Legea nr. 221/2009. Recunoaşterea unui drept la despăgubire prin hotărâre definitivă, mai înainte de pronunțarea deciziilor Curții Constituționale. Inaplicabilitatea lor în cazul rejudecării
| Comentarii |
|
Î.C.C.J. a arătat că, în termenii Convenției pentru apărarea drepturilor omului şi libertăților fundamentale, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată (victima) să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
Prin urmare, pentru determinarea prejudiciului moral, instanțele au de analizat suferințele efective produse prin condamnarea politică şi repercusiunile faptelor imputate asupra părții însăşi, procedând, în scopul asigurării unui echilibru între prejudiciul moral suferit care nu va putea fi înlăturat niciodată în totalitate, la cuantificarea despăgubirilor acordate, de asemenea manieră care să permită celui prejudiciat să beneficieze de o anumită reparațiune, menită să atenueze suferințele morale suferite; acest obiectiv exclude însă îmbogățirea fără just temei.
Legea nr. 221/2009
Art. XIII din Legea nr. 202/2010
Cauza Kalachnikov c. Rusiei, 2002
Cauza Mamatkoulov şi Askarov c. Turciei, 2005
Prin decizia civilă nr. 4841/5.12.2012 a Î.C.C.J. - Secția a II-a civilă, pronunțată în dosarul nr. 19/36/2012, s-a admis recursul formulat de reclamantul I.T. Împotriva deciziei nr. 21/C din 25.01.2012 a Curții de Apel Constanța –Secția I civilă, pe care a casat-o, trimițând cauza spre competentă soluționare aceleiaşi instanțe, în vederea judecării în recurs.
Instanța de recurs a apreciat că în speță ar fi incidente dispozițiile art. XIII din Legea nr. 202/2010 potrivit cu care hotărârile judecătoreşti pronunțate în temeiul prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a şi b din Legea nr. 221/2009 sunt supuse recursului, cale de atac de competența curților de apel.
Fiind aşadar pronunțată după intrarea în vigoare a acestor norme noi de procedură, decizia Curții de Apel Constanța – sesizată ca instanță de apel după casarea operată conform deciziei civile nr. 1927/3.03.2011 a Î.C.C.J. - Secția civilă şi de proprietate intelectuală (dosar nr. 7521/118/2009) – ar fi fost eronat dată în complet de doi judecători.
În rejudecarea cauzei, ca instanță de recurs, Curtea de Apel va avea în vedere că, într-un prim ciclu procesual (dosar nr. 7521/118/2009), reclamantul a obținut prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată la 24.02.2010, recunoaşterea de principiu a dreptului său la acordarea de daune morale, fiindu-i conferită – conform deciziei civile nr. 41/C din 24.02.2010 a Curții de Apel Constanța o sumă de 40.000 euro cu acest titlu.
S-a avut în vedere că în raport de dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, partea este îndrituită să pretindă despăgubiri pentru prejudiciul de ordin moral adus ca urmare a condamnării tatălui său, I.S. (decedat la 2.12.1985) prin sentința penală nr. 354/1952 a Fostului Tribunal Militar Constanța la 22 de ani de muncă silnică, 7 ani de degradare civică şi la confiscarea totală a averii.
Instanțele de fond şi de apel au apreciat că, date fiind consecințele în plan familial şi social generate de această condamnare politică în timpul regimului totalitar, acordarea unei sume cu titlu de daune morale constituie o satisfacție echitabilă, în înțelesul legii aplicabile.
Decizia civilă nr. 41/C din 24.02.2010 a Curții de Apel Constanța a fost atacată cu recurs atât de reclamant, cât şi de pârâtul Statul Român, ambele căi de atac fiind admise de către instanța supremă conform deciziei civile nr. 1927/3.03.2011, cu consecința casării deciziei atacate, admiterii ambelor apeluri formulate şi trimiterii cauzei spre rejudecare Tribunalului Constanța.
Considerentele deciziei de casare au vizat inexistența unei concordanțe reale între despăgubirea bănească acordată pentru repararea prejudiciului nepatrimonial şi gravitatea prejudiciului la a cărei reparare este destinată să contribuie suma astfel conferită - motiv pentru care s-a considerat că este necesară admiterea ambelor recursuri şi retrimiterea cauzei în primă instanță.
