Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 17/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 17/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 11-02-2013 în dosarul nr. 4190/327/2009
dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ nr. 17/FM
Ședința publică din 11 februarie 2013
Complet specializat pentru cauze cu minori și de familie
PREȘEDINTE - G. L.
JUDECĂTOR - M. G.
JUDECĂTOR - VANGHELIȚA T.
Grefier - C. M.
S-au luat în examinare recursurile civile formulate de:
- pârâtul C. P., domiciliat în Tulcea, ., ., . și
- reclamanta M. C., cu domiciliul procesual ales în C., .. 73, . profesional al cabinetului de avocatură „A. A. și C. G.”,
împotriva deciziei civile nr. 116/25.10.2012 pronunțată de Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr._, având ca obiect partaj bunuri comune.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurentul pârât și intimat C. P., asistat de dl. avocat A. A. în baza împuternicirii avocațiale nr.oo3/2013, și recurenta reclamantă și intimată M. C., reprezentată de d-na avocat F. C., potrivit împuternicirii avocațiale nr. 35/CF/ 25.01.2013.
S-a făcut referatul grefierului de ședință prin care s-a învederat că procedura este legal îndeplinită, în conformitate cu dispozițiile art. 87 și urm. C. pr. civ., că recursurile sunt declarat și motivat în termen și iar recursul reclamantei nu este timbrat potrivit dispozițiilor instanței, după care:
Instanța constată că, la data de 05.02.2013 recurentul pârât a depus la dosar precizări cu privire la cuantumul actualizat al depozitelor bancare ce se solicită a fi introduse în masa de împărțit.
În raport de sumele precizate, instanța a recalculat taxa de timbru datorată de recurentul pârât pentru exercitarea căii de atac, taxă care se ridică la suma de 1119,55 lei. La termenul de judecată din 28.01.2013 recurentul pârât a depus dovada achitării unei taxe judiciare de timbru de 2095 lei, împrejurare față de care constată că recurentul pârât are de primit suma de 886 lei reprezentând diferență taxă judiciară de timbru achitată și nedatorată, urmând a efectua demersurile necesare pentru recuperarea acestei sume
Avocatul recurentului pârât solicită cu titlu de probatorii refacerea expertizei contabile pentru stabilirea profitului obținut de reclamanta M. C., deponenta sumelor de bani în depozite bancare.
În raport de dispozițiile art. 305 Cod procedură civilă avocatul recurentei reclamante și intimate solicită respingerea acestei probe ca inadmisibilă.
Având din nou cuvântul pentru recurentul pârât și intimat, reprezentantul acestuia apreciază că, în această fază procesuală încuviințarea expertizei este admisibilă. Eventual să se efectueze un supliment la raportul de expertiză, care este eliptic, administrarea acestei probe fiind în interesul ambelor părți.
Deliberând, în conformitate cu dispozițiile art. XX din legea nr. 202/2010 raportat la art. 315 al.3 din codul de procedură civilă instanța respinge solicitarea de probatorii ca inadmisibilă.
Nemaifiind alte chestiuni prealabile de discutat, instanța constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.
Având cuvântul cu privire la recursul pârâtului, reprezentantul acestuia pune concluzii de admitere astfel cum a fost formulat, modificarea hotărârii atacate în sensul introducerii în masa partajabilă a depozitelor bancare, întrucât în mod greșit instanța de apel a apreciat că acestea nu mai existau la data desfacerii căsătoriei. Aceste depozite bancare sunt din bani comuni. Din hotărârea de desfacere a căsătoriei rezultă că părțile s-au despărțit în fapt în anul 2004. or, aceste depozite bancare sunt din perioada când părțile conviețuiau.
Solicită obligarea intimatei reclamante la plata cheltuielilor de judecată constând în cheltuieli de transport, hrană ș.a., potrivit deconturilor de cheltuieli pe care le depune la dosar, la care s-au atașat bonuri fiscale.
Pentru recurenta reclamantă și intimată, avocatul acesteia, având cuvântul, pune concluzii de respingere a recursului declarat de pârât întrucât acele conturi bancare au fost lichidate cu mult timp înainte de data desfacerii căsătoriei. Solicită obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată potrivit facturii de încasare a onorariului, depusă la dosar.
Cu privire la recursul reclamantei, solicită să se aprecieze, având în vedere că acesta nu a fost timbrat.
Referitor la recursul reclamantei, avocatul recurentului pârât solicită anularea lui ca netimbrat.
