Pretenţii. Decizia nr. 285/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 285/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 10-06-2013 în dosarul nr. 8549/118/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 285/C
Ședința publică din 10 iunie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE - M. G.
JUDECĂTORI - Vanghelița T.
- G. L.
GREFIER - M. D.
- cu participarea reprezentantului Ministerului Public
PROCUROR - R. C.
Pe rol soluționarea recursurilor civile declarate de recurentul P. DE PE L. TRIBUNALUL C., cu sediul în C., .. 34A și de recurentul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE REPREZENTAT PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C., cu sediul în C., . nr. 18, împotriva sentinței civile nr. 908 din 19 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr._, având ca obiect pretenții – art. 504 Cod procedură penală, în contradictoriu cu intimatul reclamant U. F., domiciliat în C., ., ..
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru intimatul reclamant U. F., avocat F. C., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 13 mai 2013 depuse la dosar, lipsind recurentul P. de pe lângă Tribunalul C. și recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C..
Procedura este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
Recursurile sunt declarate și motivate în termenul legal prevăzut de lege și scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul oral asupra cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Întrebați fiind, apărătorul intimatului reclamant U. F. și reprezentantul Ministerului Public arată că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus sau excepții de invocat, solicitând cuvântul pe fond.
Curtea, luând act de declarația apărătorului intimatului reclamant U. F. și a reprezentantului Ministerului Public, în sensul că nu mai sunt cereri de formulat, probe de propus sau excepții de invocat, în temeiul dispozițiilor art. 150 Cod procedură civilă, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Apărătorul intimatului reclamant U. F., având cuvântul solicită respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea hotărârii atacate ca temeinică și legală.
Urmează a se observa că față de intimatul reclamant s-a dispus începerea urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de luare de mită, complicitate la furt calificat în formă continuată și asociere pentru săvârșirea de infracțiuni.
Acesta a fost încarcerat în arestul I.P.J. C. pentru 24 de ore. A fost dispusă măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea C. pentru o perioadă de 30 de zile. Urmărirea penală a durat aproximativ 2 ani.
S-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a acestuia pentru toate cele trei infracțiuni pentru care a fost cercetat.
Toate acestea au avut consecințe grave asupra intimatului reclamant, care este cadru M.A.I. A fost marginalizat, grav afectat din punct de vedere profesional, fiind supus unui adevărat linșaj mediatic, prin articolele apărute în presa scrisă.
Apreciază că în cauză sunt îndeplinite condițiile art. 504 alin. 2 Cod procedură penală.
Solicită a se avea în vedere practica Înaltei Curți de Casație și Justiție și faptul că la instanța de fond reprezentantul Ministerului Public a pus concluzii de admitere a acțiunii.
În ceea ce privește suma dată de instanța de fond, consideră că aceasta este îndestulătoare.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de admitere a ambelor recursuri așa cum au fost formulate, sub aspectul cuantumului despăgubirilor.
Sunt de acord că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 504 Cod procedură penală, însă au făcut dovada că imediat ce s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a intimatului reclamant, acesta a fost repus în situația anterioară.
Apreciază că motivele privind oprobriul public și articolele din presă nu pot fi primite.
CURTEA
Asupra prezentelor recursuri, constată:
Prin sentința civilă nr. 908/19.02.2013 a Tribunalului C. a fost admisă în parte acțiunea reclamantului U. F. formulată pe temeiul art. 504 cod proc. penală în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pârâtul fiind obligat la plata către reclamant a sumei de 15.000 lei, cu titlul de despăgubiri.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că:
Prin Rezoluția nr. 423/P/31.07.2008 a Parchetului de pe lângă Tribunalul C. s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva reclamantului, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 7 alin.1 din Legea 78/2000, rap. la art. 254 alin. 1 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin.2 C.pen., complicitate la furt calificat în formă continuată, prevăzută de art. 26 C.pen., rap. la art. 208 alin.1-209 alin.1, lit. a, g, i, alin.3 lit.a și alin. 4 C.pen. și asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, prevăzută de art. 323 alin.1 C.pen..
