Tardivitate contestație dispoziție emisă în baza Legii nr. 10/2001, ce nu a fost comunicată notificanților.

Curtea de Apel CONSTANŢA - Sentințe și decizii civile / 2013

Conținutul obligației de comunicare prevăzut de art. 26 din Legea nr. 10/2001. Sancționarea abuzului de drept.

In Decizia nr. XX/2007, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație şi Justiție au stabilit că

„în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătoreşti de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului” (decizie care, alături de dec. nr. XXVII/2011 califică acțiunea formulată în baza art. 26 alin. 3 ca fiind „contestație”).

Art. 26 din Legea nr. 10/2001

Decizia ICCJ nr. XX/2007

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la 06.02.2012, reclamantele F.L. şi C.S. i-au chemat în judecată pe pârâții Primarul Comunei Cobadin, Consiliul Local Cobadin, B.M. şi V.V., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună anularea dispoziției de restituire nr. 1653/22.02.2007, constatarea calității de persoane îndreptățite la restituirea terenului

numai pentru reclamante şi obligarea pârâților la restituirea suprafeței de 2.760 mp, în natură, către reclamante.

În motivarea cererii, reclamantele au arătat că s-au adresat cu mai multe notificări Primăriei Cobadin, invocând calitatea de persoane îndreptățite la restituirea unor suprafețe de teren intravilan şi a altor imobile de pe urma defunctei B.A.; în urma sesizării Judecătoriei Medgidia cu o cauză având ca obiect ieşire din indiviziune, promovată de pârâtele B.M. şi V.V. şi aflată în prezent în apel la Tribualul Constanța, reclamantele au aflat despre emiterea dispoziției nr. 1653/22.02.2007, prin care terenul în suprafață de 2.760 mp a fost restituit atât moştenitorilor lui B.A., cât şi pretinselor moştenitoare ale lui B.G..

Reclamantele au mai susținut că această dispoziție de restituire nu le-a fost comunicată niciodată, astfel că sunt în termenul de contestație prevăzut de Legea 10/2001.

În ce priveşte motivele de nelegalitate a dispoziției, reclamantele au învederat că proprietarul exclusiv al imobilului, la momentul exproprierii acestuia, a fost defuncta B.A., ale cărei moştenitoare sunt, iar pârâtele B.M. şi V.V. nu au nici o vocație la obținerea de măsuri reparatorii. În plus, instanțele de judecată s-au pronunțat deja sub acest aspect în legătură cu alte dispoziții emise pentru terenuri aflate în aceeaşi situație juridică, în sensul restituirii respectivelor imobile numai către reclamante.

La 20.03.2012, pârâtele B.M. şi V.V. au formulat întâmpinare prin care a solicitat respingea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că, prin dispoziția contestată s-a dispus restituirea atât către ele, cât şi către cele două reclamante, a terenului intravilan în suprafață de 2.760 mp, situat în Cobadin, punerea în posesie fiind realizată prin procesul-verbal nr. 4574/14.03.2007; dreptul de proprietate asupra acestui imobil a fost înscris în cartea funciară prin încheierea nr. 949/20.08.2007 pronunțată de

O.C.P.I. Constanța.

În apărare, pârâtele au susținut că titularii dreptului de proprietate asupra terenului indicat au fost unchiul lor, B.G. şi soția acestuia, B.A., imobilul fiind achiziționat în timpul căsătoriei prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1506/16.04.1936; preluarea abuzivă s-a realizat în baza Decretului nr. 83/1949, iar faptul că, la acel moment B.G. era decedat nu înlătură calitatea de persoane îndreptățite la restituire a moştenitorilor acestuia; or, au precizat pârâtele, cota de 2/3 din masa succesorală rămasă de pe urma defunctului Broască Ghoerghe, a revenit surorii acestuia, mama celor două pârâte, iar succesoarele defunctei B.A., au fost reclamantele, în calitate de nepoate.

