Pretenţii. Decizia nr. 3875/2013. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3875/2013 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 15-04-2013 în dosarul nr. 26596/215/2010
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 3875
Ședința publică de la 15 Aprilie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE S. P.
Judecător R. M.
Judecător A. M.
Grefier G. Ț.
***************
Pe rol, judecarea recursurilor declarate de pârâții R. I. și M. E., împotriva deciziei civile nr.418 din 31.10.2012, pronunțată de Tribunalul D.- Secția I civilă, în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant R. M., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns; recurentul pârât R. I. lipsind: recurenta pârâtă M. E. și intimatul reclamant R. M..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că recursurile sunt declarate și motivate în termenul legal și a fost formulată de recurenta pârâtă M. E., cerere de recuzare a magistratului S. P. membru al completului C1, care a fost respinsă, după care,
Recurentul pârât R. I., depune la dosarul cauzei cerere scrisă prin care solicită ca domnul judecător S. P. să se abțină de la judecarea cauzei având în vedere art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană a drepturilor Omului privind dreptul oricărei persoane la judecarea în mod echitabil, a art. 124 alin 2 din Constituție potrivit căreia Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți și dispozițiile art. 41 al. 1 pct.12 cod de procedură civilă potrivit cărora judecătorul este incompatibil de a judeca atunci când există alte elemente care nasc îndoieli cu privire la imparțialitatea sa; menționând că nu înțelege să formuleze cerere de recuzare ci cerere de abținere.
Magistrat S. P. arată că nu are motive de abținere de la judecarea prezentei cauze conform dispozițiilor codului de procedură civilă.
Recurentul pârât R. I., arată că dacă nu se va da curs acestei solicitări nu va participa la judecarea cauzei și în condițiile arătate refuză să depună concluzii asupra recursurilor.
Curtea constatând cauza în stare de judecată, a trecut la soluționare.
CURTEA:
Asupra recursului de față;
Prin cererea înregistrată la data de 14.09.2010, reclamantul R. M. a chemat în judecată pe pârâții M. E. și R. I., solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să fie obligați pârâții la plata echivalentului în lei a sumei de 50 000 euro, reprezentând prejudiciul cauzat prin lipsa de folosință a spațiului de locuit de 340 mp utili ai vilei situate în C., . precum și a terenului aferent, pe perioada aprilie 2004 – martie 2008.
Prin decizia civilă nr. 418 din 31.10.2012, pronunțată de Tribunalul D., au fost admise apelurile declarate de apelantul-reclamant R. M., domiciliat în București, ., ., .-pârâți M. E., domiciliată în C., ..9, ., ., și R. I., cu domiciliul în C., ., ., județul D., împotriva sentinței civile nr. 3061/28.02.2012, pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._ .
A fost anulată sentința civilă atacată și a fost reținută cauza spre rejudecare.
A fost fixat termen de judecată la 29.11.2012.
Au fost respinse cererile de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut următoarele:
Instanta de fond a admis in mod gresit exceptia prescriptiei dreptului la actiune pentru plata daunelor materiale cauzate reclamantului prin ocuparea fara drept a imobilului proprietatea sa de catre parati.
Astfel, instanta de fond a considerat ca pentru perioada aprilie 2004 – 14 ianuarie 2007 a intervenit prescriptia dreptului la actiune, fara a motiva in fapt si in drept aceasta statuare.
Prescriptia dreptului la actiune este reglementata de prevederile Decretului nr. 167/1958 si constituie o sanctiune pentru pasivitatea titularului dreptului la actiune.
Termenul de prescriptie incepe sa curga de la nasterea dreptului la actiune.
In cauza in mod corect s-a retinut ca incepand cu data de 08.04.2004 si pana la data parasirii imobilului, 31.03.2008, paratii apelanti au ocupat fara titlu imobilul proprietatea apelantului reclamant.
Reclamantul apelant nu a stat, insa, in pasivitate.
Cotitulara dreptului de proprietate a acestuia, R. C., a formulat la data de 09.07.2003, cerere in evacuare, iar la data de 20.02.2006 el si sora sa, R. C., au formulat o noua cerere in evacuare, aceste actiuni fiind solutionate irevocabil la data de 14.11.2005 si respectiv la data de 19.02.2008.
Paratii apelanti au parasit imobilul in litigiu la data de 31.03.2008, conform procesului verbal de predare primire.
Reclamantul nu putea cunoaste ab initio durata sau rezultatul demersurilor sale judiciare, tot asa cum nu putea cunoaste pe ce perioada de timp se va extinde ocupatiunea imobilului sau din partea paratilor.
S. sa si acesta au cerut, in esenta, prin actiunile formulate la data de 09.07.2003 si la data de 20.02.2006 eliberarea imobilului lor, nu plata vreunei chirii.
