Rectificare carte funciară. Decizia nr. 1498/2014. Curtea de Apel CRAIOVA

Curtea de Apel CRAIOVA - Sentințe și decizii civile / 2014

Decizia nr. 1498/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 03-11-2014 în dosarul nr. 16533/215/2011

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CRAIOVA

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIE Nr. 1498

Ședința publică de la 03 Noiembrie 2014

Completul compus din:

PREȘEDINTE P. P.

Judecător M. P.

Judecător M. C.

Grefier M. V. A.

***********************

Pe rol, fiind rezultatul dezbaterilor din ședința publică din data de 28 octombrie 2014, privind judecarea recursului formulat de intimatul J. D. PRIN PREȘEDINTELE CONSILIULUI JUDEȚEAN D., împotriva deciziei civile nr. 450 din 24 iunie 2014, pronunțată de Tribunalul D. – secția I. Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații petenți P. G., C. M. N., P. C., având ca obiect rectificare carte funciară

La apelul nominal, au lipsit părțile.

Procedura legal îndeplinită.

Dezbaterile din ședința publică din data de 28 octombrie 2014, au fost consemnate într-o încheiere separată care face parte integrantă din prezenta decizie.

CURTEA

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei C., la data de 06.06.2011, reclamanții P. G., C. M. N. și P. C. au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Județean D., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună rectificarea suprafeței din documentația cadastrală întocmită de Consiliul Județean D. pentru imobilul proprietatea sa din C., . și modificarea cărții funciare.

Motivând, în fapt, acțiunea, reclamanții au susținut că sunt proprietarii imobilului situat în C., ., fost Eroilor nr. 52, compus din teren în suprafață de 840 mp și casa ce a aparținut antecesorului lor T. M., zis și N., și care a fost naționalizat și revendicat de reclamanți, în baza Legii 112/1995 și, ulterior, în baza Legii 10/2001.

Au menționat că au obținut proprietatea asupra imobilului prin s.c. nr. 8502/21.05.2001, pronunțată de Judecătoria C., în dosar nr._/2000, rămasă irevocabilă prin dec. civ. nr. 5591/11.12.2002, pronunțată de Curtea de Apel C., în dosar nr. 3904/CIV/2002.

Au arătat că, urmare a revendicării în baza Legii 10/2001, Primăria mun. C. a emis dispoziția nr. 5918/17.07.2002 prin care, după scăderea suprafeței de 56,87 mp, reprezentând casa care fusese vândută, li s-a restituit suprafața de 648,30 mp, iar, ulterior, după terminarea procesului, în baza Legii 112/1995 le-a revenit și casa.

La data de 03.02.2003, au notificat Centrul Județean pentru Sănătatea Reproducerii și Planificării Familiale C. și Spitalul Clinic Județean de care aparține, pentru a-și retrage împrejmuirea la limita proprietății reclamanților, însă aceștia nu s-au conformat, susținând că imobilul a fost preluat de la Ministerul Sănătății la data de 07.03.2003, deci, ulterior notificării, iar cererea reclamanților nu este posibilă din punct de vedere legal.

Acțiunea nu a fost motivată în drept.

La data de 24.06.2011, reclamanții și-au precizat acțiunea, în sensul că, în prezenta acțiune, calitate de pârât are Județul D. care este persoană juridică de drept public cu patrimoniul și capacitate juridică deplină, solicitând judecarea în contradictoriu cu acesta, urmând ca instanța să dispună obligarea acestui pârât să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 350 mp, situată în partea de vest a proprietății lor din C., ., stabilirea liniei de hotar dintre acest imobil și imobilul proprietatea pârâtului, situată în partea de vest și cu identificare în ., rectificarea cărții funciare a pârâtului, în sensul radierii dreptului acestuia de proprietate asupra suprafeței revendicate și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În fapt, reclamanții au susținut că sunt proprietarii imobilului din C., ., fost nr. 52, fost nr. 62, fost nr. 32, imobil ce a fost dobândit de autorul lor T. N. în baza contractului aut. sub nr. 3220/26.08.1921 la Tribunalul D., așa cum rezultă din certificatul emis sub nr. 1418/1948 de Administrația Financiară D., terenul având suprafața de 840 mp.

Prin s.c. nr. 8502/2001 pronunțată de Judecătoria C., a fost admisă acțiunea reclamanților, fiindu-le lăsat în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din ..

În ceea ce-l privește pe pârât, acesta a ocupat abuziv suprafața de aprox. 350 mp din terenul proprietatea reclamanților, fiind notificat în acest sens, iar, prin adresa nr. 1047/2010, Consiliul Județean D., ca și administrator public al județului D., a refuzat să se conformeze.

În drept, s-au invocat disp. art. 480, 481, 583, 584 C.CIV., Legea 7/1996.

Pentru soluționarea justă a cauzei, instanța a solicitat O.C.P.I. D. să înainteze actele care au stat la baza intabulării imobilului din C., ., jud. D., documente înaintate cu adresa nr. 4795/30.06.2011.

La data de 16.09.2011, Consiliul Județean D. a depus întâmpinare și cerere reconvențională, solicitând respingerea acțiunii formulată de reclamanți.

În fapt, a arătat că acțiunea formulată de reclamanți este inadmisibilă, deoarece terenul aparține domeniului public al județului D., conform art. 11 Legea 213/1998 privind proprietatea publică.

Astfel, terenul deținut de Consiliul Județean D. în C., ., actual nr. 14, a aparținut domeniului privat al statului, iar, prin HG 867/16.08.2002, a trecut din domeniul public al statului și din administrarea Ministerului Sănătății și Familiei în domeniul public al județului D. și în administrarea Consiliului Județean D., fiind dobândit de acesta în baza art. 7 lit. e și art. 8 al. 1 Legea 213/1998.

A menționat că HG 867/16.08.2002 nu a fost contestată în instanța de contencios administrativ competentă, astfel că titlul județului este valabil și în prezent.

A arătat că, prin încheierea nr._/27.02.2009 a O.C.P.I., s-a dispus înființarea CF cu nr._ a localității C. privind imobilul situat în C., ., fost nr. 10, compus din teren în suprafață de 1600 mp din acte și 1533 mp din măsurători, pe care se află construcția C 1-Planning familial, cu suprafața construită de 369 mp, având nr. cadastral_.

