Revendicare mobiliară. Decizia nr. 67/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 67/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 17-06-2013 în dosarul nr. 6216/118/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 67/C
Ședința publică din 17 iunie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. G.
Judecător Vanghelița T.
Grefier C. M.
S-a luat în examinare apelul civil formulat de apelanții reclamanți N. C., domiciliată în municipiul C., ., C. E. R., domiciliată în municipiul C., ., și P. V. I., domiciliat în municipiul C., ..35, județul C., împotriva sentinței civile nr.1205/06.03.2013, pronunțată de Tribunalul C., secția I civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți M. C. PRIN PRIMAR, P. M. C. și C. L. C., toți cu sediul în municipiul C., ., județul C., având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul părților în ședință publică se prezintă intimații pârâți reprezentați de d-na avocat I. S., în substituirea avocatului titular d-na, M. L., potrivit delegației de substituire nr. 9/20.05.2013, lipsă fiind apelanții reclamanți.
Procedura este legal îndeplinită, în conformitate cu dispozițiile art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
Grefierul prezintă referatul cauzei arătând că, la data de 14.06.2013 apelanții reclamanți au depus la dosar precizări cu privire la obiectul material al imobilului, solicitând să se califice apel prezenta cale de atac, să se judece pricina și în lipsa acestora, cu amânarea pronunțării asupra apelului pentru a depune concluzii scrise.
După referatul grefierului de ședință:
Curtea constată că reclamanții apelanți au depus la dosar note de ședință în care precizează valoarea imobilului peste 101.000 lei, calificând în raport de art. 2821 Cod procedură civilă calea de atac ca fiind apelul.
Având cuvântul pe această cerere reprezentantul intimaților pârâți solicită să se dea prevalență principiului disponibilității părților în procesul civil.
Deliberând, instanța urmează a califica prezenta cale de atac apel și, nemaifiind alte chestiuni prealabile de discutat constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Având cuvântul pentru intimații reclamanți avocatul acestora pune concluzii de respingere a apelului ca nefondat și menținerea sentinței apelate întrucât instanța a apreciat corect că în cauză sunt aplicabile dispozițiile legii speciale și nu cele ale legii generale așa cum au precizat apelanții. Solicită obligarea apelanților reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.
Fiind lămurită cu privire la cauza dedusă judecății instanța, în conformitate cu dispozițiile art. 150 Cod procedură civilă, declară dezbaterile închise și rămâne în pronunțare asupra apelului.
CURTEA
Asupra apelului de față;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C. sub nr._ reclamanții N. C., C. E. R. și P. V. I. au solicitat în contradictoriu cu pârâții M. C. Prin Primar, P. M. C. și C. L. C. obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în C., . compus din construcție și teren în suprafață de 417 mp.
În motivarea cererii s-a arătat că acest imobil a fost dobândit de către autoarea reclamantelor cu titlu de moștenire, iar imobilul a fost preluat de stat în baza sentinței penale nr.493/1960 a Tribunalului Popular C., a Decretului nr.417/1958 și a deciziei nr.773/1960 emisă de Comitetul executiv al Sfatului Popular al Orașului C..
S-a susținut că preluarea imobilului este abuzivă, că imobilul nu a ieșit niciodată din patrimoniul reclamanților.
La termenul din 27.02.2013 reprezentantul pârâților a invocat excepția inadmisibilității acțiunii.
Soluționând excepția invocată, prima instanță a pronunțat sentința civilă nr. 1205 din 06.03.2013.
Conform aceste sentințe a fost admisă excepția inadmisibilității și a fost respinsă acțiunea reclamanților N. C., C. E. R. și P. V. I. în contradictoriu cu pârâtul M. C. prin Primar, P. M. C. și C. L. C., ca inadmisibilă.
Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul C. a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, referitor la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, formulate după . Legii nr. 10/2001.
S-a reținut că între concursul dintre legea specială și cea generală, se aplică legea specială. În această situație, acțiunea întemeiată pe dreptul comun după . Legii 10/2001 este inadmisibilă.
