Legea nr. 10/2001. Teren concesionat nelegal în perioada indisponibilizării imobilului prin notificarea formulată de persoana îndreptățită, conform Legii nr. 10/2001.
| Comentarii |
|
Acțiune în restituire a contravalorii folosinței terenului concesionat. Prescripția de la acțiune. Momentul începerii cumulului prescripției.
În speță reclamantul a solicitat instanței de fond angajarea răspunderii civile delictuale a părților care, cu încălcarea dispozițiilor art. 21 al (5) din Legea nr. 10/2001, au încheiat două contracte de concesiune cu privire la o suprafață de teren ce făcea obiectul Legii nr. 10/2001, urmare a notificării formulată de reclamant, solicitând anularea contractelor de concesiune şi obligarea pârâților vinovați la plata contravalorii folosinței terenului de care a fost privat reclamantul.
Pentru a ocroti dreptul victimei legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripției de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat prin faptă ilicită (delict civil) şi implicit, al naşterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea ei, stabilind astfel că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
În jurisprudența sa instanța de contencios european a drepturilor omului a stabilit că valoarea de piață a unor proprietăți nu se stabileşte în funcție de „condiții ipotetice”, iar potențialul de dezvoltare trebuie să fie unul concret realizabil şi sustenabil de probare (ex: „un proiect de exploatare economică a proprietății care începuse să se realizeze”- Cauza Papanichopulos ş.a. contra Greciei, hotărârea din 31 octombrie 1995 sau existențe unui „certificat prealabil de urbanism… pentru construirea unui antrepozit şi a unor birouri” –cauza Pine Valley Development Ltd. ş.a. contra Irlandei, hotărârea din 9 februarie 1993).
Art. 14 din Legea nr. 10/2001
Art. 8 din Decretul nr. 167/1958
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 6597/118/20.05.2011 reclamantul C.T. a chemat în judecată pe pârâții SC A. GNL SRL, Consiliul Local al oraşului Eforie Sud, Oraşul Eforie Sud prin Primar şi Primarul Oraşului Eforie Sud solicitând ca prin hotărâre judecătorească:
să se constate nulitatea absolută a contractelor de concesiune nr.86/14.08.2001 şi nr.87/14.08.2001 încheiate între pârâți
să se dispună evacuarea SC A. GNL SRL de pe terenul proprietatea reclamantului;
să fie obligată pârâta SC A. GNL SRL să ridice toate construcțiile aflate pe terenul proprietatea reclamantului sau să fie autorizat reclamantul să le desființeze pe cheltuiala pârâților;
să fie obligați pârâții la plata sumei estimată provizoriu la 2000 lei cu titlul de daune produse prin lipsirea de folosința terenului în suprafață de 262,5 mp în perioada 22.08.2005-15.03.2011 şi cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii se arată că urmare a pronunțării sentinței civile nr.1055/30.06.2005 a Tribunalului Constanța a fost emisă Dispoziția nr.416/22.08.2005 a Primarului Oraşului Eforie Sud prin care s-a restituit reclamantului în natură terenul în suprafață de 600 mp, lotul 970 din parcelarea Movila Techirghiol însă grevat de o serie de contracte de concesiune, notificarea reclamantului fiind înregistrată la Primăria oraşului Eforie sub nr.156/16.07.2001.
Susține reclamantul că deşi s-a realizat predarea în fapt a posesiei prin procesul verbal întocmit la data de 18.04.2006, reclamantul a luat la cunoştință de conținutul contractelor de concesiune abia cu ocazia întocmirii documentației cadastrale în 2008. Reclamantul a aflat, când primăria a predat expertului cadastrist contractele, că cele două contracte de concesiune au fost încheiate de fapt după data la care fusese notificat terenul în baza Legii 10/2001.
Chiar şi în condițiile în care reclamantul a luat la cunoştință de modalitatea nelegală de încheiere a contractelor, a înțeles să notifice pârâții pentru identificarea persoanelor care au edificat construcția provizorie pe lotul 6, nespecificată în Dispoziția de restituire, pentru a lua măsurile legale iar societatea comercială pentru a încheia contract legal cu noul proprietar; pârâții nu au înțeles să dea curs notificării.
În aceste condiții, susține reclamantul, sunt incidente disp. art.21 alin.5 din Legea nr.10/2001 care prevăd că „Sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri şi/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi.”
Fiind vorba de o nulitate absolută, nici una din părți nu se poate prevala de buna credință, mai mult cu cât în conformitate cu disp. art.11 din Legea nr.50/1991 aveau obligația de a solicita date cu privire la dreptul de proprietate asupra terenului şi dacă face obiectul Legii nr.10/2001.
Culpa în edificarea construcției provizorii aparține unității administrative care a permis concesionarea după notificarea restituirii terenului.
Cu privire la ultimul capăt de cerere, reclamantul invocă disp. art.33 din Legea 10/2001, apreciind că pârâții trebuie să răspundă pentru prejudiciul cauzat de lipsa de folosință a terenului, în condițiile art.1073 c.civ., susținând că se fac împreună responsabili, unitatea deținătoare pentru încasarea redevenței iar societatea pârâtă pentru folosința terenului reclamantului, solidaritatea răspunderii izvorând din conivența frauduloasă a acestora.
