Obligaţie de a face. Decizia nr. 373/2013. Curtea de Apel CRAIOVA

Decizia nr. 373/2013 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 23-01-2013 în dosarul nr. 27726/215/2011

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CRAIOVA

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIE Nr. 373

Ședința publică de la 23 ianuarie 2013

Completul compus din:

PREȘEDINTE C. T.

Judecător L. E.

Judecător P. B.

Grefier V. P.

x.x.x.x.x.

Pe rol, judecarea recursului declarat de reclamanta G. A., împotriva deciziei civile nr.240/18.05.2012, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatele pârâte R A A D P F L C. și DIRECȚIA JUDEȚEANĂ DE PAZĂ ȘI SERVICII D., având ca obiect obligație de a face.

La apelul nominal, făcut în ședința publică, au răspuns recurenta reclamantă G. A. și intimata pârâtă R A A D P F L C., prin consilier juridic R. A.-M., lipsind intimata pârâtă DIRECȚIA JUDEȚEANĂ DE PAZĂ ȘI SERVICII D..

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care a învederat tardivitatea formulării recursului, după care;

Consilier juridic R. A.-M., pentru intimata pârâtă, invocă excepția tardivității recursului, întrucât hotărârea i-a fost comunicată reclamantei, pe data de 13.07.2012, iar recursul a fost declarat la 10.09.2012.

Recurenta reclamantă G. A. solicită respingerea excepției, arătând că, în mod eronat, i s-a comunicat hotărârea la vechea adresă - ., deși menționase adresa actuală, respectiv, ..

Instanța, constatând că decizia recurată a fost comunicată eronat la adresa din C., ., deși intimata G. A. menționase în întâmpinarea depusă la data de 18 mai 2012 (fila nr. 17 dosar apel) că domiciliază în ., apreciază recursul este declarat în termen.

Nemaifiind cereri de formulat și excepții de invocat, instanța a apreciat cauza în stare de soluționare, acordând cuvântul asupra recursului.

Recurenta reclamantă G. A., solicită admiterea recursului, modificarea deciziei, în sensul respingerii apelului, conform motivelor invocate în scris.

Consilier juridic R. A.-M., pentru intimata pârâtă RAADPFL C., solicită respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a deciziei pronunțată de Trib.D., fără cheltuieli de judecată.

CURTEA

Asupra recursului civil de față;

Prin sentința civilă nr. 1602/02.02.2012 pronunțată de Judecătoria C. în dosar nr._, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a paratei Direcția Județeană de Pază și Servicii D., invocată de aceasta prin întâmpinare.

A fost admisă cererea de chemare în judecată precizată formulată de reclamanta G. A. în contradictoriu cu pârâții R. A. D .P. F. L C. și Direcția Județeană de Pază și Servicii D..

Au fost obligate pârâtele R. A. D .P. F. L C. și Direcția Județeană de Pază și Servicii D., să vândă reclamantei G. A., locuința situată in C., ., jud. D., compusă din două camere și dependințe, ce a făcut obiectul contractului de închiriere pentru suprafețe de locuințe nr. 4541/ 20.07.2007, încheiat între reclamantă și parata R. A. D. P. F. L C., modificat prin actul adițional încheiat la data de 02.07.2009 .

S-a luat act că reclamanta nu solicită cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 240/18.05.2012, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, s-a admis apelul formulat de pârâta R. A. A. D. P. F. L. C., împotriva sentinței civile nr.1602/02.02.2012 pronunțată de Judecătoria C., în dosar nr._, în contradictoriu cu reclamanta G. A. și pârâta DIRECȚIA JUDEȚEANĂ DE PAZĂ ȘI SERVICII D..

S-a schimbat sentința atacată, în sensul că s-a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de apel, a actelor și lucrărilor dosarului și a dispozițiilor legale incidente în cauză, tribunalul a apreciat apelul ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:

Deși instanța de fond a reținut în mod corect că prin . Legii nr. 10/2001, chiriașii din fostele case naționalizate au dobândit un drept de preferință la cumpărarea imobilului în care locuiesc numai în măsura în care proprietarul intenționează să vândă, în mod greșit apreciază că, pârâta RAADPFL C., prin refuzul de a proceda la întocmirea documentației ce se impunea în vederea vânzării locuinței către reclamantă a încălcat disp. art. 16, alin. 1 din Constituție, disp. art. 14 din CEDO și ale art. 1 referitoare la interzicerea generală a discriminării din Protocolul 12 la CEDO.

Astfel, potrivit jurisprudenței CEDO, există discriminare în sensul art. 14 în cazul aplicării de tratamente diferențiate unor situații analoage sau comparabile.

În speță, instanța de fond a reținut pârâtele au încheiat cu terții C. C. și I. S. contracte de vânzare-cumpărare privind locuințe situate în C., ., fără însă a analiza temeiul juridic în baza căruia au fost încheiate aceste contracte.