Prin sentința civilă nr. 4709/25.09.2012, Tribunalul Constanța a admis excepția tardivității formulării acțiunii, invocată din oficiu la termenul din 12.06.2012 şi a respins în consecință contestația, apreciind că, la data de 06.02.2012, reclamantele nu se mai aflau înăuntrul termenului de 30 de zile pentru formularea contestației, câtă vreme a fost făcută dovada certă a datei la care au luat cunoştință despre dispoziția nr. 1653/22.02.2007, dată situată cel mai târziu în anul 2008.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că prin dispoziția nr. 1653/22.02.2007, s-a dispus restituirea către reclamantele F.L. şi C.S. şi către pârâtele

B.M. şi V.V., a terenului intravilan în suprafață de 2.760 mp, situat în comuna Cobadin.

Tribunalul a mai constatat că reclamantele au contestat, la data de 06.02.2012, dispoziție emisă la data de 22.02.2007, susținând că termenul de 30 de zile nici măcar nu a început să curgă, din moment ce dispoziția nu le-a fost niciodată comunicată, deşi au recunoscut că au luat cunoştință despre această dispoziție în cadrul unui proces de partaj ce se poartă între aceleaşi părți.

Pentru a ajunge la concluzia tardivității acțiunii, prima instanță a constatat că, potrivit art. 26 alin.3 din Legea 10/2001, formularea contestației împotriva dispoziției prin care s-a soluționat notificarea persoanei îndreptățite, este supusă unui termen de decădere de 30 de zile, calculat de la comunicarea acestei dispoziții către persoana interesată, obligația de comunicare a dispoziției în sarcina unității deținătoare emitente.

Tribunalul a apreciat că, dată fiind lipsa detaliilor din legea specială privind modalitatea concretă de efectuare a comunicării actului, devin incidente dispozițiile de drept comun în materia comunicării actelor de procedură, instituite prin art. 86 C. pr. civ., astfel că, această comunicare se realizează de către unitatea deținătoare fie prin angajații proprii, fie prin poştă, cu scrisoare recomandată cu dovada de primire sau prin alte mijloace care asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia.

Prima instanță a considerat că stabilirea unei asemenea proceduri are ca finalitate nu doar asigurarea înştiințării persoanei interesate despre emiterea unui act, ci şi stabilirea cu certitudine a datei de la care aceasta a luat la cunoştință despre respectivul înscris, în vederea determinării momentului de început pentru anumite termene de decădere; în acest context, tribunalul a apreciat că ceea ce interesează pentru verificarea respectării unui asemenea termen este, în final, stabilirea fără nici o putință de tăgadă a înştiințării persoanei interesate în legătură cu emiterea actului supus contestației şi a momentului la care această înştiințare s-a produs, comunicarea actului fiind doar mijlocul procedural prin care se asigură această aducere la cunoştință, oferind totodată caracter cert datei de la care un eventual termenul de contestare începe să curgă.

Prima instanță a mai arătat că prin adresa nr. 4377/06.03.2007, reclamantele au fost notificate ca pe data de 14.03.2007 să se prezinte în vederea punerii în posesie a terenului în suprafață de 2.760 mp, conform dispoziției de restituire nr. 1653/22.02.2007 şi a planului de situație anexat, iar de această adresă reclamantele au luat cunoştință, din moment ce au şi răspuns în scris: prin cererea formulată la data de 13.03.2007 şi înregistrată la Primăria Cobadin sub nr. 4548/14.03.2007, reclamantele au comunicat că nu se pot prezenta pentru punerea în posesie, invocând starea de sănătate precară, dovedită prin acte medicale anexate.

În aceste condiții, tribunalul a concluzionat că data de 13.03.2007 este aceea în care reclamantele au luat cunoştință de existența şi cuprinsul dispoziției nr. 1653/22.02.2007, deoarece, în ipoteza în care ar fi fost în necunoştință de cauză cu privire la emiterea dispoziției de restituire, ar fi putut ca în cuprinsul aceleiaşi adrese să solicite lămuriri în acest sens sau chiar comunicarea deciziei, lucru care nu s-a

întâmplat, atitudinea de la acel moment a reclamantelor confirmând la rândul său comunicarea dispoziției menționate.

Deoarece momentul 13.03.2007 este contestat de reclamante, tribunalul a subliniat că acestea nu au tăgăduit totuşi împrejurarea că au aflat despre existența dispoziției contestate cu prilejul judecării dosarului nr. 4793/256/2010 aflat în apel pe rolul Tribunalului Constanța, într-un litigiu declanşat în anul 2008, inițial înregistrat pe rolul Judecătoriei Medgidia sub nr. 389/256/2008.