În dovedirea acțiunii a înțeles să se folosească de proba cu înscrisuri, interogatorii, expertiză.
Pârâții nu au formulat întâmpinare.
La termenul de judecată din 02.06.2011, pârâții Consiliul Local al oraşului Eforie Sud, Oraşul Eforie Sud prin Primar şi Primarul Oraşului Eforie Sud au invocat excepția prescripției dreptului la acțiune având ca obiect obligarea la despăgubiri pentru perioada 22.08.2005-20.04.2008, excepție asupra căreia instanța s-a pronunțat prin încheierea de şedință din acea dată, în temeiul art.137 al.1 C.p.c., în sensul că a admis excepția pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 1 din Decretul nr.167/1958 - Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege iar conform art.3 din acelaşi act normativ - Termenul prescripției este de 3 ani, iar în raporturile dintre organizațiile socialiste, de 18 luni.
Dreptul reclamantului de a cere despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului său restituit în temeiul Legii nr.10/2001, s-a născut la data de 22.08.2005 data emiterii Dispoziției de restituire nr.416 în care reclamantul este înştiințat că imobilul este grevat de contracte de concesiune, respectiv şi cele cu nr.86 şi 87 din 14.08.2001.
Aşadar la data intrării imobilului în proprietatea sa, 22.08.2005 s-a născut şi dreptul reclamantului de a cere despăgubiri pentru lipsa de folosință, drept de creanță care se prescrie în termenul stabilit de art.3 din decretul sus menționat, respectiv 3 ani. Întrucât reclamantul a introdus acțiunea în instanță la data de 20.04.2011, se constată că pentru perioada 22.08.2005-20.04.2008, dreptul la acțiune este prescris.
Procedând la soluționarea în fond a cauzei, instanța a administrat proba cu înscrisuri precum şi expertiza judiciară având ca obiectiv stabilirea contravalorii lipsei de folosință a terenului în suprafață de 262,50 mp pentru perioada 20.04.2008- 15.03.2011. Pârâtul Oraşul Eforie a răspuns la interogatoriul formulat de reclamant, pârâta SC A. GNL SRL nu a răspuns la interogatoriu, atitudinea sa procesuală urmând a fi interpretată de instanță drept un început de dovadă în favoarea reclamantului, potrivit art.225 c.p.c.
Prin sentința civilă nr. 2225/26.04.2012 Tribunalul Constanța a admis în parte cererea reclamantului C.T. şi a constatat nulitatea contractului de concesiune nr. 86/14.08.2001 şi nr. 87/14.08.2001, încheiate între Consiliul Local Eforie şi S.C. A. GNL S.R.L.
A dispus evacuarea pârâtului S.C. A. GNL S.R.L. din imobilul proprietatea reclamantului, situat în Eforie Sud, str. I.M., lot nr.4 în suprafață de 82,5 mp şi lot nr.5 în suprafață de 127,5 mp.
A obligat pârâtul S.C. A. GNL S.R.L. să ridice toate construcțiile aflate pe terenul proprietatea reclamantului în termen de 60 de zile de la comunicarea prezentei hotărâri sau în caz contrar autorizează reclamantul să ridice construcțiile pe cheltuiala pârâtului.
A obligat pârâții Consiliul Local Eforie, Oraşul Eforie prin Primar şi Primarul Oraşului Eforie, în solidar, la plata sumei de 16.208 euro reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului pentru perioada 20.04.2008-15.03.2012.
A obligat în solidar, toți pârâții, la plata sumei de 2276,59 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție Tribunalul Constanța a reținut în esență că reclamantul a notificat Oraşul Eforie la data de 16 iulie 2001 în vederea restituirii în natură a terenului în suprafață de 600 mp, lotul 970 din parcelarea Movilă Techirghiol, Eforie Sud, iar prin Dispoziția nr. 416/22.08.2005 Primarul Oraşului Eforie a dispus restituirea în natură a terenului notificat, cu mențiunea că terenul este grevat în parte de următoarele contracte de concesiune: nr. 208/1999, nr. 83/2001, nr. 84/2001, nr. 80/2001, nr. 86/2001 (82,5 mp) şi nr. 87/2001 (127,5 mp) conform art. 7, 9, 23 al. (1) şi (3) şi art. 14 al.(2) din Legea nr. 10/2001.
Obiectul sesizării primei instanțe l-a constituit anularea a două contracte de concesiune, contractul nr. 86/14.08.2001 şi nr. 87/14.08.2001 încheiate între Oraşul Eforie şi Consiliul Local Eforie prin Primar în calitate de concedent şi S.C. A. GNR
în calitate de concesionar, cu obligarea pârâților la plata daunelor produse prin lipsirea de folosință a terenului în suprafață de 262,50 mp în perioada 22 august 2005-15 martie 2011.
Tribunalul Constanța a reținut că cele două contracte de concesiune au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor art. 21 al. (5) din Legea nr. 10/2001, în perioada în care bunul era indisponibilizat în procedura Legii nr. 10/2001 declanşată prin notificarea reclamantului situație în care actele de concesiune sunt lovite de nulitate.
