Legea 10/2001. Decizia nr. 83/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 83/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 21-10-2013 în dosarul nr. 9809/118/2008
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 83/C
Ședința publică din 21 octombrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. G.
Judecător Vanghelița T.
Grefier C. M.
S-au luat în examinare, în rejudecare, apelurile civile declarate de apelanții reclamanți S. D., S. I. D. și D. E., toți cu domiciliul ales în București, .. 145, ., sector 2, împotriva sentinței civile nr. 1059 din 21.10.2009, a sentinței civile nr. 54 din 20.01.2010 și a încheierii din 29.03.2010 pronunțate de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți P. M. C., P. M. C. și M. C. PRIN PRIMAR, cu sediul în C., ., județul C., având ca obiect acțiune în temeiul Legii nr. 10/2001.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică din 7 octombrie 2013 și au fost consemnate în încheierea din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
Completul de judecată a amânat pronunțarea asupra apelurilor la data de 21 octombrie 2013, când a dat următoarea soluție:
CURTEA
Asupra prezentelor apeluri, în rejudecare față de disp. art. 315 cod proc. civilă, reține:
I. Obiectul cererii și circumstanțele litigiului.
La 7 noiembrie 2008, reclamanții S. D., S. I. D. și D. E. au solicitat – în procedura Legii nr. 10/2001 și în raport de decizia XX/2007 a Î.C.C.J. - Secțiile Unite – obligarea pârâtei P. MUN. C. PRIN PRIMAR la restituirea în deplină proprietate și posesie a terenului în suprafață de 30.000 mp din intravilanul municipiului C., situat ,,la intersecția dintre . A. V., pe vechiul amplasament, constituit într-un singur trup’’.
Reclamanții au susținut că sunt moștenitorii legali ai bunicului lor, S. I. I., care a fost titularul dreptului de proprietate asupra a două trupuri de teren însumând 50.000 mp (între care cel de 30.000 mp folosit ca grădină) și care i-au fost preluate abuziv acestuia din urmă, de către statul român, în perioada de referință a Legii 10/2001.
S-a arătat că, anterior efectuării demersurilor fondate pe prevederile acestui act normativ – inițiate prin depunerea notificării – s-a încercat obținerea retrocedării terenului de 5 ha ,,situat pe malul lacului Mamaia’’ (din care face parte și terenul în discuție) în condițiile Legii nr. 18/1991; procedura judiciară derulată în acea cauză nu a condus, în opinia petenților, la o echitabilă statuare asupra dreptului pretins, fiind emis în cursul anului 1993, pe numele bunicii S. M., un titlu de proprietate pentru 5.000 mp în extravilan; că asupra modalității de soluționare a litigiului de fond funciar s-a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea din 29 aprilie 2008, constatându-se încălcarea art. 6 § 1 din Convenție.
Reclamanții au mai arătat că prin sentința civilă nr. 1598/2.10.2007, definitivă și irevocabilă, a Tribunalului C. (dosar nr._ ) le-a fost admisă acțiunea în obligație de a face, privind obligarea entității deținătoare să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării înregistrate sub nr. 253/13.02.2002 la B.E.J. D. V. și sub nr._/14.02.2002 la P. Mun. C.; nu a fost emisă însă ulterior nici o dispoziție în legătură cu imobilul menționat (trupul de 30.000 mp), care se afla - conform susținerilor acestor părți - atât la data preluării abuzive, cât și la 01.01.1990 în intravilanul agricol al localității.
Reclamanții au explicat adiacent și situația celuilalt trup de teren, de 20.000 mp, în sensul că ulterior anului 1990 a fost trecut din extravilanul municipiului în intravilan, conform deciziei Prefecturii nr. 71/11.02.1992, fiind în prezent liber de construcții și în administrarea Primăriei Mun. C..
S-a arătat că în procedura Legii nr. 18/1991 au fost emise titluri de proprietate pentru 0,50 ha și respectiv 4,50 ha, care însă au fost contestate în alte proceduri judiciare, în prezent suspendate.
Pe parcursul procedurii s-a susținut că terenul a fost în mod ilegal retrocedat către o altă persoană (Amet Chemal Seitgean), pe baza unor înscrisuri false, reclamanții solicitând prezentarea la dosar a întregii documentații care a stat la baza acestei restituiri, dar și a înstrăinărilor ulterioare ale unor părți din teren către terțe persoane.
La termenul din 10.10.2011 s-a depus la doar cererea de intervenție în interes propriu formulată de numitul Z. E.-C., care a susținut că este în egală măsură persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru acest teren; prin încheierea de la aceeași dată, cererea de intervenție a fost respinsă față de dispozițiile art. 50 alin. 3 cod proc. civilă, câtă vreme premisa normei – acordul părților la primirea acestei cereri în apel – nu a fost îndeplinită. Apelanții reclamanți, personal și prin mandatar, s-au opus la primirea acestei cereri în acest stadiu procesual, pe considerentul că Z. E. C. nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, ci a acționat doar în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 18/1991.
Astfel fiind, cererea de intervenție în interes propriu a fost respinsă.
Reclamanții S. I. D. și D. E. l-au mandatat pe reclamantul S. D. să îi reprezinte în toate procedurile administrative și judiciare derulate în legătură cu acest imobil, conform împuternicirilor autentificate depuse la dosar (filele 77, 78 și 88 fond).
II. Stadiile procesuale desfășurate. Soluții ale instanțelor devolutive și statuări ale instanței supreme.
Prin sentința civilă nr. 1059/21.10.2009 a Tribunalului C. pronunțată în dosarul_ a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii, în sensul că pentru acest imobil intervin dispozițiile derogatorii ale art. 8 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.