Nici în raport de jurisprudența C.E.D.O. acțiunea nu este întemeiată pentru că reclamanții nu au un bun în înțelesul Convenției și nici măcar o speranță legitimă de a li se recunoaște un astfel de bun.
În termen legal, împotriva sentinței civile nr. 1205 din 06.03.2013 au declarat apel reclamanții N. C., C. EWlena R. și P. V. I., ca fiind nelegală și netemeinică.
Motivează apelul arătând că, potrivit prevederilor Legii nr. 213/1998, în art. 6 alin.1, se menționează că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989 dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării de către stat.
În speță, imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv, fără titlu valabil, încălcându-se principiul constituțional al ocrotirii dreptului de proprietate prevăzut în art. 36 din Constituția din anul 1965.
Preluarea fiind abuzivă, statul nu are un titlu valabil și prin urmare nu a dobândit dreptul de proprietate.
Atât practica instanțelor naționale cât și practica C.E.D.O. a statuat că proprietarul poate revendica imobilul de la stat.
În mod netemeinic și nelegal instanța de fond a admis excepția inadmisibilității, reținând că raportat la principiul specialia generalibus derogant și la dispozițiile Legii nr. 10/2001, atunci când vine în concurs cu normele dreptului comun, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile Codului civil este inadmisibilă.
Procedând în acest mod, instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății în condițiile în care acțiunea în revendicare vizează un imobil ce a fost preluat abuziv de către stat, fără titlu valabil, prin încălcarea Constituției de la acea vreme, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării.
În această situație, adevăratul proprietar poate formula acțiune întemeiată pe dreptul comun, acțiunea fiind admisibilă în condițiile în care reclamanții dețin un bun în sensul art. din protocolul adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.
Hotărârea instanței a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, reținând în mod eronat că reclamanții nu pot invoca garanțiile art. 1 din Protocolul 1, deși bunul revendicat reprezintă un bun actual, întrucât nu a ieșit niciodată din patrimoniul lor printr-un titlu valabil, iar posesia deținută de pârâți este una abuzivă. În aceste condiții, acțiunea în revendicare este admisibilă.
Și în practica judiciară s-a statuat în mod constant că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate, ce se aplică și în cazul acțiunii în revendicare.
Existența Legii 10/2001 nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge acțiunea în revendicare, dacă reclamanții într-o atare acțiune se pot prevala la rândul lor de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional, asigurându-le accesul la justiție.
Trebuia verificat dacă pârâtul în acțiunea în revendicare are la rândul său un bun în sensul Convenției sau o speranță legitimă dedusă din dispozițiile legii.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acțiunea în revendicare își păstrează caracterul real cât timp există posibilitatea readucerii bunului revendicat în patrimoniul revendicatorului.
Instanța de fond a respins de plano acțiunea în revendicare, deși acțiunea în revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Instanța, respingând acțiunea ca inadmisibilă, a încălcat accesul la justiție, reglementat de art. 21 din Constituție și art. 6 pct. 1 din Convenție, ceea ce contravine principiilor de drept național și european.
Pentru cele relatate au solicitat admiterea apelului, astfel cum a fost formulat.
Analizând sentința apelată în baza motivelor de apel invocate, Curtea constată că apelul este nefondat pentru următoarele:
Prin acțiunea formulată la data de 28.05.2012, deci după . Legii nr. 10/2001, reclamanții au dedus judecății încălcarea dreptului lor de proprietate asupra imobilului situat în C., ., compus din construcție și teren în suprafață de 417 mp și au pretins, în temeiul art. 480 și 481 din Codul civil, recunoașterea acestui drept, care a fost încălcat prin preluarea abuzivă a bunului de către stat în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989.