În conformitate cu dispozițiile art. 150 Cod procedură civilă instanța declară dezbaterile închise și rămâne în pronunțare asupra recursurilor.
CURTEA
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea la 10.07.2009, reclamanta M. C. l-a chemat în judecată pe pârâtul C. P., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că, în timpul căsătoriei, au dobândit un apartament în suprafață de 65,69 m.p., că reclamanta are o cotă de contribuție de 90 % la achiziționarea acestuia și să se dispună ieșirea din indiviziune asupra apartamentului și solicită atribuirea în natură a apartamentului.
La 24.09.2009, pârâtul a formulat întâmpinare și cerere reconvențională prin care a solicitat a se reține că la dobândirea apartamentului părțile au avut o contribuție egală și a solicitat atribuirea în natură a apartamentului.
Prin sentința civilă nr. 3317/27.10.2011, Judecătoria Tulcea a admis în parte cererea principală și cererea reconvențională și a constatat că părțile au dobândit în timpul căsătoriei în cote de ½ fiecare, un apartament compus din 2 camere și dependințe în suprafață de 65,69 m.p., situat în Tulcea, ., .; s-a dispus sistarea stării de indiviziune, prin atribuirea către reclamanta pârâte M. C., în proprietate exclusivă, imobilul aceasta fiind obligată la plata sumei de 65.000 lei către C. P., cu titlul de sultă; au fost compensate în parte cheltuielile de judecată iar pârâtul-reclamant a fost obligat la plata sumei de 1.950 lei către reclamanta-pârâtă, cu titlul de cheltuieli de judecată, rămase necompensate.
Pentru a pronunța această soluție, judecătoria a admis în principiu ambele cereri, prin încheierea din 15.06.2011, Judecătoria Tulcea și constatat că părțile au dobândit în timpul căsătoriei, în cote de ½ fiecare, un apartament compus din 2 camere și dependințe în suprafață de 65,69 m.p., situat în Tulcea, ., ., . efectuat o expertiză imobiliară prin care s-a evaluat apartamentul la suma de 130.000 lei.
Prima instanță a reținut că soții (căsătoriți la 24.01.1976 și au divorțat la 21.02.2007, potrivit sentinței civile nr. 506/21.02.2007) au avut o contribuție egală la dobândirea bunului supus partajului dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 5719/15.05.1991 deoarece nu a rezultat în mod esențial o contribuție majoră din partea unuia sau altuia dintre soți.
Pentru a ajunge la concluzia atribuirii bunului către reclamanta pârâte M. C. instanța a avut în vedere declarațiile acesteia că dorește atribuirea în natura a imobilului și de declarația pârâtului că solicită sultă.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au formulat apel C. P. cât și M. C., aceasta din urmă declarând apel și împotriva încheierii de admitere în principiu din 15.06.2011.
Apelantul C. P. a criticat hotărârea susținând că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii privind introducerea în masa de împărțit a sumei de 1.225.778 lei vechi, 3.769 euro depuși în bancă, precum și cu privire la efectuarea unei expertize contabile în vederea actualizării acestor sume.
Apelanta M. C. a criticat în esență hotărârea și încheierea de admitere în principiu, cu privire la cota de contribuție, solicitând stabilirea cotei de 90% în favoarea sa și 10% pentru pârât, precum și în ceea ce privește valoarea de circulație a apartamentului.
Prin decizia civilă nr. 116/25.10.2012, Tribunalul Tulcea respins apel pârâtului ca nefundat, a admis apelul reclamantei și, schimbând în parte hotărârea atacată în ceea ce privește valoarea de circulație a apartamentului situat în Tulcea, ., ., ., pe care a stabilit-o la suma de 143.200 lei a obligat-o pe reclamanta M. C. la plata sumei de 71.600 lei către pârât C. P. cu titlul de sultă; au fost păstrate celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că doar apelul formulat de M. C. și numai în ceea ce privește valoarea de circulație a apartamentului ce face obiectul partajului între soți, întrucât expertiza tehnică efectuată anterior, în dosarul de fond, de expert M. V., a propus o valoare de circulație mai mică a apartamentului de 130.000 lei, s-a reține în final valoarea de circulație actualizată de 143.200 lei, conform expertului C. H..
Tribunalul a mai observat că, în mod just, s-a apreciat, pe baza evaluării întregului probatoriu administrat în cauză că ambii soți au avut o contribuție egală la dobândirea apartamentului pe perioada cât au conviețuit, deoarece ambii P. au contribuit în egală măsură la plata prețului acestui bun (respectiv două credite) în vederea achiziționării imobilului, nefiind dovedită prin probe concludente o cotă majoritară de contribuție de 90% în favoarea reclamantei.