Urmare a constatării nulității celor două contracte ce grevau terenul, în temeiul art. 480 cod civil reclamantul este îndreptățit să beneficieze de toate prerogativele dreptului de proprietate, inclusiv de folosința ternului ce a făcut obiectul concesiunii, situație în care s-a dispus obligarea pârâtei S.C. A. GNR S.R.L. de a–şi ridica toate construcțiile realizate pe ternul concesiona şi de a lăsa acest teren liber la dispoziția reclamantului.
În ceea ce priveşte cererea de acordare a despăgubirilor materiale constând în contravaloarea lipsei de folosință reclamată în acțiune, Tribunalul Constanța a reținut că prin acțiunea pârâților semnatari ai contractului de concesiune lovit de nulitate reclamantul a fost lipsit de folosința unei părți din imobilul său – teren în suprafață de 206,40 mp, existența şi mărimea prejudiciului urmând a fi raportată la această suprafață de teren. Instanța şi-a însuşit concluziile raportului de expertiză întocmit de ing. G.M., în sensul că valoarea despăgubirilor aferente perioadei 20 aprilie 2008-15 martie 2011 pentru terenul în suprafață de 206,40 mp este de 13.136,95 euro, înlăturând pretențiile reclamantului în sensul ca aceste despăgubiri să fie calculate prin raportare la contractul de închiriere pentru terenul limitrof încheiat de reclamant cu un terț. Instanța de fond a statuat că nu se poate aprecia în abstract că, un posibil contract de închiriere încheiat pentru terenul în litigiu, în urma negocierii părților interesate, s-ar situa exact în aceleaşi coordonate cu cel deja încheiat, aceste despăgubiri pretinse de reclamant având un caracter pur speculativ, nefondat probator.
Împotriva hotărârilor Tribunalului Constanța, în termen legal au declarat recurs atât reclamantul C.T., cât şi pârâții Consiliul Local Eforie prin Primar şi Primarul Oraşului Eforie.
Reclamantul C.T. a criticat legalitatea încheierii din 2 iunie 2011 şi a sentinței civile nr. 2225/26.04.2012 pronunțată de Tribunalul Constanța conform art. 304 pct. 7 şi 9 Cod procedură civilă sub următoarele aspecte:
În mod greşit prin încheierea din 2 iunie 2011 Tribunalul Constanța a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 22 august 2005- 20 aprilie 2008, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
Determinând ca termen de începere a cursului prescripției data emiterii Dispoziției de restituire a terenului 22 august 2005, instanța a făcut o greşită aplicare în cauză a dispozițiilor art. 8 al. (2) din Decretul Lege nr. 167/1958, întrucât la acel moment recurentul nu avea cum să cunoască paguba, întinderea pagubei şi persoanele care ar fi fost răspunzătoare de această pagubă, în condițiile în care Oraşul Eforie nu a comunicat reclamantului conținutul contractului de concesiune şi numele concesionarilor.
În egală măsură instanța a omis să analizeze notificarea reclamantului din 15 octombrie 2008 prin care acesta cere unității administrativ teritoriale să indice numele persoanei care ocupă abuziv proprietatea sa, notificare la care nu s-a răspuns niciodată.
Instanța de fond, în soluționarea capătului 4 din cerere = obligarea pârâtei unitatea administrativ teritorială să plătească reclamantului contravaloarea lipsei de folosință a terenului – s-a bazat pe concluziile unei expertize care nu a avut niciodată ca obiectiv măsurarea terenului ocupat de pârâta S.C. A. GNR S.R.L.
Instanța de fond s-a raportat numai la suprafața de teren de 206,4 mp, deşi reclamantul a fost lipsit de folosința unui teren de 262,5 mp, iar pentru stabilirea despăgubirilor s-a raportat la o valoare inferioară celei pretinse de reclamant, omologând o expertiză care şi-a depăşit limitele competențelor şi a obiectivelor stabilite prin încheierea din 2 iunie 2011.
Limitând judecarea cauzei numai la actele anulate care vizau o suprafață de teren de 206,4 mp instanța de judecată a refuzat să acorde despăgubiri pentru împiedicarea folosirii celor 62,5 mp de către aceeaşi concesionară, dar fără a avea acte pentru diferența de 62,5 mp.
Întrucât reclamantul a făcut dovada existenței unui contract de închiriere pentru o altă porțiune din terenul restituit în natură şi pentru care s-a probat că a încasat în anul 2010 - 2011 un preț de 1,79 euro/mp se impunea ca la stabilirea cuantumului despăgubirilor să fie avută în vedere această valoare, iar nu valoare de piață a chiriilor de 1,24 euro/mp reținută prin expertiză, contrară chiar notei de completare nr. 1 la raportul de expertiză tehnică.
La rândul lor, recurenții pârâți Consiliul Local Eforie, Oraşul Eforie prin Primar şi Primarul Oraşului Eforie au criticat legalitatea hotărârii Tribunalului Constanța conform art. 304 pct. 3 şi 9 Cod procedură civilă pentru următoarele motive:
În mod greşit instanța de fond a constatat nulitatea absolută a contractelor de concesiune nr. 86/2001 şi nr. 87/2001, în condițiile în care cele două contracte de concesiune au fost încheiate ca urmare a HCL nr. 136 din 31 mai 2001, anterior formulării notificării de către reclamant.
Cum notificarea reclamantului a fost formulată la data de 16 iulie 2001, deci după aprobarea încheierii celor două contracte, nu se poate reține în mod judicios că
terenul nu putea face obiectul contractului de concesiune nr. 86 din 14 august 2001 şi nr. 87 din 14 august 2001.