A mai arătat că reclamanții nu fac dovada dreptului de proprietate asupra terenului revendicat în suprafață de 350 mp, situat în ., întrucât certificatul fiscal din 1948 pe care îl invocă ca dovadă a întinderii dreptului de proprietate nu constituie titlu de proprietate, iar, în actul de proprietate al reclamanților din 1921, nu se specifică suprafața terenului, ci numai vecinătățile.

Reconvențional, au solicitat constatarea nulității absolute parțiale a dispoziției nr. 5918/17.07.2002 a Primarului mun. C. pentru cei 350 mp revendicați de reclamanți, în situația în care în suprafața de 648, 3 mp restituită se regăsesc cei 350 mp, deoarece aparțineau domeniului privat al statului la data restituirii prin dispoziția Primarului, iar, ulterior, s-au transmis Județului D. prin HG 867/16.08.2002, astfel că dispoziția a fost emisă în frauda legii.

De asemenea, a solicitat respingerea cererii privind plata cheltuielilor de judecată întrucât nu se poate reține culpa județului D., deoarece terenul i-a fost transferat prin hotărâre de Guvern.

În drept, s-au invocat disp. art. 115-118 C.P.CIV., art. 480 C.CIV., Legea 213/1998, art. 119-120 C.P.CIV., art. 948 C.CIV.

La data de 18.11.2011, reclamanții au precizat acțiunea, în sensul individualizării terenului revendicat, arătând că acesta este situat în C., ., în suprafață de 350 mp având ca vecinătăți: V-. proprietate reclamanți, N-proprietatea pârâtului, S-proprietar necunoscut din ., terenul fiind identificat în schița de la fila 133, între cpt. 27-28-30-50-39-53-42-41-54-33-29-27.

La data de 05.12.2011, Județul D. și Consiliul Județean D., în baza art. 4 Legea 554/2004, au ridicat excepția de nelegalitate a dispoziției nr. 5918/17.07.2002 a Primarului mun. C., deoarece nu putea restitui un teren care aparținea domeniului privat al statului la data restituirii, iar, ulterior, fiind transmis județului D. prin HG 867/2002.

La termenul din 23.01.2012, reclamanții au ridicat excepția de nelegalitate a HG 867/2002, poziția 20, privind atestarea apartenenței la domeniul public a suprafeței de teren proprietatea reclamanților din C., ..

Prin încheierea de la 06.02.2012, instanța a dispus suspendarea judecății prezentei cauze, în temeiul disp. art. 4 Legea 554/2004 și a înaintat Tribunalului D.-Secția contencios administrativ și fiscal, soluționarea excepțiilor de nelegalitate a dispoziției Primarului mun. C. nr. 5918/17.07.2012 invocată de pârât, respectiv excepția de nelegalitate a HG 867/16.08.2002 poziția 20, invocată de reclamanți, către Curtea de Apel C..

La data de 26.02.2013, la cererea reclamanților, cauza a fost repusă pe rol, întrucât excepțiile de nelegalitate au fost soluționate de instanța de contencios administrativ.

În probațiune, reclamanții au solicitat încuviințarea probei cu expertiza tehnică topografică, având ca obiective identificarea prin suprafață, dimensiuni și vecinătăți a terenului ce aparține petenților în baza actelor de proprietate deținute de acesta și identificarea terenului ce aparține județului D. în baza HG 867/2002, stabilirea eventualelor suprapuneri între cele două suprafețe de teren și determinarea liniei de hotar dintre acestea.

Raportul de expertiză a fost întocmit de ing. C. A. și depus la dosar la data de 24.05.2013, asupra căruia părțile nu au formulat obiecțiuni.

Prin sentința civilă nr._ din data de 08.07.2013, pronunțată de către Judecătoria C., în dosarul nr._, instanța a respins acțiunea precizată formulată de reclamanții P. G., C. M. N. și P. C. în contradictoriu cu intimatul JUDEȚUL D..

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:

Prin s.c. nr. 8502/2001, pronunțată de Judecătoria C., în dosar nr._/2001, reclamanții au devenit proprietarii imobilului situat în C., ., jud. D..

În urma revendicării în baza Legii 10/2001, Primăria mun. C. a emis dispoziția nr. 5918/17.07.2002, prin care a dispus restituirea în natură a terenului situat în C., ., fost nr. 52, restituindu-se suprafața de 648,3 mp, după scăderea suprafeței de 56,87 mp, suprafața aferentă construcției existente pe teren care fusese înstrăinată, potrivit Legii 112/1995, ulterior reclamanții dobândind și suprafața construită ocupată de casă, atestându-se de Primărie suprafața de 705,17 mp.

Raportul de expertiză efectuat în cauză a identificat această suprafață de teren restituită reclamanților, respectiv S1=356 mp determinată de conturul punctelor 5-21-22-25-26-27-28-29-30-31-32-6-5 și S2=350 mp determinată pe conturul punctelor 12-15-16-5-6-7-8-9-10-11-12 pe planul de situație anexa 1.

În ceea ce privește pârâtul, acesta deține, în baza HG 867/2002, terenul situat în C., ., fost nr. 10, teren trecut în administrarea Consiliului Județean D., conform HG 867/2002 în suprafață de 1600 mp. pentru care s-a înființat cartea funciară nr._ a loc. C., teren pe care se află o construcție de 369 mp, având nr. cadastral_.

Astfel, s-a dispus intabularea dreptului de proprietate în favoarea Județului D.-domeniul public și s-a dispus notarea dreptului de administrare în favoarea Consiliului Județean D..

Expertiza a stabilit că terenul ce aparține Județului D. și se află în administrarea Consiliului Județean D., în baza HG 867/2002, situat în ., fost nr. 10, este în suprafață măsurată de 1541 mp, determinată de conturul pct. 1-2-3-4-5-6-7-8-9-10-11-12-13-14-1, pe planul de situație anexa 1, iar, la data efectuării expertizei, în clădirea existentă pe această suprafață de teren funcționează Policlinica Sportivă proprietatea Județului D..

De asemenea, expertiza a menționat că, pe terenul în suprafață de 350 mp revendicat de reclamanți, se face accesul cu autovehicule din . care este situată în spatele construcției C 1 și în care funcționează Policlinica Sportivă.

Prin urmare, terenul în suprafață de 350 mp revendicat de reclamanți face parte din domeniul public, conform HG 867/16.08.2002, fiind dat în administrarea Consiliului Județean D., iar, potrivit art. 11 Legea 213/1998, privind proprietatea publică, bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, în sensul că nu pot fi înstrăinate, ci numai date în administrare, concesionate sau închiriate conform legii, nu pot fi supuse executării silite și asupra lor nu se pot constitui garanții reale, nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună credință asupra bunurilor mobile, actele juridice încheiate cu încălcarea acestor prevederi privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public, sunt lovite de nulitate absolută.