La data de 04.08.2008, la locuința reclamantului a avut loc o percheziție în urma căreia au fost ridicate sumele de 153 lei și 526 euro, asupra cărora s-a aplicat măsura sechestrului asigurător.
În baza Ordonanței de reținere emise de P. de pe lângă Tribunalul C. în Dosar nr. 423/P/2008, reclamantul a fost încarcerat în arestul IPJ C. în perioada 05.08._08, fiind înaintată tribunalului propunerea de arestare preventivă pentru o perioadă de 29 de zile.
Prin Încheierea nr. 93/08.08.2008 pronunțată de Tribunalul C. în Dosar nr._, a fost respinsă propunerea de arestare preventivă a reclamantului, fiind dispusă măsura obligării de a nu părăsi localitatea C. pe o perioadă de 30 de zile. Măsura preventivă astfel dispusă a fost ulterior prelungită în mod succesiv prin ordonanță a procurorului, fiind revocată prin Încheierea nr. 168/16.12.2008, pronunțată de Tribunalul C. în Dosar nr. 11._ .
Cercetarea penală vizându-l pe reclamant a continuat până la data de 31.01.2011, când prin Ordonanța Parchetului de pe lângă Curtea de Apel C., pronunțată în Dosar nr. 526/P/2010, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală pentru toate cele trei infracțiuni urmărite, apreciindu-se că faptele de luare de mită și asociere pentru săvârșirea de infracțiuni nu există, iar faptei de complicitate la furt calificat în formă continuată îi lipsește unul dintre elementele constitutive ale infracțiunii.
Prin cererea de față, reclamantul a pretins obligarea statului la plata de despăgubiri în cuantum de 400.000 lei, pentru repararea prejudiciului cauzat prin eroarea judiciară a cărei victimă a fost.
Tribunalul s-a raportat la dispozițiile art. 504 C.proc.pen., incidente în cauză, potrivit cu care are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite persoana care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, precum și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Dispozițiile alin.3 al aceluiași articol stabilesc și modalitatea în care trebuie stabilit caracterul nelegal al privării sau al restrângerii de libertate, respectiv prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j.
Instanța de fond a constatat, pe baza materialului probator administrat, că reclamantul a avut calitatea de inculpat într-o cauză penală finalizată printr-o ordonanță de scoatere de sub urmărire penală ce a statuat că faptele nu există, respectiv că nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii. Întrucât pe parcursul cercetării penale reclamantul a fost supus unor măsuri restrictive de libertate a căror existență și întindere a fost dovedită prin probatoriile administrate în cauză, îi sunt așadar aplicabile dispozițiile art.504 C.proc.pen.
Cuantificarea despăgubirilor a fost făcută prin trimitere la dispozițiile art.505 alin.1 din C.proc.pen., care enumeră criteriile în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit: durata privării de libertate și consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate. În speță, reclamantul a pretins acordarea de despăgubiri pentru suferințele cauzate de măsura reținerii de 24 ore și măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, la care a fost supus în perioada 08.08._09.
În ce privește privarea de libertate, tribunalul a arătat că, odată stabilit caracterul nelegal al reținerii, existența prejudiciului moral este prezumată, întrucât prin măsura respectivă se încalcă unul dintre cele mai importante atribute ale personalității umane, respectiv dreptul la libertate, ca drept inalienabil al ființei umane și ca valoare primordială într-o societate democratică. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant că în cazurile de încălcare a art. 5 din Convenție, sunt întemeiate cererile de acordare a despăgubirilor bănești pentru prejudiciul moral produs victimei pe perioada detenției nelegale. Pe de altă parte, măsura obligării de a nu părăsi localitatea, deși restrictivă în privința unuia dintre componentele dreptului la libertate - libertatea de circulație, nu poate fi considerată prin ea însăși ca fiind aptă să cauzeze vătămări importante ale valorilor morale ale reclamantului, acestuia revenindu-i sarcina dovedirii unor traume psihice provocate de respectiva măsură și necesar a fi reparate prin acordarea unor despăgubiri în cuantumul pretins.