Acestia nu puteau solicita, in acelasi timp, plata despagubirilor cauzate prin ocuparea imobilului, de vreme ce imobilul nu fusese inca eliberat, iar cuantumul despagubirilor nu putea fi stabilit, nefiind nici determinat si nici determinabil.
A i se impune reclamantului ca, o data cu actiunea prin care urmarea restituirea bunului sau din detentia celor doi parati, sa efectueze demersuri judiciare si pentru repararea prejudiciului cauzat de acestia prin detinerea bunului, sub sanctiunea aplicarii prescriptiei dreptului la actiune este excesiv si incalca atat art. 6 CEDO cat si art. 1 Protocolul 1 la CEDO, precum si prevederile art. 8 Decretul 167/1958.
Potrivit acestor prevederi, dreptul la actiune in caz de producere a unei fapte ilicite se naste la data cunoasterii intinderii prejudiciului si a celui responsabil de cauzarea sa.:
"Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data cînd păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atît paguba cît și pe cel care răspunde de ea.
Dispozițiile alineatului precedent se aplică prin asemănare și în cazul îmbogățirii fără just temei."
In speta dedusa judecatii, intinderea prejudiciului nu a putut fi cunoscuta decat la data eliberarii de catre parati a imobilului in discutie, faptul ocupatiunii fiind un fapt continuu si generator de prejudiciii.
Imprejurarea ca, in cauza, cuantumul acestui prejudiciu a fost determinat prin luarea in calcul a unor chirii lunare nu are relevanta cu privire la aplicabilitatea prescriptiei dreptului la actiune, deoarece in speta nu este vorba despre chirii si modul in care curge prescriptia dreptului la actiune in situatia chiriilor.
In speta este vorba despre un prejudiciu material constand in contravaloarea lipsei de folosinta pe o durata mare de timp. Intre parti nu a existat nici o conventie de inchiriere. Daca ar fi existat o asemenea conventie, termenul de prescriptie al dreptului la actiune s-ar fi calculat in functie de data stabilita de parti ca fiind data scadentei fiecarei chirii in parte, in conformitate cu prevederile art. 12 Decretul 167/1958. Aceasta data putea fi saptamanala, lunara, trimestriala, anuala, in functie de dorinta partilor.
Neexistand o asemenea conventie, nu exista nici un suport juridic de a aplica modul de calcul al termenului de prescriptie specific contractelor de inchiriere si prevazut de art. 12 Decretul 167/1958, text de lege care arata specific ca "În cazul cînd un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită", neexistand un debitor obligat la prestatiuni succesive
In ce priveste pasivitatea reclamantului in formularea actiunii, aceasta nu i se poate imputa, deoarece reclamantul apelant nu a stat in pasivitate.
Acesta a dedus judecatii instantei litigii avand ca obiect evacuarea paratilor din imobil.
P. la solutionarea acestor litigii, reclamantul nu putea cunoaste rezultatul demersului sau judiciar, si, ca atare, nu putea cunoaste daca este sau nu indreptatit la obtinerea contravalorii lipsei de folosinta si pentru ce perioada.
F. de cele de mai sus, Tribunalul a apreciat ca termenul de prescriptie al dreptului la actiunea in pretentii dedusa judecatii in prezenta cauza incepe sa curga de la data de 24.09.2007, data pronuntarii deciziei civile nr. 443/2007 a Tribunalului D., data la care a fost admisa actiunea in evacuare promovata in cauza printr-o hotarare care putea fi pusa in executare silita. .
De la acea data si pana la promovarea prezentei actiuni, 14.09.2010, nu s-a implinit termenul de prescriptie de 3 ani prevazut de art. 3 Decretul 167/1958, astfel incat actiunea formulata nu este prescrisa nici cu privire la pretentiile formulate si aferente perioadei aprilie 2004 – 17 ianuarie 2007.
Instanta de fond a solutionat in mod eronat prin admiterea exceptiei prescriptiei dreptului la actiune cauza dedusa judecatii, fiind necesar ca si pentru aceasta perioada de timp sa se efectueze analiza fondului pretentiilor.
In ce priveste modul de determinare al contravalorii prejudiciului suportat de reclamant, instanta retine ca prin precizarea de la filele 85-93 reclamantul a solicitat plata de daune interese constand in contravaloarea lipsei de folosinta, suma care sa se actualizeze cu indicele legal de inflatie si cu dobanda legala.
Instanta de fond a omis sa cerceteze capetele de cerere accesorii, nepronuntandu-se nici pe cererea avand ca obiect reactualizarea sumei, nici pe cererea avand ca obiect acordarea dobanzii legale.
Pentru solutionarea acestor cereri, in speta, era necesar ca expertul sa raspunda si la obiective vizand determinarea acestor sume.