Instanța a mai reținut că, prin sentința nr. 1515/2012/09.04.2012, pronunțată de Tribunalul D.-Secția contencios administrativ și fiscal în dos. nr._, a fost respinsă excepția de nelegalitate a Dispoziției Primarului mun. C. nr. 5918/17.07.2002 invocată de Județul D. și Consiliul Județean D., iar, prin sentința nr. 963/2012/19.10.2012, pronunțată în dosar nr._, Curtea de Apel C. a fost respinsă excepția de nelegalitate a HG 867/16.08.2012 invocată de reclamanți.

Dreptul de proprietate este acel drept real care conferă titularului atributele de posesie, folosință și dispoziție asupra unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie și în interesul său propriu, cu respectarea normelor juridice în vigoare.

Pe cale de consecință, terenul în litigiu este proprietate publică a Județului D., natură juridică de netăgăduit și care reiese din HG 867/2002, atributul dreptului de administrare aparținând Consiliului Județean D., acțiunea în revendicare formulată de reclamanți sub acest aspect fiind nefondată.

De altfel, reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului revendicat, întrucât din contractul de vânzare-cumpărare de la fila 4 nu reiese suprafața efectivă dobândită de autorul lor prin acest contract, iar certificatul de la fila 5 eliberat de Administrația Națională D. nr. 7418/1948 nu constituie titlu de proprietate, neavând relevanță juridică în cauză, acestora fiindu-le restituit în baza Legii 10/2001 terenul proprietatea autorului lor, teren ce fusese naționalizat.

Instanța a constatat că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție în recurs în interesul legii, prin care, referitor la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10 2001 si soluționate neunitar de instanțele judecătorești, s-a stabilit că: concursul dintre legea specială si legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea specială, respectiv Legea nr. 10 2001 si Convenția Europeana a Drepturilor Omului, aceasta din urma are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În speță, acțiunea reclamanților este o acțiune în revendicare ce nu poate fi admisă față de dispozițiile deciziei menționate anterior si care sunt obligatorii pentru instanțe, întrucât reclamanții nu au apelat la procedurile administrative prevăzute de Legea nr. 10/ 2001.

Față de decizia în recurs în interesul legii, dispozițiile legii speciale, respectiv ale Legii nr. 10 /2001, prevalează cât timp reclamanții nu au un drept de proprietate recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-o decizie de restituire emisa într-o procedura administrativa, adică nu pot dovedi existenta bunului în patrimoniul lor, condiție esențială pentru formularea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun. Nici în raport de jurisprudența CEDO acțiunea nu este întemeiata pentru ca reclamanții nu au un bun în sensul convenției si nici măcar o speranță legitimă de a i se recunoaște un astfel de bun. Spre deosebire de cauzele Katz si S. contra României, unde părțile aveau hotărâri judecătorești din care rezulta ca naționalizarea imobilelor a fost ilegala, în speță, reclamanții nu pot face dovada existentei dreptului de proprietate în patrimoniul lor, prin aceeași modalitate juridica, astfel încât acțiunea în revendicare sub toate capetele de cerere este nefondată si a fost respinsă.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs, calificat apel de către instanță, reclamanții, criticând sentința pentru nelegalitate și precizând că au calitate de proprietari ai imobilului în litigiu, în baza contractului de vânzare autentificat sub nr. 3220 din data de 26.08.1921 la Tribunalul D., suprafața de teren fiind de 840 mp, iar calitatea de proprietari rezultă din principiul puterii de lucru judecat stabilit prin sentința civilă nr. 8502/2001, sentință prin care s-a admis acțiunea acestora în revendicare, dar și din actele administrative emise în procedura specială a legii nr. 10/2001 și anume dispoziția nr. 5918 din data de 17.07.2002.

Apelanții au invocat și preferabilitate titlului lor de proprietate în comparație cu titlul invocat de pârât, precizând că pârâtul nu are un titlu valabil, hotărârea de guvern invocată de către acesta nefiind un astfel de titlu, imobilul în litigiu fiind preluat, în mod nelegal, de către stat.

De asemenea, apelanții au invocat lipsa de incidență a deciziei nr. 33/2008 a ÎCCJ în speța de față.

Apelanții au solicitat admiterea apelului și admiterea acțiunii în totalitate.

La data de 01.11.2013, intimatul a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea apelului întrucât HG nr. 867/2002 nu a fost niciodată contestată în baza art. 8 alin. 2 din legea nr. 213/1998, iar înscrierea imobilului în cartea funciară are ca efect opozabilitatea față de reclamanți a titlului lor de proprietate și mai bună caracterizarea a acestuia față de titlul reclamanților.

Cu privire la sentința civilă privind acțiunea în revendicare de care se prevalează reclamanții, intimatul a precizat că aceasta nu-i e opozabilă, bucurându-se de o prezumție de putere de lucru judecat, prezumție care are caracter relativ, putând fi răsturnată prin proba contrară.

De asemenea, intimatul a arătat că reclamanții nu fac dovada dreptului de proprietate asupra terenului solicitat, nu fac dovada întinderii dreptului lor de proprietate și nici a amplasamentului terenului lor.

Intimatul a apreciat că, în speță, este incidentă decizia nr. 33/2008 a ÎCCJ și art. 6 alin. 2 din legea nr. 213/1998 și, după . legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este admisibilă, persoanele îndreptățite fiind obligate să urmeze procedura stabilită de această lege specială.

La solicitarea instanței, la prezenta cauză, s-a atașat dosarul nr._/2000 al Judecătoriei C. și s-a emis adresă către Primăria municipiului C. în vederea atașării dosarului de notificare nr. 238/N/2002 în care s-a emis dispoziția nr. 5918 din data de 17.07.2002, acesta fiind atașat la dosarul cauzei la data de 05.12.2013 (filele 31-93), dar și pentru a înainta istoricul de nomenclatură stradală privind . înaintat la dosar și depus la fila 110.

Apelanții au depus la dosar certificatul de legatar nr. 143 din data de 24.11.2004 și certificatul de nomenclatură stradală nr. 1307 din data de 16.01.2003 (filele 95-96), iar, la data de 06.05.2014, a depus la dosar adresa din data de 26.03.2014 și certificatul nr. 1444 din data de 10.04.1996 (filele 167-168).

