Legea 10/2001. Decizia nr. 444/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 444/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 04-11-2013 în dosarul nr. 3356/118/2010*
dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ nr. 444/C
Ședința publică din 04.11.2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE - M. G.
JUDECĂTOR - VANGHELITA T.
JUDECĂTOR - G. L.
Grefier - M. D.
Pe rol pronunțarea recursului civil declarat pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C., cu sediul în C., . nr. 18, împotriva deciziei civile nr. 271 din 23 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, având ca obiect acțiune în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu intimata reclamantă S. (fostă R.) C., cu domiciliul procesual ales în C., . nr. 19, ., . L. L. și intimații pârâți M. C. prin PRIMAR și C. L. C., cu sediul în C., . și R. AUTONOMĂ „EXPLOATAREA DOMENIULUI PUBLIC ȘI PRIVAT” C., cu sediul în C., ..
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 28.10.2013 și au fost consemnate în încheierea de ședință din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
Completul de judecată, pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 04.11.2013, dată la care a pronunțat următoarea hotărâre.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C. sub nr._ la 24.03.2010, reclamanta S. C. i-a chemat în judecată pe pârâții M. C. prin Primar, C. L. C. și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea lor la plata sumei de 300.000 lei, reprezentând diferența de valoare a apartamentul nr. 60, situat în C., ., ., jud. C. preluat în proprietatea statului, în baza Decretului nr.223/1974 și care nu a putut fi obținut pe cale unei acțiuni în dosarul civil nr._/212/2007 în care s-a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995.
Prin sentința civilă nr. 858/06.05.2010, Tribunalul C., a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei fiind în favoarea Judecătoriei C., cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe sub același număr la 14.05.2010
La 28.10.2010, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a depus note de ședință prin care a formulat și o cerere de chemare în garanție a Regiei Autonome Exploatarea Domeniului Public și Privat C., pentru comisionul de 1 % încasat din prețul imobilului.
La 15.12.2010, R.A.E.D.P.P. C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii principale ca inadmisibilă, în principal, iar pe fond, ca neîntemeiată; cu privire la cererea de chemare în garanție partea a solicitat respingerea acesteia ca tardivă, pe motiv că a fost depusă după expirarea termenului prevăzut de art. 134 C. pr. civ.; s-a mai susținută că acesta este și neîntemeiată în fond deoarece comisionul de 1% din prețul imobilului reprezintă prețul mandatului stabilit de lege pentru formalitățile aferente operațiunii de vânzare a apartamentului.
Prin sentința civilă nr._/28.06.2012, Judecătoria Constanta a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă, a respins cererea pârâtului S. R. de chemare în garanție și a obligat acest pârât la plata către R.A.E.D.P.P. C. a sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul apărătorului ales.
Pentru a pronunța această soluție referitor la cheltuielile de judecată, judecătoria a reținut că cererea chemarea în garanție apare ca neîntemeiată deoarece pârâții principali nu au căzut în pretenții astfel că reclamantul din această cerere se impune a fi obligat la plata onorariul avocatului ales în temeiul art. 274 C. pr. civ.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul S. R., prin care a criticat hotărârea primei instanțe pentru nelegalitate și netemeinicie schimbarea acesteia în parte în sensul respingerii cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.
În motivarea apelului s-a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 274 C. pr. civ. partea care cade în pretenții va fi obligată la cerere să plătească cheltuieli de judecată, iar instanța supremă a dat o decizie de îndrumare potrivit căreia la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată trebuie să stea culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile de judecată, iar în cazul de față procesul nu s-a derulat din vina chematei în garanție, situație care atrage modificarea hotărârii instanței de fond. În argumentarea acestei critici, s-a mai arătat că și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului partea care a câștigat procesul nu va obține rambursarea unor cheltuieli, decât în măsura în care se dovedește realitatea, necesitatea si caracterul rezonabil al acestora.
Prin decizia civilă nr. 271/23.04.2013, Tribunalul C. a respins apelul ca nefundat, apreciind că, întrucât chemata în garanție R.A.E.D.P.P. Constanta și-a formulat toate apărările inclusiv pe fondul cauzei, prin angajarea apărătorului convențional, în interpretarea dată art. 274 alin.1 C. pr. civ., pârâtul trebuie să suporte cheltuieli de judecată ce derivă din această cerere, respectiv onorariul apărătorului ales de 300 de lei, ocazionat în proces .