Prima instanță a mai observat că, în cadrul dosarului nr. 389/256/2008, având ca obiect partajul averii succesorale rămase de pe urma defuncților B.A. şi B.G., reclamantele au fost chemate în judecată de către pârâtele din cererea de față B.M. şi V.V., unul dintre imobilele incluse în masa succesorală fiind chiar terenul în suprafață de 2.760 mp, restituit prin dispoziția nr. 1653/22.02.2007, acest act a fost depus la dosar încă din primul ciclu procesual, fiind comunicată cu acest prilej şi reclamantelor F.L. şi C.S., pârâte în cauza menționată.

Tribunalul a considerat că termenul de 30 de zile stabilit de art. 26 alin.3 din Legea 10/2001 era împlinit în condițiile în care reclamantele erau pe deplin informate asupra măsurilor reparatorii dispuse, acceptând chiar intrarea în circuitul civil a dispoziției, orice altă interpretare a textul legii fiind nu doar formaliste şi rigide, ci chiar aptă a încuraja abuzul de drept procesual, întrucât acceptarea ipotezei avansate de reclamante ar implica recunoaşterea posibilității ca momentul formulării contestației să poată fi ales de reclamante, cu eludarea termenului de decădere impus de lege.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamantele, prin care au criticat hotărârea primei instanțe fără a indica vreuna dintre prevederile art. 304 C. pr. civ. - dar invocând o greşită interpretare a legii -, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanțe în vederea continuării judecării fondului cauzei.

În motivarea căii de atac, s-a arătat că nu s-a făcut dovada cu borderoul de corespondență sau cu dovada de comunicare că dispoziția 1753/22.02.2007 emisă de Primarul comunei Cobadin ar fi fost vreodată comunicată de organul emitent către cele două reclamante şi, cu toate că însăşi instanța de judecată arată că „nu există nici în acest caz o dovadă a primirii sub semnătură a înscrisului de către reclamante”, totuşi se susține că, reclamantele ar fi luat la cunoştință printr-o adresă a Primăriei prin care erau convocate la punerea în posesia despre existența acestei dispoziții; un alt argument este acela că, în condițiile existenței pe rolul instanțelor a dosarului nr. 4793/256/2010, în prezent suspendat de Tribunalul Constanța până la soluționarea acestei cauze, este fără dubiu faptul că dispoziția a fost adusă la cunoştința celor două reclamante cu ocazia acestui litigiu.

În critica sentinței recurate s-a învederat că raționamentul instanței este unul greşit, contrar legii, supus condiției de existență a unor evenimente aleatorii cum este formularea acțiunii de partaj şi presupunerea ca fiind convocate la punerea în posesie au aflat despre dispoziție.

În argumentarea căii de atac, s-a mai precizat că Legea 10/2001 nu prevede o procedură specială de comunicare a dispoziției sau deciziei de soluționare a notificării, în lege făcându-se referire la modalitatea de comunicare a actelor de către

unitatea învestită cu soluționarea notificării, doar în art. 27 alin.3, text prin care se reglementează obligația unității notificate de a comunica persoanei îndreptățite cine este unitatea deținătoare „prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire…”.

Recurentele au învederat că, din interpretarea acestor texte rezultă foarte clar că, pentru a determina momentul la care începe să curgă termenul de 30 de zile, trebuie stabilit momentul la care s-a făcut comunicarea dispoziției şi nu momentul luării la cunoştință prin orice alte mijloace; apoi, în practica Înaltei Curți de Casație şi Justiție s-a decis că, deşi nu se prevede o procedură de comunicare pentru dispozițiile unității deținătoare cu privire la notificările cu care a fost învestită, sunt aplicabile prin analogie dispozițiile Codului de procedură civilă privind comunicarea actelor de procedură (decizia nr. 6572/11.10.2007).

De aceea, petenții recurenți sunt de părere că aplicabilitatea art. 86 alin. 2 C. pr. civ. – potrivit cu care, atunci când comunicarea nu se face prin angajații proprii, aceasta se va face prin poştă, cu scrisoare recomandată cu dovadă de primire, sau prin alte mijloace de transmitere a actului cu confirmarea primirii acestuia - rezultă din dispozițiile art. 27 alin.3 din Legea nr. 10/2001 în care se arată cum se face comunicarea altor acte emise în legătură cu soluționarea notificării.