Instanta de fond, de asemenea, nu a avut in vedere la determinarea prejudiciului cauzei im -prejurarea ca reclamantul nu era singurul titular al dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul litigiului, acesta detinand doar o cota din dreptul de proprietate, alaturi de sora sa, R. C., dupa cum reiese din Sentinta civila nr. 13.196/1994 a Judecatoriei C...
Ca atare, reclamantului nu i se cuveneau despagubiri decat conform cotei sale din dreptul de proprietate asupra imobilului, si nu pentru intreg imobilul, situatie in care instanta de fond trebuia sa analizeze si sa stabileasca care este cota din dreptul de proprietate asupra imobilului in litigiu detinuta de reclamant si, corespunzator acestei cote, care este valoarea prejudiciului efectiv suportat de reclamant prin lipsirea sa de folosinta imobilului in discutie.
Avand in vedere ca, fata de cele retinute mai sus, s-a constatat ca instanta de fond a solutionat cauza fara a stabili in mod corect situatia de fapt dedusa judecatii, precum si prevederile art. 297 al.1 C.p.c, Tribunalul a admis apelurile declarate in cauza, a anulat sentinta civila atacata si a retinut cauza spre rejudecare.
In rejudecare se va suplimenta proba cu acte in vederea stabilirii cotei din dreptul de proprietate asupra imobilului in discutie cuvenite reclamantului, si proba cu expertiza specialitatea evaluare – constructii in vederea determinarii corecte a cuantumului prejudiciului suferit pentru toata perioada de ocupare a imobilului de catre paratii cauzei, si, de asemenea, se vor solutiona si cererile avand ca obiect pretentii decurgand din reactualizarea sumei datorate si din aplicarea dobanzii legale la suma datorata.
S-a fixat termen de judecata la data de 29.11.2012.
Avand in vedere ca hotararea este o hotarare intermediara, in cadrul careia nu s-a stabilit culpa procesuala in sarcina nici uneia din partile cauzei, s-a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecata ca prematur formulata.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții R. I. si M. E., criticând-o pentru nelegalitate.
In motivarea recursului sau, recurentul R. I. a arătat ca hotărârea a fost pronunțata fără respectarea principiului contradictorialității întrucât excepția prescripției nu a fost pusa in discuția parților, judecarea cauzei nu s-a făcut cu respectarea dreptului la un proces echitabil, hotărârea recurata nu este motivata, instanța de apel a stabilit greșit începutul termenului de prescripție de la data de 24.09.2007, iar dispozitivul hotărârii prin care a fost admis apelul este in contradicție cu considerentele.
In susținerea recursului, a fost depus extras Monitorul oficial.
In motivarea recursului sau, recurenta M. E. a arătat ca instanța de apel a aplicat in mod greșit prevederile legale sub aspectul prescripției extinctive, a încălcat principiul disponibilității parților si a acordat ceea nu s-a cerut întrucât chiar reclamantul a arătat ca dreptul sau s-a născut la data de 19.02.2008, invocând totodată nu exista o reglementare legala pentru actualizarea unor sume in valuta cu indicele de inflație, iar competenta soluționării cauzei revenea in prima instanța tribunalului, având in vedere valoarea obiectului pricinii.
Analizând admisibilitatea caii de atac a recursului declarat, instanța constata următoarele:
In cuprinsul art. 297 alin. 2 din codul de procedură civilă se prevede că "dacă prima instanță s-a declarat competentă și instanța de apel stabilește că a fost necompetentă, anulând hotărârea atacată, va trimite cauza spre judecare instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent, afară de cazul când constată propria sa competență", precizându-se că "în acest caz, precum și atunci când există vreun motiv de nulitate, iar prima instanță a judecat în fond, instanța de apel, anulând în tot sau în parte procedura urmată și hotărârea pronunțată, va reține procesul spre judecare".
Această ultimă dispoziție cuprinsă în art. 297 alin. 2 din Codul de procedură civilă se referă, deci, la situația când instanța de apel adoptă, în aceeași cauză, o primă hotărâre prin care, admițând apelul, anulează în tot sau în parte procedura urmată și hotărârea apelată, reținând procesul spre judecare, precum și o a doua hotărâre prin care soluționează fondul cauzei.
Ca urmare, decizia de admitere a apelului, prin care se dispune anularea în tot sau în parte a hotărârii primei instanțe, cu reținerea procesului spre judecare, fixându-se termen în acest scop, nu poate fi decât o hotărâre cu caracter intermediar, având menirea de a pregăti soluționarea fondului cauzei.
Așa fiind, o atare hotărâre, nerezolvând prin ea însăși obiectul litigiului, impune incidența dispozițiilor art. 282 alin. 2 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecății", a căror rațiune constă tocmai în a nu se exercita de mai multe ori, succesiv, o anumită cale de atac într-o cauză aflată în același stadiu de rezolvare.