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul-pârât S. R., prin care a criticat hotărârea instanței de apel pentru nelegalitate și netemeinicie prin prisma prevederilor art. 299-316 C. pr. civ. (fără a indica vreuna dintre prevederile art. 304), solicitând modificarea hotărârii atacate cu consecința respingerii cheltuielilor de judecată.
În motivarea căii de atac, s-a arătat că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală dedusă din expresia „partea care cade în pretenții”, obligația de plată a cheltuielilor de judecată fiind subsumată existenței culpei procesuale, partea care a pierdut procesul fiind obligată să suporte cheltuielile de judecată efectuate de către acela care a câștigat procesul.
Recurentul a mai susținut, în ceea ce privește cererea de chemare în garanței, că prin intermediul acesteia se urmărește realizarea unei obligații de garanție sau de despăgubire, în ipoteza în care partea respectivă ar pierde procesul, însă în această situație nu se poate vorbi de faptul că, din vina chematului în garanție s-a purtat procesul, cheltuielile de judecată acționând ca veritabile sancțiuni procedurale. Culpa procesuală trebuie apreciată în raport cu miza procesului, cu importanța capetelor de cerere admise, iar nu cu împrejurările formale.
În continuarea acestei argumentații din recursul pârâtului s-a susținut că, din economia dispozițiilor mai sus invocate rezultă că înscrisul doveditor din care să reiasă angajarea unui avocat, precum și întinderea obligațiilor acestuia este contractul încheiat în conformitate cu art. 28 din Legea nr. 51/1995, iar nu o chitanță sau ordin de plată din care să rezulte plata unei sume de bani unui avocat de către chematul în garanție.
De aceea, recurenta este de părere că, în condițiile în care contractul mai sus precizat nu a fost prezentat este evident că nu se poate verifica identitatea dintre avocatul care a fost remunerat și cele ce a reprezentat partea în faza de judecată și nici întinderea obligațiilor acestuia.
Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurent, curtea constată că recursul este neîntemeiat și urmează a fi respins ca atare.
Referitor la excepția nulității recursului pârâtului S. R., curtea observă că, în calea sa de atac, această parte a indicat motivul de nelegalitate (este just, prezentat drept cauză și de „netemeinicie”) prevederile art. 299-316 C. pr. civ.; în dezvoltarea acestei critici, S. R. a prezentat mai multe argumente vizând interpretarea și aplicare art. 247 C. pr. civ.
În acest context, deoarece motivele de recurs vizează exclusiv nelegalitatea, recursul fiind o cale de atac extraordinară, trebuie observat că, instanța de recurs nu are dreptul de a face un control complet al hotărârii atacate, ci unul limitat la nelegalitate, pentru motivele invocate expres, legiuitorul înțelegând să excludă din atribuțiile instanței de recurs controlul oricărei netemeinicii, hotărârea pronunțându-se fără posibilitatea readministrării probelor și fără o nouă judecată în fond.
În aceste condiții, trebuie amintit că, prin cererea de recurs, mai exact prin motivele de modificare și casare care se formulează, nu se poate întregi cererea de chemare în judecată, nu se poate schimba obiectul cauzei acesteia, ci doar pot formula exclusiv critici cu privire la modul în care instanța de apel a soluționat decizia recurată; cu alte cuvinte, în recurs nu se pot formula orice fel de nemulțumiri față de hotărârea atacată, căci recursul nu este un nou apel, ci partea nemulțumită trebuie să precizeze punctual care sunt motivele de nelegalitate care ar afecta hotărârea atacată sau, redactarea recursului său să permită instanței încadrarea lor în vreunul dintre motivele prevăzute de art. 304 C. pr. civ. (art. 306 alin. 3 vorbește, oricum, despre o „indicare greșită a motivelor de recurs” situație care, deci, presupune o precizare a unor critici proprii dar care, din ignoranță sau simplă inadvertență, nu au primit o calificare juridică corectă).
De aceea, cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii care se atacă pe această cale care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 304 C. pr. civ., iar simpla nemulțumire a părții de hotărârea pronunțată nu este suficientă, după cum nu este suficientă nici afirmația generală că hotărârea atacată este nelegală („și netemeinică” – deși acest aspect nu privește instanța de recurs) recurentul fiind obligat să-și sprijine recursul pe cel puțin unul din motivele prevăzute limitativ de lege.
