Acţiune în constatare. Decizia nr. 552/2014. Curtea de Apel CRAIOVA

Curtea de Apel CRAIOVA - Sentințe și decizii civile / 2014

Decizia nr. 552/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 13-03-2014 în dosarul nr. 19879/215/2007**

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CRAIOVA

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIE Nr. 552/2014

Ședința publică de la 13 Martie 2014

Completul compus din:

PREȘEDINTE I. V.

Judecător M. C. Ț.

Judecător F. D.

Grefier N. D.

x.x.x.x

Pe rol, judecarea recursurilor declarate de recurentul reclamant T. F. și recurenții pârâți D. A. și D. C., împotriva deciziei civile nr.357/16.09.2013, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă D. C., având ca obiect acțiune în constatare.

La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurentul reclamant T. F., reprezentat de avocat A. M. cu împuternicire avocațială la dosar și recurenții pârâți D. A. și D. C. reprezentați de avocat E. V., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind intimata pârâtă D. C.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat următoarele: recursurile au fost declarate,motivate în termen legal și timbrate, după care,

Nemaifiind cereri de formulat și excepții de invocat instanța constatând cauza în stare de judecată a acordat cuvântul părților prezente pentru a pune concluzii asupra recursurilor de față:

Avocat A. M. recurentul reclamant T. F., față de motivele invocate în scris pe care le a dezvoltat oral, a pus concluzii de admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei pentru rejudecare în apel,având în vedere faptul că judecata cauzei a fost soluționată pe excepție și nu pe fondul cauzei. Cu privire la recursul declarat de recurenții pârâți D. A. și D. C., a pus concluzii de respingerea acestuia ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Avocat E. V. pentru recurenții pârâți D. A. și D. C., a pus concluzii de admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei pronunțată în apel, respingerea apelului declarat de pârât, și menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile nr._ din data de 27.06.2012, pronunțată de Judecătoria C.,având în vedere faptul că nu se pot formula cereri noi în apel după rejudecare, cu cheltuieli de judecată. A depus concluzii scrise.

Cu privire la recursul declarat de recurentul reclamant T. F., a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

CURTEA

Asupra recursului civil de față.

Prin sentința nr._/2012 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul_ a fost admisă cererea reconvențională formulată de pârâții D. C. si D. Chivuța și obligat reclamantul T. F. la plata sumei de 233.965 lei contravaloare lipsă de folosință teren.

A fost respinsă cererea reclamantului pârât, T. F. formulată la data de 18.04.2012.

A fost obligat reclamantul-pârât la plata către stat a cheltuielilor de judecată în cuantum de 6290 lei.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 25.06.2007, reclamantul T. F. a chemat în judecată pe pârâții D. A., D. Chivuța și D. C., solicitând să se constate existența dreptului său de superficie asupra terenului proprietatea pârâților, ocupat de construcțiile proprietatea reclamantului, situat în C., .. 44 .

La data de 28.05.2009, cererea a fost precizată și completată de către reclamant în sensul stabilirii și a unui drept de servitute de trecere către construcțiile proprietatea sa și către terenul de 55 m.p..

În fapt a motivat că, prin sentința civilă nr. 5685/14.04.2008, pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._, s-a admis capătul de cerere în revendicare formulat de pârâții din actuala cauză și a fost respins capătul de cerere privind demolarea construcțiilor proprietatea reclamantului existente pe acest teren.

Pârâții au formulat întâmpinare și cerere reconvențională invocând inadmisibilitatea capătului de cerere privind constatarea unui drept de superficie asupra terenului proprietatea acestora, ocupat de construcțiile reclamantului, cu motivarea că reclamantul deține pentru terenul pe care se află edificate construcțiile un act de proprietate, respectiv contractul de vânzare – cumpărare nr. 1553/26.06.2001. Au solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 2000 lei ce reprezintă contravaloarea lipsei de folosință pentru terenul ocupat de construcții, aferentă perioadei 2007-2009 precum și stabilirea indemnizației pentru paguba rezultată din servitute, astfel cum rezultă din prevederile art. 616 și art. 619 C. civil.

Prin sentința civilă nr.6662 din 15.09.2010 a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamant. A fost respins capătul de cerere privind constituirea dreptului de superficie. A fost admis capătul de cerere privind constituirea dreptului de servitute de trecere. S-a stabilit drept de trecere a reclamantului la construcțiile aparținând acestuia și la terenul în suprafață de 55 mp. situat in C., .. 44, conform variantei I din raportul de expertiza efectuat de expert I. I..

A fost anulat ca netimbrat capătul de cerere reconvențională privind plata contravalorii lipsei de folosință a terenului. A fost admis capătul de cerere reconvențională privind plata despăgubirilor. A fost obligat reclamantul la plata unei redevențe de 1703 lei lunar in favoarea pârâților. Au fost compensate în parte cheltuielile de judecată și obligat reclamantul la plata sumei de 1000 lei, onorariu avocat.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că prin sentința civilă nr. 9836/28.06.1999 pronunțată de Judecătoria C., pârâților li s-a retrocedat un teren în suprafață de 504 m.p, situat în C., .. 44.

Reclamantul T. F. a dobândit în proprietate suprafața de 422,86 mp situată în C., .. 44 precum și două corpuri de clădiri C 1 cu destinația cuptor – garaj și C 2 cu destinația magazie.

Potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în dosarul nr._, terenul revendicat de către D. A., D. C. și D. Chivuța se suprapune cu terenul lui T. F. pentru suprafața de 368 m.p.

Prin sentința civilă nr.5685/14.04.2008 pronunțată de Judecătoria C., rămasă definitivă și irevocabilă a fost admisă în parte acțiunea în revendicare formulată de reclamanții D. A., D. C. și D. Chivuța și a fost obligat pârâtul T. F. să lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 368 m.p, situat în C., .. 14.

Expertiza tehnică efectuată în cauză a stabilit că din totalul suprafeței de 504 mp din terenul pârâților, o suprafață de 226 mp este ocupată de construcțiile reclamantului.

S-a apreciat că amplasamentul construcțiilor reclamantului pe terenul pârâților nu este de natură să-i confere un drept de superficie, în condițiile în care nu există acordul proprietarilor fondului.

În cauză este dovedit că atât amplasamentul construcțiilor cât și terenul rămas în proprietate reclamantului, în suprafață de 65 m.p, au o configurație care nu permite ieșirea la drumul public, situație confirmată de expertiza tehnică efectuată de expert inginer I. I..

Pentru capătul de cerere privind obligarea reclamantului la plata contravaloarea lipsei de folosință pentru terenul ocupat de construcții, s-a reținut că pârâții nu și-au îndeplinit obligația de plată a taxei de timbru, motiv pentru care, în conformitate cu art. 20 alin. 3 din Legea 146/1997, instanța va anula ca netimbrată această cerere.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul T. F. cât și pârâții D. A., D. C. și D. C..

Apelantul T. F. a susținut că prima instanță nu s-a pronunțat și pe capătul de cerere în constatarea existenței dreptului de superficie, a arătat că, în cauză, există chiar situația suprapunerii a două drepturi de proprietate, unul asupra construcțiilor în suprafață de 226,5 mp aparținând reclamantului și altul, asupra terenului de aceiași suprafață aparținând pârâților, ceea ce îl îndreptățește să solicite constatarea dreptului de superficie.

În ceea ce privește stabilirea unui drept de servitute de trecere către aceste construcții și către terenul în suprafață de 55 mp, a solicitat refacerea raportului de expertiză, în vederea stabilirii unei variante de acces cu autoturismul.