Un alt argument din recurs îl constituie susținerea că, atâta vreme cat nu s-a făcut dovada că dispoziția atacată a fost comunicată cu confirmare de primire de către unitatea deținătoare în cel mult 10 zile de la data emiterii actului contestat, reclamantele sunt în termen să conteste dispoziția, fiind lipsită de eficiență juridică împrejurarea că ar fi luat cunoştință de dispoziție cu ocazia procesului de partaj; toate aceste considerente ce țin de interpretarea legii şi de aplicarea acesteia, de argumente de analogie, logice, sunt motivele pentru care recurentele reclamante apreciază că soluția instanței este nelegală şi se impune modificarea acesteia în totalitate, în sensul respingerii excepției tardivității contestației.

Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurentă, curtea constată că recursul este neîntemeiat şi urmează a fi respins ca atare. Astfel, după cum reiese din acțiunea introductivă la 06.02.2012, reclamantele

F.L. şi C.S. au solicitat anularea unei dispoziții emise în temeiul Legii 10/2001 la 22.02.2007, constatarea că doar ele (nu împreună cu pârâtele B.M. şi V.V.) au calitatea de persoane îndreptățite la emiterea unei dispoziții de restituire în natură a terenului doar către reclamante.

După cum rezultă din conținutul dispoziției nr. 1653/22.02.2007, în soluționarea notificărilor nr. 324, 325 şi 516/2001, primarul Comunei Cobadin a dispus restituirea în natură a suprafeței de 2.760 mp situată în comuna Cobadin către părțile din prezenta cauză F.L., C.S., B.M. şi V.V..

Prin procesul-verbal din 14.03.2007, Comisia de aplicare a Legii 10/2001 din cadrul Primăriei Cobadin a dispus punerea în posesie a notificantelor cu bunul restituit în natură; conform acestui înscris, reclamantele F.L. şi C.S. nu au semnat de primire, ci doar B.M. şi V.V. pentru care semnează numai V.V. În dreptul căreia apare mențiunea „procură autentică nr. 3578/18.12.2005 B.N.P. C.”.

Conform borderoului de predare corespondență către Oficiul Poştal Cobadin, la 06.03.2007 s-a comunicat numitei „ F.L. (Bucureşti)” o documentație înregistrată la poştă sub nr. 4377; nu există la dosarul cauzei dovezi de comunicare a dispoziției cu

nr. 1653/22.07.2007 către C.S. şi nici confirmări de primire a acestui act din partea ambelor reclamante.

Prin încheierea nr. 9491/27.07.2007, proprietatea celor patru asupra terenului de 2.760 mp a fost intabulată în Cartea funciară 10471 a localității Cobadin.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Medgidia la 29.01.2008 sub nr. 389/256/2008, reclamatele B.M. şi V.V. le-au chemat în judecată pe pârâtele C.S. şi F.L., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate masa succesorală rămasă de pe urma defuncților B.G. şi B.A., să se constate calitatea de moştenitori şi cotele legale, ieşirea din indiviziune prin atribuirea de loturi în natură; printre bunurile a căror împărțire au solicitat-o reclamantele s-a numărat şi suprafața de 2760

m.p. din comuna Cobadin, județul Constanța despre care s-a arătat că a fost restituită la cererea părților în baza Legii nr.10/2001 prin dispoziție de restituire nr. 1653/22.02.2007 emisă de Primarul Comunei Cobadin, județul Constanța, care a fost depusă în copie (conform sentinței civile nr. 445/C/17.02.2009 a Judecătoriei Medgidia).

La de 04.03.2008, pârâtele C.S. şi F.L. (care au fost asistate de avocat în tot cursul judecării dosarului nr. 389/256/2008 şi, după casare, cu nr. 4793/256/2010) au formulat întâmpinare şi cerere reconvențională prin care au confirmat că masa succesorală se compune din terenurile arătate de reclamante, dar au susținut că moştenitori ai defunctului B.G. sunt B.A., cu cotă de 1/3 din masa succesorală, în calitate de soție supraviețuitoare şi B.N., în calitate de tată şi R. (fostă B.) M., mama reclamantelor, în calitate de soră, care dețin împreună 2/3 din masa succesorală, astfel că această cote de 2/3 din întreg dreptul de proprietate le revine lor (conform sentinței civile nr. 2621/C/11.07.2011 a Judecătoriei Medgidia).