Conform acestui text, nu intră sub incidența prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997.
Tribunalul a arătat că, devreme ce suprafața de 30.000 mp face parte integrantă din suprafața totală de 5 ha cu care a fost împroprietărit în anul 1947 numitul S. I. I., iar bunica reclamanților, S. M., a solicitat pentru acest imobil, conform cererii 6256/11.03.1991, în procedura fondului funciar, reconstituirea dreptului de proprietate - aceasta realizându-se în condițiile Legii nr. 18/1991 după autor S. I. I. (cu indicarea ca moștenitori legali și pe copiii soților, între care și mama reclamanților) - terenul nu intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Instanța de fond a amintit de titlurile de proprietate emise în procedura legii fondului funciar, care au recunoscut dreptul pentru 5.000 mp, cu atribuirea lui în natură (actul nr._/115 din 02.03.1993) și respectiv, pentru 4,50 ha (titlul nr._/1150 din 2002), adică pentru întreaga suprafață de 5 ha.
După pronunțarea sentinței civile nr. 1059/2009 a Tribunalului C., reclamanții au formulat o cerere de îndreptare a erorilor materiale și de completare a dispozitivului, soluționate distinct, în conformitate cu prevederile art. 281 și art. 2812 cod proc. civilă, conform încheierii din 29.03.2010 și respectiv, sentinței 54/20.01.2010.
Toate aceste soluții au fost contestate de către reclamanți, prin apel.
Soluția tribunalului a fost desființată cu trimitere spre rejudecare conform deciziei civile nr. 115/C din 7 iunie 2010 a Curții de Apel C., care – admițând apelurile reclamanților – a apreciat că în speță este necesară completarea probatoriului admis, dar neadministrat în primă instanță și care să conducă în mod clar la stabilirea regimului juridic al acestei suprafețe de teren; că doar după identificarea amplasamentului și statuarea asupra regimului său juridic (intravilan ori extravilan) se putea stabili legea aplicabilă. Soluția desființării cu trimitere a fost dispusă la solicitarea apelanților reclamanți, care au considerat că în acest context Tribunalul C. trebuia să se pronunțe asupra fondului raportului litigios.
Prin decizia civilă nr. 3490/14 aprilie 2011, Î.C.C.J. –Secția civilă și de proprietate intelectuală a admis recursul pârâților P. C., P. M. și M. C., casând decizia pronunțată în apel și stabilind că probele apreciate ca necesare pentru dezlegarea pricinii pot fi administrate direct în calea de atac, la Curtea de Apel.
Dosarul a fost reînregistrat ca apel la această instanță la 23 mai 2011.
III. Măsuri procesuale dispuse și materialul probator administrat în rejudecare.
Întrucât prin decizia Î.C.C.J. s-a arătat că respingerea în primă instanță a acțiunii reclamanților ca fiind inadmisibilă nu exclude cercetarea fondului în apel, în rejudecare s-a procedat, în raport de prevederile art. 295 alin. 2 cod proc. civilă, la analizarea temeiniciei și legalității acestei soluții prin completarea materialului probator.
Această măsură procesuală a fost dispusă întrucât s-a constatat că, fără a exista într-o judecată anterioară o expertiză topografică de delimitare a imobilului prin suprapunere de planuri cadastrale (ci doar expertize tehnice imobiliare evaluatorii), apelanții reclamau o anumită poziționare a terenului de 30.000 mp, respectiv ,,la intersecția dintre . A. V.’’, Zona campus Universitate, marcând în acest sens un amplasament actual din intravilanul municipiului, care urma însă a fi confirmat printr-o probă judiciară.
Astfel fiind, cu ocazia reluării judecății, instanța a dispus conform încheierii din 17 octombrie 2011 efectuarea unei expertize topografice, având ca obiective:
1*identificarea și delimitarea, prin notații pe plan, a suprafeței de teren de 30.000 mp din cea de 50.000 mp dobândită de autorul reclamanților conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3334/27.11.1947, rectificat spre neschimbare prin actul de vânzare transcris sub nr._/27.07.1950 la Tribunalul C.;
2*stabilirea, prin suprapunerea pe vechile planuri cadastrale și de amplasament, a regimului sub care acest teren de 3 ha era evidențiat în raport de limitele teritorial administrative ale municipiului C., atât prin raportare la data preluării imobilului de către stat în anul 1953, cât și la cea a intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14.02.2001) – cu indicarea categoriei: intravilan, intravilan agricol sau extravilan.
S-a stabilit totodată că, utilitatea și concludența cererii apelanților reclamanți de completare a înscrisurilor depuse de autoritatea locală (în sensul de a fi prezentate actele juridice translative de drepturi operate asupra terenului indicat de reclamanți, autorizațiile de construire emise și relevarea suprafețelor libere ce ar putea face obiectul restituirii în natură), vor fi analizate după clarificarea amplasamentului bunului imobil.
Ceea ce a avut așadar de stabilit instanța de apel a fost poziționarea suprafeței de 30.000 mp consemnate în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3334/27.11.1947 și transcris sub nr. 6936/27.11.1947 la Tribunalul C., act prin care numitul S. I., în calitate de colonist, a cumpărat de la Statul român, prin Ministerul Agriculturii și Domeniilor – Oficiul Național al Colonizării, un teren de cultură de 5 ha situat în . 2 parcele, una de 2 ha (20.000 mp) iar cealaltă, de 3 ha (30.000 mp).
Această din urmă parcelă (care face obiectul prezentei judecăți) – având nr. 117, a fost consemnată cu următoarele vecinătăți: N – linie, E – ., V – . 202-204 vol. II apel).