La data de 10.02.2014, intimatul a depus la dosar note de ședință (filele 108-109).

De asemenea, la solicitarea instanței, s-a emis adresă către expertul C. A. în vederea întocmirii unui supliment la raportul de expertiză pentru a identifica exact terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din data de 26.08.1921 în funcție de vecinătățile menționate în act, în special, cu vecinul de la vest, D. B., către Ministerul Sănătății pentru a se preciza și proba modalitatea și data la care a intrat în proprietatea statului suprafața de teren de 1600 mp, menționată în HG nr. 867/2002 și către B. T. N. și Terpovici pentru a înainta toate actele care au fost întocmite în dosarul de executare nr. 235/E/2003, acesta din urmă depunând înscrisurile la dosar la filele 117-149, iar Ministerul Sănătății depunând la dosar răspunsul la data de 18.03.2014 (filele 151-152).

Suplimentul raportului de expertiză a fost depus la dosar la data de 21.03.2014 (filele 154-160).

Tot la solicitarea instanței, la dosarul cauzei, s-a depus fotocopia Decretului nr. 92/1950 din partea Arhivelor Naționale-Serviciul Județean D. (filele 173-175).

La data de 17.06.2014, au fost audiați martorii G. M. și I. M., propuși de către apelanți, la solicitarea instanței, probă încuviințată prin încheierea de ședință din data de 11.02.2014, declarațiile acestora fiind consemnate în scris și depuse la dosarul cauzei.

Intimatul a depus la dosar concluzii scrise

Tribunalul D. – Secția I Civilă prin decizia civilă nr. 450 din 24 iunie 2014 a admis apelul declarat de apelanții reclamanți P. G., C. M.-N. și P. C., împotriva sentinței civile nr._ din data de 08.07.2013, pronunțată de către Judecătoria C., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât Județul D., reprezentat prin președintele Consiliului Județean D..

A schimbat, în totalitate, sentința civilă apelată, în sensul că:

A admis acțiunea astfel cum a fost modificată la data de 24.06.2011, formulată de reclamanții P. G., C. M.-N. și P. C., împotriva pârâtului Județul D., reprezentat prin președintele Consiliului Județean D..

A obligat pârâtul să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 350 mp teren intravilan, situată în mun. C., . (fost nr. 52), jud. D., conform dispoziției Primarului mun. C. nr. 5918/17.07.2002, sau în mun. C., . (fost nr. 10), jud. D., conform cărții funciare nr._ a loc. C., imobil identificat pe planul de situație - anexa nr. 1 la raportul de expertiză întocmit de expert C. A. în dosarul primei instanțe (fila 181), între punctele 12-15-16-5-6-7-8-9-10-11-12, cu vecinătăți: la Nord-Policlinica Sportivă (Județul D.) pe o distanță de 36,99 m; la Est-rest proprietate reclamanți pe o distanță de 9,91 m; la Sud-P. I. (propr. privată) pe o distanță de 37,65 m; la Vest- . distanță de 9,20 m.

A stabilit linia de hotar între proprietățile părților pe aliniamentul punctelor 12-15-16-5, cu o lungime totală de 36,99 m, conform planului de situație-anexa nr. 1 la raportul de expertiză întocmit de expert C. A. în dosarul primei instanțe (fila 181).

A dispus rectificarea cărții funciare nr._ a loc. C., în sensul că se radiază dreptul de proprietate al pârâtului Județul D. (domeniu public, Planning familial) cu privire la suprafața de 350 mp teren intravilan, ce face parte din suprafața de 1.533 mp din măsurători, cu nr. cadastral_, situată în mun. C., . (fost nr. 10), jud. D. și identificată pe planul de situație-anexa nr. 1 la raportul de expertiză întocmit de expert C. A. în dosarul primei instanțe, între punctele 12-15-16-5-6-7-8-9-10-11-12, cu vecinătăți: la Nord-Policlinica Sportivă (Județul D.) pe o distanță de 36,99 m; la Est-rest proprietate reclamanți pe o distanță de 9,91 m; la Sud- P. I. (propr. privată) pe o distanță de 37,65 m; la Vest-. distanță de 9,20 m.

A obligat pârâtul către reclamanți la plata sumei de 2.913 lei cheltuieli de judecată efectuate în dosarul primei instanțe (c/val. onorariu expert – 700 lei și taxă judiciară de timbru – 2.213 lei).

A luat act că apelanții-reclamanți nu au solicitat cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut următoarele:

Prin cererea adresată Judecătoriei C., la data de 06.06.2011, reclamanții P. G., C. M. N. și P. C. au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Județean D., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună rectificarea suprafeței din documentația cadastrală întocmită de Consiliul Județean D. pentru imobilul proprietatea lor din municipiul C., . și modificarea cărții funciare.

Tribunalul a constatat că, prin sentința civilă nr. 8502/2001, pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._/2001, reclamanții au devenit proprietarii imobilului situat în C., ., jud. D., fiind admisă acțiunea în revendicare formulată de către aceștia în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local C., RAADPFL C. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Potrivit considerentelor acestei sentințe, s-a reținut că imobilul în litigiu era exceptat de la naționalizare și aplicarea Decretului nr. 92/1950, astfel încât acesta a fost trecut în proprietatea statului fără titlu.

Această sentință a rămas irevocabilă, potrivit deciziei civile nr. 5591 din data de 11.12.2002, pronunțată de Curtea de Apel C., în dosarul nr. 3904/CIV/2002, prin care s-a admis recursul declarat de recurenții reclamanți M. I., C. M.-G., P. C. și P. G., împotriva deciziei civile nr. 4144 din data de 17.12.2001, pronunțată de Tribunalul D., în dosarul nr._/2001, în contradictoriu cu intimații pârâți Consiliul Local C., Consiliul Județean D.-Sectorul Servicii Publice, Statul Român prin Ministerul Finanțelor și DGFPCFS D. și s-a modificat decizia recurată în sensul respingerii apelurilor și menținerii sentinței civile nr. 8502 din data de 21.05.2001, pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._/2000.

Sentința civilă nr. 8502/2001, pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._/2001 a fost pusă în executare conform procesului-verbal din data de 06.06.2003 emis de către B. T.-N. și Terpovici, depus la fila 142 din cadrul dosarului de față.

Sub acest aspect, sentința civilă anterior menționată beneficiază de prezumție de lucru judecat, iar apelanții reclamanți din cauza de față se pot prevala de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat care operează în favoarea lor în ceea ce privește această sentință.

