Revendicare imobiliară. Decizia nr. 45/2013. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 45/2013 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 20-06-2013 în dosarul nr. 6442/63/2009*
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 45
Ședința publică de la 20 Iunie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE E. B.
Judecător G. I.
Grefier E. O.
Pe rol, rezultatul dezbaterilor consemnate în încheierea de ședință din 13.06.2013, privind judecarea apelurilor declarate de pârâții C. L. C., cu sediul în C., ., nr.7, jud. D., M. C. - prin Primar, cu sediul în C., ., nr.7, jud. D., și de pârâta D.G.F.P. D., pentru Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în C., ..2, jud. D., împotriva sentinței civile nr. 281 din 16.11.2012, pronunțată de Tribunalul D., Secția I Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele reclamante N. E. R. M. și Ș. L., cu domiciliul în București, .. 28, .. A, ., și intimații pârâți M. Educației Naționale (fost M. Educației Cercetării și Sportului), cu sediul în București, sector 1, .. 28-30, Ministerului T. și Sportului (continuator al Autorității Naționale pentru S. și Tineret), cu sediul în sector 2 București, ..16, Direcția de S. D., cu sediul în C., .. 2, județul D., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal, au lipsit părțile.
Procedură legal îndeplinită.
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 13.06.2013, care face parte integrantă din prezenta decizie, și când instanța, față de dispozițiile art. 156 Cod procedură civilă, având nevoie de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea pentru data de azi, 20.06.2013.
Astfel, față de consemnările din încheiere, s-a trecut la soluționarea apelului de față.
CURTEA
Asupra apelurilor civile de față ;
La data de 09.06.2006, reclamantele S. V. A. M., N. Elizabeth R. M. și Ș. L. au chemat în judecată pe pârâții C. L. C., Agenția Națională Pentru S., Direcția de S. D., M. C., prin Primar, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtelor să lase reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de teren intravilan de aproximativ 2350 mp situată în C., ..35(fost 29) și obligarea la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului pe ultimii 3 ani iar pârâtele să fie obligate să-și ridice construcțiile existente pe teren. În măsura în care aceste construcții nu se pot demola, reclamantele solicită să le fie achitat prețul pentru terenul ocupat la valoarea de piață, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, s-a arătat că reclamanta S. V. A. M., împreună cu soțul acesteia, S. M., au dobândit imobilul situat în C. .. 29, actual nr. 35, compus din casă de locuit cu 8 camere și grădină în suprafață de 4000 mp, în baza contractului de vânzare cumpărare aut. sub nr. 457/1954 notariatul de Stat, imobilul fiind confiscat de stat ca urmare a unei condamnări politice. Prin Decizia Curții Supreme de Justiție imobilul situat în C., .. 29, actual nr. 35 a intrat retroactiv în patrimoniul autorului lor, S. M.. Din suprafața de 4000 mp . suprafața de 850 mp, iar restul suprafeței de teren, de 2350 mp, este ocupată de C. L. C. și Direcția de S. D., pe teren fiind niște construcții ușoare care se pot ridica, iar pe suprafața ocupată de C. L. C. au fost amenajate străzi și stadionul I. Oblemenco.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art.480 și următoarele din Codul civil.
La data de 15.09.2006, pârâta Direcția pentru S. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.
În ședința publică din 24.11.2006, la solicitarea reclamantelor, a fost introdusă în cauză în calitate de pârâtă Agenția Națională pentru S..
La data de 2 februarie 2007, pârâta Agenția Națională pentru S. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii iar la data de 18.05.2007, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, excepție respinsă de instanță ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 6710 din 2 mai 2008, pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantele S. V. A. - M., N. Elizabeth R. - M. și Ș. L. în contradictoriu cu pârâții C. L. C., Agenția Națională pentru S., Direcția de S. D. și M. C. prin Primar.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelului, apelantele au arătat că instanța de fond nu a pus în discuția părților excepția lipsei autorității de lucru judecat, reținând-o doar în considerente. Au susținut totodată că această excepție nu este întemeiată.
La ultimul termen de judecată apelantele, prin apărător, au invocat excepția necompetenței materiale a judecătoriei în soluționarea litigiului, dată fiind valoarea obiectului litigiului care depășește suma de 5 miliarde lei vechi, conform raportului de expertiză și care atrage competența în primă instanță a tribunalului.
Prin decizia civilă nr. 190 din 19.03.2009, s-a admis apelul, a fost anulată procedura urmată și sentința apelată, iar cauza a fost reținută în primă instanță la Tribunalul D., pentru judecare.
În considerentele acestei decizii s-a reținut că în raport de valoarea obiectului litigiului care este mai mare de 500.000 lei, așa cum rezultă din raportul de expertiză tehnică, competența în primă instanță aparține tribunalului iar nu judecătoriei.
Pe rolul Tribunalului D., dosarul a fost înregistrat la data de 13.05.2009, sub nr._ .
Prin sentința civilă nr. 155 din 31 martie 2010, pronunțată de Tribunalul D., în dosarul cu nr._, s-a respins acțiunea formulată de reclamantele S. V. A. M., N. E. Rose M. Și Ș. L. în contradictoriu cu pârâții M. Educației, Cercetării, T. și Sportului, C. L. C., Agenția Națională pentru S., Direcția de S. D., M. C. prin Primar.
Pentru a se pronunța astfel, s-au reținut următoarele:
Prin sentința civilă nr. 6888 din 14.04.2000, pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr. 5311/2000, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, conform deciziei civile nr. 3266/28.05.2001 a Curții de Apel C., a fost admisă acțiunea formulată de reclamantele S. V. A. M., N. Elizabeth R. M., G. I. împotriva pârâților RAADPFL C., C. L. C., D. D. – M. Finanțelor, L. G., Tocea I., I. G. și I. P..
Prin aceeași sentință, s-a dispus obligarea pârâților să lase reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în C. ..29 (actualmente 35 potrivit CNS 5454/2002), imobil compus din casă de locuit cu 8 camere și teren în suprafață de 4000 mp.
S-a reținut în considerentele acestei hotărâri că prin sentința penală nr. 632 din 16.10.1959, autorul reclamantelor, S. M., a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, dispunându-se totodată și confiscarea averii acestuia, ca pedeapsă complementară la pedeapsa de 18 ani închisoare, avere în care se găsea și imobilul revendicat. Urmare promovării unui recurs în anulare, Curtea Supremă de Justiție, prin Decizia nr. 2406/1997, a casat sentința penală nr. 632/1959, a achitat pe inculpat și a înlăturat pedeapsa complementară a confiscării averii.
