Legea nr. 221/2009. Aplicabilitatea în cazul exproprierii.
| Comentarii |
|
Textul art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 nu asigură, aşa cum pretinde recurenta, un drept de opțiune al oricărei persoane între măsurile reparatorii ale acestei legi şi cele instituite prin Legea nr. 10/2001, posibilitatea fiind deschisă doar pentru cei care se încadrează în categoria celor supuşi (conform legii din 2009) măsurilor cu caracter politic; doar cei care au fost condamnați politic sau au suferit măsuri administrative cu caracter politic ce au dus în final şi la pierderea proprietății printr-o măsură abuzivă, pot pretinde despăgubiri directe, dacă nu s-a finalizat procedura Legii 10/2001. Nu şi restul celor vătămați prin asemenea măsuri, cum e cazul recurentei, care se plânge că exproprierea din 1985 a fost injustă din perspectiva nerecunoaşterii dreptului de proprietate pentru întreg imobilul şi de caracterul derizoriu al despăgubirilor acordate; pentru o atare situație, operează singură Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită putând să pretindă despăgubiri corespunzătoare bunului demolat, restituirea în natură a părții neafectate de lucrările de interes public, precum şi să conteste, în aceeaşi procedură, dispoziția unității deținătoare.
Legea nr. 221/2009
Legea nr. 10/2001
Analizând recursul reclamantei, se constată că tribunalul a dat o corectă interpretare normelor, stabilind că decretul de expropriere din 1985 nu intră în obiectul de reglementare al Legii nr. 221/2009.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut statelor membre dreptul de a legifera şi de a stabili sfera persoanelor care pot beneficia de anumite compensații pentru prejudiciile materiale sau/şi morale suferite de cetățeni sub regimuri anterioare, nedemocratice, acest atribut de suveranitate permițând legiuitorului național să determine el însuşi cui i se cuvin compensațiile, natura, perioada şi cuantumul acordării lor.
Aşa cum s-a arătat constant în jurisprudența Curții de Apel Constanța, o asemenea abordare răspundea unei recomandări făcute prin conținutul Rezoluției 1096 (1996) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată la 3 iunie 1996, anume ca printre măsurile prefigurate de obiectivul desființării moştenirii fostului sistem totalitar comunist – reabilitarea persoanelor condamnate pentru „crime” care într-o societate democratică nu constituie fapte penale – să se regăsească, dacă statul membru aprecia că este necesar, şi măsura acordării către aceste victime a unor
„compensații materiale” care orientativ nu ar trebui să fie cu mult mai mici decât compensația conferită celor condamnați pe nedrept, de codul penal în vigoare.
Astfel s-a conturat întregul cadru legislativ românesc vizând măsurile de diminuare a consecințelor patrimoniale şi nepatrimoniale create de regimul totalitar comunist, începând cu Decretul-lege 118/1990 şi Legea nr. 18/1991 şi continuând cu Legea nr. 10/2001 iar în ultimă instanță, cu Legea nr. 221/2009, fiecare din aceste acte normative fiind apreciate de legiuitor ca norme speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu valoare socială reparatorie față de cei care au fost supuşi în acele vremuri, într-o formă sau alta, încălcării drepturilor şi libertăților fundamentale.
Dacă însă legiuitorul le-a prevăzut ca legislație adiacentă, derogatorie de la dreptul comun, nu este mai puțin adevărat că a lămurit şi relaționarea dintre ele, în sensul că – spre exemplu – un teren agricol preluat abuziv nu putea face decât obiectul legii fondului funciar, nu şi al Legii nr. 10/2001, ori preluarea abuzivă a obiectelor din aur nu se putea recupera decât prin efectul O.U.G. nr. 190/2000, nu şi prin cel al legii din 2001.
În mod corelativ, deşi consacrată de legiuitorul român ca măsură abuzivă, în contextul dat de Legea nr. 10/2001, exproprierea nu a mai fost inclusă nici explicit şi nici implicit (cum susține recurenta) în sfera de aplicare a Legii nr. 221/2009, pentru că prin acest ultim act normativ s-a urmărit să se dea prevalență despăgubirii persoanelor care au suferit o condamnare/măsură administrativă cu caracter politic, iar nu să se confere natură politică tuturor măsurilor abuzive ale regimului totalitar.
Din acest punct de vedere, demersul judiciar al reclamantei era sortit eşecului, întrucât exproprierile realizate de statul român în baza unor diverse acte normative edictate până la 21 Decembrie 1989 (publicate sau nu, clasificate sau publice) au fost privite de regimul democratic ca abuzive nu pentru că ar fi avut caracter politic, ci pentru că nu au respectat justa proporție între deposedarea de bun – altminteri legală pentru realizarea unor obiective sociale – şi despăgubirea oferită fostului proprietar. S-a apreciat că prin modul în care s-a acordat celor expropriați despăgubiri, a fost încălcat însuşi dreptul de proprietate consacrat inclusiv prin legea fundamentală de la acea dată, abuzul constând în ruperea acestei necesare proporții.
Acesta a fost şi raționamentul primei instanțe, pentru că textul art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 nu asigură, aşa cum pretinde recurenta, un drept de opțiune al oricărei persoane între măsurile reparatorii ale acestei legi şi cele instituite prin Legea nr. 10/2001, posibilitatea fiind deschisă doar pentru cei care se încadrează în categoria celor supuşi (conform legii din 2009) măsurilor cu caracter politic; doar cei care au fost condamnați politic sau au suferit măsuri administrative cu caracter politic ce au dus în final şi la pierderea proprietății printr-o măsură abuzivă, pot pretinde despăgubiri directe, dacă nu s-a finalizat procedura Legii 10/2001. Nu şi restul celor
vătămați prin asemenea măsuri, cum e cazul recurentei, care se plânge că exproprierea din 1985 a fost injustă din perspectiva nerecunoaşterii dreptului de proprietate pentru întreg imobilul şi de caracterul derizoriu al despăgubirilor acordate; pentru o atare situație, operează singură Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită putând să pretindă despăgubiri corespunzătoare bunului demolat, restituirea în natură a părții neafectate de lucrările de interes public, precum şi să conteste, în aceeaşi procedură, dispoziția unității deținătoare.
Curtea conchide aşadar în sensul că norma consacrată prin art. 5 lit. b din Legea nr. 221/2009 nu deschide o procedură nouă, distinctă de legislația reparatorie adoptată anterior, referitoare la pretinderea de la stat a imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, ci instituie doar o modalitate mai facilă, directă, de executare a unei asemenea cereri adresate statului, cât priveşte bunurile ce au făcut direct obiectul condamnării/măsurii administrative politice.
Decizia civilă nr. 17/C/25.02.2013
Judecător redactor Mihaela Ganea
| ← Drept locativ al soțului divorțat, până la partaj.... | Legea nr. 221/2009. Măsuri ale Securității. Inaplicabilitatea... → |
|---|