Prin sentința civilă nr. 445/C/ 17.02.2009 (dosarul civil nr. 389/256/2008), Judecătoria Medgidia a admis acțiunea şi, în parte, cererea reconvențională şi a constatat că masa succesorală rămasă de pe urma defuncților: B.G. şi A. era alcătuită, printre altele, şi din suprafața de 2.760 m.p. situat în comuna Cobadin, județul Constanța conform dispoziției de restituire nr. 1653/22.02.2007 emisă de Primăria comunei Cobadin, județul Constanța; au fost alcătuite loturi în natură prin care fiecăreia dintre părți i s-a atribuit şi o suprafață din trenul atribuit din dispoziția nr. 1653/22.02.2007.

Împotriva sentinței civile nr. 445/C/ 17.02.2009 au formulat apel doar C.S. şi

F.L. prin care s-a învederat, printre altele, că atât dispoziția emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, cât şi titlul de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991 au ca titulari pe

B.G. şi B.A. iar cele două suprafețe de teren au fost dobândite în timpul căsătoriei, în indiviziune, potrivit codului civil, astfel că cele două titluri de proprietate cu consemna că reconstituirea sau retrocedarea se face de pe urma ambilor soți.

Prin decizia civilă nr. 625/30.06.2009, Tribunalul Constanța a admis apelul pârâtelor şi a desființat hotărârea atacată trimițând cauza la rejudecare, considerând că Judecătoria Medgidia nu a soluționat fondul.

Prin încheierea de admitere în principiu din 25.10.2010 (dosar nr. 4793/256/2010), Judecătoria Medgidia a constatat că face parte din masa succesorală rămasă după defuncții B.G. şi B.A. şi suprafața de 2.760 m.p. situată în comuna

Cobadin conform dispoziției de restituire nr. 1653/22.02.2007 din care C.S. şi F.L. au câte o cotă de 1/2 din masa succesorală de ½ rămasă de pe urma defunctei B.A..

Prin sentința civilă nr. 2621/C/11.07.2011, Judecătoria Medgidia a admis cererea de chemare în judecată şi a dispus ieşirea din indiviziunea a părților privind bunurile asupra terenului în suprafața de 2.760 m.p. din comuna Cobadin, județul Constanța care a fost restituit moştenitorilor în baza dispoziția de restituire nr. 1653/2007, atribuind fiecărei părți câte o suprafață de 690 mp.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel doar pârâta C.S., apel a cărui judecată a fost suspendată la 13.02.2012 în temeiul art.244 alin.1 pct.1 C. pr. civ. până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr.1248/118/2012 al Tribunalului Constanța (prezenta pricină)

După cum a arătat şi prima instanță, potrivit art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, dispoziția motivată de respingere a notificării sau de respingere a cererii de restituire în natură poate fi atacata de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civila a tribunalului în a cărui circumscripție se afla sediul unității deținătoare investită cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Just s-a observat că Legea nr. 10/2001 nu conține nicio dispoziție referitoare la modalitatea în care se face comunicarea prevăzută de art. 26 alin.3; situația este identică şi în privința H.G. 250/2007 cuprinzând normele metodologice de aplicare a Legii 10/2001, legiuitorul omițând să reglementeze şi situația juridică a acestei comunicări, deşi de buna îndeplinire a obligației de comunicare a actului de soluționare a notificării depinde efectiva posibilitate de exercitare a dreptului de acces la justiție privind contestarea măsurii dispuse de unitatea deținătoare.