În executarea acestei hotărâri s-a constituit dosarul de executare nr. 332/E/2001 la executor judecătoresc B. T. iar creditoarea G. I. a fost pusă în posesia imobilului situat în C. ..29 compus din casă de locuit cu 8 camere și teren aferent existent și împrejmuit. Conform procesului – verbal nu s-a putut proceda la punerea în posesie asupra întregii suprafețe de 4000 mp întrucât era ocupată în parte.
Reclamantele au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, cererea fiind respinsă prin dispoziția nr. 5767 din 26.05.2003, cu motivarea că solicitanții au obținut imobilul prin sentința civilă nr. 6888 din 14.04.2000 a Judecătoriei C..
La data de 28.06.2004 G. I. a decedat iar în conformitate cu certificatul de moștenitor nr.444/2004 BNP T., moștenitorii acesteia sunt G. C. și reclamanta Ș. L., căreia i-a revenit cota indiviză de 3/16 din imobilul situat în C. ..35.
Ulterior respingerii notificării, reclamantele au formulat acțiune în contradictoriu cu ., care ocupa suprafața de 850 mp, precum și prezenta acțiune în revendicare, pentru restul de teren pentru care nu au putut proceda la punerea în posesie și care, au susținut reclamantele, este în parte în administrarea Consiliului L. C. iar în parte în administrarea Direcției pentru S. D..
Potrivit art. 1201 C.civ. „Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate.”
Tribunalul a constatat că există autoritate de lucru judecat în raport de sentința civilă nr.6888/2000 a Judecătoriei C. sentință pronunțată întru-un dosar care a avut același obiect (revendicarea terenului în suprafață de 4000 mp din care face parte și suprafața de 2350 mp revendicată prin prezenta cerere) și aceeași cauză (dispozițiile art. 480 și următoarele C.civ.
În ceea ce-i privește pe pârâți tribunalul a constatat că există autoritate de lucru judecat în raport de C. L. C., care figurează în ambele dosare în calitate de pârât.
Referitor la ceilalți pârâți nu s-a reținut autoritatea de lucru judecat întrucât nu au figurat în acel dosar.
Potrivit prezumției lucrului judecat (art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. 2 din Codul civil), o hotărâre irevocabilă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părți (res judicata pro veritate habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară, față de caracterul absolut al prezumției (art. 1202 alin. 2 din Codul civil).
Or, în cauză, atâta timp cât prin sentința civilă nr.6888/2000 a Judecătoriei C., s-a stabilit definitiv și irevocabil că statul, reprezentat în acel proces de M. Finanțelor prin D. D., nu are un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, o astfel de hotărâre se impune cu titlu de lucru judecat și instituțiilor în a căror administrare a fost dat acest teren, iar în situația imposibilității punerii în executare a hotărârii există alte mijloace procesuale de apărare a dreptului de proprietate fiind exclusă însă promovarea unei noi acțiuni în revendicare.
De altfel, cu privire la suprafața de 190 mp, deși în raportul de expertiză se precizează că ar fi în administrarea „Direcției de S. D.” tribunalul a constatat că acest aspect și implicit calitatea procesuală pasivă a instituției în cauză nu este dovedită cu certitudine: nu există nici un act în acest sens iar pârâta susține că nu are în administrare terenul.
Cât privește capetele de cerere subsecvente acțiunii în revendicare și anume obligarea pârâtelor la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului pe ultimii 3 ani și la ridicarea construcțiilor existente pe teren iar în măsura în care aceste construcții nu se pot demola, achitarea prețului pentru terenul ocupat la valoarea de piață a acestuia, tribunalul a apreciat că nu pot fi primite. Reclamantele dețin o hotărâre judecătorească ce constituie titlu executoriu și nu au făcut dovada efectuării unor demersuri pentru finalizarea executării, situație în raport de care nu poate fi reținută culpa pârâtelor.
Împotriva sentinței au declarat apel reclamantele S. V. A. M., N. E. R. M. și Ș. L., solicitând schimbarea în totalitate a sentinței în sensul admiterii acțiunii precizate.
În cauză, s-a învederat faptul că reclamanta Stramatescu V. A. M. a decedat. Au fost indicate ca moștenitoare numitele N. Elizabeth R. M. și Ș. L., care aveau deja calitatea de părți în cauză.
Prin decizia civila nr. 286/30.09.2010, a Curții de Apel C., a fost admis apelul si trimisă cauza spre rejudecare la tribunal, pentru analizarea pe fond a cererilor în pretenții și obligații de a face.
Primind cauza pentru rejudecare, Tribunalul D. a înregistrat-o la nr._ si a dispus citarea parților.
În cauză, față de problemele de drept dezlegate prin decizia de casare nr. 286/30.09.2010, a fost încuviințată efectuarea unei expertize tehnice care să lămurească aspectele arătate în decizia de casare, respectiv, modul de folosință a suprafeței de teren în litigiu, dacă aceasta face parte dintr-o suprafață mai mare de teren pe care este amplasat un obiectiv de utilitate publică, dacă construcțiile și celelalte amenajări existente pe teren pot fi ridicate, a stabili lipsa de folosință a suprafeței de teren ocupate, începând cu anul 2003, până la zi și proba cu înscrisuri, la cererea reclamantelor, respectiv contracte de concesiune sau închiriere încheiate de C. L. C. și Clubul de Fotbal FC Universitatea C..
La 06.07.2012, a fost depus la dosar raportul de expertiza întocmit în cauză de expertul D. D., raport față de care nu s-au formulat obiecțiuni.
De asemenea, față de dezlegarea dată cererii formulate de Direcția pentru S. D., prin decizia de casare nr. 286/2010, in sensul ca aceasta cerere este o cerere de arătare a titularului dreptului, respectiv Statul R., prin Min. Finanțelor Publice, tribunalul a dispus introducerea in cauza a Statului R., prin Min. Finanțelor Publice, acesta dobândind calitatea de intervenient forțat, raportat la dispoz. art. 66 alin. 2 C.pr.civ., potrivit cărora, dacă cel chemat nu se înfățișează sau tăgăduiește arătările pârâtului, se vor aplica dispoz art. 58, in sensul ca dobândește calitatea de intervenient in nume propriu iar hotărârea îi va fi opozabilă.
La 21.09.2012, reclamantele au precizat cuantumul pretențiilor solicitate la 430.000 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând contravaloarea terenului în supraf. de 2150 mp. si la 954.600 lei, reprezentând lipsa de folosința a acestui teren, 38.000 euro, in echivalent in lei la data plații, reprezentând contravaloarea terenului in supraf. de 190 mp. si 82.080 lei, reprezentând lipsa de folosința a acestui teren, potrivit raportului de expertiza întocmit în cauză de expertul D. D..