Apelantul a criticat soluția primei instanței și sub aspectul obligării sale la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1000 lei, deoarece nu s-au avut în vedere toate cheltuielile efectuate de reclamant și a criticat stabilirea indemnizației pentru terenul ce a fost stabilit ca drum de trecere.

Apelanții D. A., D. C. și D. C., au criticat sentința primei instanțe sub aspectul soluției pronunțate pe capătul de cerere având ca obiect obligarea intimatului-reclamant la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului de sub construcțiile acestuia.

Au arătat că soluția de anulare a acestui capăt de cerere ca netimbrat este nelegală, deoarece apelanții D. C. și D. C. au formulat o cerere de acordare a ajutorului public judiciar, sub forma scutirii de la plata taxei de timbru, aceasta fiind admisă de către instanță. Chiar dacă cererea formulată de apelanta D. A. de reducere a taxei de timbru a fost respinsă, scutirea acordată menționată anterior profita tuturor apelanților, fiind aplicate greșit dispozițiile art.20 alin.3 din Legea nr.146/1997.

Cât privește soluția pronunțată de instanță cu privire la cererea privind plata redevenței de către reclamant, au arătat că nu s-a menționat în mod expres data de la care a fost obligat intimatul să plătească această redevență.

Prin decizia civilă 429 din 3 octombrie 2011 a Tribunalului D. s-au respins ambele apeluri.

Tribunalul a reținut că simpla împrejurare că cele două construcții ale reclamantului sunt amplasate pe terenul proprietatea pârâților nu este de natură să-i confere acestuia un astfel de drept, cât timp dreptul de superficie se poate dobândi prin act juridic sau fapt juridic în sens restrâns, cu singura excepție a situației speciale reglementată de dispozițiile art. 30 Codul familiei, iar în speță, nu a existat acordul de voință al părților materializat într-o convenție de constituire a dreptului de superficie.

În ceea ce privește solicitarea de a se stabili unu drept de servitute de trecere cu autoturismul către construcțiile apelantului reclamant și către terenul acestuia de 55 mp., tribunalul a constatat că o astfel de cerere este inadmisibilă, în condițiile art. 294 alin.1 Cod pr.civilă, deoarece se tinde la schimbarea obiectului acțiunii cu care a fost investită prima instanță și implicit s-ar încălca principiul dublului grad de jurisdicție, ceea ce nu este îngăduit.

Tribunalul a reținut că deși legea (art.618 C.civ.) oferă doar criteriile pentru selectarea căii de acces pe un teren învecinat, respectiv criteriul lungimii minime cumulat cu criteriul prejudiciului minim, nu trebuie ignorat și cel al necesității, astfel spus, servitutea legală de trecere se poate stabili doar în măsura necesară pentru exercitarea rezonabilă a dreptului de proprietate asupra locului înfundat.

În cauză, deși construcțiile apelantului au destinația de garaje auto, acestea sunt dezafectate, astfel încât nu ar apărea ca rezonabilă instituirea unei servituți de trecere cu autoturismul.

Având în vedere aceleași considerente, nu s-a reținut ca fondată nici solicitarea de a se omologa raportul de expertiză tehnică, în varianta a II – a, întrucât ar rezultă o servitute de trecere în suprafață mai mare, respectiv de 63,57 mp, cu mult mai defavorabilă apelantului-pârât, fapt ce ar determina nesocotirea dispozițiilor art. 618 Cod civil.

Nici critica referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată nu a fost considerată fondată, deoarece, în mod corect, s-au reținut dispozițiile art.276 Cod pr.civilă, având că soluția de admitere în parte a acțiunii principale și de admitere a cererii reconvenționale.

Cu privire la cuantumul indemnizației lunare pentru suprafața de teren afectată de servitutea de trecere s-a arătat că despăgubirea trebuie să reflecte acoperirea integrală a prejudiciului suferit, ca urmare a lipsei de folosință a suprafeței ce va fi destinat servituții de trecere și trebuie calculată prin raportare la valoare de circulație pe piață a terenului respectiv și nu prin raportare la Hotărârea nr.214/31.05.2007 a Consiliului Local al Municipiului C., care stabilește tarifele minimale de închiriere, deoarece numai în acest fel se poate acorda eficiență principiului reparării efective și totale a pagubei suferite.

Față de apelul pârâților s-a reținut că la prima instanță aceștia au formulat cereri de acordare a ajutorului public judiciar.

Prin încheierea din data de 10.05.2010, instanța a admis cererea de scutire de la plata taxei judiciare de timbru formulată de apelanții pârâți D. C. și D. C., iar printr-o încheiere anterioară, din data de din data de 10.05.2010, a respins cererea formulată de apelanta D. A., ceea ce înseamnă că taxa de timbru urma să fie achitată de către aceasta din urmă.

Nu s-a considerat fondat argumentul apelanților că scutirea acordată numai unora dintre ei ar profita și celorlalți, deoarece dispozițiile art. 48 alin.2 Cod pr.civilă au în vedere numai actele de procedură sau termenele încuviințate unora dintre părțile aflate într-o situație de coparticipare procesuală, determinată de raporturi de solidaritate sau indivizibilitate, or, acordarea beneficiului ajutorului public judiciar nu poate fi calificat un act de procedură, ci reprezintă o formă de asistență acordată de stat, în condițiile reglementate de O.U.G.nr.51/2008.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți.

În motivarea recursului declarat de reclamant s-a susținut că s-a stabilit greșit traseul servituții de trecere și suma acordată drept despăgubiri pentru terenul folosit ca și cale de acces este prea mare.

Recurentul reclamant a arătat că s-a apreciat greșit că este inadmisibilă cererea de a se stabili calea de trece pentru acces auto în raport de prevederile art. 294 Cod pr. civilă, cât timp obiectul acțiunii l-a constituit stabilirea servituții de trecere către construcțiile proprietatea reclamantului. S-a susținut că au fost greșit stabilite obiectivele pentru expertiză de către prima instanță, că nu s-a avut în vedere situația terenului din spatele construcțiilor, că a fost absolutizat criteriul diminuării prejudiciului suportat de fondul aservit, fără a asigura un echilibru rezonabil și fără avea în vedere că unul din imobilele reclamantului are destinația de service auto.

Sub aspectul cuantumului indemnizației lunare, recurentul a susținut că este vorba doar despre un prejudiciu eventual, că nu s-a ținut seama că terenul se va afla în folosință comună a ambelor părți, solicitând, în final, stabilirea unei indemnizații de 3,5 euro/m.p., la jumătate din suma stabilită de expert, adică 851 lei/lună.

S-a criticat modalitatea de stabilire a cheltuielilor de judecată, arătând că pârâții urmau să fie obligați la cheltuieli către reclamant.

Pârâții au criticat în recurs anularea ca netimbrată a cererii lor reconvenționale, și faptul că nu s-a stabilit data de la care reclamantul urmează să plătească despăgubirile pentru terenul folosit, solicitând ca această dată să fie cea a pronunțării sentinței de către prima instanță.

La data de 9 februarie 2012 reclamantul a formulat un motiv suplimentar de recurs, apreciat ca fiind de ordine publică, prin care a susținut că în mod greșit s-a soluționat cererea sa privind constatarea dreptului de superficie și apreciind că instanțele au refuzat soluționarea acestei cereri, ceea ce echivalează cu o denegare de dreptate și cu încălcarea dreptului său de petiționare și de acces la instanță.

Ambele recursuri sunt fondate, urmând a fi admise pentru următoarele considerente.