Actul de proprietate consfințește dreptul de proprietate al colonistului asupra terenului menționat ca fiind în . asupra locului de casă distinct individualizat și situat în intravilanul localității C., colonistul asumându-și obligația de a respecta condițiile impuse prin legea asupra colonizării din 25.04.1940.
În data de 14.02.1953 este întocmit, sub semnătura autorului apelanților reclamanți, ,,Actul de trecere în proprietatea statului’’, prin care S. I. indică faptul că înțelege să ,,renunțe’’ la terenul de 5 ha, pe considerentul că nu se mai poate ocupa de el și că nu deține inventar agricol, fiind salariat al statului. În acest înscris sunt indicate de proprietar vecinătățile și amplasamentul trupului de 3 ha ca fiind situat în ,,tarlaua S.’’, având la N - M. N., S - cazărmile, E - Narcomi Sachi și la V - drum.
Proprietarul atestă prin acest înscris apartenența, la acea dată, a terenului în litigiu de .>
III.1. Prima expertiză topografică.
Prima lucrare având obiectivele sus-indicate a fost efectuată de către dl. ing. expert judiciar C. C. C. - solicitat într-o primă etapă drept expert consilier de către apelanți - care a arătat că a realizat transpunerea planurilor cadastrale actuale peste cel din anii 1936 – 1938, identificând în acest mod două trupuri de teren învecinate, cu linie de hotar comună – fila 187 vol. I apel.
Expertul C. spune că: ,,identificarea cu rigurozitate a limitelor terenului de 3 ha a fost efectuată în raport de fotograma efectuată pe baza unui zbor aerian în anul 1952 – cu un an înaintea anului când i-a fost luat terenul numitului S. I. I. – fotogramă pe pot observa cu exactitate nu numai limitele parcelelor și clădirile de pe teren, dar chiar și diferențele între culturi’’.
Raportul de expertiză C. nu a primit avizul O.C.P.I. C., în raport de prevederile Ordinului M.J. nr. 1882/2011, întrucât lucrarea nu a cuprins documentele prevăzute prin art. 2 și 3 din Regulamentul aprobat conform acestui Ordin – fila 26 vol. II apel.
Prin procesul-verbal de recepție nr. 15/12.06.2012, O.C.P.I. C. a reiterat, la termenul din 18.06.2012, că nu se poate pronunța asupra corectitudinii amplasamentului stabilit de către expertul judiciar, deoarece nu deține în baza de date planuri din anul 1953, iar expertul nu a solicitat instituției informații cu privire la planurile și imobilele existente în baza sa de date. Oficiul de cadastru Județean a confirmat suprapunerile dintre terenul astfel identificat prin expertiză și identificatorii cadastrali actual înregistrați în baza de date – filele 79-81 vol. II apel.
Această lucrare a fost contestată, în egală măsură, de P. Mun. C. – Direcția Patrimoniu, care a susținut că amplasamentul trupului de 30.000 mp pretins a fi conform expertizei C. pe malul lacului Siutghiol, Zona campus Universitate, nu concordă cu indicațiile din actul de trecere în proprietate a statului, datat 1953, în care însuși autorul apelanților arată că terenul se află în ,,tarlaua S.’’; că amplasamentul găsit de expert se suprapune peste loturile de teren arabil deținute în perioada 1936 – 1938 de numiții I. D-na și P. C. – filele 30-58 vol. II apel.
Direcția Patrimoniu a sesizat și faptul că deși prin titlul indicat al autorului reclamanților cele două trupuri de teren erau situate pe amplasamente distincte, unul fiind în tarlaua S., celălalt în tarlaua P., neavând prin urmare, conform actului de proprietate, vreo vecinătate între ele pe niciuna dintre laturi, expertul C. le găsește și le trasează pe propriul său plan de situație ca fiind alipite. S-a arătat că expertul însuși recunoaște că anterior anului 1940, terenul pe care l-a identificat figurează în registrul de proprietăți și pe planurile din 1936 – 1938 ca aparținând lui I. D-na și P. C-tin (filele 187 vol. I și 39 vol. II apel).
Autoritatea locală a prezentat la dosar expertiza judiciară topo efectuată în dosarul civil nr._/212/2010 al Judecătoriei C. de către experții U. I. și Veriga C. (aflați în evidența Biroului local pentru expertize de pe lângă Tribunalul București) – filele 55-58 vol. II apel. Această lucrare a identificat pe un cu totul alt amplasament fosta proprietate S. din . Planul Palazu – Fondul serviciului domenial Dobrogea 1882-1907, și care nu se regăsește în zona lacului Siutghiol, așa cum a identificat-o expertiza C.. Lucrarea celor doi experți topografi a stat la baza pronunțării sentinței nr._/27.11.2012 a Judecătoriei C., irevocabilă, prin care s-a soluționat cererea moștenitorilor numitului S. I. C. de reconstituire a dreptului de pe urma autorului lor, care cumpărase în anul 1914 de la C. Ciaciu 45,3216 ha în fosta comună Anadalchioi (act depus și în prezentul dosar, la Tribunalul C.).
Un ultim argument al localizării incorecte a terenului prin expertiza C. C. a fost adus de către autoritatea locală prin faptul că experții U. și Veriga au identificat terenurile din fosta proprietate S. cu vecinătăți care se regăsesc și în prezent: cazărmile care ocupă și azi fosta . altfel în actul din 1953 de S. I. ca fiind pe latura de sud a acestui trup de teren); prin urmare, suprafața de 30.000 mp nu se putea regăsi, așa cum au susținut apelanții, în zona limitrofă lacului Siutghiol, amplasamentul fostei tarlale S. neincluzând o asemenea locație.