Pentru a ajunge la concluzia respingerii apelului formulat de C. P., tribunalul a constatat că ambii soți au avut deschise conturi de depozite, reclamanta M. C. în cursul anilor 2002 – 2003, iar pârâtul C. P., în cursul anului 2004, însă aceste conturi au fost închise și sumele de bani retrase, într-o perioadă scurtă de 2 – 3 luni de la deschidere, astfel încât la data desfacerii căsătoriei prin divorț, 21.02.2007, aceste depozite nu mai existau, fiind lichidate; prin urmare, chiar dacă sumele de bani au fost obținute și depuse în bancă pe perioada conviețuirii părților, atâta timp cât ele nu mai existau la data desfacerii căsătoriei fiind lichidate cu mult timp înainte și nu s-a dovedit faptul că au fost cheltuite în beneficiul exclusiv al uneia dintre părți, cererea privind includerea acestora în masa bunurilor de împărțit este neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâtul C. P., prin care a criticat hotărârea instanței de apel pentru nelegalitate prin prisma prevederilor art. 304 pct. 8 C. pr. civ., solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul introducerii în masa de împărțit a depozitelor bancare în lei și euro, al căror titular a fost intimata M. C., actualizate, potrivit obiecțiunilor la raportul de expertiză C. M. .
În motivarea căii de atac, s-a arătat că instanța a greșit apreciind că atât timp cât depozitele bancare nu mai existau la data desfacerii căsătoriei fiind lichidate cu „mult timp înainte”, cererea de includere a acestora în masa de împărțit este nefondată și când a apreciat că nu s-a dovedit că depozitele au fost cheltuite în beneficiul exclusiv al uneia din părți.
În opinia recurentului, coroborând cele două situații faptice care trebuie analizate deopotrivă, este de observat că ceea ce a omis instanța de apel și anume certitudinea că intenția deponentei M. (C.) C. a fost deschiderea depozitelor bancare în interesul său exclusiv și de a beneficia de profitul din dobânzi, măsura sa de siguranță fiind nominalizarea ca împuternicit la retragere și desființarea ulterioare a depozitelor prin sora sa Sarighioleanu L.; nu se poate trece cu vederea că deponenta M. (C.) C. a consemnat bani comuni în depozitele bancare, nu în scop de tezaurizare ci pentru a-i multiplica, încasând profitul aferent.
De asemenea, solicită instanței de recurs să constate că modificarea hotărârii nu este posibilă fără administrarea de probe noi, opinând că instanța trebuie să ceară, admițând ca pertinente obiecțiunile la raportul de expertiză C. M., refacerea în tot a acesteia, nefiind îndestulător ca părțile din proces să ia cunoștință de sume copiate doar de expertul contabil din fișele de cont de la filele 25-61 fără a calcula profitul aferent.
Împotriva deciziei nr. 116/25.10.2012 a Tribunalului Tulcea a formulat recurs și reclamanta M. C., prin care a criticat hotărârea instanței de apel pentru nelegalitate prin prisma prevederilor art. 304 pct. 9 C. pr. civ., solicitând modificarea decizie atacate în sensul admiterii cererii de partaj în procentul solicitat de ea.
Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de pârât, curtea constată că recursul acestuia este neîntemeiat și urmează a fi respins ca atare iar recursul reclamantei urmează a fi anulat ca netimbrat .
Referitor la recursul reclamantei, instanța observă că aceasta nu a timbrat calea sa de atac deși, prin rezoluția președintelui completului căruia i-a fost repartizată cauza spre soluționare, i s-a pus în vedere recurentei să achite taxa juridică de timbru în sumă de 2089,3 lei și timbrul judiciar de 5 lei, mențiune cu care acesta a fost citată .
La termenul din 28.01.2013, Curtea de Apel Constanta a constatat că recurenta nu au achitat taxa de timbru și timbrul judiciar datorate și, mai mult, reclamanta a declarat că nu înțelege să timbreze recursul său.
Conform art.11 alin.2 din L.nr.146/1997, cererile pentru exercitarea apelului sau recursului împotriva hotărârilor judecătorești se taxează cu 50 % din taxa datorată pentru cererea sau acțiunea neevaluabilă în bani, soluționată de prima instanță; potrivit art. 20 din L. nr. 146/1997, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar dacă taxa nu a fost plătită în cuantumul legal în momentul înregistrării cererii ea trebuie achitată până la termenul și în cuantumul stabilit de instanță, nerespectarea acestei obligații atrăgând sancțiunea anulării cererii.