În reglementarea dispozițiilor art. 299 și urm. cod procedură civilă, recursul este o cale extraordinară de atac, ce poate fi promovată doar pentru motive de nelegalitate expres prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, care trebuie introdusă în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii din apel și trebuie, de asemenea, motivată în același termen. Art. 306 Cod procedură civilă stabilește expres sancțiunea nulității recursului care nu a fost motivat în termenul legal.

Aceasta înseamnă că instanța de recurs are obligația să analizeze doar criticile cu care a fost investită, că recursul nu are un caracter devolutiv iar formularea unor motive de modificare sau de casare după termenul stabilit de lege nu are efecte asupra soluției din recurs, aceste motive rămânând în afara analizei din recurs.

Motivele de recurs de ordine publică, care pot fi invocate, chiar și din oficiu, oricând până la închiderea dezbaterilor din recurs, sunt acelea care privesc aplicarea greșită de către instanța de apel a unor dispoziții pe care legea le sancționează expres cu nulitatea. Dacă au fost, însă, încălcate norme legale supuse regimului nulităților virtuale, partea trebuie să invoce prejudicierea drepturilor sale în termenul de motivare a recursului.

Nepronunțarea instanței pe un capăt de cerere nu constituie motiv de nulitate absolută a hotărârii, nici măcar de nelegalitate în sensul art. 304 Cod pr. civilă, nefiind sancționat expres cu nulitatea, dispozițiile art. 281/2 Cod pr. civilă dând posibilitatea părții să formuleze o cerere de completare a hotărârii.

Recurentul reclamant a omis să critice prin motivele de recurs formulate în termen greșita soluționare a cererii sale privind constatarea existenței dreptului de superficie și a ales calea formulării unor motive de recurs suplimentare, depuse la primul termen de judecată în recurs. Partea se află într-o eroare evidentă cu privire la conținutul dreptului constituțional de petiționare, drept care nu are legătură cu modul de soluționare a cererilor în justiție, și la conținutul dreptului de acces la instanță. În plus, atât prima instanță cât și cea de apel au respins prin dispoziție expresă cererea respectivă și au motivat soluția aleasă, în condițiile art. 261 punct 5 Cod pr. civilă, iar faptul că soluția aleasă nu coincide cu cea preconizată de reclamant nu atrage automat nelegalitatea hotărârilor.

Reclamantul avea posibilitatea de a formula criticile în termenul legal, caz în care instanța de recurs analiza dacă dispozițiile legale care reglementează dreptul de superficie au fost corect aplicate, însă nu a uzat de această posibilitate legală.

Cât privește criticile formulate în termenul prevăzut de art. 301 Cod pr. civilă, instanța a constatat că sunt fondate susținerile recurentului privind stabilirea indemnizației lunare pentru lipsa de folosință a terenului ce constituie drum de acces și că nu sunt fondate criticile vizând stabilirea servituții de trecere.

Art. 480 cod civil (forma în vigoare la data promovării acțiunii) cuprinde o precizare clară referitoare la limitele determinate de lege ale exercitării dreptului de proprietate, justificate de necesitatea menținerii unui echilibru între sferele de exercitare a dreptului de proprietate aparținând unor proprietari diferiți. Potrivit art. 576 Cod civilă servitutea este un dreptul real imobiliar asupra lucrului altora, o sarcină impusă asupra unui imobil, numit fond aservit, pentru uzul și utilitatea unui imobil, numit fond dominant, având un alt proprietar.

Art. 616 Cod civil dă dreptul proprietarului al cărui loc este înfundat, care nu are nici o ieșire la calea publică, să solicite o trecere pe locul vecinului său, pentru exploatarea fondului.

Problema ce a fost ridicată în recurs nu este aceea de a stabili dacă terenul proprietatea recurentului reclamant este loc înfundat în sensul textului expus, acest aspect fiind deja stabilit cu putere de lucru judecat de instanțele anterioare, nefiind criticat de părți.

Criticile recurentului vizând modul de efectuare a raportului de expertiză nu sunt fondate, proba a fost administrată în primă instanță și completată în apel, s-au întocmit mai multe variante pentru stabilirea servituții și s-a răspuns tuturor obiectivelor ce au fost stabilite, practic instanța având posibilitatea de a alege orice cale de acces după ce expertul a măsurat dimensiunile laturilor celor două terenuri și a determinat care este amplasamentul construcțiilor. Acestea erau singurele chestiuni de fapt la care expertul trebuia să răspundă, orice alte obiective propuse de părți sau instanță nefiind determinante pentru stabilirea soluției în speță, deoarece instanța este cea care poate alege o variantă proprie, prin analiza coroborată a tuturor probelor administrate.

La stabilirea dreptului de servitute instanța trebuie să țină seama și de interesul celui ce urmează să suporte consecințele servituții, iar nu să aibă în vedere, în exclusivitate, interesul beneficiarului dreptului de servitute.

În condițiile art. 617 și art. 619 Cod Civil dreptul de trecere trebuie să se exercite pe acolo pe unde se poate realiza cel mai scurt drum la calea publică iar la alegerea locului de trecere să se aibă în vedere ca fondului aservit să i se producă cea mai puțină pagubă. Legea nu dă dreptul reclamantului de a cere proprietarului învecinat să le creeze toate condițiile unui acces la calea publică echivalent cu situația în care proprietatea lui ar fi avut propria deschidere spre drumul public, ci doar să se permită trecerea, cât mai puțin păgubitoare pentru pârâți. Aceasta presupune că drumul de acces poate fi doar pietonal, în condițiile în care situația locurilor nu permite o altfel de posibilitate.

Drepturile subiective civile, aparținând unor proprietari diferiți, trebuie să fie exercitate astfel încât nici unul dintre acești titulari să nu sufere un prejudiciu mai mare decât inconvenientele normale care rezultă din coexistența drepturilor. Stabilind calitatea unui teren de loc înfundat și existența servituții de trecere, instanța trebuie să aplice principiul echității, ținând seama că dreptul de proprietate, ca drept real fundamental, nu poate fi grevat de sarcini decât în condiții extraordinare.

Argumentele reclamantului privind necesitatea unui drum de trecere mai lat pe considerentul că trebuie să se poată asigura accesul echipajelor de salvare sau pompieri nu sunt justificate, deoarece un astfel de acces constituie o situație de urgență, cu caracter extraordinar, caz în care se poate folosi tot terenul pârâților, mai ales că nu există o îngrădire a căii de trecere. Nu se poate permanentiza o sarcină asupra unei proprietăți doar pentru că ar fi posibil ca un anumit eveniment să se producă, cât timp servitutea de trecere se instituie pentru uzul curent și în așa fel încât să afecteze cât mai puțin proprietatea învecinată.

În speță, este dovedit atât din raportul de expertiză, cât și din declarațiile martorilor și recunoașterile părților că terenul recurentului constituie un loc înfundat în sensul imposibilității absolute de ieșire la calea publică, deoarece nu se învecinează pe niciuna dintre laturi cu vreun drum folosit drept cale publică și de alte persoane. Dată fiind lățimea terenului proprietatea pârâților și modul în care sunt amplasate pe teren construcțiile reclamantului, stabilirea unei căi de acces auto ar însemna o împovărare excesivă a fondului aservit, pentru că ar fi afectat terenul și în partea de est, făcând, practic, nefolosibilă această porțiune din teren.