În aceste condiții, instanța urmează să constate că expertiza judiciară C. a fost realizată pe baza unor planuri cadastrale din 1936 – 1938 în cadrul cărora nu se puteau regăsi date referitoare la proprietatea numitului S. I., dobândită abia în anul 1947; că expertul nu a negat faptul că potrivit datelor din registrul de proprietăți pe anii 1936 – 1938, locația identificată prin lucrarea sa aparținea la acea dată unor alte persoane (P. și I.), nu lui S. C.; că expertul a precizat că ambele trupuri de teren erau învecinate, cu toate că datele din actul de vânzare-cumpărare infirmă o atare situație; că expertul a putut constata prin fotograma (fotografie din avion) efectuată în anul 1952, ,,clădiri pe teren’’, respectiv ,,grajduri și saivanele lui S. I.’’, deși apelanții nu au invocat în cursul procesului că au existat asemenea construcții pe terenul revendicat ori că autorul lor se ocupa de creșterea animalelor, arătând dimpotrivă atât în notificare cât și în declarațiile ulterioare depuse la dosar că bunicul lor a folosit terenul ca ,,grădină de zarzavaturi’’.
III.2. A doua expertiză topografică.
Constatând aceste inadvertențe în prima lucrare, în apel a fost dispusă în condițiile art. 129 alin. 5 cod proc. civilă, pentru o corectă statuare asupra fondului, o expertiză cu trei experți având aceeași specializare topografică: G. A., M. A. S. și B. C..
În urma propriilor demersuri efectuate către P. C., Arhivele Naționale și S.C. Proiect S.A. (fostul institut de proiectări), experții au arătat că nu au identificat planuri cadastrale din perioada 1947 – 1953 și nici alte documente care să le permită certificarea cu exactitate a poziției terenului în litigiu – filele 23, 32 – 38, 69-74 vol. III apel.
Prin urmare, cei trei experți au depus la termenul din 20.05.2013 concluziile referitoare la obiectivele stabilite – filele 69 – 74 vol. II apel.
Apelanții reclamanți au solicitat, iar instanța a încuviințat, efectuarea în paralel a unei expertize cu aceleași obiective de către un expert topograf desemnat de parte, care să-și expună punctul de vedere potrivit art. 201 alin. 5 cod proc. civilă.
Dl. expert V. A. a depus inițial un punct de vedere cu privire la posibilitatea identificării terenului (filele 62-65 vol. III apel) și ulterior lucrarea sa, la termenul din 17.06.2013 (filele 112-124 vol. III apel).
Expertul parte a indicat faptul că propriile demersuri efectuate la Arhivele Naționale s-au soldat cu imposibilitatea identificării planului cadastral al comunei Anadalchioi la care se referă contractul de vânzare-cumpărare 3344/1947 – fila 66 vol. III apel.
Ca și dl. expert C. C., expertul parte a arătat că singurul document pe baza căruia a putut face identificarea terenului de 3 ha a fost fotograma din anul 1952 furnizată de Ministerul Apărării Naționale, în baza căreia au fost regăsite ,,construcții care au aparținut autorului S. I., lucruri susținute în cererea introductivă de reclamanți și prin declarațiile martorilor depuse la dosarul cauzei’’ – fila 63 vol. III apel.
Raportul topo al expertului parte nu relevă un amplasament găsit printr-o suprapunere de planuri cadastrale, arătându-se doar că la momentul dobândirii terenului în anul 1947 nu au existat documente cartografice; s-a folosit în egală măsură schița fără coordonate topografice anexă la adresa CR 222/1994 a M.. rudimentar un pretins lot ,,S. I.’’(diferit ca formă de cea trasată prin expertiza C.), document care nu indică suprafața acelui pretins lot și nici vecinătățile consemnate prin titlul de proprietate – filele 123-124 vol. I fond.
Lucrarea efectuată de expertul tehnic V. A. a fost respinsă de O.C.P.I. C. conform prevederilor Ordinului MJ nr. 1882/2011 – fila 157 vol. III apel.
Astfel fiind, susținerile apelanților bazate pe aceste două expertize (C. și V.), privind corecta determinare a amplasamentului acestui trup de 30.000 mp în zona campusului Universitar, urmează a fi înlăturate, fiind incontestabil faptul că lucrările prezentate de acești doi experți nu s-au bazat pe planuri cadastrale, ci pe o fotografie făcută din zbor asupra zonei situate pe malul lacului Siutghiol și pe o schiță fără valoare juridică, vizând o trasare rudimentară a unui așa-numit lot S., fără coordonate și fără certificare documentară.
Vor fi însă avute în vedere concluziile celor trei experți topografi, G., M. și B., prezentate la termenul din 20.05.2013 – filele 69 – 74 vol. II apel. Aceștia au relevat toate demersurile efectuate în vederea obținerii documentației la care s-a referit contractul din anul 1947, pentru a identifica numerotarea loturilor, transpusă în titlul autorului reclamanților, precum și răspunsurile instituțiilor în acest sens. De altfel, însuși apelantul reclamant S. D. a confirmat inexistența unui plan cadastral aferent anului 1947, susținând însă că există suficiente elemente pentru identificarea imobilului dobândit de autorul său în acel an pe baza planului vechi din 1936, a fotogramei din 1952 și a schiței anexă la adresa CE 222/1994 a M.. 99 vol. III apel.
Experții au arătat deopotrivă că înscrisul anexă la adresa CE 222/10.06.1994 a M.. calcul de către experții C. și V.) nu are rigoarea tehnică a unui plan topo-cadastral și nu conține nici un element determinant, cum sunt: dimensiuni, scară, caroiaj etc.