Pornind de la aceste considerații de ordin teoretic, din analiza probelor administrate, instanța de fond a reținut că prin privarea sa de libertate, reclamantului i-a fost cauzată în mod cert o suferință determinată de încălcarea unuia dintre drepturile sale fundamentale, cu atât mai puternic fiind sentimentul încercat cu cât, prin specificul funcției de ofițer de poliție judiciară, făcea parte din aparatul de stat menit să asigure respectarea legii. Cu toate acestea, măsura nelegală a durat 24 de ore, astfel că și efectele specifice stării de arest propriu-zise s-au limitat la acest interval de timp. De altfel, durata măsurii constituie unul dintre criteriile de evaluare a despăgubirii stabilite chiar de art. 505 alin.1 C.proc.pen., însuși legiuitorul apreciind asupra existenței legăturii dintre durata măsurii preventive nelegale și intensitatea suferințelor reclamantului.
În ce privește efectele pe care reținerea pentru 24 de ore le-a produs asupra personalității reclamantului ulterior punerii sale în libertate, instanța de fond s-a raportat la declarațiile testimoniale, martorii audiați insistând în mod deosebit asupra dificultăților financiare cu care s-a confruntat partea, în condițiile în care veniturile i-au fost reduse pe durata anchetei penale.
Un alt element pe care judecătorul fondului l-a avut în vedere la evaluarea prejudiciului l-a constituit dimensiunea căpătată în mass-media de urmărirea penală la care a fost supus, știut fiind că oprobriul public, ca și reverberațiile lui asupra familiei, determină o intensificare a traumelor psihice pe care le poate avea un eveniment cu conotații negative.
Având în vedere toate aceste elemente și prin raportare atât la durata măsurilor privative și restrictive de libertate dispuse în cauza penală - 24 de ore, respectiv 4 luni și 25 de zile, cât și la efectele concrete pe care aceste măsuri le-au avut asupra onoarei, reputației, imaginii și încrederii acordate reclamantului în societate, tribunalul a apreciat că suma de 15.000 lei constituie o reparație echitabilă a prejudiciului suferit.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs, în termen legal, atât P. de pe lângă Tribunalul C., cât și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ambele căi de atac criticând în esență cuantumul despăgubirilor acordate intimatului reclamant.
Recursul Parchetului de pe lângă Tribunalul C. a vizat faptul că nu s-a dat eficiență – în opinia recurentului – criteriilor prevăzute de art. 505 alin. 1 cod proc. penală în cuantificarea daunelor morale și ignorarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în acest sens, referitoare la acordarea unor satisfacții juste, echitabile și integrale pentru prejudiciul moral, fără ca reparația morală să constituie o îmbogățire fără justă cauză.
S-a arătat, astfel, că în speță aprecierea cuantumului prejudiciului nu a fost făcută judicios, iar probatoriul administrat nu justifică acordarea sumei de 15.000 lei cu titlu de despăgubiri, considerate de recurent ca fiind exorbitantă și fără corespondent în raport de ceea ce trebuie să însemne prejudiciul moral.
S-a apreciat că starea de deținere, în sine, fără a fi dispusă într-un mod contrar dreptului intern, nu poate fi apreciată ca fiind nelegală, ci doar ca neavând susținere prin prisma soluției finale de scoatere de sub urmărire penală.
S-a solicitat ca, în acest context, să fie înlăturate din soluția atacată referirile directe la încălcarea prevederilor art. 5 par. a din Convenție, cu consecința diminuării daunelor constatate de către instanță.