Anterior solicitării de restituire menționată anterior reclamanții nu au mai formulat nicio altă acțiune și nici nu au uzat de procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001, iar în raport de această împrejurare în mod corect a apreciat instanța de fond că în determinarea normelor legale care reglementează rezolvarea acțiunii trebuie pornit de la principiul generalia specialibus derogant , care guvernează concursul dintre legea generală și cea specială și care este pe deplin incident în cazul suprapunerii unor norme care au același obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 din Codul civil (norma generală în materie de revendicare) și a celor din legea nr. 10/2001 (norma specială în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada enunțată).
Problema concursului dintre legea specială și legea generală a fost tranșată prin Decizia nr. 33/09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și justiție – Secțiile Unite (pct.I) în considerentele căreia s-a statuat că aplicarea acestui principiu de drept – recunoscut și în alte sisteme juridice și invocat de însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa – exclude posibilitatea ca după . prevederilor Legii nr. 10/2001 să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanță pentru imobilele preluate de statul român cu sau fără titlu în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989 pe norma de drept comun instituită prin art. 480 din Codul civil.
Aplicarea prioritară a Legii nr. 10/2001, ca lege specială, este impusă de principiul aplicării imediate a normei noi tuturor situațiilor juridice referitoare la imobilele aflate sub incidența sa, în măsura în care pentru aceste bunuri nu a fost inițiată sau continuată procedura de drept comun anterior intrării în vigoare a legii speciale.
Sub acest aspect, decizia Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat că în materia imobilelor preluate de stat în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989 există o suprapunere a actelor normative și că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 au avut asigurat prin lege dreptul de opțiune între calea instituită de acest act normativ (cu părăsirea dreptului comun în materia revendicării) sau continuarea acțiunii în revendicare inițiată anterior intrării în vigoare a legii speciale, în condițiile art. 47 alin.1 din acest act normativ.
S-a arătat, totodată, că această soluție vine în continuarea firească a jurisprudenței instanței supreme – prin care s-a decis asupra situațiilor de posibil conflict în timp al aplicării legilor – și că în acest sens este și decizia nr. LIII din 04.06.2997, referitoare la concursul art. 35 din Legea nr. 33/1994 cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Cum acțiunea de față, prin care reclamanții au revendicat imobilul preluat de stat din patrimoniul autorilor lor – și care se află sub incidența dispozițiilor art. 2 lit.e) din Legea nr. 10/2001 republicată – a fost promovată în 2012, deci după . Legii speciale (14.02.2001), soluționarea ei nu putea fi făcută decât în raport cu reglementarea specială pentru că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate de stat în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989 s-a adoptat o lege specială, care stabilește condițiile în care ele pot fi restituite în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa și să se aplice regulile specifice acțiunii în revendicare, consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 din Codul civil.
O astfel de concluzie se impune și din interpretarea prevederilor art. 2 alin.2 din Legea nr. 10/2001 – care prevăd că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil păstrează calitatea de proprietar, avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor acestei legi – din care rezultă că persoanele menționate pot să exercite acțiunea în revendicare deoarece și-au păstrat calitatea de proprietari, dar că acest demers procesual poate fi exercitat dosar după primirea deciziei sau hotărârii judecătorești de restituire și numai potrivit reglementării legii speciale.
Nu este întemeiată susținerea referitoare la existența unor mecanisme procedurale diferite în cazul reglementat de art. 480 cod civil și cel prevăzut de art. 21 și următoarele din legea nr. 10/2001 – care nu se pot confunda și care vizează, în cazul revendicării, compararea titlurilor exhibate de părți și a originii acestora – pentru că principiul generalia specialibus derogant este completat în plan procesual de cel exprimat de adagiul alea una acta via, partea fiind obligată să aleagă un singur demers în justiție pentru obținerea satisfacției dreptului pretins.
Deși este real că art. 480 Cod civil nu a fost abrogat odată cu . Legii nr. 10/2001 (acțiunea în revendicare fiind de principiu admisibilă ca mijloc procesual pus la îndemâna celui ce se pretinde titularul dreptului de proprietate), nu se poate susține cu temei că se încalcă accesul la justiție prin recunoașterea incidenței normei speciale existentă la momentul intentării procesului, normă care o înlătură pe cea anterioară, cu caracter general ori special, care operase până la momentul apariției noii reglementări.