Între momentul sesizării Î.C.C.J. cu recursurile promovate împotriva deciziei Curții de Apel Constanța şi cel al soluționării acestor căi de atac, Curtea Constituțională a României pronunță deciziile nr. 1358 şi 1360 din 21.10.2010, ambele publicate în Monitorul Oficial Partea I nr. 761/15.11.2010, care au constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, arătându-se că prin aceste dispoziții care nu respectă regula unicității reglementării în materie, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, şi anume cel al echității şi dreptății.
Curtea Constituțională a amintit în finalul considerentelor că în conformitate cu prevederile art. 147 alin. 1 din Constituție, "Dispozițiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituționale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea
deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [...], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept."
În aceste condiții, dată fiind soluția de casare în vederea rejudecării acestui litigiu în primă instanță, dispusă conform deciziei civile nr. 1927/3.03.2011 a Î.C.C.J.
– Secția civilă şi de proprietate intelectuală, reluarea judecății urma să respecte prevederile art. 315 alin. 1 cod proc. civilă, fiind irelevant – în această cauză – că după această statuare de speță a instanței supreme s-a pronunțat decizia nr. 12/19.09.2011 a Î.C.C.J. În recurs în interesul legii, care a unificat jurisprudența, în sensul că ,,urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial’’.
În egală măsură nu avea relevanță, pentru dezlegarea cauzei în rejudecare, împrejurarea că prin decizia nr. 3/04.04.2011 a Curții Constituționale (pronunțată într-o altă materie, dar incidentă din perspectiva analogiei) s-a clarificat obligativitatea deciziilor sale pentru instanțele de judecată sesizate cu cauze vizând aplicarea dispozițiilor constatate neconforme Constituției.
Aceste considerente relevă faptul că sentința civilă nr. 5370/26.10.2011 a Tribunalului Constanța (pronunțată după reluarea judecății în primă instanță) nu putea ignora că în primul ciclu procesual două instanțe devolutive verificaseră substanța dreptului pretins, că se pronunțase o hotărâre definitivă, chiar dacă prin casare ea şi-a pierdut forța jurisdicțională (art. 311 alin. 1 cod proc.civilă), precum şi că decizia Î.C.C.J. din 3.03.2011 nu a negat existența unui drept la despăgubiri pentru prejudiciul moral, ci doar realizarea unei corecte cuantificări.
Instanța de fond urma totodată să aibă în vedere că, față de dezlegarea dată conform deciziei nr. 12/19.09.2011 în recurs în interesul legii, se pune problema recunoaşterii dreptului la un proces echitabil, motiv pentru care trebuie făcută distincție după cum pronunțarea deciziei a avut loc înainte de soluționarea cu caracter definitiv a procedurii judiciare sau, dimpotrivă, ulterior acestui moment.
Acestea sunt premisele în raport de care instanța de recurs urmează să opereze raționamentul logico-juridic în aplicarea dispozițiilor legale constatate ca neconstituționale după pronunțarea hotărârii definitive din primul ciclu procesual şi după relevarea temeiurilor de casare din 3.03.2011.
Fiind recunoscută aşadar reclamantului, în parcursul procesual al cauzei, un drept la despăgubire pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării politice a tatălui său, Curtea constată că în rejudecare urmează a fi aplicată aceeaşi abordare jurisprudențială a Î.C.C.J. până la unificarea practicii în materia Legii nr. 221/2009, cât priveşte modul în care se determină cuantumul compensațiilor pentru daune morale, în absența stabilirii de către legiuitor a unor criterii legale ori a reperelor obiective necesare acestei operațiuni.
Sub acest aspect, instanța va reține că Î.C.C.J. a arătat că în termenii Convenției pentru apărarea drepturilor omului şi libertăților fundamentale, criteriul echității în
materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată (victima) să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
Prin urmare, pentru determinarea prejudiciului moral, instanțele au de analizat suferințele efective produse prin condamnarea politică şi repercusiunile faptelor imputate asupra părții însăşi, procedând, în scopul asigurării unui echilibru între prejudiciul moral suferit care nu va putea fi înlăturat niciodată în totalitate, la cuantificarea despăgubirilor acordate, de asemenea manieră care să permită celui prejudiciat să beneficieze de o anumită reparațiune, menită să atenueze suferințele morale suferite; acest obiectiv exclude însă îmbogățirea fără just temei, motiv pentru care solicitarea recurentului reclamant, de obligare a statului la plata a 700.000 euro în această cauză, ca despăgubire pentru prejudiciul moral, urmează a fi calificată ca excesivă şi disproporționată.
