criteriile privind admisibilitatea fiecăreia dintre excepții și, raportat la conținutul concret al textelor și al obiectului cererii de chemare în judecată a justificat de ce refuză sesizarea Curții Constituționale, considerente pentru care nu se poate aprecia că motivarea instanței de apel a conține aprecieri străine de natura cauzei; oricum, constatarea unei nelegalități referitoare la motivare ar fi putut conduce doar la înlocuirea considerentelor și/sau înlăturarea contradicțiilor dar, în nici un caz, modificarea dispozitivului hotărârii din apel (cum pretinde recurentul), căci neclaritatea viza exclusiv motivarea.
Cu referire la motivul de recurs justificat pe dispozițiile art. 304 pct. 8, curtea constată că recurentul nu a indicat care a fost înscrisul asupra căruia a căzut interpretarea greșită, ci face trimitere la conținutul acțiuni sale și la condițiile de admisibilitate a acesteia; pentru reținerea acestui motiv trebuie că instanțele să fi trecut dincolo de clauzele clare ale unei probe administrate în cauză astfel că au schimbat natura să juridică sau au dat o interpretare ce atribuie termenilor înscrisului un înțeles care, în loc să se sprijine pe cuprinsul textului, este exclus în mod clar și vădit neîndoielnic de înscris.
Trebuie subliniat că, în esența sa, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. pr. civ. se referă la înscrisuri văzute ca negotium și niciodată ca instrumentum; de aceea, critica reclamantului care viza greșita stabilire a naturii juridice și conținutului cererii de chemare in judecată nu poate fi verificată din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, ce are ca scop corecta stabilire a raporturilor juridice dintre părți (în principiu, preexistente) și nu dovedirea acestora.
În fine, nici motivul de recurs bazat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ. nu este întemeiat. Aceasta deoarece, deși se pretinde că hotărârea pronunțată ar fi lipsită de temei legal, expunerea criticii se transformă într-o reluare a susținerilor perene ale petentului privind nulitatea absolută și totală a partajului fraudat în baza sentinței civile nr. 830/07.02.1991, prejudicierea de către completurile care i-au analizat cererea/calea de atac etc., fără a fi prezentate nemulțumiri referitoare admisibilitatea sesizării Curții Constituționale cu cele două excepții
Motivul conținut de ultima ipoteză a art. 304 C. pr. civ. are în cuprinsul său două ipoteze care vizează, în principal, aplicarea normelor de drept substanțial.
Prima situație vizează împrejurarea că hotărârea recurată este lipsită de temei legal, adică soluția nu este juridică, deoarece nu se poate determina, din modul cum este redactată hotărârea, dacă legea s-a aplicat corect sau nu; va exista acest motiv de modificare când nu este posibilă identificarea elementelor de drept care să justifice aplicarea legii în cauză sau când instanța recurge la prevederi de drept cu totul străine cauzei, în loc să aplice normele de drept substanțial potrivite.
Cea de-a doua ipoteză se referă la situația în care instanța recurge la textele de lege incidente în speță, dar le încalcă – în litera sau spiritul lor – sau aplică greșit, interpretarea pe care o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.
Și aici este vorba de dreptul material (și nu drept procesual) cu observația că textul are în vedere legea în sens larg, incluzându-se și actele normative subordonate (emise deci în executarea legii ca act al Parlamentului).
După cum reiese din explicitarea punctului 9 al art. 304 C. pr. civ., esențială este critica privind aplicarea și interpretarea unor norme de drept pe care instanța de apel le-ar fi încălcat; or, recurentul, deși dezvoltă critici înscrise sub acest text, invocă încălcarea rolului activ, modalitatea de stabilire a taxei de timbru, încălcarea drepturilor fundamentale, înscenarea unui litigiu etc.
Chiar și așa, analizând condițiile de admisibilitate a sesizării Curții Constituționale a României cu excepțiile de neconstituționalitate a art. 111 teza a II-a din C. pr. civ. și a dispozițiilor din art. 29 al Legii nr. 47/1992 - singura problemă care face obiectul recursului - curtea reține că, în mod corect, s-a respins această solicitare de către Tribunal .
Conform art. 29 din Legea nr.47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.
Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial; de asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă, neputând face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți; dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare.
Raportat la excepția invocată privind prevederile neconstituționalitate a art. 111 teza a II-a din C. pr. civ. precum și a art. 29 din L. nr.47/1992, în mod corect instanța de apel a reținut că acestea nu au legătură cu soluționarea cauzei.
Astfel, primul text nu are vreo legătură cu rezolvarea pricinii în care s-a invocat excepția, deoarece reclamantul nu a invocat acest text în motivarea cererii sale, iar reținerea art. 111 C. pr. civ. de către prima instanță nu este relevantă în condițiile în care principala cerere o reprezenta cererea de „nulitate absolută și totală a partajului fraudat” și, ca un subsidiar al acesteia, constatarea existenței/inexistenței unor drepturi; cum, în cauză este vorba de cerere de anularea unei hotărâri judecătorești dar nu pe calea căilor de atac (ordinare sau extraordinare) ci prin formularea unei acțiuni cu această solicitare, nu se poate pune problema incidenței dispozițiilor art. 111 C. pr. civ.
De asemenea, în acord cu constatarea tribunalului, excepția vizând art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu are legătură cu rezolvarea pricinii din perspectiva obiectului reglementării sale încheierea de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare, recursul urmând a se judeca în termen de 3 zile.
Or, deși pretinde că această prevedere încalcă art. 21 din Constituție (text referitor la accesul liber la justiție), apelatul invocă neconstituționalitatea încă dinaintea eventualei căi de atac și indiferent dacă, datorită pretinsului caracter nerezonabil, ar fi avut aptitudinea formulări recursului împotriva încheierii de respingere.
Dar cum reclamantul P. M. a avut posibilitatea efectivă de a exercita calea de atac a recursului prevăzută de art. 29 alin. 6 din Legea nr. 47/1992, în ciuda reglementării ipotetic neconstituționale, curtea constată că acest text nu au legătură cu soluționarea cauzei (fie și dacă se apreciază că „soluționarea cauzei” ar viza chiar cercetarea admisibilității cererii de sesizare a C.C.R. – iar această interpretare este susceptibilă doar în prezentul recurs), motive pentru care nu se poate reține incidența vreunei cauze de nulitate și în consecință nici de casare a încheierii.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul civil formulat de recurentul reclamant P. M., domiciliat în C., ., ..A, ., împotriva încheierii de ședință din data de 21 martie 2013, pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți S. R. PRIN MINISTERUL JUSTIȚIEI, cu sediul în București, sector 5, . și O. G., domiciliat în C., .. 24.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 octombrie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI,
VANGHELIȚA TASEGABRIEL L.
M. G.
Grefier,
A. B.
Red.hot.jud.fond C.-M. T.
Red.hot.jud.Tribunal C-ța: C.R.D.
Tehnored.dec.jud.G.L./2 ex./29.01.2014
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 18/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 423/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