Or, câtă vreme cauza rămâne în curs de rezolvare după anularea în tot sau în parte a hotărârii primei instanțe, astfel că nu poate fi considerată soluționată definitiv decât după pronunțarea deciziei asupra fondului procesului, iar rațiunea pentru care s-a instituit principiul de a fi supuse căii extraordinare de atac a recursului numai hotărârile judecătorești definitive este tocmai necesitatea instituirii unui sistem de natură să asigure judecarea completă și într-un timp rezonabil a dosarelor, fără fragmentarea cursului judecății, se impune cu evidență ca o atare cale de atac să nu poată fi exercitată și împotriva deciziei de anulare în tot sau în parte a procedurii urmate și a hotărârii apelate, cu menținerea cauzei spre judecare.
De altfel, față de caracterul ei intermediar, decizia instanței de apel de anulare a hotărârii primei instanțe fără a se evoca fondul, cu reținerea cauzei spre judecare, nici nu are o existență autonomă, ci face parte din succesiunea de hotărâri ce survin în cursul rezolvării pricinii, astfel că atât timp cât nu a fost epuizată examinarea căii extraordinare de atac a apelului, prin pronunțarea hotărârii definitive asupra fondului pricinii, o atare cale de atac nu se poate exercita și asupra hotărârii anterioare, care a declanșat procedura ulterioară de cercetare din nou a cauzei pe fond.
Mai mult, expresia "...reține procesul spre judecare" din finalul reglementării cuprinse în art. 297 alin. 2 teza a II-a din Codul de procedură civilă impune interpretarea textului de lege în sensul că, într-o astfel de ipoteză, admiterea apelului și anularea hotărârii supuse acestei căi de atac nu dezinvestesc instanța de apel, ci o atare soluție se încorporează în succesiunea actelor procesuale ce se finalizează prin decizia cu caracter definitiv, care rezolvă pe fond procesul, singura susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în temeiul art. 299 din Codul de procedură civilă, în conformitate cu principiul fundamental al unicității căilor de atac.
Așadar, față de caracterul pregătitor al delegării pricinii specific situației avute în vedere prin art. 268 alin. 3 din Codul de procedură civilă, pe care îl are decizia de admitere a apelului și anulare în tot sau în parte a procedurii urmate și a hotărârii atacate, cu reținerea procesului spre judecare, numai decizia finală, prin care este soluționat fondul apelului, întrunește condițiile la care se referă art. 255 alin. 1 din Codul de procedură civilă, pentru a fi susceptibilă să fie atacată cu recurs.
Pe de altă parte, regula unicității de exercitare a căii de atac face de neconceput fragmentarea fazei procesuale a judecării în apel, încât și sub acest aspect prima hotărâre a instanței de apel, de anulare a hotărârii atacate, cu reținerea cauzei spre judecare, nu poate fi examinată de instanța superioară de control judiciar, în recurs, decât odată cu decizia finală, dată asupra fondului.
A considera altfel ar însemna nu numai să se prelungească nerezonabil soluționarea apelului pe fond, ci și să se limiteze fără justificare legală posibilitatea instanței de apel de a exercita un control judiciar deplin în cadrul examinării căii de atac cu care este învestită, ceea ce ar contraveni principiului plenitudinii de jurisdicție pe care trebuie să o aibă judecătorii.
Așa fiind, rațiuni de corectă interpretare a legii procesual civile, în ansamblul său, impun aplicarea dispozițiilor art. 299 alin. 1, cu referire la art. 297 alin. 2 teza finală din Codul de procedură civilă, în sensul că recursul împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în apel, prin care s-au anulat în tot sau în parte procedura urmată, precum și hotărârea apelată, cu reținerea cauzei spre judecare, este inadmisibil, în afara cazului când instanța de apel a constatat propria sa competență, asemenea hotărâri putând fi atacate în recurs numai odată cu deciziile pronunțate în final asupra fondului, după judecarea acelei cauze în apel.
De altfel, in același sens s-a pronunțat si Înalta Curte de Casație si Justiție prin decizia in interesul legii nr. XXXIII, obligatorie pentru instanțele de judecata.
Pentru considerentele ce preced, in temeiul art. 299 alin. 1, cu referire la art. 297 alin. 2 teza finală din Codul de procedură civilă, recursurile se vor respinge ca inadmisibile.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibile recursurile declarate de pârâții R. I. și M. E., împotriva deciziei civile nr.418 din 31.10.2012, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant R. M., având ca obiect pretenții.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 15 Aprilie 2013.
Președinte, S. P. | Judecător, R. M. | Judecător, A. M. |
Grefier, G. Ț. |
Red.jud.R.M./ 16 Aprilie 2013
Tehn. 2ex/G.Ț
J.Fond M.D.mecleanu
J.apelA.E.G./G.C.F.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 6565/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