Recursul Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice a criticat în egală măsură cuantumul acordat reclamantului, apreciat și în acest caz ca fiind mult prea mare, instanța de fond reproșându-i-se că nu a respectat principiul echității în evaluarea despăgubirilor; că apreciindu-se în concret gravitatea prejudiciului moral se poate spune că un prejudiciu moral grav este atunci când constă în alternarea (alterarea) gravă a integrității fizice sau mentale a persoanei vătămate, a capacității sale de muncă sau atunci când este extrem de importantă valoarea morală căreia i se aduce atingere.
În speță, nu se poate afirma că reclamantul a suferit o traumă psihică de o asemenea amploare și gravitate care să necesite acordarea sumei de 15.000 lei cu titlu de despăgubiri.
Recurentul pârât a admis că restricționarea libertății de mișcare creează un disconfort, dar a arătat că ,,valoarea despăgubirilor trebuie să fie una realistă, care să fie în acord cu principiul echității și echilibrului social’’ și că instanța ar fi trebuit să aibă în vedere, totodată, ,,situația financiară a statului român’’.
În acest context recurentul a făcut trimitere la poziția moderată a Curții Europene a Drepturilor Omului în acordarea de despăgubiri morale, jurisprudența constantă a acesteia relevând reparații morale în sume rezonabile
(cu titlu de ex., de 1000 euro în cauza Țară L. împotriva României, 1600 euro în cauza T. împotriva României, 1000 euro în cauza O. împotriva României). S-a făcut deopotrivă trimitere la cauza C. împotriva României, unde pentru durata excesivă a procesului penal (7 ani și 2 luni) a acordat doar 1200 euro cu titlu de daune morale.
În recursul acestei părți s-a evocat și faptul că textul art. 504 alin. 1 și 2 și art. 505 alin. 1 și 3 cod proc. penală trebuie interpretate în sensul că doar în cazul existenței unei hotărâri definitive prin care sa dispus condamnarea pentru săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală și doar în caz de rejudecare urmate de achitare se poate vorbi de o eroare judiciară. Prin urmare, achitarea dispusă în procesul penal nu echivalează cu nelegalitatea măsurii restrângerii de libertate, întrucât art. 504 alin. 3 cod proc. penală prevede că privarea sau restrângerea de libertate trebuie stabilită prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii privative de libertate, prin ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. 1 lit. j ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prev. de art. 10 alin. 1 lit. j.
Analizând criticile formulate, instanța va reține următoarele considerente prin prisma disp. art. 304 pct. 9 și 3041 cod proc. civilă:
O principală critică de nelegalitate formulată de pârâtul S. R. s-a referit la greșita interpretare și aplicare de către judecătorul fondului a dispozițiilor art. 504 alin. 1 și 2 cod proc. penală, precum și a prevederilor art. 505 alin. 1 și 3 cod proc. penală, în sensul că doar dacă există o hotărâre definitivă de condamnare, urmată de achitarea în rejudecare, s-ar putea vorbi de o eroare judiciară.
Sub acest aspect, textele art. 504 alin. 2 și 3 cod proc. penală sunt neechivoce, arătând legiuitorul că ,,are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal’’, precum și că ,,Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).’’
Or, în această premisă de abordare a normei au fost chemate instanțele să se pronunțe, iar dispozițiile art. 505 cod proc. penală, care configurează criteriile de evaluare a prejudiciului astfel creat, nu puteau fi luate în considerare mai înainte ca judecătorul fondului să constate dacă legea deschide reclamantului calea acțiunii în reparație.
Prin urmare, recurentul pârât nu poate susține că doar în ipoteza art.504 alin. 1 Cod proc. penală (adică, a condamnării definitive urmare de achitare prin hotărâre definitivă, în rejudecare) legea permite reparația materială și morală, câtă vreme celelalte prevederi ale textului confirmă corecta raportare – de către judecătorul fondului – a situației de fapt la temeiul în drept, respectiv, a suportării de către intimat a unei vătămări prin măsurile privative și/sau restrictive de libertate luate în cursul urmăririi penale, urmate de ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penală, precum și existența și în acest caz a unei forme de răspundere patrimonială a statului. Astfel fiind, această critică urmează a fi înlăturată.