S-a arătat deopotrivă că fotograma datată 1952 și-ar fi dovedit utilitatea pentru verificarea planului parcelar de la acea dată, întocmit pentru loturile vândute prin legea colonizării prin suprapunere pe ortofotoplan; în absența planului parcelar, însă, fotograma în cauză nu poate conduce la o justă determinare a amplasamentului terenului în litigiu.
Cei trei experți au arătat totodată că nu pot extrage date tehnice necesare nici din Planul ,,Palazu’’ întocmit în anul 1906, pentru că . fost identificată ca număr. În urma suprapunerii planului cadastral din perioada 1936-1938 cu planul din 1906, lotului 2 îi corespund numere noi (16 și 17), cu corespondent în registrul de proprietăți I. D-na și P. C-tin – filele 14-15 vol. I, fila 36 vol. II.
Astfel fiind, instanța de apel va reține că terenul în litigiu nu a putut fi identificat ca amplasament, așa cum au susținut apelanții reclamanți, în actuala Zonă a campusului universitar și în imediata vecinătate a lacului Siutghiol; chestiunea neconvocării apelanților la noi măsurători, așa cum prevede art. 208 cod proc. civilă și cum s-a dispus la 9.11.2012, a fost soluționată împreună cu toate obiecțiunile depuse, conform încheierii din 17.06.2013, în sensul respingerii ei, neputând fi vorba de reconvocare în măsura în care experții nu au identificat în prealabil planurile cadastrale care să le permită deplasarea pe teren pentru măsurători.
În absența confirmării acestui amplasament evocat prin acțiune, instanța nu va putea da forță probantă expertizei tehnice imobiliare efectuate de dl. expert C. V. într-o altă cauză, de ,,identificare a terenului’’ (filele 67-71 fond), câtă vreme această operațiune tehnică excede atribuțiile expertului tehnic imobiliar și presupune măsurători și suprapuneri de planuri cadastrale, ceea ce implică în mod necesar competențele expertului topograf.
În egală măsură, nu pot contura o soluție contrară concluziilor expertizei efectuate de către cei trei experți, declarațiile autentificate prezentate de reclamanți la dosar, ale unor terțe persoane care pretind aceeași poziționare a imobilului, câtă vreme ele nu se corelează cu nici un alt mijloc de probă și au fost dispuse în considerarea adresei_/28.07.2008 a Primăriei Mun. C., spre a fi depuse la dosarul notificării – filele 12 – 14 vol. I fond.
Ca o consecință a acestei împrejurări, de imposibilitate a determinării pe amplasamentul pretins în Zona campus Universitate a imobilului de 30.000 mp, cererea de administrare a probelor vizând identificarea suprafețelor libere și de înaintare a documentației pentru înstrăinările efectuate și autorizațiile de construire eliberate, prorogată în administrare conform încheierii din 17.10.2011, a fost respinsă prin încheierea din 9.09.2013.
Cererea de verificare de scripte și de înscriere în fals reglementate prin art. 180 – 184 cod proc. civilă a fost la rândul său respinsă ca neutilă prin încheierea din 17.10.2011 și prin încheierea din 7.10.2013; documentația întocmită în procedura Legii 18/1991 nu își găsea relevanța în actualul litigiu, nefiind relevant cine a ridicat titlul de proprietate și cine a intrat în posesia terenurilor pentru care s-a reconstituit dreptul funciar, câtă vreme nu se stabilise irevocabil într-un proces anterior, printr-o judecată echitabilă, cărei legi speciale de retrocedare îi era supus imobil; pe de altă parte, documentația care a stat la baza recunoașterii dreptului de proprietate al numitului Amet Chemal asupra terenului pretins pe același amplasament de reclamanții apelanții nu putea face obiectul unei proceduri de înscriere în fals, din moment ce nu se clarificase în temeiul Legii 10/2001 existența unei eventuale suprapuneri.
Din acest punct de vedere a fost respinsă și solicitarea apelanților de a se verifica legalitatea actelor de constituire a dreptului de proprietate a numitului Amet Chemal Seitgean pe suprafața pretinsă a fi restituită în natură, împreună cu cererea de completare a probatoriului cu privire la actele de înstrăinare efectuate pe parcele din terenul retrocedat acestei persoane. Instanța va reține că în dosarul civil nr. 1826/2000, expertiza a identificat în acea locație dreptul reclamantul Amet Chemal pentru terenul de 25.000 mp reprezentând lotul 5 divizia I-a, astfel cum este consemnat prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2741/1946, transcris la Tribunalul C. sub nr. 276/1946 – filele 121, 123, 124-147 vol. I apel. Dreptul astfel confirmat irevocabil conform sentinței civile nr. 853/20.12.2000 a Tribunalului C. și deciziei 31/C din 5.02.2001 a Curții de Apel C. nu putea fi analizat în procedura Legii nr. 10/2001, mai înainte de a se lămuri natura și întinderea dreptului reclamanților, precum și măsurile reparatorii prefigurate, în prezentul litigiu.
Astfel fiind, în mod corect tribunalul a respins cererea reclamanților formulată în această procedură, de chemare în judecată a persoanei căreia prin hotărârile menționate i-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului cu amplasamentul dorit de reclamanți, statuându-se că într-o atare reglementare promovarea unei cereri incidentale, întemeiată pe disp. art. 57 alin. 1 cod proc. civilă, nu este posibilă (încheierea din 14.10.2009).
În legătură cu istoricul titlurilor de proprietate constituite asupra acestui imobil, apelanții reclamanți au susținut că trupul de 30.000 mp nu putea face parte din fosta moșie S., ci că el a aparținut unor etnici germani repatriați înainte de 1947. Aceste susțineri, referitoare la faptul că terenul ar fi fost preluat de statul român de la emigranții germani repatriați în urma încheierii Pactului Ribbentrop Molotov din 1939, sunt vădit nefondate și nesusținute prin nici o probă.