De altfel, a considera că și după . Legii nr. 10/2001 orice acțiune în revendicare este admisibilă – pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului acces la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a drepturilor omului – echivalează cu o interpretare eronată a principiilor de drept și a jurisprudenței instanței supreme și a celei a Curții Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării unor limitări în exercițiul dreptului de acces la o instanță. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit sub acest aspect, într-o cauză împotriva Cehiei, că nu se poate reproșa instanței naționale că a acordat prevalență legii speciale de restituire de restituire față de dispozițiile generale ale Codului civil, chiar dacă petiționarul pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek și M. Bartonkova contra Republicii Cehe,_/04 și_/03.06.2008).
Pe de altă parte trebuie avut în vedere că potrivit deciziei nr._ a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, . Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele care fac obiect de reglementare al legii speciale, numai în situația în care se relevă existența unui „bun” în sensul Convenției, „recunoscut anterior și supus protecției art. 1 din Protocolul I al Convenției”.
Prin urmare, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14.02.2001 și fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a drepturilor omului dau dacă nu se poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu acesta.
Noțiunea de „bun” se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamanților anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 – printr-o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalității de preluare abuzivă a imobilului, prin recunoașterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate etc.- iar în raport de elemente se constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că reclamanții nu s-au prevalat de un bun în contextul arătat și că acțiunea lor în revendicare este fondată pe simpla valorificare a unui titlu în baza căruia au dobândit proprietatea imobilului.
În egală măsură, reclamanții nu au nici „ o speranță legitimă” în legătură cu recunoașterea dreptului lor pentru că prin decizia în interesul legii pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au stabilit situațiile în care, după . normei noi, acțiunea în revendicare fondată pe dispozițiile art. 480 din codul civil nu mai poate justifica un demers în fața instanțelor naționale, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a remarcat – anterior dezlegării date prin hotărârea națională – că instanța supremă are o soluție jurisprudențială unitară și constantă în legătură du inadmisibilitatea de principiu a acțiunii în revendicare formulată ulterior apariției Legii 10/2001 (cauza P. contra României, 2005).
În cuprinsul aceleiași decizii instanța europeană a statuat că simpla pretenție de restituire a unui imobil preluat de stat nu prezumă și nici nu echivalează cu existența unui bun actual ori a unei speranțe legitime, Convenția vizând protejarea drepturilor „concrete și efective”.
Din cele ce preced rezultă că, după . Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părții un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecția art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a drepturilor omului ca fiind „concret și efectiv” și că în cauză nu s-a dovedit că reclamanții au mai beneficiat de un bun sau cel puțin o speranță legitimă la data promovării acțiunii în revendicare, a cărei respingere ca inadmisibilă, pe acest considerent, nu aduce atingere liberului său acces la justiție și nu contravine prevederilor interne sau normelor Convenției Europene a drepturilor omului.
Constatând că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a principiilor generale de drept și a normelor de drept material incidente cauzei, în temeiul art. 296 din Codul de procedură civilă, apelul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul civil formulat de apelanții reclamanți N. C., domiciliată în municipiul C., ., C. E. R., domiciliată în municipiul C., ., și P. V. I., domiciliat în municipiul C., ..35, județul C., împotriva sentinței civile nr.1205/06.03.2013, pronunțată de Tribunalul C., secția I civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți M. C. PRIN PRIMAR, P. M. C. și C. L. C., toți cu sediul în municipiul C., ., județul C., ca nefondat.
Definitivă.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 iunie 2013.
Președinte, Judecător,
M. G. VANGHELIȚA T.
Grefier,
C. M.
Jud.fond D.I. F.
Red.dec.jud. V.T. 26.06.2013
Tehnored.gref.M.C. 27.06.2013/8 ex.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 452/2013. Curtea de Apel... | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 13/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