Prin sentința civilă nr. 281 din 16 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul D.- Secția I Civilă în dosar nr._ s-a respins cererea în pretenții formulata de reclamantele N. E. R. M., Ș. L., în nume propriu și ca moștenitoare ale S. V. A. M. - decedata, împotriva pârâților M. EDUCAȚIEI, CERCETĂRII, T. ȘI SPORTULUI, C. L. C., A. NAȚIONALĂ PENTRU S. ȘI TINERET, DIRECȚIA DE S. D..
S-a admis acțiunea în pretenții formulată împotriva pârâtului M. C. - PRIN PRIMAR și în contradictoriu cu intervenientul forțat STATUL ROMÂN PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE.
A fost obligat paratul M. C. către reclamante la plata sumei de 430.000 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând contravaloarea terenului în supraf. de 2150 mp. si la plata sumei de 954.600 lei, reprezentând lipsa de folosință a acestui teren.
A fost obligat STATUL ROMÂN, PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, către reclamante la plata sumei de 38.000 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând contravaloarea terenului in supraf. de 190 mp. si la plata sumei de 82.080 lei, reprezentând lipsa de folosință a acestui teren.
A fost obligat pârâtul M. C. și intervenientul forțat STATUL ROMÂN, PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE către reclamante la plata cheltuielilor de judecata in cuantum de 7280 lei ( pentru toate fazele procesuale).
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a avut în vedere problemele de drept dezlegate prin decizia de casare nr. 286/2010, obligatorii in rejudecare potrivit art. 315 C.pr.civ., prin care s-a stabilit ca prin acțiunea dedusa judecații, reclamantele au interes să solicite obligarea pârâtelor de a ridica construcțiile existente pe teren iar în măsura în care acestea nu se pot ridica să fie obligate pârâtele la plata contravalorii de piață a terenului; obligarea acelorași pârâte la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului pe ultimii 3 ani de zile, cu motivarea că, în calitate de creditoare, au făcut demersuri pentru punerea în executare a sentinței civile nr. 6888/2000, că o parte din bunurile ce au făcut obiectul sentinței civile 6888/2000 au intrat în posesia reclamantelor, iar restul bunurilor, respectiv suprafața de 2350 mp teren nu a fost predată nici până în prezent apelantelor, că executarea parțială a sentinței 6888/2000, iar ulterior promovarea unui litigiu în temeiul Legii nr. 10/2001 fac dovada faptului că apelantele reclamante, în calitate de proprietare, nu au stat în pasivitate, ci dimpotrivă au făcut demersuri pentru a redobândi în totalitate posesia bunurilor care au fost confiscate de la autorul lor, acest lucru însă nu a fost posibil din motive independente de voința lor.
Instanța de control judiciar, în decizia de casare, a mai statuat că este admisibilă acțiunea în pretenții și respectiv obligație de a face formulată de reclamante întrucât prin ea urmăresc să obțină contravaloarea unor bunuri pentru care există o hotărâre judecătorească de restituire, respectiv se solicită o transformare a obligației de restituire în natură în obligație de restituire prin echivalent, și că revine tribunalului, ca instanța de fond în rejudecare, obligația de a analiza în fond cererea apelantelor reclamante și a hotărî în ce măsură obligația stabilită în sarcina pârâtelor prin sentința civilă nr.6888/2000, de a restitui suprafața de 2350 mp. teren, poate fi executată în natură sau se impune a fi executată prin echivalent bănesc.
Din raportul de expertiza întocmit de expertul D. D., tribunalul a constatat că suprafața de teren de 2350 mp. pentru care reclamantele dețin hotărâre judecătorească de restituire este ocupată de stadionul I. Oblemenco, cu elementele adiacente, inclusiv centura de asfalt, de construcții ale Consiliului L. C., cu structura permanentă, ce nu se pot ridica și o platformă de asfalt aflată în administrarea Direcției pentru S. D..
Din același raport de expertiza rezulta în mod neechivoc că față de modul de folosire a terenului în litigiu și aspectul că nu pot fi ridicate construcțiile aflate pe teren, reclamantelor nu le poate fi restituit în natura terenul pentru care dețin sentința civila nr. 6888/2000 a Judecătoriei C., definitiva si irevocabila, astfel încât, în temeiul art. 1073-1075 si 1082 C.civ., a fost considerată întemeiată cererea reclamantelor de obligare a pârâților Mun. C., prin primar, si Statul R., prin Min. Finanțelor Publice, de a executa prin echivalent bănesc obligația stabilită prin sentința civila 6888/2000. Aceasta in considerarea faptului ca stadionul Oblemenco este proprietatea publica a Mun. C. (potrivit HG 305/2000, aflata la fila 117 din dosarul nr._/C/2006 si HG 141/2008 – aflata la filele 115-142 din dosarul nr._ ) și construcțiile permanente identificate de expert pe terenul în litigiu aparțin Consiliului L. C.( potrivit evidentelor acestei instituii, așa cum rezultă din concluziile raportului de expertiza întocmit de expertul D. D., necontestate în cauză – filele 113-115 din dosarul_ ), iar platforma de asfalt ce ocupa suprafața de 190 mp si care este folosita de Direcția pentru S. D. este bun domeniu public al Statului, dat in administrarea acestei direcții de Statul R..
În ceea ce privește pârâții M. EDUCAȚIEI, CERCETĂRII, T. ȘI SPORTULUI, C. L. C., A. NAȚIONALĂ PENTRU S. ȘI TINERET, DIRECȚIA DE S. D. si A. NAȚIONALĂ PENTRU S. ȘI TINERET BUCUREȘTI, tribunalul a constatat ca aceștia nu au calitate procesuala pasiva în privința cererii de restituire prin echivalent a terenului in litigiu, întrucât din raportul de expertiza întocmit de expertul D. D. rezulta fără dubiu că acești pârâți nu ocupa și nu au legătura cu restituirea efectiva a terenului de 2350 mp..