Este real că în actul de rectificare datat 27.07.1950 privind actul de vindere-cumpărare autentificat sub nr. 3334/27.11.1947 se face trimitere la proprietatea emigrantului german Wag I., însă referirea vizează exclusiv terenul din intravilan loc de casă de 440 mp acordat colonistului S. I. în C., .; această precizare nu are însă relevanță cât privește terenul extravilan situat pe raza comunei Anadalchioi.
Nu are relevanță nici invocarea de apelanți, în susținerea acestei ipoteze, a proprietății numitului Bittner Johan, regăsită în registrul de proprietăți 1936-1938 ca lot 18 careul 41, alăturat celor două loturi P. și I. peste care s-au suprapus măsurătorile expertului C.. Proprietarul Bittner deținea, în raport de mențiunile din registrul de proprietăți, între anii menționați, terenul alăturat celui regăsit prin suprapunerea cu planul cadastral 1936-1938, nefiind inclus de către niciuna dintre expertize pe amplasamentul pretins în cauză; prin urmare, toate trimiterile apelanților la consecințele preluării de către statul român a proprietăților acestor etnici germani și de atribuire a lor către coloniștii Tratatului de la C. din 1940 urmează a fi înlăturate.
Vor fi înlăturate și aserțiunile subsidiare legate de apartenența acestui teren preotului S. înainte de anul 1935, dar vândut la acea dată și care nu s-a regăsit între bunurile acestuia expropriate conform Decretului 83/1949, identificate prin expertiza U.-Veriga. Mențiunea apartenenței acestui trup de teren ca fiind în tarlaua S. aparține însuși autorului apelanților, care o declară în actul de trecere în proprietatea statului în anul 1953, când deja terenurile lui S. C. fuseseră preluate de stat în virtutea legii reformei agrare. Mai mult decât atât, Decretul nr. 83/1949 fusese edictat pentru completarea dispozițiilor Legii nr. 187/1945, exproprierea exploatărilor agricole moșierești fiind realizată încă din 1945.
Concluzia dată în raport de probele administrate este că terenul de 30.000 mp s-a aflat în extravilan la data încheierii contractului de vindere-cumpărare între Statul român prin Oficiul Național al Colonizării și autorul reclamanților, apartenența lui de fosta proprietate S., expropriat la rândul său prin legea reformei agrare fiind confirmată de colonist, în anul 1953; ulterior dobândirii lui în 1947, acest teren a trecut în intravilanul orașului C., după cum atesta însuși autorul reclamanților prin ,,actul de trecere în proprietatea statului’’ (și care a constituit indubitabil, în absența altor probe, modalitatea de preluare abuzivă a bunului). Fiind preluat de la autorul reclamanților apelanți în anul 1953, în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, ca teren intravilan, tribunalul nu putea aplica dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001.
IV. Norme incidente. Corelația între prevederile Legii nr. 10/2001 și cele ale Legii nr. 165/2013.
La data înregistrării cererii de chemare în judecată, art. 8 din Legea nr. 10/2001 excludea de la aplicarea acestui act normativ terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și a celor al căror regim juridic era reglementat prin legea fondului funciar nr. 18/1991 și Legea nr. 1/2000.
Aceste prevederi au fost de altfel avute în vedere în primă instanță, stabilindu-se că terenul dobândit de colonistul S. I. era supus dispozițiilor Legii nr. 18/1991, sub imperiul cărora au și fost efectuate anterior demersuri de către bunica reclamanților.
La data de 20 mai 2013 a intrat însă în vigoare Legea nr. 165/2013, care a reprezentat, prin voința legiuitorului, transpunerea în legislația națională a măsurilor cu caracter general prefigurate prin hotărârea-pilot M. A. și alții contra României, 2010, menite să garanteze prin mijloace legale și administrative adecvate respectarea dreptului de proprietate al tuturor persoanelor aflate într-o situație similară celei analizate de CEDO, ținând cont de principiile enunțate în jurisprudența privitoare la aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
Curtea Europeană a arătat că aceste obiective ar putea fi atinse, de exemplu, prin modificarea mecanismului de restituire în aplicare la data pronunțării hotărârii-pilot, cu privire la care s-au constatat anumite lipsuri, prin implementarea urgentă a unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, care să poată menține un just echilibru între diferitele interese în cauză (cu trimitere la cauza V. contra României).
Adoptarea Legii nr. 165/2013 a urmărit această finalitate, de consacrare legislativă unitară și coerentă a diferitelor situații relevate în jurisprudența CEDO în materia legilor reparatorii anterioare, care să asigure totodată un echilibru între necesitatea adoptării unui ,,remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparație’’, pe de o parte, și dificultățile de ordin financiar generate de contextul economic la nivel național, pe de altă parte.
Curtea Europeană a amintit, cu trimitere la reglementările similare europene, că un asemenea deziderat poate conduce la ,,refacerea totală a legislației, care să conducă la reguli de procedură clare și simplificate, ar face sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa, spre deosebire de sistemul actual, ale cărui prevederi sunt dispersate în mai multe legi, ordonanțe și hotărâri. Plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul general al colectivității’’.
În raport de acest raționament, art. 4 din Legea nr. 165/2013, care statuează că de la data intrării în vigoare a acestui act normativ dispozițiile sale devin incidente și în cauzele în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, își găsește pe deplin aplicabilitatea și în prezenta speță.
Astfel fiind, instanța de apel va reține două considerente necesare corectei definiri a normei aplicabile.