Prin urmare, orice considerent invocat de către intimatul pârât, prin intermediul întâmpinării formulate în cauză, sub aspectele anterior menționate, este neîntemeiat, întrucât această sentință civilă beneficiază de putere de lucru judecat, atât cu privire la dispozitivul acesteia, cât și la considerentele care susțin soluția pronunțată de către instanță.

Astfel, statuările instanței de fond în cadrul dosarului nr._/2001 al Judecătoriei C., dosar soluționat irevocabil, în legătură cu aspectele reținute în cadrul considerentelor acestei sentințe, nu mai pot să fie supuse unei reevaluări ulterioare, fără încălcarea autorității de lucru judecat, întrucât ele sunt rezultatul dezbaterilor judiciare și verificării jurisdicționale a instanței.

Acest lucru presupune, în ideea asigurării stabilității raporturilor juridice, ca o chestiune litigioasă odată tranșată de instanță să nu mai poată fi adusă înaintea judecății, iar, pe de altă parte ca, ceea ce a stabilit o primă instanță, să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanțe ulterioare.

Este vorba de prezumția lucrului judecat care funcționează în cauză [art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.], potrivit căreia o hotărâre irevocabilă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părți (res judicata pro veritate habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară, față de caracterul absolut al prezumției [art. 1202 alin. (2) C. civ.].

Prezumția lucrului judecat presupune că, o chestiune soluționată printr-o hotărâre definitivă, trebuie soluționată la fel în procesele ulterioare, iar acțiunea a doua se va judeca în fond, respectându-se constatările făcute în primul proces.

Prin intermediul prezumției de lucru judecat se înlătură contradicțiile ce s-ar putea ivi între constatările hotărârilor judecătorești, indiferent dacă acestea sunt cuprinse în considerentele acestora sau în dispozitiv.

În acest context, intimatul pârât nu poate invoca aspectul că nu a fost parte în cadrul litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr._/2001 al Judecătoriei C., având în vedere considerentele anterior expuse, dar și faptul că, în cadrul acestui litigiu, au fost părți Consiliul Local C., Consiliul Județean D.-Sectorul Servicii Publice și Statul Român, iar intimatul județul D. este un succesor cu titlu particular al Statului Român în raport de faptul că acesta se prevalează, ca și titlu de proprietate, de HG nr. 867/2002, prin care terenul în litigiu a trecut din proprietatea privată a Statului Român în proprietatea publică a județului D..

De asemenea, în cauză nu sunt incidente nici disp. art. 6 alin. 2 din legea nr. 213/1998, având în vedere că, prin intermediul sentinței civile anterior menționate, s-a analizat titlul statului, respectiv Decretul nr. 92/1950 și s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statutului fără un titlu valabil, motiv pentru care analizarea valabilității titlului statului nu mai poate fi pusă în discuție, încă o dată, în cadrul speței de față, din perspectiva altor dispoziții legale, chiar dacă acestea privesc legea nr. 213/1998 sau alte norme legale în vigoare în prezent, în contextul în care Statul Român s-a putut prevala de dispozițiile legii anterior invocate chiar în cadrul litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr._/2001 al Judecătoriei C., această lege fiind în vigoare la data pronunțării sentinței civile în discuție.

Astfel, în urma notificării formulate în baza legii nr. 10/2001 de către reclamanți, Primăria municipiului C. a emis dispoziția nr. 5918/17.07.2002, prin care a dispus restituirea în natură a terenului situat în C., ., fost nr. 52 către aceștia, restituindu-se suprafața de 648, 3 mp, identificată prin procesul-verbal încheiat la data de 10.07.2002 ce a constituit parte integrantă a dispoziției (depus la fila 42 din cadrul prezentului dosar), după scăderea suprafeței de 56, 87 mp, suprafața aferentă construcției existente pe teren care fusese înstrăinată, potrivit Legii 112/1995, ulterior, prin intermediul tranzacției din data de 30.06.2006, reclamanții dobândind și suprafața construită ocupată de casă, respectiv aceștia dobândind dreptul de proprietate asupra unei suprafețe totale de teren de 705, 17 mp (filele 12-16 din cadrul dosarului de fond).

Astfel, la baza emiterii dispoziției în discuție a stat și referatul nr. 7229 din data de 12.07.2002 prin intermediul căruia s-a specificat clar că imobilul ce a făcut obiectul identificării se afla situat în ., actual nr. 58 și a fost preluat de stat în proprietate, conform Decretului nr. 92/1950, iar propunerea de restituire a vizat suprafața totală de 705, 17 mp (filele 38-39 din cadrul prezentului dosar).

De asemenea, dispoziția nr. 5918/17.07.2002 a fost pusă în executare de către RAADPFL C., reclamanții fiind puși în posesie potrivit procesului-verbal din data de 20.08.2002.

Tribunalul a reținut că, la baza pronunțării atât a sentinței civile nr. 8502/2001 a Judecătoriei C., în dosarul nr._/2001, în cadrul acțiunii în revendicare, cât și a dispoziției nr. 5918/17.07.2002 emisă de către Primăria Municipiului C., în baza notificării formulate de către reclamanți potrivit legii nr. 10/2001, a stat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3220 din data de 26.08.1921 la Tribunalul D.-Secția Comercială și de notariat, act potrivit căruia autorul reclamanților, numitul T. N., a cumpărat imobilul situat în municipiul C., . (fila 45 din cadrul prezentului dosar).

Într-adevăr, în cuprinsul acestui act autentic nu a fost menționată întinderea suprafeței de teren cumpărate de către autorul reclamanților apelanți, ci doar vecinătățile, dar, potrivit certificatului nr. 1418 din data de 16.01.1948 eliberat de Administrația Financiară D., terenul cumpărat a avut o suprafață de 840 mp și se află situat în .. 62 (fila 47 din cadrul dosarului de față).

Potrivit considerentelor sentinței civile nr. 8502/2001, pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._/2001, imobilul deținut de către autorul reclamanților apelanți în proprietate, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat în anul 1921, a fost naționalizat și preluat de către stat, în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Identitatea dintre . și denumirile ulterioare purtate de către aceasta, respectiv .. I.C. F. și, apoi, din nou, . dovedită prin intermediul adresei nr._/28.01.2014 emisă de Primăria Municipiului C. privind istoricul de nomenclatură stradală, depusă la fila 110 din cadrul dosarului de față, iar aspectul legat de faptul că imobilul care figura în anul 1921 la adresa din ., figurează, în prezent, în ., a fost dovedit prin intermediul certificatului de nomenclatură stradală nr. 1307 din data de 16.01.2003, depus la fila 96 din același dosar.