În ceea ce privește cererea formulată de Direcția de S. D., calificată ca fiind cerere de arătare a titularului dreptului, prin decizia de casare nr. 286/2010 a Curții de Apel C., tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată, în raport de dispoz. art. 64 C.pr.civ. și art. 12 alin. 4 și 45 din Legea 213/1998, întrucât în speță, din anexa 3 la HG 2060/2004 rezulta fără dubiu că Direcția de S. nu deține bunul aflat pe terenul de 190 mp. in litigiu ( platforma de beton) cu vreun titlu, ci acest bun este proprietatea statului, iar în plus prin sentința civilă nr. 6888/2000 s-a stabilit in sarcina Statului roman obligația de restituire a terenului în litigiu către reclamante, astfel încât se impune obligarea Statului R., prin Min. Finanțelor Publice, la plata contravalorii terenului în suprafață de 190 mp și lipsei de folosință a acestui teren, în calitate de intervenient forțat, potrivit art. 66 alin. 2 si art. 58 C.pr.civ.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel C. L. C., M. C. - PRIN PRIMAR, STATUL ROMÂN PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE.
Ca urmare a reorganizării unor instituții pârâte, în cauză s-a dispus introducerea MINISTERULUI T. ȘI SPORTULUI, continuator al AUTORITĂȚII NAȚIONALE PENTRU S., și MINISTERULUI EDUCAȚIEI NAȚIONALE, fost M. EDUCAȚIEI, CERCETĂRII, T. ȘI SPORTULUI.
În motivarea apelului declarat de STATUL ROMÂN PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, s-a susținut excepția netimbrării acțiunii în ceea ce privește acțiunea în pretenții, arătându-se că reclamantele nu solicită restituirea în natură a imobilului pentru a fi aplicată scutirea prevăzută de art. 15 lit. r din Legea 146/1997.
Pe fondul cauzei, apelantul a susținut că nu a fost parte în proces de la data introducerii acțiunii și nu a avut posibilitatea de a formula obiecțiuni la raportul de expertiză, astfel încât subscrie la obiecțiunile formulate de Direcția Județeană pentru S. . A arătat că din anul 2000 nu mai există nicio dovadă a faptului că suprafața de 190 m.p. se află în administrarea instituțiilor care aparțin Ministerului T. și Sportului și că terenul nu figurează în inventarul bunurilor ce aparțin domeniului public al statului . S-a arătat că suma stabilită de expert depășește cu mult valoarea terenurilor situate în zonă, că expertul a stabilit valoarea fără a depune înscrisuri din care să rezulte prețurile practicate pe piața liberă, că din anul 2010 când s-a calculat prețul de 181 euro/mp până în prezent prețurile imobilelor au scăzut.
Apelantul a susținut că expertul nu a folosit criterii și standarde internaționale la efectuarea raportului de expertiză, a făcut referire la standardele ANEVAR, concluzionând că nu s-au solicitat informații despre tranzacții imobiliare.
S-a criticat soluția stabilită cu privire la obligarea apelantului la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului, s-a arătat că nu se poate antrena răspunderea civilă delictuală a statului, nefiind un raport de cauzalitate și că nu poate fi obligat la daune interese decât după punerea în întârziere, dispozițiile art. 1073-1082 cod civil fiind greșit aplicate. S-a susținut că prețul de închiriere a terenului nu a fost corect stabilit și că despăgubirea trebuia acordată pentru o perioadă de 3 ani anteriori introducerii acțiunii, după cum s-a solicitat.
S-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 cod procedură civilă, arătându-se că tribunalul nu a motivat în drept soluția aleasă.
S-a criticat obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată, în solidar cu restul pârâților, susținându-se că trebuiau raportate aceste cheltuieli la cuantumul pretențiilor stabilite în sarcina fiecărui pârât, stabilindu-se în concret prejudiciul și culpa procesuală.
C. L. C. și M. C. - PRIN PRIMAR au invocat prin motivele de apel comune greșita calificare a cererii de arătate a titularului dreptului și indicarea greșită a Ministerului Finanțelor ca fiind titularul dreptului, ceea ce înseamnă că nu s-a stabilit corect cadrul procesual.
O altă critică a vizat neclarificarea caracterizării titlurilor părților asupra imobilului în litigiu, reclamanții promovând o acțiune în revendicare iar a dispune înlocuirea obligației de restituire în natură cu contravaloarea bunului este o măsură care nu tranșează în fond problema.
S-a făcut referire la incidența excepției autorității de lucru judecat, s-a arătat că în mod greșit tribunalul a asimilat C. L. C. cu M. C., s-au indicat atribuțiile ce revin acestora potrivit Legii 215/2001, solicitând să fie respinsă ca inadmisibilă acțiunea, inclusiv în ceea ce privește fructele terenului.
S-a invocat încălcarea regulii unanimității, acțiunea nefiind promovată de toți moștenitorii foștilor proprietari.
S-a susținut că în conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001 și ale Deciziei 33/2008 a ÎCCJ acțiunea trebuia respinsă ca inadmisibilă, singura modalitate de reparație patrimonială fiind cea prevăzută de legea specială.
S-a criticat temeiul juridic al acțiunii precizate pe dispozițiile art. 1073 cod civil, s-a arătat că dispozițiile respective fac trimitere la nerespectarea unei dispoziții contractuale iar executarea silită prin echivalent presupune doar situația prevăzută de art. 572 și 574 cod civil.
Ultima critică a vizat acordarea cheltuielilor de judecată.
Apelul declarat de apelantul C. L. al Municipiului C. va fi respins ca fiind lipsit de interes, deoarece această parte nu a fost obligată către reclamante, acțiunea fiind respinsă față de Consiliu L. întrucât nu are calitate procesuala pasivă.
Apelurile declarate de M. C., prin primar și M. Finanțelor vor fi admise pentru următoarele considerente, care vor fi grupate pe critici ce privesc excepțiile și critici de fond.
Excepția netimbrării acțiunii ridicată de apelantul Statul Român, prin reprezentant și cererea acestuia de a se aplica sancțiunea anulării acțiunii ca netimbrată nu sunt fondate, dispozițiile art. 20 alin 4 din Legea 146/1997 stabilind că în situația în care instanța judecatorească investită cu soluționarea unei căi de atac constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciara de timbru nu a fost platită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu.
Prin urmare, instanța de apel nu poate aplica sancțiunea anulării acțiunii ca netimbrată chiar dacă ar aprecia că în mod greșit prima instanță a considerat că reclamantele nu au obligația de a achita taxa judiciară de timbru, într-o astfel de situație având posibilitatea de a dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru corespunzătoare.
Critica apelantului nu este fondată nici în ceea ce privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea 146/1997, potrivit cu care sunt scutite de plata taxei de timbru acțiunile în justiție introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum si cererile accesorii si incidente.