În aceste condiții, este imperativ că recursul să fie exercitat doar pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. pr. civ., deoarece în recurs se aplică cu mai puternic cuvânt principiul că judecătorul nu se sesizează din oficiu - judex non procedat ex oficio – în a căuta motive de nelegalitate a hotărârii recurate.
Potrivit art. 303 C. pr. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs; termenul pentru depunerea motivelor se socotește de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte, legea - art. 306. alin.1 C. pr. civ. – stabilind că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal.
Or, după cum s-a arătat anterior, în calea sa de atac, pârâtul S. R. a precizat un temei de nelegalitate care poate fi incadat în prevederile art. 304 pct. 9 C. pr. civ.cât și argumentele sale ce l-au determinat să formuleze calea de atac, iar pretenția intimatei conform căreia recursul nu ar conține critici de nelegalitate, nu poate fi analizată decât după verificarea pe fond a îndeplinirii condițiilor art. 304 pct. 9 C. pr. civ. raportat la recursul pârâtului S. R., ceea ce înseamnă că excepția de nulitate se impunea a fi respinsă.
Instituția cheltuielilor de judecată este conținută de art. 274-277 C. pr. civ., din a căror reglementare reiese și definirea noțiunii: o suma de bani pe care este obligat să o plătească, pe baza unei hotărâri judecătorești, cel care a pierdut un proces părții care a câștigat procesul.
Cheltuielile de judecată reprezintă, potrivit definiției de mai sus, o sumă de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câștigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluționat prin hotărâre judecătorească.: taxele de timbru, timbru judiciar, onorariile avocaților și experților, cheltuieli făcute pentru administrarea probelor ori pentru deplasarea părților și martorilor la instanță, sumele plătite pentru deplasarea instanței cu ocazia cercetării locale precum salariul cuvenit părților sau martorilor pentru ziua când s-au deplasat la instanță și pe care nu le-au încasat de la locul lor de muncă.
Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părții „care cade în pretenții”, culpa procesuală - ce constă în formularea unei cereri, exercitarea unei acțiuni ori susținerea unor apărări neîntemeiate - este cea care fundamentează fiecare sumă la care va fi obligată partea care a căzut în pretenții, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul unei instanțe a unei cereri, acțiuni ce se dovedește a fi neîntemeiată (deci determinarea pârâtului de a ieși din pasivitatea confortabilă pe care i-o asigură prezumția că nu datorează nimic nimănui), fie susținerea unor apărări neîntemeiate (care echivalează cu zădărnicirea reclamantului în încercarea sa de a răsturna prezumția relativă sus amintită); astfel înțeleasă culpa procesuală pe care se întemeiază reglementarea din art. 274 C. pr. civ., „partea care cade în pretenții” poate fi atât reclamantul, cât și pârâtul.
Reclamantul este în culpă procesuală dacă cererea de chemare în judecată a fost anulată ca netimbrată, ori calea de atac exercitată a fost anulată ca netimbrată; dacă cererea s-a perimat; dacă a chemat în judecată o persoană străină de raportul juridic dedus judecății; dacă renunță la judecată sau la dreptul subiectiv; dacă pretențiile sale nu sunt întemeiate, în tot sau în parte (caz în care culpa procesuală privește partea de pretenții considerate neîntemeiate).
Culpa procesuală aparține pârâtului: dacă nu și-a executat obligațiile, astfel încât s-a admis acțiunea reclamantului; dacă își execută obligațiile pe parcursul procesului; dacă pârâtul și-a executat obligația înainte de sesizarea instanței, dar nu l-a înștiințat pe reclamant, ceea ce a determinat declanșarea procesului.
Stabilind că temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este atitudinea procesuală culpabilă a părții care a căzut în pretenții, rezultă că fapta acesteia declanșează o răspundere civilă delictuală al cărei conținut îl constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat, de restituire a sumelor pe care partea care a câștigat procesul a fost nevoită să le realizeze.
Așadar natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părții care a câștigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții.
În sensul celor arătate este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor de rambursare a cheltuielilor de judecata, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil; de aceea, instanța trebuie să cerceteze cu atenție înscrisurile doveditoare depuse de părți, pentru a le acorda doar cheltuielile efectiv alocate pentru susținerea acelui proces, întrucât aceste cheltuieli au caracter de despăgubire pentru partea îndreptățită a le primi, neputându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără justă cauză pentru parte, chiar prin mijlocirea instanței.