În acest context, nu se poate reține ca fiind întemeiată constatarea primei instanțe potrivit căreia reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului revendicat, având în vedere că aceștia se pot prevala, în prezent, de un titlu de proprietate, respectiv sentința civilă nr. 8502/2001, pronunțată de Judecătoria C., în dosar nr._/2001, hotărâre judecătorească ce a avut ca obiect o acțiune în revendicare de drept comun, completat de dispoziția nr. 5918/17.07.2002 emisă de către Primăria Municipiului C., în temeiul notificării formulate în baza legii nr. 10/2001, ambele înscrisuri având la bază tocmai contractul de vânzare-cumpărare autentificat în anul 1921 prin care autorul acestora a dobândit imobilul situat în ., indiferent că, în cuprinsul acestuia, a fost menționată sau nu întinderea suprafeței de teren.

Într-adevăr, certificatul eliberat de Administrația Națională D. nr. 7418/1948 nu constituie titlu de proprietate, însă acesta atestă aspecte relevante în economia speței de față, fiind înscrisul ce confirmă continuitatea dreptului de proprietate în persoana autorului reclamanților cu privire la imobilul în litigiu, până la naționalizarea acestuia în anul 1950.

Acest aspect a fost confirmat și de declarațiile martorilor audiați în cadrul căii de atac de față, martori care au declarat că, deși cunosc mai bine situația imobilului în litigiu după naționalizare, aceasta avea oricum o întindere mai mare decât cea din prezent (filele 177-178 din cadrul prezentului dosar).

Astfel, având în vedere considerentele deja expuse, nu prezintă o importanță majoră aspectul legat de întinderea suprafeței de teren din actul de proprietate originar dobândit de către autorul reclamanților apelanți, respectiv suprafața de 840 mp astfel cum aceasta apărea în certificatul emis în anul 1948, întrucât, potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în cadrul dosarului de fond și depus la filele 178-181, terenul în litigiu în cadrul speței de față, în suprafață de 350 mp, face parte din cel înscris în dispoziția nr. 5918/17.07.2002 a Primăriei Municipiului C., emisă în baza unei notificări efectuate de reclamanți în temeiul legii nr. 10/2001, respectiv 705, 17 mp în total, înscris care constituie actul de proprietate al acestora din urmă și, nu din suprafața de teren ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din anul 1921, respectiv presupusa suprafață de 840 mp.

De asemenea, în mod greșit, prima instanță a apreciat că, în cauză, sunt incidente dispozițiile deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție în recurs în interesul legii, prin care, referitor la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 si soluționate neunitar de instanțele judecătorești, s-a stabilit că: concursul dintre legea specială si legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Această decizie și-ar fi găsit aplicabilitatea în cauză doar în contextul în care reclamanții din speța de față ar fi formulat o acțiune în revendicare de drept comun în cazul în care acestora le era deschisă procedura specială prevăzută de legea nr. 10/2001, ori, în speța de față, apelanții reclamanți nu se prevalează doar de titlul originar de proprietate deținut de autorul lor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat în anul 1921, dar aceștia au mai trecut odată și prin procedura de drept comun a acțiunii în revendicare cu privire la imobilul în litigiu, acțiune pornită înainte de . legii nr. 10/2001 și în urma căreia a fost pronunțată sentința civilă nr. 8502/2001 a Judecătoriei C., în dosarul nr._/2001, dar și prin procedura specială prevăzută de legea nr. 10/2001, în urmă căreia s-a emis dispoziția nr. 5918/17.07.2002 a Primăriei Municipiului C..

În acest context, nu poate fi apreciată decât nefondată argumentarea primei instanțe potrivit căreia acțiunea reclamanților este o acțiune în revendicare ce nu poate fi admisă, față de dispozițiile deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție în recurs în interesul legii si care sunt obligatorii pentru instanțe, întrucât reclamanții nu au apelat la procedurile administrative prevăzute de Legea nr. 10/ 2001, întrucât aceștia dețin deja dispoziția nr. 5918/17.07.2002 a Primăriei Municipiului C., emisă în baza unei notificări efectuate în temeiul legii nr. 10/2001.

Astfel, considerentele reținute de către prima instanță potrivit cărora reclamanții nu au un drept de proprietate recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-o decizie de restituire emisa într-o procedura administrativa nu corespund cu materialul probator administrat în cauză, ci, dimpotrivă, reclamanții apelanții din speța de față dețin un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu recunoscut prin ambele modalități anterior enumerate și au dovedit, în acest context, existenta bunului în patrimoniul lor, condiție esențială pentru formularea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun.

În împrejurările speței de față, din contră, se pot aplica, prin analogie, considerentele cauzelor CEDO Katz si S. contra României, în care părțile dețineau hotărâri judecătorești din care rezulta ca naționalizarea imobilelor a fost ilegala, acestea bucurându-se de un bun în sensul dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al convenției.

În cauza de față nu se pune, astfel, problema comparării a două titluri de proprietate deținute de către două părți potrivnice, respectiv reclamanții și pârâtul, având în vedere că pârâtul intimat nu se poate prevala de existența unui titlu de proprietate în favoarea sa.

Astfel, în ceea ce-l privește pe intimatul pârâtul, acesta deține, în baza HG 867/2002, terenul situat în municipiul C., ., fost nr. 10, în suprafață de 1600 mp., teren trecut în administrarea Consiliului Județean D., conform acestui act normativ, pentru care s-a înființat cartea funciară nr._ a loc. C., teren pe care se află o construcție de 369 mp, având nr. cadastral_, în baza acestei hotărâri de guvern dispunându-se întabularea dreptului de proprietate în favoarea Județului D.-domeniul public și notarea dreptului de administrare în favoarea Consiliului Județean D..

Suprafața de teren în litigiu se află în proprietatea intimatului pârât doar în temeiul HG nr. 867/16.08.2002 prin care o suprafață de teren de 1600 mp (din care face parte și terenul în litigiu), aparținând Policlinicii Planning Familial, a trecut din domeniul privat al statului și din administrarea Ministerului Sănătății și Familiei în domeniul public al județului D. și în administrarea Consiliului Județean D., potrivit anexei 58 a acestei hotărâri, fără ca, la baza acestei hotărâri, să stea un titlu valabil deținut de către Statul Român pentru ca trecerea din domeniul privat al acestuia în domeniul public al județului D. să fie valabil efectuată, în contextul în care efectuarea acestei operațiuni s-a dispus după emiterea dispoziției nr. 5918/17.07.2002 a Primăriei Municipiului C., în baza unei notificări efectuate de reclamanți în temeiul legii nr. 10/2001 și potrivit căreia aceeași suprafață de teren inclusă în domeniul public al intimatului pârât a fost restituită în natură reclamanților apelanți.