Tribunalul a reținut că încheierea contractului de vânzare cumpărare cu numitul C. s-a făcut în considerarea faptului că acesta deținea locuința ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din anul 1978, așa cum reiese din adresa nr. 11.900/30.06.1978 a IJGCL D. aflată la fila 82 dosar fond, fiind astfel respectate disp. art. 9 din Legea nr. 112/1995, iar contractul de vânzare cumpărare nr._/28.10.2010 - filele 62-63 dosar fond, încheiat între pârâtă, în calitate de vânzătoare și numita S. I., în calitate de cumpărătoare a avut ca obiect un spațiu comercial (și nu un spațiu cu destinația de locuință), a căreia vânzare s-a făcut în temeiul Legii nr. 550/2002 privind vânzarea spațiilor comerciale proprietate privată a statului și a celor de prestări servicii aflate în administrarea consiliilor județene sau a consiliilor locale și nu în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel că nu ne aflăm în prezența unor situații similare sau analoage și, implicit discriminare.

În materia proprietății, legiuitorul a reglementat vânzarea-cumpărarea locuințelor deținute de chiriași, pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1946-22 decembrie 1989, constituind pentru chiriași dreptul de preemțiune.

În cazul dreptului de preemțiune se reglementează numai prioritatea la cumpărare în condiții identice și nu dobândirea de bunuri în condiții avantajoase, fără a se crea privilegii pentru categoria de persoane ce le dețin.

Reclamanta intimată, în calitate de chiriaș a dobândit vocația de a cumpăra, iar pârâta apelantă de a vinde imobilul ce nu a fost revendicat și restituit în conformitate cu disp. art. 42, alin. 2 din Legea nr. 10/2001 și respectiv art. 9 din Legea nr. 112/1995.

În interpretarea dispozițiilor menționate, vocația nu echivalează cu obligația, nu se poate pune semnul egalității și nici nu se poate reține că numai chiriașul are opțiunea cumpărării locuinței, iar unitatea deținătoare nu poate opta în a nu vinde locuința.

În art. 44 alin. a Constituția garantează dreptul de proprietate privată, oricare ar fi titularul acesteia, persoană fizică sau juridică, între care și a unităților administrativ teritoriale. Prin înlăturarea posibilității autorităților publice locale de a dispune în mod liber de bunurile aflate în proprietatea privată a unităților administrativ teritoriale, în sensul de a opta sau nu pentru vânzarea acestora, se încalcă dreptul acesteia de exercitare a prerogativei dispoziției ca atribut ce ține de esența dreptului de proprietate, cât și principiul libertății contractuale. În acest sens s-a pronunțat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 871/2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a disp. OUG nr. 110/2005 privind vânzarea spațiilor proprietate privată a statului sau unităților administrativ teritoriale, cu destinația de cabinete medicale, precum și a spațiilor în care se desfășoară activități conexe actului medical, probată cu modificări și completări prin Legea nr. 236/2006, dar care poate fi reținută și în speță, regimul juridic al bunurilor fiind același, acestea aparținând domeniului privat.

Nu în ultimul rând este de reținut că în sensul acestei soluții s-a pronunțat și Comisia de unificare a practicii judiciare în materie civilă, dreptul familiei și conflicte de muncă și asigurări sociale în minuta din 10.03.2010.

Având în vedere toate aceste considerente de fapt și de drept, tribunalul, în baza art. 296 și art. 297 C.p.c. a admis apelul și a schimbat sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta G. A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului, reclamanta arată că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșita a legii, astfel:

Art. 42 alin. 3 din Lg. 10/2001 reglementează posibilitatea cumpărării imobilelor cu destinația de locuințe care nu se restituie proprietarilor îndreptățiți.

Textul de lege mai sus amintit nu distinge între persoanele care pot solicita cumpărarea, astfel încât este posibil ca si un terț să poată cumpăra locuința.

Cu atât mai mult are acest drept chiriașul care locuiește efectiv în această locuință, având un drept de preemțiune, fără a avea relevanță data încheierii contractului de închiriere.

Dispozițiile art.. 42 alin. 3 din Lg. 10/2001 coroborate cu art. 9 din Legea 112/1995 trebuie interpretată unitar, legiuitorul neurmărind să creeze o discriminare între chiriașii titulari ai contractelor de închiriere la data intrării în vigoare a Legii. 112/1995 și cei care au dobândit acest drept ulterior.

În consecință, deosebirea de tratament juridic între diverșii chiriași ai imobilelor nerestituite proprietarilor îndreptățiți este discriminatorie, nefiind justificata în mod obiectiv si rezonabil.

În speță s-a făcut dovada că toate încăperile cu sau fără destinație locativă din clădirea în care este situat și apartamentul în litigiu au fost vândute de către intimata R.A.A.D.P.F.L. C. și nu este niciun fel de rațiune pentru ca aceasta sa fie tratată în mod diferit ( art.16 Constituția României art. 14 Constituția CEDO).

Pentru motivele mai sus arătate solicită admiterea recursului, modificarea deciziei Tribunalului D., în sensul respingerii apelului R.A.A.D.P.F.L. C..