O a doua critică, regăsită fiind în ambele recursuri, a vizat nesocotirea prevederilor art. 505 cod proc. penală, dar și a jurisprudenței CEDO în privința stabilirii daunelor morale, ambii recurenți apreciind că valoarea despăgubirilor acordate de către tribunal, de 15.000 lei (reprezentând cca. 3.300 euro) este prea mare și în vădită neconcordanță cu soluțiile Curții Europene în materie.
Sub un prim aspect, instanța de recurs observă că recurentul pârât raportează suma astfel acordată la cele dispuse în echitate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauze care nu au legătură cu chestiunea supusă judecății. Astfel, în cauza C. și alții împotriva României, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 120/17.02.2011, Curtea Europeană a acordat în echitate suma de 1300 euro în considerarea ,,duratei nerezonabile a procedurii în despăgubiri pentru detenție ilegală’’. În cauza O. și alții împotriva României, hotărârea CEDO (publicată în M.O. Partea I nr. 67/04.02.2009) a statuat asupra compensării cu câte 1.000 euro pentru fiecare dintre petiționari pentru compensarea ,,prejudiciului moral datorat frustrării provocate prin atingerea adusă dreptului lor de folosință a imobilului în discuție’’.
În hotărârea privind cauza Țară L. împotriva României, 2008, Curtea Europeană a dispus acordarea către petent a sumei de 1.000 euro ca ,,reparație echitabilă pentru prejudiciul moral suferit prin incertitudinea și suferințele generate acestuia de diminuarea prin impozitare a plăților compensatorii.’’
Cât privește cauza T. împotriva României, instanța va reține că suma de 1.600 euro a fost acordată de CEDO pe temeiul art. 41 din Convenție, cu luarea în considerare a despăgubirilor deja recunoscute în favoarea petentului de către instanțele naționale. Referindu-se însă la împrejurarea că în această speță petiționarul acționase în judecată statul român pe temeiul art. 504-505 cod proc. penală (ca în prezentul litigiu), Curtea Europeană a arătat că din moment ce i-au fost conferite reparații pentru perioada de reținere apreciată de instanțele naționale ca fiind ilegală, acest fapt constituie o recunoaștere suficientă a încălcărilor pretinse a fi fost aduse prevederilor Convenției.
Mai mult decât atât, Curtea a apreciat în acea speță că acordarea sumei de 25.000 lei către R.L. T. pentru o perioadă de arestare de 30 de zile (declarată de justiție ca nelegală) este concordantă cu cele pe care însăși Curtea le stabilește pentru încălcări similare (fiind făcută trimitere la cauza Lukanov împotriva Bulgariei, hotărârea din 20 martie 1997; Nikolova împotriva Bulgariei [GC], nr._/96, CEDO 1999 II; Niedbała împotriva Poloniei, nr._/95, 4 iulie 2000; Ječius împotriva Lituaniei, nr._/97, CEDO 2000 IX; Grauslys împotriva Lituaniei, nr._/97, 10 octombrie 2000; Eryk Kawka împotriva Poloniei, nr._/96, 27 iunie 2002; P. împotriva României, nr._/96, CEDO 2003 VI (extrase); Gusinskiy împotriva Rusiei, nr._/01, CEDO 2004 IV; D.P. împotriva Poloniei, nr._/96, 20 ianuarie 2004; Panchenko împotriva Rusiei, nr._/98, 8 februarie 2005; Hristova împotriva Bulgariei, nr._/00, 7 decembrie 2006; și Castravet împotriva Moldovei, nr._/05, 13 martie 2007).