Potrivit adresei nr._/17.03.2014 eliberată de Ministerul Sănătății (autoritate publică în administrarea căreia s-a aflat suprafața de teren în litigiu în perioada în care aceasta era inclusă în domeniul privat al Statului Român), la solicitarea instanței în sensul de a se preciza și proba modul și data la care a intrat în proprietatea statului suprafața de teren de 1600 mp, menționată în HG nr. 867/16.08.2002, anexa 58 Panning Familial, direcția specializată din cadrul acestui minister a comunicat faptul că nu deține documentele solicitate de către instanță (filele 151-152 din cadrul prezentului dosar).

Aspectul imposibilității precizării modalității prin care terenul în litigiu a fost inclus în domeniul privat al statului, anterior anului 2002, a fost expus și de către intimatul pârât în cadrul notelor scrise depuse la filele 108-109 din cadrul prezentului dosar.

În acest context, în baza unei prezumții simple și, în lipsa opunerii din partea intimatului pârât a unui alt titlu de proprietate, singurul titlu de care se putea prevala Statul Român în vederea includerii suprafeței de teren anterior menționate în domeniul său privat nu putea fi decât Decretul nr. 92/1950, ori, potrivit considerentelor sentinței civile nr. 8502/2001, pronunțată de către Judecătoria C., în dosarul nr._/2001, dosar în care Statul Român a avut calitate de pârât și în privința căruia această sentință își produce opozabilitatea cu efecte depline, s-a constatat, cu putere de lucru judecat, că imobilul în litigiu era exceptat de la naționalizare și aplicarea Decretului nr. 92/1950, astfel încât acesta a fost trecut în proprietatea statului fără titlu.

Prin urmare, la baza adoptării HG nr. 867/2002, depusă la filele 73-78 din cadrul dosarului de fond, Statul Român nu s-a putut prevala ca și titlu de proprietate decât de Decretul nr. 92/1950 și, având în vedere considerentele sentinței civile anterior menționate, acest decret nu a fost considerat titlu valabil al acestuia, aspect pentru care se reține că, în cauză, atât intimatul pârât, cât și Statul Român de la care acesta a preluat suprafața de teren în litigiu, nu pot opune reclamanților apelanți un titlu de proprietate valabil și care să stea la baza efectuării unei comparări cu cel deținut de către aceștia din urmă.

Neavând un titlu de proprietate valabil pe care să-l opună reclamanților apelanți, tribunalul a reținut că intimatul pârât nu se poate prevala de includerea, în mod formal, a terenului în litigiu în domeniul său public, de dispozițiile legii nr. 213/1998 sau de înscrierea acestui teren în cartea funciară potrivit încheierii CF nr._ din data de 27.02.2009, depusă la fila 54 din cadrul dosarului de fond.

Astfel, dreptul de proprietate este acel drept real care conferă titularului atributele de posesie, folosință și dispoziție asupra unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie și în interesul său propriu, cu respectarea normelor juridice în vigoare.

Potrivit disp. art. 480 C.civil proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.

Acțiunea în revendicare este o acțiune prin care proprietarul care a pierdut posesia asupra unui bun determinat cere instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără drept.

Orice persoană care este proprietar neposesor poate astfel chema în judecată o altă persoană care îi tulbură proprietatea și posesia pentru restabilirea dreptului său de proprietate.

Având în vedere considerentele expuse în cadrul motivării prezentei decizii, nu se poate constata decât că acțiunea în revendicare formulată de către reclamanți este fondată în contextul în care suprafața de teren în litigiu în cauza de față face parte din cea prevăzută în dispoziția nr. 5918/17.07.2002 a Primăriei Municipiului C., emisă în baza unei notificări efectuate de reclamanți în temeiul legii nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost identificată prin intermediul raportului de expertiză efectuat în cadrul dosarului de fond și suplimentat în prezenta cale de atac de către expertul C. A. (în care . află situat terenul înscris în HG nr. 867/2002, este o stradă ce se învecinează cu . în măsură să se prevaleze de acest titlu de proprietate în raport de intimatul pârât care nu deține nici un titlu de proprietate valabil încheiat.

Acțiunea in grănițuire este o acțiune reala, petitorie, întrucât are ca scop delimitarea proprietăților limitrofe, o acțiune imobiliara si imprescriptibila.

Grănițuirea reprezintă operațiunea prin care urmează a se stabili repere materiale cu privire la linia separativa a fondului, urmându-se a se stabili întinderea reala a proprietății fiecărei părți.

Operațiunile judiciare ale grănițuirii circumscriu identificarea hotarului real, trasarea hotarului și așezarea semnelor de hotar. Identificarea implică aflarea celor mai vechi semne de hotar, prin examinarea titlurilor de proprietate, ascultarea părților și martorilor și administrarea probelor cu expertize judiciare specifice grănițuirii.

Acțiunea în grănițuire își justifica rațiunea atât in cazul inexistentei unei delimitări intre proprietăți, cat si in situația in care astfel de semne exista, dar nu au fost stabilite prin înțelegerea părților sau prin hotărâre judecătoreasca si sunt contestate de părți.

Prin urmare, văzând dispozițiile art. 584 C.civ., pentru a pune capăt situației conflictuale dintre părți, reținând soluția ce urmează a se pronunța asupra capătului de cerere privind acțiunea în revendicare și, luând în considerare concluziile raportului de expertiză administrat ca și probatoriu de către prima instanță, tribunalul a constatat că și acest capăt de cerere subsidiar este fondat.

Potrivit disp. art. 34 alin. 1 lit. a din legea nr. 7/1996, în vigoare la data introducerii prezentei acțiuni pe rolul Judecătoriei C., orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă s-a constatat că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil.

Potrivit disp. art. 89 alin. 1, 2 și 3 din Ordinul nr. 633/2006 „rectificarea este operațiunea de carte funciară care reprezintă radierea, îndreptarea sau menționarea înscrierii oricărei operațiuni, susceptibilă a face obiectul unei înscrieri în cartea funciară; rectificarea unei înscrieri în cartea funciară poate fi cerută de orice persoană interesată. Prin persoană interesată se înțelege acea persoană care a avut sau are un drept referitor la imobilul înscris în cartea funciară, drept ce a fost lezat prin înscrierile anterioare, iar rectificarea înscrierilor în cartea funciară se poate face fie pe cale amiabilă prin declarație autentică, fie în caz de litigiu, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă”.