Mai mult, niciodată nu s-a putut identifica suprafața de 262,5 mp din suprafața totală de 600 mp restituiți în natură reclamantului pentru a se stabili dacă într-adevăr obiectele celor două contracte de concesiune afectează sau nu proprietatea reclamantului, întrucât recurenții pârâți nu dețin un plan de situație întocmit de o persoană autorizată A.N.E.P.I.
În mod nelegal prima instanță a dispus obligarea celor trei pârâți la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru terenul concesionat, întrucât pe de o parte pârâții nu au calitate procesuală pasivă în acest capăt de cerere, întrucât prin Dispoziția nr. 416/22.08.2005 s-a dispus restituirea în natură a întregului teren de 600 mp fostului proprietar –reclamantul în litigiu, iar pe de ală parte reclamantul avea posibilitatea să se subroge în drepturile concedentului conform art. 14 din Legea nr. 10/2001.
Starea de pasivitate a reclamantului nu poate fi imputată recurenților pârâți cât timp din propria culpă reclamantul nu a depus diligențe imediat după restituirea terenului de a încheia un nou contract de concesiune cu concesionarul terenului în litigiu.
Hotărârea Tribunalului Constanța a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 2 Cod procedură civilă referitoare la competența materială a tribunalului, în raport de obiectul cererii şi în valoarea sa, competența aparținând în primă instanță judecătoriei, în speță fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă.
Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanța în raport de criticile recurenților constată următoarele:
În referire la recursul formulat de recurentul reclamant C.T., Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Critica recurentului reclamant ce vizează soluționarea greşită a excepției prescrierii dreptului la acțiune cu privire la cererea de acordare a contravalorii lipsei de folosință a terenului pentru perioada 22 august 2005- 20 aprilie 2008 se reține a fi nefondată.
În cazul acțiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită şi în cazurile asimilate, prescripția începe se curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.
În acest sens art. 8 din Decretul nr. 167/1958 prevede „Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Dispozițiile alineatului precedent se aplică prin asemănare şi în cazul îmbogățirii fără just temei.
În speță reclamantul a solicitat instanței de fond angajarea răspunderii civile delictuale a părților care, cu încălcarea dispozițiilor art. 21 al (5) din Legea nr. 10/2001, au încheiat două contracte de concesiune cu privire la o suprafață de teren ce făcea obiectul Legii nr. 10/2001, urmare a notificării formulată de reclamant,
solicitând anularea contractelor de concesiune şi obligarea pârâților vinovați la plata contravalorii folosinței terenului de care a fost privat reclamantul.
Prin urmare, în raport de obiectul acțiunii deduse judecății în referire la capătul de cerere nr. 4, (ce viza acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului concesionat), în speță sunt deplin aplicabile dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
Această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive, cuprinsă în art. 8 din decret, se distinge prin stabilirea alternativ a două momente de la care prescripția începe să curgă: - fie momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea, fie de la momentul obiectiv al datei la care trebuia, după împrejurări, să cunoască acele elemente.
Pentru a ocroti dreptul victimei legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripției de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat prin faptă ilicită (delict civil) şi implicit, al naşterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea ei, stabilind astfel că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Pe de altă parte, solicitarea începerii cursului prescripției dreptului la acțiune în reparație pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite, de la data când cel păgubit a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea reprezintă neajunsul de a amâna în unele cazuri, data începerii cursului prescripției un timp prea îndelungat, ceea ce ar contraveni scopurilor urmărite de legiuitor prin instituția prescripției extinctive: limpezirea – în timp scurt - a raporturilor juridice. De aceea, pentru a înlătura acest inconvenient legiuitorul s-a văzut nevoit să stabilească un al doilea moment – obiectiv, - de la care începe să curgă prescripție dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, dată când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea; în felul acesta, titularul dreptului la acțiune căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să înainteze acțiunea în răspundere civilă.
În speță se reține că reclamantul a susținut că a fost prejudiciat prin încheierea contractului de concesiune nr. 86 din 14 august 2001 şi nr. 87 din 14 august 2001 încheiate între Consiliul Local Eforie prin Primar în calitate de concedent şi S.C. A. GNR S.R.L. În calitate de concesionar, acte încheiate în perioada în care terenul concesionat era indisponibilizat ca urmare a procedurilor declanşate în temeiul Legii nr. 10/2001.
În raport de dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune pentru repararea prejudiciului suferit ca urmare a lipsirii reclamantului de folosința terenului concesionat s-a născut nu de la data încheierii contractelor lovite de nulitate, ci de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.
În acest sens se constată că, în mod judicios, Tribunalul Constanța a reținut că data de la care a început să curgă termenul de prescripție de trei ani a fost data de 22
mai 2005, dată la care reclamantul a luat cunoştință de Dispoziția nr. 416/22.08.2005 de restituire în natură a terenului în suprafață de 600 mp.
În cadrul acestei dispoziții se menționează în mod expres că terenul restituit reclamantului face obiectul contractelor de concesiune nr. 86 din 14 august 2001 şi nr. 87 din 14 august 2001, fiind menționată expres şi suprafața de teren afectată de concesiune.