Alegerea căii de acces spre partea de vest a terenului, pe care este amplasată și una din construcțiile reclamantului, dă posibilitatea acestuia să treacă spre terenul ce se află în proprietatea sa (partea dinspre nord) și să aibă acces la construcții și, în același timp, nu împiedică nici pe pârâți să își folosească terenul. Dacă s-ar alege varianta drumului de trecere spre vest, ar rămâne porțiunea de teren de lângă construcțiile reclamantului, a cărei configurație este de așa natură încât, evident, pârâții nu avea posibilitatea să o folosească.

Reclamantul a susținut că una din construcțiile sale are destinația de service auto și că nu poate desfășura activitatea comercială dat fiind faptul că nu are acces la imobil. Concluzia care se impune este aceea că modul de stabilire al drumului de acces este corect ales de instanțele de fond, asigurându-se atât respectarea drepturilor pârâților cât și dreptul reclamantului de a folosi construcțiile sale și terenul din spatele acestuia.

Servitutea de trecere pe locul vecin presupune îndatorirea proprietarului locului înfundat de a-l despăgubi pe proprietarul fondului aservit pentru pagubele ce i le-ar produce, în conformitate cu art. 616 – 619 Cod Civil, așa încât admisibilitatea cererii reconvenționale rezultă cu claritate din dispozițiile legii. Prin urmare, legea prezumă faptul că proprietarul fondului aservit suferă un prejudiciu prin aceea că nu are folosința exclusivă a terenului său, caz în care nu este necesar să fie administrate probe din care să rezulte necesitatea indemnizării.

Cuantumul despăgubirilor datorate de reclamat fondului aservit nu a fost calculat corect, suma de 1700 lei lunar fiind excesiv de mare și reprezentând prețul în rate pentru cumpărarea unui teren, iar nu pentru închirierea lui. Avându-se în vedere folosința comună a căii de acces, suma stabilită pentru lipsa de folosință a terenului se impută tuturor și este stabilită la prețurile practicate în zonă pentru închirierea terenurilor.

Cum reclamantul a solicitat expres prin motivele de recurs să fie obligat la plata unei despăgubiri de 3,5 euro pe lună, adică 851 lei, instanța va avea în vedere această cerere și disponibilitatea reclamantului de a plăti suma respectivă.

Recurenții pârâți au solicitat corect să se stabilească data de la care reclamantul urmează să plătească despăgubiri pentru terenul afectat de servitute.

Data în raport de care instanța stabilește plata unui drept de creanță, care este constatat prin hotărâre, este data formulării cererii, însă recurenții pârâți au solicitat să fie despăgubiți începând cu data când s-a pronunțat sentința primei instanțe, adică 15.09.2010, iar potrivit art. 129 alin. ultim cod proc. civilă, instanța trebuie să se pronunțe doar asupra cererilor pe care părțile le formulează. Intervalul de timp dintre data când a fost introdusă cererea reconvențională și data pronunțării sentinței de fond se referă la un drept de creanță de care titularii pot dispune și la care pot renunța, astfel că se va avea în vedere voința exprimată prin cererea de recurs.

Este nelegală soluția pronunțată de instanțe asupra cererii reconvenționale în pretenții privind despăgubirile pentru lipsa de folosință a terenului de sub construcții.

Cei trei pârâți au invocat dreptul lor proprietate pe cote părți asupra terenului respectiv și au solicitat să fie despăgubiți pentru că nu pot folosi imobilul potrivit scopului său. Pretențiile lor au fost întemeiate pe dispozițiile art. 998, 999 Cod civil, iar în condițiile art. 1și 3 din Legea 146/1997 aveau obligația de a achita taxa de timbru la valoarea pretențiilor solicitate.

Coparticiparea lor procesuală, ca titulari ai cererii reconvenționale, nu trebuie confundată cu izvorul dreptului de proprietate care a stat la baza formulării cererii și nici cu dreptul fiecăruia dintre ei de a primi o treime din despăgubiri, corespunzător cotei părți din drept .

Scutirea de plata taxei de timbru, încuviințată de prima instanță în condițiile OUG 51/2008 are caracter personal și a privit doar pe doi dintre pârâți, ceea ce înseamnă că pentru partea acestora din dreptul de creanță pretins de la reclamant instanțele aveau obligația de a soluția pricina pe fond. Soluția anulării integrale a cererii s-ar fi putut justifica numai în ipoteza în care nu se putea face analiza dreptului pârâților ce au fost scutiți de plata taxei de timbru separat de dreptul pretins de cel de al treilea pârât, aflat în coparticipare procesuală.

Cum dreptul de creanță este divizibil, fiind solicitat doar pentru partea din dreptul de proprietate afectată, instanțele trebuiau să soluționeze pe fond cerere formulată de D. C. și Chivuța.

Se apreciază că dispozițiile art. 274 Cod pr. civilă au fost greșit aplicate de instanțe, atunci când au stabilit obligațiile părților de a suporta cheltuielile de judecată.

Acțiunea reclamantului și cererea reconvențională au avut câte două capete de cerere. Cum s-au admis în parte ambele cereri, instanța trebuia să facă o compensare parțială a taxelor de timbru, reclamantul având dreptul la taxa aferentă cererii pentru stabilirea servituții de trecere, iar pârâții la taxa de timbru pentru redevența de 851 lei stabilită în recurs (la fond, aceasta a fost de 1700 lei), ceea ce înseamnă că reclamantul este cel care datorează pârâților taxă de timbru, valoarea taxei pentru pretenții fiind mai mare. Compensarea cheltuielilor vizând onorariile de avocat se face integral, indiferent care a fost cuantumul onorariului plătit de fiecare parte, deoarece instanța are în vedere prestația generală a avocaților, iar raporturile dintre avocat și parte și mărimea onorariului nu pot fi opuse părții adverse în ipoteza în care ambele părți au formulat cereri, ambele au căzut în pretenții sub anumite aspecte și ambelor le-au fost admise alte cereri.

Așadar, pentru prima instanță cheltuielile de judecată au fost greșit calculate, reclamantul datorând pârâților suma de 100 lei.

Apreciind că sunt incidente motive de nelegalitate a deciziei din apel în sensul art. 304 punct 9 Cod pr. civilă, potrivit art. 312 Cod pr. civilă s-au admis ambele recursuri, s-a modificat decizia în sensul că s-a admis atât apelul reclamantului, cât și apelul declarat de pârâți împotriva sentinței.

Soluționând apelurile, instanța a constatat că o parte din critici atrag schimbarea sentinței, fiind greșit soluționate pe fond cererea privind stabilirea indemnizației lunare ce se va plăti de reclamant și cererea pentru stabilirea datei de la care suma devine scadentă. Totodată, anularea ca netimbrată a cererii în pretenții formulată de D. C. și D. Chivuța, cu încălcarea dispozițiilor legale ce reglementează această excepție ar atrage desființarea sentinței, însă nu există posibilitatea legală, prevăzută de art. 296 sau 297 Cod pr.civilă, de a desființa în parte sentința.

D. fiind faptul că părțile beneficiază de dreptul de a le fi soluționată cauza într-un termen rezonabil și ținând seama că au fost analizate pe fond celelalte trei cereri, iar sancțiunea anulării ca netimbrată a cererii în pretenții formulată de D. A. este corectă, reluarea întregii judecăți de la prima instanță nu este în interesul părților și nici nu este justificată de prevederile art. 297 Cod pr. civilă. Astfel, soluționarea cererii în pretenții care nu a fost cercetată pe fond nu depinde de modul de soluționare al celorlalte capete de cerere, așa încât nu se impune desființarea integrală a sentinței.