Conform art. 9 alin.2 din O.G. nr. 32/1995, aceste dispoziții sunt aplicabile și în cazul timbrului judiciar.
Cum recurentul nu s-a conformat solicitării curții de a achita o taxă juridică de timbru în sumă de 2089,3 lei și un timbrul judiciar de 5 lei, intervine sancțiunea prevăzută de art. 20 din L. nr. 146/1997, astfel că urmează a fi anulat recursul ca netimbrat.
Cu privire la recursul pârâtului prin care se solicită, în esență, introducerea în masa de împărțit a sumelor în lei și euro depuse în bancă în conturi ale căror titular era reclamanta, curtea arată că, potrivit art. 6731 C. pr. civ., acțiunile în împărțeală trebuie să poarte asupra unor bunuri referitor la care părțile au un drept de proprietate comună; la fel, art. 728 C. civ. admite posibilitatea împărțelii atât timp cât asupra bunului partajat există o indiviziune.
Bunurile dobândite de soți în timpul căsătoriei se află în proprietatea comună a acestora în devălmășie; aceasta formă de coproprietate se caracterizează prin aceea că bunurile aparțin coproprietarilor fără ca aceștia să aibă precizată vreo cotă ideală din dreptul asupra bunului respectiv.
Dreptul de proprietate comună în devălmășie al soților are natură legală și justificarea în comunitatea de bunuri a soților; regimul său juridic (dobândire, administrarea sau înstrăinarea bunurilor) era cuprins în Codul familiei; în acest context, trebuie amintit că exercitarea dreptului de proprietate comună devălmașă ce privește universalitatea legală bunurilor constituită conform art. 30-32 C. fam. se face conform art. 35 C. fam., iar mandatul încetează la momentul încetării/desfacerii căsătoriei, moment de la care acest tip de proprietate se transformă în proprietate comună pe cote părți determinabile (mărirea cotelor stabilindu-se conform criteriului contribuției la dobândirea bunurilor comune).
De aceea, la soluționarea partajului - operațiune juridic prin care se pune capăt stării de coproprietate prin împărțeala bunurilor în materialitatea lor între copărtași fiecare devenind proprietar exclusiv asupra unor bunuri determinate (parte determinată din bun) ce forma obiectul coproprietății - instanța trebuie să aibă în vedere regulile cărora le este supus regimul bunurilor comune ale soților.
În primul rând, trebuie amintit că, potrivit Capitolului 3 al Titlului I al Codului familiei, căsătoria produce efecte cu privire la drepturile și obligațiile personale ale soților (secțiunea I) și cu privire la relațiile patrimoniale dintre soți (secția a II-a).
Aceste raporturi patrimoniale nu și-au putut găsi reglementarea completă în dreptul comun astfel încât s-au edictat norme speciale care, împreună, alcătuiesc regimul matrimonial - totalitatea dispozițiilor legale care guvernează relațiile dintre soți cu privire la bunurile lor și pe cele care se stabilesc între soți și terțe persoane privind bunurile soților.
Acest regim matrimonial are caracter obligatoriu (în sensul că nici soții și nici terții nu pot supune bunurile comune altor reguli decât cele care guvernează comunitatea de bunuri) și caracter legal în sensul că toate regulile de funcționare sunt strict reglementate de lege, fiind exclusă posibilitatea ca prin convenția părților (soții și/sau terții) să se instituie alte norme de funcționare a regimului matrimonial.
Printre aceste reguli, Codul familiei stabilește, în art. 30 și art. 31, conținutul noțiunilor de bunurile comune și bunuri proprii ale fiecărui soț. Interpretarea coroborată a prevederilor art. 30 și art. 31 C. Fam. duce la concluzia că, pentru a fi considerat un bun comun, acesta trebuie să satisfacă, cumulativ două condiții: să fie dobândit de oricare dintre soți în timpul căsătoriei și să nu facă parte din categoria de bunuri pe care legea le consideră proprii doar unuia dintre soți.
Prezumția legală instituită de art. 30 C. Fam. se bazează pe o presupunere a legiuitorului că ambii soți au avut o contribuție la această dobândire; contribuția poate fi directă - constând în munca sau mijloacele ambilor soți - sau indirectă - prin economisirea unor mijloace comune (ex: munca femeii în gospodărie).