Acțiunea ce a fost promovată de reclamante a avut ca obiect principal restituirea proprietății ce le-a fost preluată de stat, iar în subsidiar s-a solicitat plata contravalorii bunului. Dispozițiile art. 15 lit. r) din legea taxelor de timbru nu disting după cum foștii proprietari, cărora statul le-a preluat abuziv imobilele, introduc o acțiune prin care se solicită restituirea în natură sau prin echivalent a bunurilor, astfel că scutirea de la plata taxei de timbru operează și atunci când executarea în natură a obligației de restituire nu este posibilă, cum este cazul în speță.
De altfel, în primul ciclu procesual instanțele de control judiciar nu au dispus obligarea părților care au declarat căile de atac la achitarea taxei judiciare de timbru și nici nu au aplicat dispozițiile art. 20 alin 4 din Legea 146/1997.
Este nefondată critica referitoare la nemotivarea hotărârii, dispozițiile art. 261 pct. 5 cod procedură civilă fiind corect aplicate de prima instanță, în sensul că, ținând seama de dezlegările date de instanța de casare unor probleme de drept, tribunalul a răspuns argumentat tuturor cererilor reclamantelor și apărărilor formulate de pârâți, în condițiile legii, controlul judiciar putând fi exercitat pe baza situației de fapt și de drept ce rezultă din considerentele sentinței.
Apelantul Muncipiul C. a invocat încălcarea regulii unanimității, arătând că reclamantele nu au făcut dovada că sunt singurele moștenitoare ale autorilor cărora li s-a recunoscut un drept de proprietate asupra terenului pentru care se solicită despăgubiri.
Instanța va înlătura critica formulată cu motivarea că al doilea capăt al acțiunii, formulat inițial cu caracter subsidiar și cererea inițială în pretenții, cereri care au fost admise și cu privire la care trebuie să fie formulate criticile, nu sunt asimilate unui act de dispoziție, pentru a fi necesar acordul tuturor coproprietarilor sau moștenitorilor în promovarea cererii, nefiind o acțiune în revendicare, ci una în pretenții, în care se pune în discuție aducerea într-un patrimoniu comun a unei sume de bani care înlocuiește un bun asupra căruia proprietarii pretind că nu au dreptul de folosință. Așadar, acțiunea admisă este un act de administrare a patrimoniului, pentru exercitarea ei nefiind necesar acordul tuturor proprietarilor.
În plus, potrivit art. 643 cod civil, regula unanimității nu mai este aplicabilă, fiecare coproprietar putând să stea în justiție singur, inclusiv în acțiunea în revendicare.. Art. 63 din Legea 71/2011 dispune că aceste dispoziții din noul cod civil se aplică și proceselor în curs de judecată, în cazurile în care hotărârea nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a codului, cum este cazul dosarului de față. Cum textul din legea de punere în aplicare a Codului civil instituie o excepție de la principiul tempus regit actum, nu se mai poate invoca în apel încălcarea regulii unanimității.
Criticile celor doi apelanți privind stabilirea cadrului procesual, calificarea cererii de introducere în cauză a statului și asimilarea celor două instituții reprezentative ale autorității locale nu sunt fondate.
Astfel, prin acțiunea inițială, reclamantele au chemat în judecată Direcția pentru S., C. L. și M. C., apreciind că aceste instituții au calitate procesuală pasivă deoarece ocupă terenul pentru care nu au putut fi puse în posesie, la executarea sentinței civile 6888/2000 a Judecătoriei C..
Probele administrate au relevat că o parte din teren este ocupată de un obiectiv de utilitate publică, respectiv parte din stadion, bun aflat în domeniul public al unității administrativ teritoriale, caz în care calitate procesuală pasivă are municipiul, reprezentat prin primar.
Faptul că în dosarul nr. 5311/2000 acțiunea în revendicare a fost promovată împotriva consiliului local nu are relevanță pentru a stabili că acesta are calitate procesuală pasivă și în prezentul dosar, deoarece pentru capetele de cerere care au fost admise și care fac obiectul apelului se pun în discuție chestiuni de fapt și de drept diferite.
Potrivit art. 21 al Legii 215/2001 consiliul local este doar autoritate deliberativă prin care se realizează autonomia locală iar potrivit art. 121 și 122 din aceeași lege, bunurile imobile care aparțin domeniului public sau privat al unității administrativ teritoriale ( în speță, municipiul ) constituie patrimoniul acesteia. Litigiile cu privire la aceste bunuri se poartă, așadar, cu unitatea administrativă, care, potrivit art. 67 din lege, este reprezentată în justiție prin primar.
Din această perspectivă, raportat la dispozitivul sentinței atacate, se constată că apelantul M. C. este în eroare atunci când formulează critica de la punctul 3 din motivele de apel, deoarece prin sentință s-a respins acțiunea în pretenții formulată împotriva Consiliului L. pe considerentul că nu are calitate procesuală pasivă, soluția fiind acord cu dispozițiile Legii 215/2000, invocate chiar de apelant.
Prima instanță a admis acțiunea față de municipiu tocmai pentru faptul că această autoritate este titularul drepturilor și obligațiilor ce derivă din administrarea bunurilor aflate în domeniul public sau privat al localității.
Excepția autorității de lucru judecat a fost tranșată anterior în primul ciclu procesual de instanța de apel, reținându-se că există autoritate de lucru judecat inclusiv față de C. L. doar pentru acțiunea în revendicare, nu și pentru cererea în pretenții.
Instanța constată că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor care reglementează autoritatea de lucru judecat, prin aceea că au fost opuse în prezentul proces efectele unei hotărâri judecătorești ce a finalizat un litigiu având un alt obiect (respectiv, cererea în revendicare ) decât cel din prezenta pricină. În manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune într-adevăr, tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C.civ. (obiect, părți, cauză) și a fost reținută doar pentru unul din capetele de acțiune. Pentru celelalte cereri, acest efect al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit. Tocmai în raport de dispozițiile art. 166 C.proc.civ. și ale art. 1201 C.civ., prin opunerea autorității de lucru judecat a unei hotărâri care a vizat un litigiu anterior, a fost soluționată cererea pentru obligarea pârâților la achitarea prețului imobilului.
În ceea ce privește calitatea procesuală a statului, se reține că prin cererea formulată de Direcția de S. D. la data de 15.09.2006 s-a invocat lipsa calității sale procesual pasive și s-a indicat titlul sub care este folosit terenul de această instituție.