Se observă că, în materia comunicărilor efectuate de persoana juridică notificată, Legea 10/2001 conține o singură prevedere la art. 27 alin.2 şi 3; în ipoteza acestor texte, dacă cel care a primit notificarea nu deține imobilul pentru care se solicită măsuri reparatorii (sau o parte din acesta) s-a instituit obligația de a comunica persoanei îndreptățite deținătorul imobilului; deoarece, de această comunicare este legat dreptul de a face o nouă notificare adresată celui care s-a indicat a fi deținătorul imobilului (alin.4), legea a instituit, doar pentru această situație, obligația comunicării informației prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

Pentru că această modalitate de comunicare pare a fi reglementată pentru o situație absolut excepțională, cu consecința renaşterii dreptului de a formula notificarea prevăzută de art. 22 (uneori, chiar şi la mult timp după expirarea termenului legal), aplicarea ei prin analogie şi în situația vizată de art. 26 alin.3 din Legea 10/2001 este împiedicată de principiul exceptio est strictissmae interpretationis.

În aceste condiții, trebuie calificată natura juridică a „contestației” (denumire dată de doctrină şi jurisprudență, pentru că legea stipulează că decizia/dispoziția

„poate fi atacată”) prevăzută de art. 26 alin.3 şi apoi determinarea regulilor care alcătuiesc această instituție juridică.

Mecanismul de punere în aplicare a Legii 10/2001 este alcătuit din două etape succesive, din care prima este obligatorie iar a doua facultativă şi eventuală - pentru că priveşte controlul judecătoresc al actelor emise în temeiul legii în cadrul procedurii administrative prealabile.

După epuizarea acestei proceduri administrative obligatorii, cei nemulțumiți de modul de soluționare a cererilor lor de acordare a măsurilor reparatorii (iar nu doar cei care consideră nelegale soluțiile de respingere a notificărilor sau de respingere a cererilor de restituire în natură, actuala reglementare fiind deficitară din acest punct de vedere), pot apela la justiție în vederea satisfacerii dreptului lor, pretins încălcat în etapa administrativă, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii.

Deşi reglementarea căilor de atac „în condițiile legii” este un principiu constituțional (art. 129), iar Legea 10/2001 reglementează în cadrul procedurii judiciare un drept la acțiune în justiție, care, în funcție de situația concretă îmbracă o haină juridică distinctă (atacarea deciziei/dispoziției – art. 26 alin.3; acțiune în justiție contra refuzului de a răspunde; acțiune contra Statului prin Ministerul Finanțelor Publice – art. 28 alin.3; acțiune în pretenții pentru stabilirea despăgubirilor conform legii speciale, contra instituției care a efectuat privatizarea – art. 29), jurisprudența a adoptat o opinie conform căreia acțiunea exercitată în temeiul art. 26 alin.3 din legea 10/2001 are natura juridică a unei căi de atac.

Astfel, în Decizia nr. XX/2007, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație şi Justiție au stabilit că „în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătoreşti de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului” (decizie care, alături de dec. nr. XXVII/2011 califică acțiunea formulată în baza art. 26 alin. 3 ca fiind „contestație”).

În acest cadru s-ar pune problema incidenței dispozițiilor Codului de procedură civilă, cap. II „Citațiile şi comunicarea actelor de procedură”, titlul II Cartea a II-a în temeiul prevederilor art. 721 C. pr. civ. conform cu care dispozițiile codului alcătuiesc procedura de drept comun în materie civilă şi comercială; ele se aplică şi în materiile prevăzute de alte legi, în măsura în care acestea nu cuprind dispoziții potrivnice.

Totuşi, chiar partea introductivă a textului citat care vorbeşte de „procedura de drept comun” impune concluzia că dispozițiile codului sunt aplicabile unor procese începute, unor judecăți declanşate, iar nu unor situații prealabile eventualului demers judiciar.

De aceea, este discutabilă şi aplicabilitatea literală prevederilor art. 86 C. pr. civ. căreia prima instanță i-a făcut o transpunere în practică, adaptată la specificul Legii 10/2001 prin înlocuirea instanței din ipoteza textului cu unitatea deținătoare.

Cu toate acestea, din soluția normativă a art. 86 C. pr. civ. trebuie reținut că se consideră similar transmiterii prin „scrisoare recomandată cu confirmare de primire” orice transmitere a textului actului, indiferent de modalitate şi indiferent de cel care face această comunicare, dacă există certitudinea transmiterii şi posibilitatea confirmării primii actului.