Prin urmare, ceea ce Curtea Europeană a stabilit cu titlu de daune morale în cauzele legate de încălcarea prevederilor Convenției nu constituie în toate situațiile o unitate de măsură pentru instanțele naționale, pentru că reperele avute în vedere (unele privind judecata în echitate) sunt diferite și circumstanțiale; atunci când instanțele naționale analizează prejudiciul moral produs printr-o măsură nelegală a autorității, cuantumul despăgubirilor cuvenite trebuie abordat exclusiv din perspectiva subiectului unei atare măsuri, a consecințelor generate asupra sa și asupra familiei sale - dacă este cazul, precum și a modalității în care reparația constituie o justă și suficientă satisfacție pentru cel vătămat.
Iată deci că în analiza cuantumului sumei datorate de stat acestei persoane (căreia instanța de fond i-a recunoscut corect calitatea de ,,victimă’’ în sensul dat de art. 504 cod proc. penală) urmau a fi luate în considerare nu doar strict criteriul duratei măsurii privative/ restrictive de libertate, ci și celelalte elemente care configurează cadrul în care aceasta a fost supus traumelor psihice: profesia și apartenența la corpul poliției judiciare, mediatizarea intensă a cazului său, dificultățile financiare cu care s-a confruntat familia acestuia.
Nu pot fi reținute, din acest punct de vedere, aserțiunea recurentului pârât potrivit cu care intimatul reclamant ar fi fost îndreptățit la o oarecare despăgubire doar în cazul unei alterări grave a integrității fizice sau mentale a victimei, ori susținerea recurentului P. de pe lângă Tribunalul C. potrivit cu care în speță deținerea nu putea fi apreciată ca nelegală doar pentru că ordonanța procurorului a dispus în final scoaterea intimatului de sub urmărire penală. Câtă vreme reținerea nelegală constituie o încălcare a prevederilor art. 5 par. 1 lit.c din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, pe care statele membre au obligația să o sancționeze prin legislația națională, nu se poate susține că dreptul la reparație este condiționat de o vătămare fundamentală a persoanei supuse măsurii nelegale; pe de altă parte, reținerea intimatului a fost urmată de soluția de scoatere de sub urmărire penală pentru cazul prev. de art. 11 pct. 1 lit. b coroborat cu art. 10 lit. a Cod proc. penală (fapta nu există) pentru două dintre infracțiunile pentru care se începuse urmărirea penală, precum și pentru cazul prev. de art. 11 pct. 1 lit. b coroborat cu art. 10 lit. d Cod proc. penală (faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii) pentru cea de-a treia infracțiune.
Aspectele evocate sumar de către statul recurent, privind necesitatea cuantificării unor asemenea despăgubiri cu luarea în considerare a situației sale financiare, urmează a fi înlăturate în critica de netemeinicie, suma acordată nefiind disproporționată față de atingerea adusă valorilor morale și neimplicând totodată un efort financiar deosebit pentru pârât.
În raport de toate aceste considerente, constatând că tribunalul a pronunțat o soluție legală și temeinică, față de disp. art. 312 alin. 1 cod proc. civilă recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de recurentul P. DE PE L. TRIBUNALUL C., cu sediul în C., .. 34A și de recurentul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE REPREZENTAT PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C., cu sediul în C., . nr. 18, împotriva sentinței civile nr. 908 din 19 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant U. F., domiciliat în C., ., ., ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 iunie 2013.
PT.PREȘEDINTE PT. JUDECĂTORJUDECĂTOR
M. G., VANGHELIȚA T., G. L.
aflată în CO,cf.art.261 aflată în CO,cf.art.261
alin.2 C.p.c.semnează alin.2 C.p.c.semnează
Vicepreședinte Instanță Vicepreședinte Instanță
N. S. N. S.
Grefier
M. D.
Red.hot.jud.fond A.C.
Tehnored.dec.jud.recurs M.G./15.06.2013/2 exp.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 13/2013. Curtea de Apel... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 289/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