Cererea a fost calificată ca fiind cerere de arătare a titularului dreptului, prin decizia nr. 286/2010 a Curții de Apel C., hotărâre care a intrat în puterea lucrului judecat, instanța care a desființat prima sentință pronunțată în cauză dispunând să se analizeze dacă această cerere este întemeiată pe fond, în sensul de a se stabili dacă statul român este titularul dreptului ce se exercită de către Direcția pentru S. pe suprafața de 190 m.p.
Suprafața de 190 m.p., ocupată de o platformă betonată, este menționată în anexa 3 la HG 2060/2004 ca fiind proprietatea statului, în sarcina căruia s-a reținut și obligația de restituire a terenului prin sentința civilă 6888/2000, așa încât în mod corect s-a reținut calitatea acestuia de intervenient forțat și a fost admisă acțiunea în contradictoriu cu instituțiile reprezentante ale statului, nefiind fondate criticile acestuia referitoare la justificarea calității sale procesuale.
Prin HG 305/2000, depusă la fila 117 dosar judecătorie, s-a reglementat trecerea unei părți din stadionul I. Oblemenco din proprietatea publică a statului( și din administrarea Ministerului T. și Sportului, reprezentat la data introducerii acțiunii de Agenția Națională pentru S.) în proprietatea publică a Municipiului C., fiind menționate care sunt parcelele ce revin fiecărei autorități. Experții numiți în cauză au identificat parcelele de teren și au stabilit că suprafața de 2150 m.p. se află în patrimoniul municipiului iar restul de 190 m.p. este o parcelă care a rămas în proprietatea publică a statului. Dreptul statului asupra terenului rezultă cu claritate din această hotărâre de guvern iar regimul juridic existent în anul 2000 nu a fost modificat, terenul fiind atribuit doar pentru folosință ( administrare) ministerelor care au avut în subordine, potrivit organizării guvernului, de - a lungul timpului, agenția pentru sport.
Situația juridică a terenului a fost confirmată de Agenția Națională pentru S. prin cererea depusă la data de 7.09.2007, prin care se recunoaște dreptul de administrare al agenției și dreptul de proprietate publică al statului, iar în cuprinsul HG 305/2000 se precizează clar că ministerele de resort au asupra terenului un drept de administrare. Prin întâmpinarea depusă la 19.06.2010 ( fila 28 din dosarul_ al Tribunalului D.) Direcția pentru S. a reiterat excepția lipsei calității sale procesual pasive, arătând că terenul în litigiu este în administrarea sa operativă, însă aparține domeniului public al statului, fiind inventariat ca atare prin HG 1705/2006.
De altfel, prin sentința civilă 6888/2000 s-a respins excepția lipsei calității procesual pasive a statului, prin instituțiile reprezentative, reținându-se că acesta nu are asupra terenului revendicat de reclamante un drept de proprietate, însă fiind obligat la restituirea terenului, ceea ce echivalează cu recunoașterea posesiei statului.
Este astfel evident că sunt nefondate susținerile apelanților privind lipsa calității procesual pasive a statului, bunul nefiind în proprietatea ministerului de resort, în subordinea căruia se află Direcția pentru S., ci figurează în evidențe ca fiind în domeniul public al statului.
Caracterizarea acțiunii ce a fost promovată de reclamante este făcută atât prin cererile acestora, cât și prin decizia pronunțată în apel în primul ciclu procesual.
Astfel, acțiunea promovată a avut un capăt de cerere principal, acela în revendicare, asupra căruia soluția s-a stabilit cu putere de lucru judecat și care nu face obiectul apelului, un capăt de cerere accesoriu privind obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință pe ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii, un alt capăt de cerere accesoriu privind obligația de a ridica de pe teren construcțiile existente și un capăt de cerere cu caracter subsidiar, privind plata contravalorii terenului dacă nu pot fi ridicate construcțiile.
Prin decizia de casare s-a statuat irevocabil că acțiunea privind plata contravalorii terenului nu este, în principiu, inadmisibilă, cât timp din probe rezultă că obligația de restituire a terenului instituită prin sentința civilă 6888/2000 nu poate fi executată în natură, ci se impune executarea prin echivalent iar în situația în care construcțiile de pe teren nu pot fi ridicate se poate cere restituirea terenului prin echivalent.
Curtea de apel s-a pronunțat asupra admisibilității acțiunii, dispunând a fi administrate probe pentru a se verifica temeinicia ei și a se constata în ce măsură este mai economic a se proceda la restituirea prin echivalent.
Soluția aleasă în apel a fost confirmată prin decizia nr. 6223 din 21 septembrie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a menținut desființarea sentinței din primul ciclu procesual. Instanța supremă a statuat și cu privire la admisibilitatea acțiunii de preschimbare a obligației de restituire în natură în obligație de a plăti contravaloarea bunului.
Înalta Curte a înlăturat criticile vizând faptul că reclamantele nu au depus diligențe pentru a pune în executare sentința civilă 6888/2000, arătând că acțiunea de față a fost pornită tocmai pentru că nu a fost posibilă executarea silită prin executor judecătoresc, terenul nefiind liber, precum și cele care priveau obligația reclamantelor de a urma procedura Legii 10/2001 și inadmisibilitatea unui alt demers judiciar.
Ca urmare a faptului că aceste aspecte ale cauzei au fost irevocabil soluționate, este inadmisibil a fi reluate criticile.
Instanța de apel constată că din raportul de expertiză efectuat, ca și din procesul verbal încheiat de executorul judecătoresc la punerea în posesie a reclamantelor potrivit sentinței civile nr. 6888/2000, rezultă că o parte din terenul ce a făcut obiectul acestei sentințe este ocupat de obiective de investiții, după cum deja s-a arătat, caz în care obligația de executare în natură a sentinței pronunțate în acțiunea în revendicare nu mai poate fi impusă debitorului, creditoarele având posibilitatea de a solicita executarea prin echivalent.
Sunt nefondate susținerile apelantului M. C. privind inadmisibilitatea acțiunii prin raportare la dispozițiile legii 10/2001 și ale deciziei nr. 33/2008 a ÎCCJ.
Decizia în interesul legii a privind admisibilitatea unei acțiuni în revendicarea bunurilor imobile preluate abuziv de stat promovată de foștii proprietari după data intrării în vigoare a Legii 10/2001, punând în discuție raportul dintre legea specială și legea generală în materie.
În speță, reclamanții nu sunt la acest moment foști proprietari ai bunurilor preluate abuziv, ci lor li s-a recunoscut în anul 2000, prin hotărâre irevocabilă, calitatea de proprietari actuali ai terenului, acțiunea în revendicare introdusă în anul 2000 fiind deja admisă, anterior intrării în vigoare a Legii 10/2001. Ca urmare, nefiind vorba despre aceleași premise de fapt, nu pot fi aplicate în speță considerentele deciziei în interesul legii.