Aceasta va însemna că - deşi unitatea deținătoare nu a făcut comunicarea prevăzută de art. 26 alin.3 din Legea nr. 10/2001 (sau nu a reuşit să facă dovada acestei comunicări) - dacă, din orice împrejurări, se poate stabili cu certitudine atât că persoana îndreptățită a putut lua cunoştință de conținutul unei dispoziții/decizii care o nemulțumeşte cât şi data la care persoana a valorificat (sau ar fi trebuit să o facă) această posibilitate, trebuie să se stabilească că, din acel moment, începe să curgă termenul de contestare prevăzut de art. 26 alin.3.

Este adevărat că, în acest fel, pare a se aplica sancțiunea decăderii unei persoane care, aparent, nu a avut posibilitatea de a lua cunoştință de conținutul unui act care o nemulțumeşte însă, în favoarea acestei soluții joacă mai multe argumente.

În primul rând, în materia căilor de atac (ordinare sau extraordinare), legiuitorul acceptă că termenul de formulare poate începe să curgă chiar dacă hotărârea judecătorească nu a fost comunicată părții.

Spre exemplu, în materia apelului şi recursului, conform art. 284 alin.3 C. pr. civ., termenul curge de la data exercitării căii de atac, chiar dacă hotărârea nu s-a comunicat (menționarea acestei prevederi se face cu titlu de exemplu pentru a se putea trage concluzia unui principiu legal, iar nu pentru a se concluziona asupra aplicării prin analogie, ştiut fiind că situațiile de echipolență sunt de strictă aplicare); apoi, în materia contestației în anulare (art. 318 teza a II-a) sau a revizuirii (art. 323 pct. 3 şi pct. 4) termenul pentru formularea căii extraordinare de atac începe a curge de la momentul când partea interesată a luat cunoştință de înscrisurile noi (323 pct. 4) sau de hotărârea judecătorească (celelalte ipoteze) pe care se bazează calea extraordinară de atac.

Pe lângă aceste argumente care vin în sprijinul corectitudinii hotărârii primei instanțe din perspectiva constatării că o astfel de soluție nu este complet repudiată de legiuitor (care, în mod interesant, limitează în timp posibilitatea unor căi de atac extraordinare în art. 318 teza finală sau art. 323 pct. 4 C. pr. civ., apreciind deci abuzivă exercitarea acestora după o lungă perioadă, chiar dacă motivul există), mai trebuie adăugat că soluția de respingere a contestației ca tardivă corespunde imperativului exercitării drepturilor cu bună-credință stabilit de art. 57 din Constituția României şi art. 723 C. pr. civ.

Astfel, conform art. 723 C. pr. civ., drepturile procedurale (printre care şi cel de a acționa în justiție sau de a introduce căile legale de atac) trebuie exercitate cu bună-credință şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, partea care foloseşte aceste drepturi în chip abuziv putând răspunde pentru pagubele pricinuite; s-a realizat astfel transpunerea în plan procesual a unui principiu constituțional (art. 57 Constituție) privind exercitarea drepturilor cu bună credință.

Legiuitorul nu dă o definiție a conceptului de „bună credință” şi nici a situației contrare acesteia „rea credință” (sau, în exprimarea legală, folosirea de drepturi în chip abuziv), însă aceasta poate reieşi din interpretarea unor dispoziții legale particulare, în care s-a considerat că lipseşte buna credință, astfel încât se poate deduce per a contrario definirea acestui principiu.

Astfel, la art. 108 al. 1 C. pr. civ., s-au prevăzut pentru anumite cazuri, situații în care se consideră că, folosind anumite drepturi sau căi procedurale, o persoană a acționat cu rea-credință. Enumerarea duce la concluzia că se uzează de drepturi

procedurale în chip abuziv atunci când nu se intenționează obținerea folosului obişnuit prin acel mijloc procedural, ci un alt avantaj, care nu ar fi fost permis în condiții normale.

Astfel, atunci când: nu urmăreşte, printr-o acțiune de chemare în judecată, recunoaşterea dreptul pretins încălcat, ci doar conferirea calității de parte într-un proces unei persoane sau transformarea unui drept intr-unul litigios; când, prin formularea unei cereri de recuzare, nu se doreşte îndepărtarea judecătorului ce ar putea fi imparțial de la soluționarea unei cauze, ci amânarea judecății; când, printr-o cerere de sechestru, nu se urmăreşte asigurarea creanței reclamantului, ci doar indisponibilizarea unor bunuri ale pârâtului; când nu se urmăreşte legala citare a părții prin publicitate, ci doar împiedicarea acesteia să aibă cunoştință de proces dacă ar fi fost citat la domiciliul cunoscut ş.a. se consideră de legiuitor că s-a acționat cu rea credință.