Este totodată irelevantă trimiterea din recurs la decizia civilă nr. 148/15.01.2008 a Înaltei Curți de Casație şi Justiție, pronunțate într-o speță pe un alt temei în drept, pentru că pe de o parte, în acel caz despăgubirile au fost acordate condamnatului însuşi, iar pe de altă parte noma specială a Legii nr. 221/2009 a făcut trimitere la cadrul legislativ precedent în materie, iar nu la dreptul comun (ca în speța evocată).
Având în vedere că în cauză sunt incidente disp. art. 3041cod proc. civilă, instanța va reține că autorul reclamantului a executat pedeapsa penală de la 14.05.1952 la 17.04.1964, reclamantul având vârsta de 13 ani la data eliberării tatălui său; că punerea în libertate s-a realizat prin efectul decretului de grațiere nr. 176/1964, autorul recurentului decedând la 30.11.1985. Prin decizia nr. 647/10.05.2007 a Comisiei pentru constatarea calității de luptător în rezistența
anticomunistă s-a conferit post mortem lui I.S. această calitate, statul recunoscând toate drepturile ce decurg în acest caz. Martorii audiați nu au relevat aspecte deosebite legate de situația autorului recurentului şi a recurentului reclamant, ci doar împrejurarea că pe timpul executării pedepsei mama reclamantului a lucrat la câmp pentru a-şi întreține familia; nici unul dintre martori nu a indicat o situație cunoscută de la autorul recurentului vizând condițiile de detenție şi prejudiciul moral adus prin condamnare, ori o împrejurare extraordinară, creată prin condamnarea politică, de natură să ateste o consecință gravă asupra vieții condamnatului ori familiei sale.
În aceste condiții, văzând şi jurisprudența CEDO în privința daunelor morale (cauza Kalachnikov c. Rusiei, 2002, cauza Mamatkoulov şi Askarov c. Turciei, 2005) şi extrapolând această situație la împrejurarea că suma pretinsă de recurent s-a raportat la suferința tatălui cauzată prin lipsirea de libertate şi la consecințele prezumate ale măsurii asupra vieții acestuia şi familiei, pe perioada executării pedepsei penale, instanța va statua în sensul acordării de despăgubiri cu titlul de daune morale – către recurent – în cuantum de 2.500 euro, în echivalent în lei la data plății.
După cum a relevat şi decizia de casare nr. 1927/3.03.2011 a instanței supreme, prejudiciul moral nu se poate rezuma la determinarea unui ,,preț’’ al suferinței psihice (imposibil de cuantificat), ci presupune aprecierea consecințelor negative şi
implicațiilor pe planul vieții personale, sociale şi/sau profesionale ale persoanei care invocă existența unui asemenea prejudiciu.
Acesta a fost de altfel şi motivul admiterii ambelor recursuri şi casării integrale a deciziei recurate prin decizia 1927/2011, cu retrimiterea dosarului în primă instanță, apreciindu-se că nici instanța de fond (care a recunoscut reclamantului un drept la despăgubiri de 10.000 euro) şi nici instanța de apel (care a majorat această sumă la 40.000 euro) nu au efectuat o verificare concretă a acestei concordanțe valorice.
Or, din această perspectivă, situația relevată în baza probatorului şi a împrejurărilor de fapt ce pot fi evaluate conduc, în considerarea prejudiciului evocat, la o despăgubire în echitate în cuantumul menționat, urmând a fi respinse ca nefondate celelalte pretenții formulate.
Față de toate aceste considerente, constatând că în cauză sunt pe deplin incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 cod proc. civilă, art. 3041cod proc. civilă şi art.
312 alin. 3 cod proc. civilă, se va admite recursul reclamantului, cu consecința modificării în tot a hotărârii atacate, în sensul că, admițând acțiunea, va obliga pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 2.500 euro în echivalent în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri – daune morale.
Decizia civilă nr. 170/C/13.03.2013
Judecător redactor Mihaela Ganea
| ← Legea nr. 10/2001. Teren concesionat nelegal în perioada... | Legea 10/2001. Decizia nr. 480/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA → |
|---|