Este de subliniat că acțiunea de față nu are ca obiect obligarea statului român la plata unei sume reprezentând contravaloarea unui imobil preluat abuziv, ci este o acțiune de drept comun deschisă creditorului care a obținut un titlu executoriu având ca obiect predarea unui bun dar care constată că această obligație este imposibil de executat în natură.
În ceea ce privește temeiul juridic al acțiunii și invocarea dispozițiilor art. 1073 și urm. Cod civil, se constată că în aplicarea dispozițiilor art. 84 cod procedură civilă și a principiului rolului activ al judecătorului rezultat din prevederile art. 129 cod procedură civilă, instanța are obligația de a da o calificare corectă a cererii, chiar și în căile de atac putând să suplinească motivarea instanței anterioare, atunci când soluția este corectă dar considerentele nu reflectă întru totul dispozițiile legale aplicabile. Această calificare exclude, însă, posibilitatea de a modifica împrejurările de fapt pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea.
În speță, se apreciază că în mod greșit s-au invocat de tribunal dispozițiile art. 1073 cod civil, care reglementează dreptul creditorului de a obține executarea obligației asumate de debitor, în soluționarea litigiului pornindu-se de la dispozițiile art. 480 cod civil, care reglementează dreptul proprietarului de a se bucura de toate atributele dreptului său, de la normele de drept desprinse din practica CEDO în aplicarea art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.
Normele de drept intern recunosc creditorului unei obligații de a i se preda un bun posibilitatea de a cere executarea prin echivalent în cazul în care restituirea în natură a bunului nu este posibilă. Sunt în acest sens prevederile art. 572 și 574 cod procedură civilă, dispoziții pe care reclamantele, în calitate de creditoare, le puteau urma deoarece potrivit art. 405 cod procedură civilă se aflau în termenul special de prescripție de a cere executarea silită a titlului lor executoriu. Reclamantele ar fi avut în acest caz la îndemână o procedură simplificată, prevăzută de art. 574 alin. 1 și 2 cod procedură civilă, hotărârea fiind pronunțată de instanța de executare și fiind supusă doar recursului.
În același timp însă, nimic nu împiedică promovarea unei acțiuni de drept comun, calificată ca atare de instanța supremă și de instanța de apel în primul ciclu procesual, care au stabilit cadrul procesual sub acest aspect, acțiune care are aceeași finalitate, însă urmează o altă procedură.
În ambele cazuri situația debitorului obligației este aceeași, în sensul că este obligat la restituirea unei sume de bani, ca echivalent la bunului ce nu se poate restitui în natură. Prin urmare, promovând critica de la punctul 4 din motivele de apel, M. C. nu își poate îmbunătăți situația, alegerea unui anumit tip de acțiune fiind lăsată de lege la latitudinea reclamantului, cât timp sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate, care în speță au făcut deja obiectul unei judecăți devenite irevocabile.
Este de subliniat că practica instanței europene de contencios al drepturilor omului este constantă în a afirma obligația statului și instituțiilor publice, reprezentând autoritatea publică, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească de obligare a lor, termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art.6 din Convenție fiind aplicabil și în faza executării silite (de exemplu, cauza Ruianu contra României, Pini și Bertani, Manera și Atripaldi contra României, Ș. contra României, V. I. contra României, S. P. contra României).
În cauza F. c. României (cererea nr._/03, hotărârea din 05.05.2009), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenție și a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, prin aceea că deși reclamanta a obținut o hotărâre internă definitivă, prin care s-a dispus autorităților administrative să o pună în posesia unui teren precis identificat, această hotărâre nu a fost executată dar nici anulată sau modificată ca urmare a admiterii vreunei căi de atac prevăzute de lege. Numai o astfel de hotărâre de anulare sau înlocuirea obligației inițiale cu o alta echivalentă, arată Curtea, ar putea duce la încetarea situației continue de neexecutare (citând, în acest sens, cauza S. P. c. României, nr._/99, § 54, 2 martie 2004).
Întârzierea în executarea unei sentințe, imputabilă autorităților care nu furnizează o justificare valabilă în acest sens, aduce atingere și dreptului creditorului la respectarea bunurilor sale, drept protejat de art.1 din Protocolul adițional nr.1 al Convenției.
Lipsirea de proprietate datorată activității statului echivalează cu o expropriere de fapt (hotărârile Sporrong și Lonnroth împotriva Suediei din 23 septembrie 1982, V. împotriva României, Brumărescu împotriva României), în condițiile în care reclamantele au un "bun" în sensul prevăzut de art.1 din Protocolul Adițional nr.1, pentru că reclamanta sunt titularele unui drept real, de proprietate, și nu au o simplă "speranță legitimă" sau o "valoare patrimonială", asimilabile noțiunii de "bun".
În speță, nu s-a pus în discuție o acțiune directă împotriva statului în care să se pretindă obligarea acestuia la acordarea altor măsuri reparatorii decât cele prevăzute de o lege specială de restituire a proprietăților, ci obligarea la executarea prin echivalent a unei obligații de restituire în natură deja statuată prin titlu executoriu.
Față de aceste considerente, vor fi înlăturate ca nefondate toate criticile apelanților care vizează cadrul procesual, calitățile părților din proces, admisibilitatea și temeiul de drept al acțiunii.
O altă categorie de critici privește raportul de expertiză realizat în cauză, instanța constatând că și sub acest aspect sentința atacată este legală și temeinică.
Astfel, apelantul Statul Român, prin reprezentant, a susținut că expertul desemnat de instanță nu este autorizat să efectueze lucrări de evaluare a imobilelor, însă în apel expertul a precizat că este atestat în specialitatea evaluări bunuri imobile, a indicat numărul legitimației sale, care face dovada că este membru titular ANEVAR:
În ce privește modalitatea de evaluare a terenului, se constată că expertul a precizat că a utilizat criteriile de evaluare pe baza analizei de piață, luând în calcul ofertele care au fost corectate cu coeficientul de corecție între ofertă și prețul posibil de obținut.
La evaluare s-au avut în vedere terenuri cu caracteristici asemănătoare, situate în zona terenului evaluat, fiind luate pentru apreciere ofertele la nivel mediu.
Lucrarea efectuată de expert corespunde evaluării realizate pentru C. L. al mun. C., în temeiul unui proiect de hotărâre a consiliului local, în vederea achiziționării de către autoritate a terenului în suprafață de 709 m.p. din C., .. 21. raportul de evaluare nr._/9.03.2012 a stabilit o valoare de 207 00 euro ( respec0tiv 901 500 lei fără TVA), adică 291 euro /Metru pătrat.