Prin urmare, toate elementele cerute de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 au fost cunoscute de reclamant de la data emiterii deciziei nr. 416/22.08.2005 şi anume: existența unor contracte de concesiune încheiate în anul 2001, în perioada în care terenul era indisponibilizat ca urmare a procedurii declanşată de reclamant conform Legii nr. 10/2001- (aceste contracte lovite de nulitate fiind izvorul răspunderii delictuale a unității administrativ teritoriale) şi persoana ce se face răspunzătoare de acest prejudiciu - în speță unitatea administrativ teritorială prin organele sale deliberative – Consiliul Local Eforie şi Primarul Oraşului Eforie, care au hotărât şi ulterior au perfectat actul cauzator de prejudicii.
Împrejurarea că beneficiarul concesiunii nu a fost menționat în dispoziția de restituire în natură a terenului nu este de natură să determine un alt moment al debutului cursului prescripției, cât timp reclamantul a cunoscut că unitatea administrativ teritorială în calitate de unitate deținătoare a bunului notificat se face vinovată de grevarea nelegală a terenului cu aceste contracte de concesiune, şi a avut posibilitatea ca în termenul reglementat de art. 25 din Legea nr. 10/201 să conteste dispoziția, solicitând anularea contractelor de concesiune nelegal încheiate.
Pe de altă parte se reține că reclamantul avea posibilitatea, imediat după comunicarea dispoziției sau cu ocazia punerii în posesia terenului, să solicite Primăriei Eforie, în temeiul Legii nr. 10/2001 să îi comunice numele beneficiarului concesiunii, în măsura în care intenția sa ar fi fost să se subroge în drepturile concedentului şi să continue contractul de concesiune cu S.C. A. GNR S.R.L.
Solicitarea de comunicare a titularului concesiunii s-a realizat abia la data de 15 octombrie 2008, după împlinirea termenului de prescripție.
Starea de pasivitate a reclamanților, care nu au înțeles să acționeze în termenul legal de prescripție pentru a solicita repararea prejudiciului cauzat prin lipsirea lor de folosința terenului concesionat de către pârâții Consiliul Local Eforie şi Oraşul Eforie în temeiul unor contracte lovite de nulitate nu este imputabilă pârâților, situației în care în mod judicios Tribunalul Constanța a soluționat excepției prescrierii dreptului la acțiune al reclamantului pentru lipsa de folosință a terenului aferentă perioadei 22 mai 2005-22 mai 2008.
Nici cea de a doua critică formulată de recurentul reclamant nu poate fi reținută, instanța de fond stabilind în mod judicios contravaloarea lipsei de folosință datorată reclamantului de pârâții Oraşul eforie, Consiliul Local Eforie prin Primarul Oraşului Eforie.
În primul rând se impune a se sublinia faptul că instanța de fond s-a raportat în mod corect la suprafața de teren de 206,4 mp, iar nu la o suprafață de 262,5 mp cum greşit pretinde recurentul întrucât numai suprafața de 206,4 mp a făcut obiectul contractelor de concesiune a căror nulitate s-a solicitat în instanță, repunerea părților
în situația anterioară în urma anulării acelor contracte vizând numai terenul concesionat, iar nu şi alte suprafețe de teren ocupate abuziv de către terți.
Conform dispozițiilor art. 129 alin. (6) Cod procedură civilă „În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra cererii deduse judecății”.
În speță reclamantul a dedus judecății verificarea legalității contractelor de concesiune nr. 86 şi nr. 87/2001 încheiate între părți şi a solicitat, urmare a anulării acestor contracte, repunerea părților în situația anterioară şi repararea prejudiciului cauzat reclamantului prin lipsirea sa de folosința terenului ce a făcut obiectul celor două contracte de concesiune.
În raport de obiectul acțiunii reclamantului, în mod judicios Tribunalul Constanța s-a pronunțat în limitele investirii, statuând asupra efectelor nulității acestor contracte de concesiune şi dispunând repararea prejudiciului cauzat reclamantului în limitele produse de aceste contracte nelegale.
Împrejurarea potrivit căreia concesionarul S.C. A. GNR S.R.L., după perfectarea celor două contracte de concesiune pentru o suprafață de teren de 206,4 mp, a ocupat abuziv şi o altă suprafață de teren, ce făcea parte din lotul de 600 mp restituit reclamantului în temeiul Legii nr. 10/2001, nu impunea instanței nicio obligație de a se pronunța cu privire la această suprafață de teren, cât timp reclamantul nu a înțeles să formuleze în contradictoriu cu pârâta S.C. A. GNR S.R.L. şi o acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil şi în care se impunea compararea titlurilor exhibate de fiecare parte pentru terenul de 62,5 mp ce nu intră sub incidența contractelor de concesiune.
Investită exclusiv cu o acțiune în nulitatea actelor de concesiune, instanța s-a pronunțat judicios numai asupra repunerii părților în situația anterioară perfectării actelor juridice lovite de nulitate în condițiile art. 21 al. (5) din Legea nr. 10/2001.
Nici criticile recurentului reclamant ce vizează cuantumul despăgubiri acordate de prima instanță cu titlu de lipsă de folosință nu pot fi reținute ca fondate.
Potrivit art. 483 Cod civil „Fructele naturale sau industriale ale pământului, fructele civile, sporul animalelor (prăsila), se cuvin proprietarul în puterea dreptului de accesiune.