Comunitatea de bunuri este un efect legal al căsătoriei, astfel că bunurile dobândite de oricare dintre soți sunt comune, chiar dacă numai unul dintre ei a contribuit efectiv la această dobândire; de aceea, fiind doar prezumată de lege, contribuția comună nu este o condiție a caracterului comun al bunurilor, fiind însă un criteriu de care se ține seama pentru determinarea părților ce se cuvin soților în cazul împărțirii bunurilor comune.
Contribuția soților la dobândirea bunurilor comune trebuie înțeleasă că referindu-se nu la fiecare bun în parte, ci la dobândirea tuturor bunurilor comune; mai mult, cota–parte ce se cuvine fiecărui soț se stabilește în raport nu doar cu referire la contribuție, ci și cu referire la conservarea bunurilor comune.
De aceea, cotele-părți ale soților pot fi neegale dacă aportul lor este diferit; inegalitatea poate merge până la inexistența oricărui drept al unuia dintre soți, dacă se dovedește că acesta nu a avut nicio contribuție la dobândirea bunurilor comune și la susținerea sarcinilor căsătoriei.
Deoarece criteriul stabilirii prin hotărâre judecătorească a cotei fiecărui soț se bazează nu doar pe existența relațiilor de căsătorie (căci ar fi însemnat, în baza principiului egalității dintre bărbat și femeie, că bunurile ar reveni fiecăruia dintre ei în cote egale), ci și pe participarea prin mijloacele sale la dobândirea și conservarea bunurilor comune, stabilirea cotelor fiecăruia se poate face prin analiza riguroasă atât a aporturilor soților la creșterea patrimoniului comun dar și măsurii în care unul dintre soți a risipit (indiferent dacă exista sau nu acordul celuilalt soț) bunurile comune, micșorând masa partajabilă.
În acesta condiții, deoarece instanțele au de stabilit mărimea cotelor fiecărui soț prin raportare nu la anumite bunuri privite individual (fie ele și de mare valoare) ci la o universalitate, partajul se poate pronunța doar în privința bunurilor existente la momentul desfacerii căsătoriei, iar nu prin includerea bunurilor înstrăinate de oricare dintre soți (bunuri mobile vândute, bunuri donate, sume cheltuite, inclusiv cele care depășesc nevoile normale ale căsătoriei, chiar pentru satisfacerea unei pasiuni sau viciu al acestuia etc.) fără a fi înlocuite în patrimoniul comun de un alt bun în temeiul subrogației universale.
Evident, ar fi inechitabil ca acela dintre soți care și dedicat mijloacele materiale susținerii nevoilor căsătoriei să fi tratat identic cu soțul care a risipit patrimoniul comun; însă, această injustețe poate fi prevenită cu sancționarea soțului culpabil de micșorarea patrimoniului comun prin stabilirea unei cote mai mici, corespunzătoare activității sale de irosire a bunurilor comune, dându-se deplină eficiență criteriul stabilirii prin hotărâre judecătorească a cotei fiecărui soț nu doar prin valorificarea participării prin mijloacele sale la dobândireabunurilor comune ci și prin penalizarea soțului pentru inactivitate în păstrarea acestor bunuri comune.
De aceea, singura posibilitate pe care pârâtul o avea de valorificare a împrejurării că reclamanta a lichidat în perioada 2002-2005 (căsătoria a fost desfăcută ala 21.07.2007) mai multe conturi personale, cheltuind astfel resurse comune soților (pretenție care excede verificării de legalitate pe care instanța de recurs a efectuat-o), nu era formularea unei cereri reconvenționale de întregire a patrimoniului cu sumele cheltuite de reclamantă, ci era solicitarea unei cote superioare în favoarea lui, în care risipirea bunurilor comune să fie doar un argument în susținerea acestei pretenții (de asemenea, determinarea altor cote înseamnă stabilirea unei alte situații de fapt de către instanța de recurs, acțiune care nu era posibilă).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Anulează recursul reclamantei M. C., cu domiciliul procesual ales în C., .. 73, . profesional al cabinetului de avocatură „A. A. și C. G.”, formulat împotriva deciziei civile nr. 116/25.10.2012 pronunțată de Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr._, ca netimbrat.
Respinge recursul pârâtului C. P., domiciliat în Tulcea, ., ., ., formulat împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.
Respinge cererile de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 februarie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
G. L. M. G. VANGHELIȚA T.
Grefier,
C. M.
Jud.fond F.Șurculescu
Jud.apel V.A.; V.M.
Tehnored.dec.jud. L.G. 11.04.2013/2 ex.
| ← Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... | Stabilire domiciliu minor. Decizia nr. 89/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