Aplicând aceste principii la situația concretă a cauzei, se constată că, invocând obligativitatea comunicării dispoziției contestate de către Primăria Cobadin (obligație oricum cu un conținut legal incert chiar şi pentru reclamante care în recurs vorbesc fie despre borderoul de corespondență fie despre o scrisoare recomandată cu confirmare de primire) - just, de altfel, date fiind prevederile art. 26 alin. 3 din L. 10/2001-, recurentele nu şi-au exercitat drepturile lor cu bună-credință.

Aici trebuie revenit la situația concretă a reclamantelor, al căror drept de proprietate stabilit prin dispoziția nr. 1653/22.02.2007 a fost intabulat în Cartea funciară a comunei Cobadin cu nr. 10471 prin încheierea 9491/27.07.2007 care a fost comunicată părților.

Deoarece nu există la dosar dovada acestor comunicări, certitudinea cunoaşterii în întregime a dispoziției 1653/2007 reiese în mod indubitabil din desfăşurarea dosarului nr. 398/256/2008.

După cum s-a arătat anterior, prin acțiunea introdusă la 29.01.2008, pârâtele din prezenta cauză au solicitat partajarea bunurilor rămase de pe urma lui B.G. şi A. (pretinşi autori comuni) printre care şi suprafața de 2760 mp atribuită prin dispoziția nr. 1765/22.02.2007 care a fost anexată acțiunii şi deci comunicată numitelor C.S. şi odată cu această cerere de partaj.

Mai mult, la 04.03.2008 C.S. şi F.L. au formulat o întâmpinare în care au recunoscut că în patrimoniul autorilor lor s-au găsit bunurile invocate în acțiune (deci şi suprafața de 2.760 mp), dar au pretins că doar ele au calitatea de moştenitoare ale lui B.G. şi Alexandrina.

Momentul formulării acestei cereri reconvenționale reprezintă data de la care recurentele nu mai pot susține că nu au avut cunoştință de dispoziția nr. 1653/2007 față de constatarea că au formulat pretenții proprii bazate pe conținutul acesteia.

Concluzia exercitării cu rea-credință a dreptului recurentelor de a pretinde comunicarea dispoziției 1653/2007 mai rezultă din faptul că, prin reținerea unei anume situații din conținutul acestui act, Judecătoria Medgidia a pronunțat de două ori ieşirea din indiviziune a părților asupra terenului de 2.760 mp (inclusiv prin stabilirea în favoarea tuturor coindivizarelor a câte unui lot de ¼ din suprafața în discuție), iar sentințele de partaj – în care se indica dispoziția nr. 1653/22.02.2007 de zeci de ori – au fost atacate cu apel chiar de C.S. şi F.L..

De aceea, chiar dacă nu s-a putut face dovada comunicării dispoziției în cauză de către unitatea deținătoare, în mod indubitabil cele două recurente au avut deplina cunoştință a măsurilor dispuse prin acest act cu mult timp înaintea datei de 06.01.2012 (termenul de 30 de zile calculat prin raportare la data introducerii prezentei acțiuni), respectiv încă din anul 2008, astfel că prezenta contestație este tardivă, soluția primei instanțe de aplicare a acțiunii decăderii fiind deci una corectă, în deplină concordanță şi cu comportamentul procesual al recurentelor cărora, pierderea dreptului de a ataca în justiție dispoziția 1653/2007, le este complet imputabilă.

Decizia civilă nr. 95/C/11.02.2013

Judecător redactor Gabriel Lefter

Legea nr. 50/1991. Intervenția art. 494 Cod civil pentru un... →

Tardivitate contestație dispoziție emisă în baza Legii nr. 10/2001, ce nu a fost comunicată notificanților.

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Tardivitate contestație dispoziție emisă în baza Legii nr. 10/2001, ce nu a fost comunicată notificanților.