Sentința a fost schimbată în sensul că reclamantul a fost obligat către pârâți la plata sumei de 851 lei lunar indemnizație pentru folosirea terenului constituit ca servitute de trecere, iar data de la care trebuie executată această obligație este data de 15.09.2010.

Astfel, prin Decizia nr. 1532 din 09.02.2012 pronunțată de Curtea de Apel C., s-a dispus trimiterea cauzei la Judecătoria C., pentru soluționarea pe fond a cererii reconvenționale privind despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului de sub construcțiile proprietatea reclamantului, cerere formulată de pârâții D. C. și Chivuța.

S-a dispus menținerea dispozițiile sentinței privind soluționarea capătului de acțiune referitor la constatarea existenței dreptului de superficie, privind servitutea de trecere, privind anularea ca netimbrată a cererii reconvenționale în pretenții formulată de D. A..

Cauza a fost înaintată Judecătoriei C. si a primit termen de judecată la data de 18.04.2012.

Pârâtul T. F. a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat reducerea redevenței de 851 lei lunar stabilită prin decizia nr. 1532/09.02.2012 a Curții de Apel C. la suma de cel mult 150 lei lunar, având în vedere că terenul pe care instanța l-a stabilit ca fiind cale de acces în suprafață de 55 mp. este folosit cel puțin în egală măsură, ba chiar mai mult de către părțile adverse.

Reclamanții D. C. și D. Chivuța au formulat întâmpinare la cererea reconvențională prin care a arătat că în raport de disp. art. 315 Cod pr.civilă, raportat la disp. art. 132-134 Cod pr.civilă aceasta este tardivă, iar cu privire la cererea de reducere a cuantumului redevenței, au invocat autoritatea de lucru judecat.

Instanța a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins cererea pârâtului pentru reducerea redevenței, întrucât cererea pentru stabilirea despăgubirilor rezultate din servitute a fost soluționată prin Decizia nr.1532/0902.2012 a Curții de Apel C., definitivă și irevocabilă.

Prin sentința civilă nr. 9836/28.06.1999 pronunțată de Judecătoria C., reclamanților D. A., D. C. și D. Chivuța li s-a retrocedat un teren în suprafață de 504 m.p, situat în C., .. 44.

Reclamantul T. F. a dobândit în proprietate suprafața de 422,86 mp situată în C., .. 44 precum și două corpuri de clădiri C 1 cu destinația cuptor – garaj și C 2 cu destinația magazie.

Potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în dosarul nr._, terenul revendicat de către D. A., D. C. și D. Chivuța se suprapune cu terenul lui T. F. pentru suprafața de 368 m.p.

Expertiza tehnică efectuată în cauză a stabilit că din totalul suprafeței de 504 mp din terenul pârâților, o suprafață de 226 mp este ocupată de construcțiile reclamantului.

Analizând pretențiile pârâților la despăgubiri, prin raportare la probele administrate și dispozițiile art. 480 c.civ. instanța de fond a constatat că sunt întemeiate, pârâții dovedind existența unui prejudiciu ce decurge din afectarea dreptului de proprietate, prin lipsirea de atributul folosinței, cu privire la terenul de 226 mp, ocupat de construcțiile reclamantului.

În ceea ce privește determinarea acestor despăgubiri, instanța are în vedere concluziile expertizei efectuate de expert I. I., în varianta I, considerând just stabilită suma de_ lei, reprezentând echivalentul lipsei de folosință, corespunzător prețului de închiriere practicat pe piața imobiliară.

Față de cele reținute, instanța a admis cererea reconvențională formulată de pârâții D. C. si D. Chivuța și a obligat reclamantul la plata sumei de_ lei, contravaloarea lipsei de folosința a terenului.

A respins cererea pârâtului formulata la data de 18.04.2012, în temeiul excepției autorității de lucru judecat.

În temeiul dispozițiilor art. 18 din OUG 51/2008, instanța de fond a obligat reclamantul-pârât T. F., la plata către stat a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 6290 lei.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea acestuia, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, iar în teză subsidiară modificarea sentinței.

În dezvoltarea motivelor de recurs, acesta a arătat că deși a invocat la fond excepția nelegalei compuneri a completului de judecată, în sensul că soluționarea cauzei ar fi trebuit să fie dedusă unui complet civil și nu unui complet comercial, instanța nu s-a pronunțat asupra acestei excepții.

În mod greșit instanța de fond a respins cererea formulată la data de 18.04.2012 reținând că există autoritate de lucru judecat cu privire la aceasta.

Judecătoria C. a dat o soluție greșită cu privire la pretențiile reclamanților din cauză, practic cererea le-a fost încuviințată fără ca aceștia să-și dovedească pretențiile. Reclamanții din prezenta cauză au solicitat contravaloarea lipsei de folosință a terenului invocând art. 998-999 Cod civil, or în cauză nu este îndeplinită cerința existenței unui fapt ilicit cauzator de prejudicii, iar aceștia nu au făcut dovada unui astfel de prejudiciu. O altă chestiune este aceea că în rejudecare în primul ciclu procesual s-a stabilit că suma calculată ca despăgubire trebuie raportată la cei trei pârâți proporțional cu cota fiecăruia, iar mai apoi instanța de fond a acordat întreaga sumă la doi dintre pârâți.

În ședința publică din data de 04.02.2013, pentru considerentele expuse în încheierea de ședință de la aceea dată, Tribunalul a calificat calea de atac incidentă în cauză a fi apelul.

În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri precum și cea cu expertiza tehnică specialitatea construcții civile și industriale, la dosar fiind atașat raportul întocmit de expert P. I. (f 118-123).

Tribunalul D. prin decizia civilă nr.357 de la 16.09.2013 a admis apelul declarat de apelantul reclamant T. F., împotriva sentinței civile nr._ din 27.10.2012 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți D. A., D. C., D. C. – decedată, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat reclamantul T. F. la plata sumei de 9937,6875 lei reprezentând contravaloare lipsă de folosință teren către pârâții D. C. și D. Chivuța ( acțiunea acesteia fiind continuată de moștenitorii D. C. și D. A.) și 707, 22 lei către stat reprezentând partea corespunzătoare pretențiilor admise din suma acordată cu titlu de ajutor public judiciar, a păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate și a obligat intimații la plata către apelant a sumei de 3568 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a se pronunța astfel tribunalul a reținut următoarele:

Unul dintre principiile care limitează regula caracterului devolutiv al apelului este tantum devolutum quantum apellantum, care este o cerință a principiului disponibilității aplicabil procesului civil, principiu ce se impune și în fața instanțelor de control judiciar, așadar și a instanței de apel.

Ca atare, conform principiului enunțat, instanța de apel, ca instanță de reformare, este chemată să cerceteze cauza doar prin raportare la motivele invocate în cererea de apel, neputându-se pronunța asupra altor motive de reformare neindicate în conținutul motivelor de apel, cu excepția motivelor de ordine publică.

În speță, Tribunalul nu a identificat existența unor motive de ordine publică și analizând primul motiv de apel relativ la nelegala constituire a completului de judecată, Tribunalul a reținut că într-adevăr prima instanță a omis să se pronunțe asupra excepției invocate, astfel încât aceasta a fost analizată de instanța de control judiciar ca motiv de apel.

Tribunalul a reținut că disp. art. 11 Legea 304/2004 consacră principiul continuității ca principiu fundamental al activității de judecată.

Rațiunea instituirii acestui principiu o constituie necesitatea ca judecătorul să-și formeze convingerea din perceperea personală a întregii desfășurări a procesului, contribuind astfel la corecta soluționare a litigiilor civile prin faptul că judecătorul poate reține cu ușurință și în întreaga lor complexitate toate aspectele relevante ale cauzei.