Proprietatea, ca sumă a celor trei atribute ale proprietarului – de a folosi bunul, de a-i culege fructele şi de a dispune de bun include deci dreptul proprietarului de a se folosi de bunul său, ceea ce înseamnă că acesta hotărăşte asupra posesiei, iar în situația în care proprietarul este lipsit de atributul folosinței, ca urmare a unor acte nelegale încheiate de terți, el este îndreptățit să beneficieze de repararea pagubei, constând în contravaloarea lipsei folosinței bunului.
În speță instanța de fond în mod judicios a stabilit această contravaloare a folosinței prin raportare la valoarea chiriilor pe piața liberă, având în vedere metoda de evaluare a comparației directe; din expertiza efectuată de inginer G.M. rezultând că pentru perioada 20 aprilie 2008-15 martie 2011 (data expertizei), lipsa de folosință a terenului în suprafață de 206,40 mp ocupat de concesionar, în temeiul celor două contracte anulate s-a cuantificat la suma de 13.136,65 euro (1,24 euro/mp teren). La această sumă s-a adăugat şi suma de 3.071 lei ce reprezintă contravaloarea chiriei pentru intervalul situat între data efectuării expertizei şi până la pronunțarea hotărârii judecătoreşti.
În jurisprudența sa instanța de contencios european a drepturilor omului a stabilit că valoarea de piață a unor proprietăți nu se stabileşte în funcție de „condiții ipotetice”, iar potențialul de dezvoltare trebuie să fie unul concret realizabil şi sustenabil de probare (ex: „un proiect de exploatare economică a proprietății care începuse să se realizeze”- Cauza Papanichopulos ş.a. contra Greciei, hotărârea din 31 octombrie 1995 sau existențe unui „certificat prealabil de urbanism… pentru construirea unui antrepozit şi a unor birouri” – cauza Pine Valley Development Ltd. ş.a. contra Irlandei, hotărârea din 9 februarie 1993).
Prin urmare CEDO consideră că daunele materiale nu pot acoperi sume a căror acordare ar ascunde un caracter speculativ şi a căror determinare este în funcție de mai multe variante (cauza Radu contra României, speța în care Curtea a mai arătat că valoarea se stabileşte în funcție de bunuri similare, raportată la piața imobiliară). Curtea are drept principiu de despăgubire „vărsarea unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului”. (Ex. cauza Lithcwou ş.a. contra Regatului Unit), totuşi valoarea despăgubirilor nu se poate compune decât din paguba rezultată din pierderea bunului şi din privarea de folosință” conform destinației sale „pierderi efectiv suportate” (cauza S. Taunb contra României) care să fie justificate pe diferite probe (Cauza Cernea şi alții contra României.
Or, în speță reclamantul nu a făcut dovada că pentru terenul în litigiu a avut oferte de închiriere la un preț superior valorii practicate pe piața liberă reținută de expertul evaluator, şi nici că a inițiat un proiect de dezvoltare imobiliară etc. pe acest teren, şi datorită folosirii ilegale de către pârâți i-a fost imposibil să implementeze acest proiect, pierderea fiind superioară lipsei de folosință stabilită de prima instanță.
În ceea ce priveşte contractul de închiriere depus la dosar de către recurent şi în temeiul căruia acesta a încasat un preț de 11,79 euro/mp pentru închirierea unui teren alăturat terenul în litigiu, Curtea constată că acesta nu este relevant pentru stabilirea contravalorii lipsei de folosință a terenului în prezenta cauză. Recurentul a încheiat acest contract cu unul dintre titularii contractului de concesiune menționați în Dispoziția nr. 416/22.08.2005 emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, concesionar interesat în dezvoltarea proiectului său economic, prețul fiind negociat cu reclamantul în calitate de persoană ce s-a subrogat în dreptul concedentului Consiliul Local Eforie, şi s-a raportat la investițiile efectuate de concesionar pe teren şi la profitul pe care concesionarul este interesat să îl obțină prin continuarea activității sale economice în spațiile comerciale edificate pe terenul închiriat.
În ceea ce priveşte terenul în litigiu pârâta S.C. A. GNR S.R.L. a refuzat stabilirea unor raporturi contractuale cu reclamantul, iar acesta din urmă nu a dovedit că terenul în litigiu a fost solicitat spre închiriere de către alți agenți economici , sau de alte persoane fizice şi nici nu a dovedit că ocuparea acestuia de construcțiile provizorii ale fostului concesionar l-au împiedicat să dezvolte anumite proiecte noi, în raport de care ar fi obținut venituri superioare valorii de piață a chiriei avută în vedere de expertul evaluator pentru perioada 2008-2001. În raport de această situație se reține că pretențiile recurentului reclamant au un caracter pur speculativ, hotărârea Tribunalului Constanța fiind legală şi sub acest aspect.
Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanța în raport de criticile pârâților Consiliul Local Eforie, Oraşul Eforie şi Primarul Oraşului Eforie, instanța de recurs constată că aceste critici sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă – hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe nu este incident în cauză, în condițiile în care excepția de necompetență materială a Tribunalului Constanța în soluționarea acțiunii nu a fost invocată în condițiile art. 159 al. (2) Cod procedură civilă.