Expertiza realizată în dosarul de față, la data de 6.07.2012, de către expert D. D. a stabilit un preț de 200 euro/ metru pătrat pentru terenul în litigiu, situat pe aceeași stradă, inferior, așadar, prețului la care autoritatea administrativă a agreat cumpărarea unui teren similar..
Susținerea apelantului referitoare la supraevaluarea terenului nu este, așadar, justificată, iar faptul că terenul este ocupat de obiective de investiții care îi scad valoarea de cumpărare pentru că nu poate fi tranzacționat pe piața imobiliară nu constituie un element pentru scăderea prețului, deoarece obligația instituită în sarcina pârâtelor este de a achita prețul real al bunului pe care nu îl pot restitui proprietarilor, conform hotărârii judecătorești pronunțate în anul 2000.
Concluzia care se impune este aceea că pârâții au obligația de a plăti reclamantelor, ca titulare ale bunului ce nu poate fi restituit conform titlului executoriu, contravaloarea de piață a terenului, probele ce au fost administrate demonstrează că s-a făcut o corectă evaluare, iar pârâtul apelant nu a depus acte din care să rezulte că terenul ar fi fost supraevaluat.
Sunt fondate, însă, ambele apeluri sub aspectul soluționării capătului de acțiune având ca obiect obligarea la plata contravalorii lipsei de folosință pe ultimii trei ani, calculați anterior introducerii acțiunii, adică începând cu data de 09.06.2006.
Odată cu rămânerea definitivă a sentinței civile 6888/2000, M. C. și Statul Român nu mai au calitatea de titulari ai dreptului real asupra bunului imobil, exercitând asupra acestuia o posesie abuzivă după ce reclamantelor li s-a recunoscut calitatea de proprietari și pârâtele au fost obligate la restituire.
După cum s-a arătat deja, obligația de executare în natură a titlului executoriu s-a transformat în obligație de restituire prin echivalent iar prejudiciul suferit de reclamante este acoperit integral prin plata contravalorii actuale a bunului imobil, așa cum a fost calculată de expert. Acest preț acoperă atât prejudiciul efectiv cât și foloasele nerealizate ca urmare a lipsei de folosință a bunului, cât timp se acordă prețul la valoarea actuală, iar obligarea pârâților la plata cumulată a contravalorii terenului și a contravalorii lipsei de folosință reprezintă o dublă despăgubire a reclamantelor, ceea ce echivalează cu îmbogățirea lor fără justă cauză.
Din aceste motive, este nelegală soluția de a obliga cei doi pârâți la plata sumelor de 954 000 lei și de 82.080 lei, urmând ca soluția să fie schimbată sub acest aspect și înlăturată obligația de plată.
Este fondată și critica statului român privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Prin titlul executoriu reprezentat de sentința civilă 6888/2000 s-a impus tuturor pârâților obligația de a restitui o anumită suprafață de teren. Cu ocazia executării silite s-a constatat că terenul este ocupat de mai multe entități juridice iar prin expertiza realizată în prezentul dosar s-au identificat parcelele de teren ocupate de cei doi pârâți apelanți, statul român ocupând doar o suprafață de 190 m.p. Cum obligația impusă fiecărui pârât nu este în legătură cu obligația celuilalt, nefiind părți ale unui raport juridic cu obligații solidare, sunt aplicabile dispoz. art.277 cod procedură civilă, cheltuielile de judecată urmând a fi suportate de fiecare pârât proporțional cu partea sa de culpă procesuală.
Așadar, nu este legală soluția de a obliga în solidar cei doi pârâți la plata sumei de 7280 lei.
Cum statul român ocupă o parcelă de 190 m.p. iar M. C. o alta de 2340 m.p., din totalul obligației statului îi revine un procent de 8%, care se impută și asupra cheltuielilor de judecată. Așadar, din suma totală plătită de reclamante și acordată de prima instanță ca și cheltuieli de judecată, revine Municipiului C. obligația de a plăti 6697 lei, iar statului diferența de. 583 lei.
Potrivit art. 296 cod procedură civilă se vor admite cele două apeluri arătate, se va schimba în parte sentința în sensul că va fi respinsă cererea reclamantelor privind obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului, urmând a fi înlăturată obligarea pârâților la această plată. Va fi obligat pârâtul M. C. la 6697 lei cheltuieli de judecată, iar statul la diferența de. 583 lei, urmând a fi menținute restul dispozițiilor sentinței.
Se va respinge ca lipsit de interes apelul declarat de C. L. al Mun. C..
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelurile declarate de pârâții M. C. - Primarul Mun. C. și Statul Român, împotriva sentinței civile nr. 281 din 16.11.2012, pronunțată de Tribunalul D., Secția I Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele reclamante N. E. R. M. și Ș. L. și intimații pârâți M. Educației Naționale (fost M. Educației Cercetării și Sportului), Ministerului T. și Sportului (continuator al Autorității Naționale pentru S. și Tineret), Direcția de S. D., având ca obiect revendicare imobiliară.
Schimbă în parte sentința civilă nr. 281 din 16.11.2012, pronunțată de Tribunalul D., Secția I Civilă, în dosarul nr._, în sensul că respinge cererea reclamantelor privind obligarea pârâților la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului și prin urmare, înlătură obligarea pârâtului Mun. C. la plata către reclamante a sumei de 954.600 lei și obligarea pârâtului Statul Român la plata sumei de 82.080 lei.
Obligă pârâtul Mun. C. către reclamante la 6697 lei cheltuieli de judecată și pârâtul Statul Român la 583 lei cheltuieli de judecată, către reclamantele N. E. R. M. și Ș. L..
Menține restul dispozițiilor sentinței civile nr.281 din 16.11.2012, pronunțată de Tribunalul D., Secția I Civilă, în dosarul nr._ .
Respinge ca lipsit de interes apelul declarat de pârâtul C. L. împotriva sentinței civile nr. 281 din 16.11.2012, pronunțată de Tribunalul D., Secția I Civilă, în dosarul nr._ .
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică de la 20 Iunie 2013
Președinte, Judecător,
E. B. G. I.
Grefier,
E. O.
Red. jud. G. I.
Tehn. E.O.
10 ex./27.06.2013
J.f. M. E. N.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 9068/2013. Curtea de Apel CRAIOVA | Validare poprire. Decizia nr. 317/2013. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