Dispozițiile dreptului intern conform cărora partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil, au fost confirmate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (ex.: în cauza C. împotriva României, cauza S. și alții împotriva României, cauza S. și alții împotriva României, cauza R. împotriva României, cauza P. împotriva României ș.a.) care a stabilit că cheltuielile de judecată cuprind acele sume de bani care în mod real, necesar și rezonabil au fost plătite de partea care a câștigat procesul în timpul și în legătură cu acel litigiu.
Or, după cum a arătat și tribunalul (într-adevăr, judecătoria nu avea o motivare corespunzătoare asupra capătului de cerere privind cheltuielile de judecată, dar acest neajuns a fost înlăturat de instanța de apel), R.A.E.D.P.P. nu figurează ca parte în procesul deschis de reclamanta S. C.; abia după cererea de chemare în garanței privind comisionul de 1%, această regie a căpătat drepturi și obligații în cauză și aceasta, datorită exclusiv atitudinii procesuale a pârâtului S. R. care a formulat pretenții proprii referitor la R.A.E.D.P.P. în eventualitatea în care la rândul său ar fi fost obligat la despăgubiri de către reclamanta inițială.
După cum rezultă din definiția dată de art. 60 C. pr. civ., cererea de chemare în garanție este o formă de utilizare a dreptului la acțiune de către oricare dintre părțile unui proces deja început, prin care se cheamă în judecată o persoană care nu figura în raporturile juridice stabilite prin cererea introductivă de instanță.
D. fiind caracterul său incidental, cererea de chemare în garanție are o autonomie proprie dată nu numai de interpretarea art. 60 alin 1 și art. 63 C. pr. civ., dar în special de împrejurarea că, niciodată, prin intermediul acestui tip de cerere nu se leagă raporturi între cel chemat în garanție și cel care a recurs la dispozițiile art. 60, respectiv că cel introdus în proces pentru a garanta nu poate fi obligat decât de cel în favoarea căruia este stabilită obligația de răspundere, iar nu direct față de adversarul acestuia.
Constatarea expusă are consecințe și în privința aplicării art. 274 C. pr. civ., astfel încât, în cazul respingerii atât a acțiunii introductive cât și a cererii de chemare în garanție formulată de pârât, cheltuielile ocazionate de această cerere vor trebui suportate de către pârât care și-a rezervat calea în despăgubiri, chiar dacă această pretenție nu a fost analizată în fond (adică urmare a constatării inexistenței obligației de garanție), ci doar ca o consecință a raportului de accesorialitate între cererea inițială și chemarea în garanție.
În aceste condiții, cum în mod evident cheltuielile de judecată dovedite de pârâtul din cererea de chemare în garanție au fost prilejuite numai ca urmare a formulării de către recurent a cererii în despăgubiri, intimatul era îndreptățit la obținerea acestora direct de la pârâtul S. R., fiind fără relevanță că acțiunea în pretenții a reclamantei a fost respinsă ca inadmisibilă.
În fine, argumentele din recurs referitoare la dovada cheltuielilor de judecată ale intimatei sunt în mod apodictic nepertinente, R.A.E.D.P.P. făcând dovada angajării unui avocat în pricină (delegația sera AV nr._ în care se arată că s-a încheiat contractul nr. 194/25.11.2010 – fila 38 dosar judecătorie), căruia i s-a achitat un onorariu de 300 lei (conform ordinului de plată nr. 1301/28.01.2011 – fila 130), toate susținerile privind art.28, art. 29 și art. 31 alin 3 din Legea nr. 51/1995 fiind complet străine de problema în discuție în prezenta cale de atac.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepția nulității recursului.
Respinge recursul declarat de pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C., cu sediul în C., . nr. 18, împotriva deciziei civile nr. 271 din 23 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă S. (fostă R.) C., cu domiciliul procesual ales în C., . nr. 19, ., . L. L. și intimații pârâți M. C. prin PRIMAR și C. L. C., cu sediul în C., . și R. AUTONOMĂ „EXPLOATAREA DOMENIULUI PUBLIC ȘI PRIVAT” C., cu sediul în C., ., ca neîntemeiat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 04.11.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. G. VANGHELIȚA T. G. L.
Grefier
M. D.
tehnored. dec. jud. G.L. 07.03.2014/2 ex.
| ← Uzucapiune. Decizia nr. 33/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA | Grăniţuire. Decizia nr. 443/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA → |
|---|