Nici critica recurenților pârâți ce vizează soluția de constare a nulității contractului de concesiune nr. 86/2001 şi nr. 87/2001 nu se reține a fi fondată.
În acest sens art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă prevede că reprezintă motiv de casare a hotărârii recurate pronunțarea unei hotărâri cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.
La rândul său art. 159 al. (2) Cod procedură civilă prevede că „Necompetența materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți şi de către judecător la prima zi de înfățişare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului”.
Cum în cauză pârâții nu au invocat excepția de necompetență materială a Tribunalului Constanța în fața primei instanțe de judecată la prima zi de înfățişare, ci direct în recurs, Curtea constată că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă, excepția necompenteței materiale a Tribunalului Constanța nefiind invocată „în condițiile legii” pentru a determina casarea hotărârii atacate.
Recurenții pârâți au susținut că încheierea celor două contracte de concesiune a fost precedată de adoptarea H.C.L. nr. 136 din 31 mai 2001, prin care s-a hotărât concesionarea terenurilor în suprafață de 82,5 mp şi respectiv de 127,5 mp. La data adoptării HCL Eforie nr. 136/31.05.2001 reclamantul nu înregistrase la unitatea administrativ-teritorială nicio notificare cu privire la aceste terenuri, situație în care nu se poate reține susținerea recurenților că perfectarea acestor contracte s-a realizat cu încălcarea art. 21 al. (5) din Legea nr. 10/2001, bunul nefiind indisponibilizat în temeiul legii speciale la momentul grevării lui cu cele două contracte de concesiune.
Aceste critici ale recurenților pârâți ce vizează aplicarea greşită în speță a dispozițiilor art. 21 al. (5) din Legea nr. 10/2001 nu pot fi reținute ca fondate de instanța de recurs pentru următoarele considerente:
Art. 21 al. (5) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005 reglementează in terminis (nulitate expresă) sancțiunea nulității absolute a actelor de înstrăinare, concesionare, locație de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum şi orice închiriere cu privire la imobilele notificate ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, acte încheiate până la soluționarea procedurilor administrative declanşate conform Legii nr. 10/2001.
Anterior adoptării Legii nr. 274/2005, această sancțiune era reglementată sub forma unei nulități virtuale impusă de un interes public superior – repararea pagubelor pricinuite foştilor proprietari de fostul regim totalitar şi de realizarea principiului esențial al legii speciale, - restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
În literatura de specialitate s-a reținut că prin nulitate virtuală se desemnează acea nulitate care nu este expres prevăzută de lege, dar care rezultă neîndoielnic din
modul în care este reglementată o anumită condiție de validitate a actului juridic civil sau, sancțiunea nulității trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziției legale încălcate să fie atins. În funcție de interesul protejat sau de scopul dispoziției legale încălcate, nulitatea virtuală poate fi la rândul ei absolută sau relativă.
În speță, se reține că la data formulării notificării din 16 iulie 2001, art.7 şi art.9 alin.(1) din Legea nr. 10/2001 reglementau în mod expres principiul restituirii în natură a imobilelor notificate şi stabileau persoanele juridice – în calitate de unități deținătoare – obligate prin lege să restituie în natură „în starea în care se afla la data cererii de restituire” bunurile notificate.
Astfel art.9 alin.(1) din Legea nr. 10/2001 dispunea că „Imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cereri de restituire şi libere de orice sarcini”.
Conform art. 9.1 din H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 (în vigoare la data încheierii procesului verbal de adjudecare nr. 54/2004 şi a antecontractului de vânzare- cumpărare nr. 4 din 20.09.2004). Sintagma „indiferent în posesia cui se află în prezent” are semnificația, pe de o parte, că incidența legii este stabilită erga omnes, indiferent de calitatea deținătorului (minister, instituție publică, etc.) şi, pe de altă parte, are semnificația stabilirii momentului în funcție de care se face calificarea unității deținătoare, respectiv cel care deținea imobilul respectiv la data intrării în vigoare a legii”.
De asemenea, pct.20 alin.(1) din Legea nr. 10/2001 (devenit art.21 alin.(1) după republicare), prevedea că „imobilele terenuri şi construcții care intră în domeniul de aplicare al acestui act normativ şi sunt deținute la data intrării în vigoare de regii autonome, societăți sau companii naționale, societăți comerciale, cooperatiste sau de orice alte persoane juridice – se restituie persoanei îndreptățite în natură”.
Dispozițiile au caracter imperativ, legiuitorul stabilind în sarcina unității deținătoare enumerate mai sus obligația de restituire în natură a imobilelor notificate şi care intră în domeniul de aplicare al legii speciale, sancțiunea nerespectării acestei obligații fiind nulitatea virtuală absolută.
Aplicarea dispoziției menționate, care constituie regula şi totodată esența şi scopul Legii nr. 10/2001 implică, cum de altfel s-a statuat în mod explicit prin art.
20.1 din H.G. nr. 498/2003 indisponibilizarea imobilelor restituibile şi suspendarea oricăror proceduri legale de înstrăinare către alte persoane decât cele îndreptățite în temeiul legii speciale, cu începere de la data intrării sale în vigoare, până la soluționarea notificării.