Primul se referă la faptul că textul art. 3 pct. 6 din Legea nr. 165/2013 nu dă o definiție nouă sintagmei ,,restituire în natură’’ din art. 1 alin. 1 și art. 7 din Legea nr. 10/2001, prin extinderea posibilității de atribuire a unui alt teren ,,în natură’’, dar pe un alt amplasament. Această viziune este transpusă exclusiv în cadrul Legii 18/1991, pentru că legiuitorul a prevăzut-o explicit doar în cazul ,,reconstituirii dreptului de proprietate pe vechiul amplasament sau pe un alt amplasament’’ – sintagmă utilizată doar în sfera fondului funciar, de unde și terminologia tezei a doua a textului analizat (,,în ceea ce privește terenurile…’’).
Este indubitabil faptul că în noțiunea de ,,imobil’’ se includ din punct de vedere al înțelesului juridic atât construcțiile, cât și terenurile, însă nu trebuie pierdut din vedere că legiuitorul se raportează în cadrul Legii nr. 10/2001 la noțiunea de ,,imobil’’ - referindu-se astfel atât la terenuri, cât și la construcții - iar în cadrul Legii nr. 18/1991 la cea de ,,teren’’, disociere terminologică pe care o menține și în noua reglementare din 2013.
Prin urmare, strict din punct de vedere al interpretării gramaticale a textului indicat, Legea nr. 165/2013 nu a extins, ci a menținut interpretarea dată prin art. 1 și 7 din Legea nr. 10/2001 r., în sensul că restituirea în natură a imobilului preluat în mod abuziv de stat echivalează exclusiv cu atribuirea lui către persoana îndreptățită în măsura în care este liber de construcții sau servituți administrative și dacă nu a intrat legal în patrimoniul unui terț.
În cazul în care nu este posibilă restituirea în natură (în această accepțiune) a unui imobil supus Legii nr. 10/2001, operează de la data intrării în vigoare a legii noi textul art. 1 alin. 2 din Legea nr. 165/2013, anume, unica măsură reparatorie în echivalent va fi cea a compensării prin puncte, conform cap. III.
Cel de-al doilea considerent pe care instanța de apel urmează a-l avea în vedere se referă la interpretarea art. 15 din Legea nr. 165/2013. Astfel, dacă Legea nr. 247/2005 reunea măsurile reparatorii sub forma despăgubirilor pentru toate situațiile prevăzute prin legile speciale, printr-un raționament juridic similar Legea nr. 165/2013 tratează în mod unitar măsurile reparatorii compensatorii atunci când nu este posibilă restituirea în natură (cu semnificația dată de art. 3 pct. 6).
Dacă art. 8 din Legea nr. 10/2001 excludea din sfera de aplicare a legii terenurile din extravilan la data preluării abuzive, textul art. 15 din Legea nr. 165/2013 stabilește că: ,,cererile vizând restituirea terenurilor intravilane, agricole la data preluării abuzive, formulate potrivit Legii nr. 10/2001 republicată, cu modificările și completările ulterioare, se soluționează cu respectarea limitei de 50 de ha de proprietar deposedat, cu condiția ca această suprafață să nu fi fost restituită prin aplicarea legilor fondului funciar’’.
Prin urmare, legiuitorul a transpus în noua reglementare o situație juridică nouă, în sensul că după 20.05.2013 nu se mai pot exclude de la judecată în procedura Legii nr. 10/2001 terenurile agricole la data preluării; instanțele urmează a analiza doar corelarea măsurilor reparatorii de care a beneficiat persoana îndreptățită – atunci când este cazul – în procedura Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 1/2000, dispunând în Legea 10 cu respectarea limitei maxime de 50 de ha pe care ar putea să o primească în mod cumulat persoana îndreptățită.
Pe aceste considerente, instanța va reține că din perspectiva noii legi, faptul că nu s-a putut stabili, pe baza amplasamentului dat de expertize, regimul juridic al imobilului în litigiu nu constituie un impediment în evaluarea măsurilor reparatorii în prezenta cauză.
Ceea ce are relevanță este existența și natura măsurilor reparatorii de care au beneficiat apelanții reclamanți în procedura anterioară a Legii nr. 18/1991, pentru a verifica dacă, din perspectiva art. 15 din Legea nr. 165/2013, sunt îndreptățiți sau nu la măsuri reparatorii.
Or, în speță, nu se poate susține întemeiat – așa cum arată intimații pârâți – că reclamanții s-au prevalat cu succes de prevederile legii fondului funciar, primind conform acesteia o justă reparație prin emiterea titlului de proprietate nr._/115/02.03.1993 pentru suprafața de 0,50 ha pe numele bunicii S. M. și, respectiv, a titlului_/1550/2002 emis conform Legii nr. 1/2000 pentru 4,50 ha, eliberat sub semnătură pe numele ,,S. P.’’.
În hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza S. împotriva României la 29.04.2008 s-a arătat că reclamanții au eșuat în demersul lor de a supune controlului jurisdicțional deciziile autorităților locale pentru a stabili amplasamentul real al terenurilor atribuite în temeiul Legii nr. 18/1991, acțiunea lor fiind respinsă fără a se analiza fondul, pe considerentul competenței exclusive a comisiilor administrative în materie; că rezonabilitatea duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și în special de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamanților și de cel al autorităților competente, precum și de miza litigiului pentru părțile interesate; în speța analizată, CEDO a hotărât că procedura privind anularea titlului de proprietate și restituirea terenului pe amplasamentul pretins în acel dosar de către petenți a depășit caracterul de rezonabilitate, fiind reținută încălcarea art. 6 par. 1 din Convenție.