În aplicarea acestui principiul, disp art. 99 alin. 6 Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești impun judecarea cauzelor trimise spre rejudecare după desființare/casare de către completul inițial învestit Schimbarea compunerii completului de judecată poate fi determinată de incidente procedurale precum incompatibilitatea, abținerea sau recuzarea judecătorilor, concediile acestora. Schimbarea specializării pe parcursul judecării cauzei nu constituie însă un motiv de înlăturare a principiului anterior menționat.

Aplicând aceste considerente de ordin teoretic la situația de fapt dedusă judecății, Tribunalul a reținut că în primul ciclu procesual cauza a fost judecată de titularul completului CCom3, judecător căruia i-a fost repartizată cauza spre soluționare și după trimiterea capătului de cerere reconvențională formulat de D. C. și D. Chivuța privind obligarea reclamantului la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului afectat de construcții spre rejudecare prin decizia 1532/2012 a Curții de Apel C..

Neîntemeiată apare a fi și critica privind modalitatea de soluționare a cererii având ca obiect reducerea redevenței stabilite pentru servitutea de trecere.

Astfel, capătul de cerere având ca obiect stabilirea unei redevențe pentru servitutea de trecere instituită a fost soluționat irevocabil prin decizia 1532/2012 a Curții de Apel C.. Apelantul a reiterat cererea de reducere a acesteia în fața instanței de fond invocând în susținerea acesteia motive ce se circumscriu unor veritabile critici împotriva deciziei instanței de control judiciar. Dezlegarea dată de această instanță se impune cu autoritate de lucru judecat atât părților cât și instanței investită cu judecarea aceleiași cereri.

De altfel, Tribunalul a constatat că aceleași motive au fost invocate și pentru susținerea unei contestații la titlu respinsă de Curtea de Apel C. prin decizia 3025/2013.

O eventuală reluare a dezbaterilor ar fi posibilă în măsura în care se invocă împrejurări noi, care vor scoate din sfera autorității de lucru judecat, dezlegările jurisdicționale anterioare. Dar astfel de împrejurări nu au fost invocate de apelant și oricum nu puteau fi avute în vedere de instanța investită exclusiv cu rejudecarea capătului de cerere reconvențională având ca obiect contravaloarea lipsei de folosință.

Parțial întemeiată este însă critica privind cuantumul sumei la care a fost obligat cu titlu de contravaloare lipsă de folosință.

Astfel, prin decizia 1532/2012 a Curții de Apel C. a fost trimis spre rejudecare capătul de cerere reconvențională formulat de D. C. și D. Chivuța privind obligarea reclamantului la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului afectat de construcții. Ca atare prima instanță avea obligația de a soluționa cauza în limita acestei investiri.

Tribunalul a constatat că terenul a fost dobândit de către D. Chivuța și soțul său D. C. în baza contractului de vânzare cumpărare încheiat la data de 01.04.1949, fiind ulterior naționalizat în baza Decretului 92/1950.

Dreptul de proprietate asupra terenului a fost restituit numiților D. Chivuța, D. C. și D. A. prin sentința civilă 9836/1999 a Judecătoriei C., aceștia devenind astfel coproprietari.

La stabilirea cotei părți ce revine fiecăruia dintre coproprietari din dreptul de proprietate, Tribunalul va avea în vedere faptul că terenul le-a fost restituit celor trei care au acționat în judecată Statul Român, RAADPFL, IRFL SA C. în nume propriu și în calitate de moștenitori ai autorului D. C..

În calitate de moștenitori ai autorului D. C. acestora le revin cotele instituite prin dispozițiile art. 1 Legea 319/1944 coroborat cu art. 669 Cod civil respectiv ¼ pentru soția supraviețuitoare și câte 3/8 pentru fiecare descendent, care se aplică asupra cotei de ½ din dreptul de proprietate asupra imobilului ce reprezintă bunul transmis ca urmare a deschiderii succesiunii acestuia.

Astfel, în limita cotei de 13/16 din dreptul de proprietate asupra terenului s-a impus a fi obligată pârâtul reclamant la plata contravalorii lipsei de folosință asupra terenului în suprafață de 226,5 mp ocupat de construcții conform raportului de expertiză întocmit de expert I. I..

În ceea ce privește cuantumul acestei lipse de folosință, Tribunalul a reținut că potrivit concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză este de 1,5 lei/mp/lună. Astfel, pentru perioada dedusă judecății, respectiv 2007-2009 apelantul datorează suma de 9937,6875 lei.

Cu privire la temeiul de drept în baza căruia se datorează contravaloarea lipsei de folosință, Tribunalul a reținut că s-au invocat disp. art. 998-999 Cod civil.

Instanța de control judiciar a apreciat că ocuparea terenului reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate manifestată prin împiedicarea de a exercita atribute esențiale ale acestui drept precum posesia și folosința, în virtutea cărora intimații ar fi putut realiza venituri în ipoteza închirierii, așa cum a rezultat și din expertiza efectuată în cauză.

Prejudiciul creat constă în lipsirea intimaților de exercițiul concret al dreptului de folosință pentru terenul în litigiu, dar și de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosința unui bun le poate asigura titularilor dreptului, astfel încât aceștia sunt îndreptățiți la contravaloarea lipsei de folosință.

Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul creat este evidentă, fiind reprezentată de ocuparea fără drept a terenului în discuție, de către apelant.

Buna sa credință la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra construcțiilor prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub numărul_/2001 de BNP T. Mariena D. (constând în faptul că nu a cunoscut existența unui litigiu asupra terenului) care a împiedicat anularea acestuia și demolarea construcțiilor nu exclude stabilirea oricărei culpe în afectarea atributului folosinței intimaților –titulari ai dreptului de proprietate asupra terenului de sub construcții și nu înlătură caracterul ilicit al faptei care este continuă.

Pentru aceste considerente, în temeiul disp. art. 296 Cod pr.civilă, a fost admis apelul, schimbată în parte sentința apelată în sensul că a fost obligat reclamantul T. F. la plata sumei de 9937,6875 lei reprezentând contravaloare lipsă de folosință teren către pârâții D. C. și D. Chivuța.

Având în vedere schimbarea soluției pronunțate asupra cererii principale a schimbat corespunzător soluția asupra cererii accesorii de restituire către stat a sumelor avansate cu titlu de ajutor public judiciar asupra căreia instanța de fond s-a pronunțat din oficiu, în sensul că a obligat reclamantul la plata sumei de 707, 22 lei .

În temeiul disp. art. 274 Cod pr.civilă, a încuviințat cererea apelantului și a obligat intimații la plata sumei de 3568 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel din care suma de 2768 lei reprezintă contravaloarea taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, iar 800 lei onorariul de expert.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs atât pârâții D. C., D. A., cât și reclamantul T. F..

Pârâții D. C., D. A.,în motivele de recurs arată că acesta vizează doar stabilirea cuantumului lipsei de folosință de către instanța de apel.

În motivarea recursului a arătat că hotărârea atacată este nemotivată. Prin decizia civilă nr.357/2013 tribunalul D. a admis apelul declarat de T. F., a schimbat în parte sentința, în sensul că l-a obligat pe reclamant la plata sumei de 9937,6875 lei, reprezentând contravaloare lipsă folosință către pârâți, reținând în considerente „potrivit concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză” cuantumul lipsei de folosință este de …1,5 lei/mp/lună.