Verificând hotărârea recurată prin primn prisma criticilor formulate, Curtea constată recursul fondat, urmând a-l admite, pentru următoarele considerente:

Dispozițiile legale aplicabile în cauza de față sunt:

Legea nr. 112/1995 „Art. 9 - Chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului... Fac excepție de la prevederile alin. 1 chiriașii titulari sau membrii familiei lor - soț, soție, copii minori - care au dobândit sau au înstrăinat o locuință proprietate personală după 1 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu...”.

Legea nr. 10/2001 „ Art. 42 - (1) Imobilele care în urma procedurilor prevăzute la cap. III nu se restituie persoanelor îndreptățite rămân în administrarea deținătorilor actuali... (3) Imobilele cu destinația de locuințe, prevăzute la alin. (1), pot fi înstrăinate potrivit legislației în vigoare, chiriașii având drept de preemțiune.”

În speță, se reține că imobilul - locuință situat în C., . ( (fost nr. 35, fost nr. 55) a aparținut numitului Rahmil L. și a fost trecut în proprietatea statului în urma aplicării Deceretului nr. 92/1950.

În prezent, el este proprietatea Municipiului C., dat în administrarea intimatei RAADPFL C. și a fost închiriat recurentei, cu titlu de spațiu de locuit, încheindu-se contractul de închiriere nr. 4441/20 iulie 2007.

Potrivit adresei nr._/6 ianuarie 2012 (fila nr. 72 dosar fond), recurenta „nu a figurat și nu figurează în evidențele fiscale cu bunuri imobile”, fiind respectată astfel, condiția impusă de art. 9 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.

Singurul motiv al refuzului de a înstrăina locuința reclamantei este cel cel menționat în adresa nr. 8054/19iulie 2011 emisă de intimata pârâtă RAADPFL C. (fila nr. 17 dosar fond): „Cererea nu poate fi soluționată favorabil pe motiv că dumneavoastră dețineți contract de închiriere după apariția Legii nr. 112/1995”.

De menționat că intimatele pârâte nu au invocat, în motivarea refuzului, lipsa intenției de a vinde locuințele respective ci doar imposibilitatea înstrăinării imobilului către chiriașul ce a dobândit această calitate după data intrării în vigoare a legii nr. 112/1995.

Referitor la acest din urmă aspect, se rețin următoarele:

Pe de o parte, Curtea reține că legea nu distinge între chiriașii al căror contract de închiriere a fost încheiat înainte sau după . Legii 112/1995.

Prin urmare, nu pot fi decât un adaos la lege, dispozițiile art. 6 din HG nr. 20/1996 potrivit cărora „dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc, potrivit art. 9 din Legea nr. 112/1996, îl au numai chiriașii care, având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupă apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii”.

Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001, ulterioară HG menționat anterior, confirmă, fără nici o distincție, dreptul de preemțiune al chiriașilor la cumpărarea imobilelor cu destinația de locuințe.

Prin urmare, refuzul înstrănării imobilului locuință către recurenta reclamantă – motivat astfel - constituie o veritabilă atitudine discriminatorie față de aceasta, prin încălcarea dispozițiilor art. 16 alin. 1 din Constituția României care garantează egalitatea cetățenilor în fața legii.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit considerentelor deciziei nr. 731/26 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._/215/2009 (depusă la filele nr. 31 și următoarele dosar de recurs), opozabilă pârâtelor din cauza de față, acestea au încheiat anterior contract de vânzare cumpărare cu terții C. I. și C. G. aflați într-o situație similară - titulari ai unui contract de închiriere încheiat în anul 1999, ulterior intrării în vigoare a legii nr. 112/1995.

În acest context, este evident că prin refuzul de față, pârâtele au încălcat, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, dispozițiile legii fundamentale, fiind firesc ca persoanelor având statutul de chiriaș, să li se asigure aceleași drepturi, indiferent sub incidența căror prevederi legale s-ar afla, printr-o reglementare uniformă care să recunoască un tratament juridic egal persoanelor care au aceeași calitate de chiriaș și dețin cu chirie un apartament care nu a fost solicitat de fostul proprietar..

Față de toate aceste considerente arătate anterior, date fiind dispozițiile art. 312 rap. la art. 304 pct. 9 cod. pr. civ., se va admite recursul, se va odifică decizia, în sensul că se va respinge apelul.

Văzând dispozițiile art 274 cod. pr. civ. și având în vedere că recurenta reclamantă a beneficiat de ajutor public judiciar sub forma scutirii de plata taxelor judidicare, va fi obligată pârâta RAADPFL C. la 655,5 lei către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de reclamanta G. A., împotriva deciziei civile nr.240/18.05.2012, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatele pârâte R A A D P F L C. și DIRECȚIA JUDEȚEANĂ DE PAZĂ ȘI SERVICII D., având ca obiect obligație de a face.

Modifică decizia în sensul că respinge apelul.

Obligă pârâta RAADPFL C. la 655,5 lei către stat.

Decizie irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică de la 23 ianuarie 2013.

Președinte,

C. T.

Judecător,

L. E.

Judecător,

P. B.

Grefier,

V. P.

Red.jud.LE/ 2 ex./7 februarie 2013

Tehnred.VP/3 ex.

Red.jud.apel RSG

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Obligaţie de a face. Decizia nr. 373/2013. Curtea de Apel CRAIOVA