V. Considerente finale asupra apelurilor formulate.
Constatând, în raport de toate argumentele expuse, că unificarea legislativă adusă prin Legea nr. 165/2013 permite analizarea în prezentul litigiu a existenței unui drept al apelanților la măsura reparatorie a restituirii ,,în natură’’, instanța de apel va avea în vedere că nu are relevanță că s-au derulat procese anterioare pe temeiul Legii nr. 18/1991, față de care reclamanții au deschisă de altfel procedura instituită prin art. 322 pct. 9 cod proc. civilă, după pronunțarea hotărârii CEDO.
Astfel fiind, cum nu s-a probat nici în această procedură și nici în cea derulată conform Legii nr. 18/1991 că terenul pretins a fi restituit în natură s-a aflat pe amplasamentul indicat prin chiar cererea de chemare în judecată, apelanții au dreptul la măsuri reparatorii în echivalent în sensul dat prin Legea nr. 165/2013 pentru terenul de 30.000 mp, respective a compensării prin puncte, conform art. 21 alin. 6 și 7 din lege.
Pe cale de consecință, față de dispozițiile art. 297 alin. 1 cod proc. civilă, având în vedere teza evocării fondului după respingerea acțiunii ca inadmisibilă, va fi admis apelul declarat împotriva sentinței 1059 din 21.10.2009, iar pe fond pârâții urmează a fi obligați să propună măsuri compensatorii conform art. 1 alin. 2 din Legea nr. 165/2013, în favoarea reclamanților, pentru un teren de 30.000 mp din intravilanul mun. C., imposibil a fi restituit în natură.
Cu privire la apelurile declarate la cererile ulterioare judecății fondului:
Reclamanții au formulat apel și față de sentința civilă nr. 54/20.01.2010 a Tribunalului C. vizând aplicarea art. 2812 cod proc. civilă, cât și față de încheierea din 29.03.2010, de îndreptare a erorilor materiale strecurate în cuprinsul sentinței asupra fondului.
Aceste căi de atac urmează a fi respinse, întrucât în mod corect tribunalul a rezolvat cererile ulterioare judecății fondului, de îndreptare a unor greșeli privind numele persoanelor indicate în proces și, respectiv, de completare a dispozitivului cu soluția asupra înscrierii în fals împotriva înscrisurilor prezentate de reclamanți în legătură cu punerea în posesie pe terenul de 4,5 ha și eliberarea titlului de proprietate.
Nu constituie întemeiat obiect al unei cereri de îndreptare a erorilor materiale sau de completare solicitarea de inserare detaliată a unor susțineri exprimate oral cu ocazia închiderii dezbaterilor, dacă ele nu sunt probate prin concluzii scrise adiacente și nu contravin în esență argumentelor aduse de parte; or, reclamanții au solicitat să se includă în practicaua încheierii de dezbateri susțineri legate de interesul personal al avocatului primăriei în acest litigiu și de motivația pentru care apreciază actele emise în procedura Legii 18/1991 ca inopozabile, aspecte care nu au nici o relevanță din perspectiva ansamblului elementelor de probatoriu pe care urma să le aibă în vedere instanțele în legătură cu dreptul afirmat.
Tribunalul C. a argumentat corect că, formulându-se o cerere de verificare de scripte și de declanșare a procedurii prev. de art. 184 cod proc. civilă privind înscrierea în fals, instanța nu era ținută să se pronunțe distinct asupra acesteia ca și în cazul cererii incidentale; această procedură aparte se înscrie în sfera mijloacelor de probă, fiind prevăzută în Secțiunea a II-a ,,Administrarea dovezilor’’ din Capitolul III ,,Judecata’’ și fiind prin urmare tratată în cursul judecății ca și o cerere de administrare de probe, cu verificarea pertinenței și concludenței ei.
Astfel fiind, în mod corect a fost respinsă cererea reclamanților, fondată pe dispozițiile art. 2812 cod proc. civilă, în legătură cu completarea hotărârii fondului cu pronunțarea asupra cererii de verificare de scripte.
Nu putea fi admisă în integralitate nici cererea întemeiată pe dispozițiile art. 281 cod proc. civilă, depusă la termenul din 20.01.2010 (filele 175 – 176 fond). Mențiunile pe care reclamanții le-au solicitat a fi incluse în hotărâre – ca omisiuni în legătură cu susținerile părților – nu au putut fi probate ca fiind efectuate cu ocazia dezbaterilor din 14.10.2009.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Admite apelul declarat de apelanții reclamanți S. D., S. I. D. și D. E., toți cu domiciliul ales în București, .. 145, ., sector 2, împotriva sentinței civile nr. 1059 din 21.10.2009 pronunțate de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți P. M. C., P. M. C. și M. C. PRIN PRIMAR, cu sediul în C., ., județul C.
Anulează sentința civilă nr.1059/21 octombrie 2009 și pe fond admite acțiunea reclamanților.
Obligă pârâții să propună măsuri compensatorii conform art.1 alin.2 din Legea nr.165/2013 în favoarea reclamanților pentru terenul de 30.000 m.p. situat în intravilanul municipiului C., imposibil de restituit în natură.
Respinge apelurile formulate de apelanții reclamanți S. D., S. I. D. și D. E., toți cu domiciliul ales în București, .. 145, ., sector 2, împotriva sentinței civile nr.24/2010 și încheierii din 29 martie 2010 pronunțate de Tribunalul C. în dosarul nr._ .
Definitivă.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 21 octombrie 2013.
Președinte, Judecător,
M. G. Vanghelița T.
Grefier,
C. M.
Jud.fond: C.C. C. ;
R.I.S.
Tehnored.dec.Jud.M.G.
9 ex./29.10.2013
| ← Pretenţii. Decizia nr. 15/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA | Legea 10/2001. Decizia nr. 127/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA → |
|---|