În raport de aceste considerente Curtea constată că instanța de fond a reținut în mod judicios că grevarea terenului în litigiu cu cele două contracte de concesiune s-a realizat în perioada în care terenul fusese indisponibilizat conform dispozițiilor legii speciale, situație în care cele două contracte de concesiune cad sub incidența art. 21 alin. (5) din lege.
Nu poate fi reținută ca fondată nici susținerea recurenților pârâți ce vizează imposibilitate identificării terenului concesionat, în condițiile în care contractele de concesiune menționează în mod expres suprafața de teren supusă concesionării, şi conțin schițe cu privire la terenul concesionat, teren ce face parte integrantă din fostul
lot nr. 970 în suprafață totală de 600 mp, astfel cum rezultă din Dispoziție nr. 416/2005 de restituire în natură a terenului către reclamant.
3. Nici critica recurenților pârâți ce vizează greşita lor obligare la plata despăgubirii în cuantum de 16.208 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului concesionat nu poate fi reținută ca fiind fondată.
Izvorul răspunderii părților îl reprezintă fapta ilicită ce constă în concesionarea terenului în litigiu cu încălcarea dispozițiilor art. 21 al. (5) din Legea nr. 10/2001, pârâții acționând în aceste contracte în calitate de concedenți, respectiv persoane juridice deținătoare ce aveau obligația de a restitui terenul notificat în natură reclamantului în situația în care acesta se află la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001- în speță liber de orice sarcini.
Legiuitorul român a prevăzut posibilitatea restituirii în natură a unor imobile grevate de contracte de concesiune, caz în care „noul proprietar se va subroga în drepturile statului sau ale persoanei juridice deținătoare cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului, dacă aceste contracte au fost încheiate potrivit legii”- art. 14 din Legea nr. 10/2001. Or în speță, pentru considerentele expuse anterior şi pe care nu le vom mai relua - s-a reținut judicios că actele de concesiune au fost încheiate cu încălcarea legii - art. 21 al. (5) din Legea nr. 10/2001, fiind lovite de nulitate, sancțiune stabilită de prima instanță şi confirmată în recurs.
Esența efectelor nulității este exprimată în chiar definiția nulității : lipsirea actului juridic civil de efectele construirii normelor edictate pentru încheierea sa valabilă. Unul dintre principiile ce guvernează efectele nulității actului juridic civil este efectul retroactivității potrivit căruia nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor- ex nunc, ci pentru trecut, - ex tunc, adică aceste efecte se suie până la momentul încheierii contractului. În temeiul retroactivității efectelor nulității se ajunge în situația în care părțile n-ar fi încheiat actul juridic. Art. 485 Cod civil (în vigoare la data perfectării contractului de concesiune) reglementează o excepție de la principiul neretroactivității nulității şi anume păstrarea fructelor culese anterior anulării. În acest caz neretroactivitatea efectelor nulității se întemeiază pe ideea de protecție a posesorului de bună credință.
O problemă ce se impune a fi clarificată este aceea dacă recurenții pârâți, în calitate de concedenți ai terenului au fost de bună-credință în perioada cuprinsă între momentul încheierii contractului de concesiune şi data promovării acțiunii în nulitatea contractelor de concesiune, întrucât după momentul formulării acțiunii în anularea contractului de concesiune, nu se mai pune problema bunei-credințe a părților contractului de concesiune, acestea luând cunoştință de viciile titlului, respectiv de încălcarea dispozițiilor art. 21 al. (5) din Legea nr. 10/2001 la data perfectării contractului de concesiune.
În speță în raport de condițiile în care s-a încheiat contractul de concesiune şi de împrejurarea că terenul concesionat era indisponibilizat în temeiul Legii nr. 10/2001, anterior perfectării acestor contracte, pentru considerentele expuse anterior şi pe care nu le vom relua, Curtea constată că recurenții pârâți nu au fost de bună- credință neputând păstra fructele civile (redevența) pe care au încasat-o sau care ar fi trebuit să o încaseze pe perioada derulării contractului de concesiune, până la data anulării lor.
Reclamantului, în calitate de proprietar al terenului concesionat în mod nelegal, nu îi incumbă obligația de a se subroga în drepturile concedentului şi de a continua un raport juridic lovit de nulitate, ci în virtutea acestei calități de proprietar are dreptul de a se bucura de toate prerogativele acestui drept, inclusiv de acela de a se folosi de bun şi de a-i culege fructele naturale sau civile, iar persoanele vinovate de lipsirea reclamantului de folosința bunurilor sale rămân responsabile de acoperirea prejudiciului.
Cum recurenții pârâți şi-au încălcat obligația legală de a restitui reclamantului în natură terenul notificat, care era liber de orice sarcini la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi cu încălcarea art. 21 al. (5) din Legea nr. 10/2001 au încheiat contracte de concesiune pentru acest teren, acestora le incumbă obligația de a repara prejudiciul suferit de reclamant ca urmare a lipsirii de folosința bunului proprietatea sa în perioada 2008-2012, criticile recurenților pârâți sub acest aspect fiind nefondate.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedură civilă se va respinge recursul pârâților ca nefondat.
Decizia civilă nr. 92/C/06.02.2013
Judecător redactor Mihaela Popoacă
| ← Acțiune în revendicare în contradictoriu cu autoritatea... | Legea nr. 221/2009. Recunoaşterea unui drept la despăgubire... → |
|---|