Arată că instanța avea obligația de a motiva în fapt și în drept care au fost considerentele avute în vedere pentru care a stabilit cuantumul lipsei de folosință, raportându-se la sumele percepute de Consiliul Local C. pentru terenurile din aceeași zonă.

Mai arată că, strict procedural, la efectuarea raportului de expertiză în apel, s-au opus cu motivarea că în primul ciclu procesual, la raportul întocmit de ing. I. I., reclamantul T. F., nu a formulat obiecțiuni, deci și l-a însușit, în condițiile în care, expertiza efectuată la fond stabilea valoarea lipsei de folosință în două variante,respectiv cu privire la prețul practicat pe piața liberă și, conform HCL 214/31.05.2007 a Consiliului Local al Municipiului C.-cu tarife de bază minime de închiriere/mp/lună-pentru zona I a municipiului C..

Susține că în această ultimă variantă valoarea de închiriere s-a stabilit la suma de 5,7 lei/mp/lună, caz în care nu s-ar mai fi impus efectuarea unei noi expertize în apel.

Având în vedere că existau două moduri de calcul pentru stabilirea valorii lipsei de folosință, în mod greșit a fost încuviințată o nouă expertiză în apel, instanța putând opta pentru una din aceste variante.

În rejudecare, dosarul a fost trimis doar pentru soluționarea cererii lor reconvenționale, de data aceasta, pârâtul reconvențional T. F., nu a solicitat alte probe, însușindu-și probele efectuate în primul ciclu procesual.

În primul ciclu procesual, lipsa de folosință s-a stabilit conform prețului de închiriere a terenurilor-mp/lună-pentru zona I a municipiului C., practicat pe piața imobiliară-la data efectuării expertizei, 03.02.2010, în varianta I a raportului de expertiză-7 Euro/mp/lună=233.965,92 lei.

Conform variantei II a raportului de expertiză, lipsa de folosință a fost stabilită de către expert, conform HCL 214/31.05.2007 a Consiliului local al municipiului C.-cu tarife de bază minime de închiriere/mp/lună-5,7 lei/mp/lună pentru zona I a municipiului C.-46.477,8 lei.

Instanța de apel, modifică valoarea cuantumului lipsei de folosință, stabilindu-l la 1,5 lei/mp/lună, fără a arăta în nici un fel de ce a stabilit acest cuantum, în condițiile în care dacă avea în vedere HCL 214/2007, tarifele de bază minime de închiriere/mp/lună sunt de 5,7 lei/mp/lună pentru zona I a municipiului C..

Apreciază că hotărârea din apel este dată cu greșita aplicare a legii, întrucât la stabilirea modului de calcul al cuantumului lipsei de folosință trebuia avut în vedere prețul de închiriere practicat pe piața liberă și nu prețul de închiriere stabilit de Consiliul Local al municipiului C., deoarece imobilul teren nu se află în patrimoniul acestei unități administrative.

Prin HCL nr.214/2007 au fost aprobate tarifele de bază minime pentru chiriile lunare/mp aferente spațiilor cu altă destinație din fondul locativ de stat, iar prevederile acesteia nu pot fi extinse pentru contravaloarea lipsei de folosință rezultată din încălcarea dreptului de proprietate privată al persoanelor fizice.

În motivele de recurs, reclamantul T. F. arată că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă.

Arată că în mod greșit instanța de apel constată că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 998 - 999 Cod civil.

În ceea ce privește inexistența faptei ilicite, arată că a dobândit proprietatea imobilului compus din teren și construcție potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._ din 26.06.2001 la Birou N. Public T. M. D..

Susține că instanța de apel face abstracție de prezența puterii lucrului judecat în privința existenței bunei-sale credințe ce a fost statuată prin sentința civilă nr. 5685 din 14.04.2008 pronunțată de Judecătoria C., sentință prin s-a respins cererea formulată de aceeași intimați prin care au solicitat să fie demolate construcțiile proprietatea sa edificate pe terenul proprietatea lor. Astfel, acest aspect echivalează cu lipsa vinovăției, condiție cumulativă prevăzută de lege pentru a fi admisă cererea reclamanților.

Potrivit art. 998 Cod civil, orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.

Art. 999 Cod civil prevede că omul este responsabil nu numai de prejudiciul cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa.

Art. 998-999 Cod civil instituie așadar, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, dar în același timp consacră principiul general al răspunderii pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită. Din analiza art.998-999 Cod civil se ajunge la constatarea că răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, ca de altfel, răspunderea delictuală în general, presupune existența sau întrunirea cumulativă a următoarelor condiții sau elemente constitutive: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul, culpa, greșeala sau vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile.

Prin prejudiciu se înțelege orice rezultat dăunător, prejudiciabil, de natură patrimonială, ce constituie efecte ale încălcării drepturilor subiective intereselor legitime ale persoanei, prejudiciul trebuind să fie unul cert, respectiv existența lui să fie sigură, neîndoielnică și să poată fi evaluată în prezent.

Prin fapta ilicită se înțelege orice conduită a omului prin care se încalcă normele dreptului obiectiv sau regulile de conviețuire socială, săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice împotriva autorului lor, efecte care totuși se produc în puterea legii. Cu alte cuvinte, prin fapta ilicită se înțelege acțiunea sau inacțiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.

Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este absolut necesar ca întra fapta ilicită și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, respectiv, prejudiciul cauzat unei anumite persoane să fie consecința faptei ilicite săvârșite de o altă persoană.

Apoi, pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesar ca faptailicită care a cauzat prejudiciul să fie imputabilă autorului ei, să fi fost săvârșită din culpa acestuia, culpa fiind definită în doctrină ca atitudinea pshică a autorului faptei ilicite și păgubitoare față de fapta respectivă și față de urmările acelei fapte.

Solicită, în principal, să se aprecieze că în mod greșit a fost obligat la plata vreunei sume de bani, iar în subsidiar, dacă însă se va considera că trebuie să fie obligat la plata, către D. C. și D. Chivuța, vreunei sume de bani să fie diminuat cuantumul acesteia.

O altă critică este aceea că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea dispozițiilor art.115 Cod procedură civilă și art. 315 Cod procedură civilă și în mod greșit s-a menținut soluția instanței de fond privind respingerea cererii sale reconvenționale formulată la fond în al doilea ciclu procesual.

Prin decizia nr. 1532 din 09.02.2012 pronunțată de Curtea de Apel în dosarul nr._ singurul motiv a fost în vederea soluționării capătului de cerere reconvențională formulată de D. C. și D. Chivuța privind obligarea sa la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului afectat de construcții. Tot astfel, prin aceeași hotărâre Curtea a diminuat suma ce fusese stabilită în sarcina sa cu titlu de redevență, de la 1700 lei /luna la 851 lei/lună, începând cu data de 15.09.2010.

Nu este mai puțin adevărat că regula stabilită în art. 315 Cod procedură civilă este în sensul că soluția pronunțată de Curte este obligatorie cât privește punctele de drept dezlegate.

În drept, invocă în principal dispozițiile art. 312 pct. 5 Cod procedură, iar în subsidiar dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă.

Recursurile sunt fondate.

Hotărârea instanței de apel pronunțată în rejudecare și atacată cu recurs de către ambele părți din cauză este susceptibilă de casare ci trimitere spre rejudecare,în speță fiind pronunțată o decizie cu încălcarea dispozițiilor legale în cauză,prin prisma prevederilor art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă și art. . 312 pct. 5 Cod procedură,ambele recursuri fiind analizate împreună,după cum urmează:

În speță, prin sentința civilă nr. 9836/28.06.1999 pronunțată de Judecătoria C., pârâților li s-a retrocedat un teren în suprafață de 504 m.p, situat în C., .. 44.

Reclamantul T. F. a dobândit în proprietate suprafața de 422,86 mp situată în C., .. 44 precum și două corpuri de clădiri C 1 cu destinația cuptor – garaj și C 2 cu destinația magazie.

Potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în dosarul nr._, terenul revendicat de către D. A., D. C. și D. Chivuța se suprapune cu terenul lui T. F. pentru suprafața de 368 m.p.

Expertiza tehnică efectuată în cauză a stabilit că din totalul suprafeței de 504 mp din terenul pârâților, o suprafață de 226 mp este ocupată de construcțiile reclamantului.

Prin decizia civilă nr.357/2013 Tribunalul D. a admis apelul declarat de T. F., a schimbat în parte sentința, în sensul că l-a obligat pe reclamant la plata sumei de 9937,6875 lei, reprezentând contravaloare lipsă folosință către pârâți, reținând în considerente „potrivit concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză” cuantumul lipsei de folosință este de …1,5 lei/mp/lună.

În mod corect, instanța avea obligația de a motiva în fapt și în drept care au fost considerentele avute în vedere pentru care a stabilit cuantumul lipsei de folosință, raportându-se la sumele percepute de Consiliul Local C. pentru terenurile din aceeași zonă.

Aceasta în situația în care, existau două moduri de calcul pentru stabilirea valorii lipsei de folosință, în mod greșit a fost încuviințată o nouă expertiză în apel, instanța putând opta pentru una din aceste variante.

Astfel, în primul ciclu procesual, lipsa de folosință s-a stabilit conform prețului de închiriere a terenurilor-mp/lună-pentru zona I a municipiului C., practicat pe piața imobiliară-la data efectuării expertizei, 03.02.2010, în varianta I a raportului de expertiză-7 Euro/mp/lună=233.965,92 lei, iar conform variantei II a raportului de expertiză, lipsa de folosință a fost stabilită de către expert, conform HCL 214/31.05.2007 a Consiliului local al municipiului C.-cu tarife de bază minime de închiriere/mp/lună-5,7 lei/mp/lună pentru zona I a municipiului C.-46.477,8 lei.

Mai mult,stabilirea acestui cuantum al despăgubirilor a fost efectuat în baza unei HCL a Consiliului Local al Municipiului C.,care este emisă în anul 2007,HCL nr.214/2007,în timp ce despăgubirile trebuie acordate pentru un prejudiciu produs ulterior emiterii acestui act administrativ.

Instanța nu motivează,nu arată prin ce modalitate a modificat cuantumul lipsei de folosință,iar obiecțiunile la raportul de expertiză care a reținut astfel de sume în baza actului administrativ mai sus menționat,nu au fost admise.

Prin Decizia nr. 1532 din 09.02.2012 pronunțată de Curtea de Apel C., s-a dispus trimiterea cauzei la Judecătoria C., pentru soluționarea pe fond a cererii reconvenționale privind despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului de sub construcțiile proprietatea reclamantului, cerere formulată de pârâții D. C. și Chivuța.

S-a dispus obligarea reclamantului către pârâți la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 100 lei, pentru prima instanță și vor fi compensate cheltuielile de judecată în apel și recurs.

Cauza a fost înaintată Judecătoriei C. si a primit termen de judecată la data de 18.04.2012.

Prin sentința civilă nr. 9836/28.06.1999 pronunțată de Judecătoria C., reclamanților D. A., D. C. și D. Chivuța li s-a retrocedat un teren în suprafață de 504 m.p, situat în C., .. 44.

Reclamantul T. F. a dobândit în proprietate suprafața de 422,86 mp situată în C., .. 44 precum și două corpuri de clădiri C 1 cu destinația cuptor – garaj și C 2 cu destinația magazie.

Potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în dosarul nr._, terenul revendicat de către D. A., D. C. și D. Chivuța se suprapune cu terenul lui T. F. pentru suprafața de 368 m.p.

Expertiza tehnică efectuată în cauză a stabilit că din totalul suprafeței de 504 mp din terenul pârâților, o suprafață de 226 mp este ocupată de construcțiile reclamantului.

A respins cererea pârâtului formulata la data de 18.04.2012, în temeiul excepției autorității de lucru judecat.

Trimiterea cauzei spre rejudecare,prin admiterea și a cererii de recurs formulată de către reclamantul T. F.,nu vizează greșita angajare a răspunderii civile referitor la cererea recurenților,D. C. și Frăgan A.,având ca obiect lipsa de folosință,deoarece,ocuparea terenului reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate manifestată prin împiedicarea de a fi exercitate aceste atribute ale dreptului de proprietate,precum folosința și posesia,dovedite în cauză.

În rejudecare,T. F. formulează o cerere reconvențională prin care solicită reducerea cuantumului redevenței stabilită prin servitutea de trecere de către Curtea de Apel C. prin Decizia 1532/09.02.2012.

Referitor la soluționarea acestei cereri,Curtea constată că motivarea instanței de apel în rejudecare este contradictorie în ceea ce privește buna-credință și,respectiv a momentului de la care aceasta începe să curgă.

Odată se arată că buna-credință a reclamantului apare în momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra construcțiilor prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/2001 de BNP T. M. D.-constând în faptul că nu a cunoscut existența unui litigiu a supra terenului,ca,ulterior,să se menționeze că tocmai această instituție nu exclude stabilirea unei culpe în afectarea atributului folosinței intimaților ca titulari ai dreptului de proprietate asupra terenului de sub construcții și nu înlătură caracterul ilicit al faptei,fără însă a fi precizat momentul de la care poate fi stabilită această culpă.

Din aceste considerente,cererea vizând contravaloare lipsă de folosință va fi rejudecată pe fond,avându-se în vedere tocmai stabilirea momentului de la care reclamantul va fi obligat.

Având în vedere toate aceste constatări și argumente,Curtea constată că recursurile formulate de recurentul reclamant T. F. și recurenții pârâți D. A. și D. C., împotriva deciziei civile nr.357/16.09.2013, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă D. C.,sunt fondate,urmând ca, în baza dispozițiilor art.304 punctele 7,8 și 9 Cod Procedură Civilă și art.312 alin 5 Cod Procedură Civilă,să le admită în consecință.

Curtea va casa decizia și trimite cauza pentru rejudecare în apel,la aceiași instanță,Tribunalul D.,urmând ca,prin prisma dispozițiilor art.315 Cod Procedură Civilă,să se aibă în vedere în rejudecare întocmai limitele precis determinate în recursul mai sus soluționat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursurile formulate de recurentul reclamant T. F. și recurenții pârâți D. A. și D. C., împotriva deciziei civile nr.357/16.09.2013, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă D. C..

Casează decizia și trimite cauza pentru rejudecare în apel.

Decizie irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică de la 13 Martie 2014

Președinte,

I. V.

Judecător,

M. C. Ț.

Judecător,

F. D.

Grefier,

N. D.

Red.jud.I.V.

3 ex/AS

j.a.S.L.M.

L.A.

j.f.D.S.

← Fond funciar. Decizia nr. 834/2014. Curtea de Apel CRAIOVA		Servitute. Decizia nr. 1473/2014. Curtea de Apel CRAIOVA →

Acţiune în constatare. Decizia nr. 552/2014. Curtea de Apel CRAIOVA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Acţiune în constatare. Decizia nr. 552/2014. Curtea de Apel CRAIOVA