Cu privire la acest ultim aspect, în alin. 4 al art. 89 din Ordinul nr. 633/2006 se prevede că „rectificarea de carte funciară se dispune prin încheiere, în baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a admis acțiunea de fond. Acțiunea de fond poate fi, după caz, o acțiune în nulitate, rezoluțiune, reducțiune sau orice altă acțiune întemeiată pe o cauză de ineficacitate a actului”.

Întrucât prin prezenta decizie se va pronunța o soluție definitivă în cadrul acțiunii în revendicare în favoarea reclamanților, tribunalul constată că și cel de-al treilea capăt de cerere formulat de către aceștia este fondat în contextul în care, la baza emiterii HG nr. 867/2002, s-a constatat, potrivit considerentelor acestei decizii, că nu existat un titlu de proprietate valabil care să poată fi opus de către Statul Român, preluarea suprafeței de teren în litigiu de către acesta prin intermediul Decretului nr. 92/1950 fiind considerată a fi efectuată fără titlu potrivit considerentelor sentinței civile nr. 8502/2001, pronunțată de către Judecătoria C., în dosarul nr._/2001.

Cu privire la cererea reconvențională, astfel cum a fost formulată de către intimatul pârât și depusă la fila 126 din cadrul dosarului de fond, tribunalul a constatat că aceasta nu a fost soluționată de către prima instanță, însă acesta din urmă nu a declarat apel împotriva omisiunii instanței de fond, aspect pentru care această cerere nu poate fi soluționată și supusă analizei instanței de control judiciar.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul J. D. PRIN PREȘEDINTELE CONSILIULUI JUDEȚEAN D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

I. Instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale.

Prin acțiunea introductivă precizată, reclamanții au revendicat suprafața de 350 (356) mp. teren situat în C., ..14, solicitând totodată stabilirea liniei de hotar dintre cele două proprietăți și radierea dreptului de proprietate al județului D. pentru această suprafață.

Descrierea obiectului acțiunii, expusă de reclamanți, raportat la motivarea acesteia și scopul real urmărit de aceștia prin promovarea acțiunii- reîntregirea proprietății lor, iar nu stabilirea liniei de hotar și rectificarea cărții funciare, conduce la concluzia că cererea principală este revendicarea, iar grănituirea și rectificarea sunt cereri accesorii.

Prin încheierea de ședință din dala de 11.02.2014, Tribunalul D. a calificat calea de atac ca fiind apelul, trecând peste susținerile pârâtului privind calificarea corectă dată de Judecătoria C., respectiv recurs.

În speța de față, este fără îndoială că petitul cererii având ca obiect grănițuirea proprietății se află în strânsa legătură și interdependență cu cererea în revendicare imobiliară, prin care se pune în discuție însăși existența și întinderea dreptului de proprietate al părților asupra terenului în discuție.

Chiar dacă petitul privind stabilirea granițelor este. privit în mod singular, neevaluabil în bani și având caracter de sine-stătător, soluția pronunțată depinde, în mod obligatoriu, de rezolvarea celuilalt capăt de cerere, respectiv în revendicare.

Prin urmare, fondul a fost învestit cu soluționarea unei acțiuni având trei capete de cerere, primul capăt, respectiv revendicarea are caracter principal, iar celelalte caracter accesoriu, calificare decurgând din faptul că soluția în cazul capetelor de cerere nr. 2 și 3 este strict condiționată de rezolvarea ce se va da în cazul primului capăt de cerere; prin urmare, nu s-ar putea considera că cele 3 capete de cerere au fiecare un caracter distinct.

Revendicarea imobiliară este o acțiune evaluabilă în bani, împotriva unei hotărâri date de prima instanță într-o astfel de cerere se poate declara după caz. în funcție de valoare, apel sau recurs.

In cauză, prin precizarea la acțiune depusă la termenul din data de 24.06.2011, reclamanții a evaluat terenul în litigiu la suma de 10.000 lei, fapt ce determină aplicarea dispozițiilor art.299 alin.1 teza I cu referire la art.282¹ cod pr.civ.1864, respectiv controlul judiciar al tribunalului ca instanță de recurs.

Prin urmare invocă nelegala constituire a completului Tribunalului D. cu doi judecători, în loc de trei judecători, cauza trebuind a fi calificată drept recurs și nu apel conform art.304 pct. 1 raportat la 282¹ vechiul cod de procedură civilă.

2.Invocă nulitatea raportului de expertiză tehnică efectuat la instanța de fund.

La data de 26.02.2013, după judecarea excepțiilor de către instanța de contencios administrativ, dosarul a fost repus pe rol, Judecătoria C. a încuviințat proba cu expertiză tehnică fără citarea Județului D.; de asemenea expertiza s-a efectuat cu convocarea greșită a Instituției Prefectului- județul D., conform borderoului- recomandat aflat la fila 186- dosar fond, motiv pentru care expertiza efectuată de expert tehnic C. A. este nulă, așa cum prevede art.208 cod pr.civ.1864.

Precizează că, după repunerea cauzei pe rol, procedura de citare a fost îndeplinită cu o altă instituție publică, respectiv Instituției Prefectului- județul D., chiar și sentința pronunțată de instanța de fond a fost comunicată acesteia.

Efectuarea raportului de expertiză fără citarea părților reprezintă o încălcare a normelor de procedură sancționată cu nulitatea relativă, ceea ce presupune ca aceasta să fie invocată la termenul imediat următor producerii încălcării; întrucât nu am avut cunoștință despre efectuarea expertizei, nefiind convocați, a invocat nulitatea prin întâmpinarea depusă la Tribunalul D., însă instanța nu a analizat și nici nu s-a pronunțat cu privire la acest aspect.

Consecința anulării raportului de expertiză ca urmare a constatării nulității acestuia este refacerea sa, care nu poate fi efectuată decât de instanța de fond, având în vedere că potrivit art.305 cod pr.civ.1864 în instanța de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepția înscrisurilor care pot fi depuse până la încheierea dezbaterilor.

3. Instanța în mod eronat a concluzionat că sentința civilă nr.8502/2001 pronunțată de Judecătoria C. beneficiază de prezumție de lucru judecat.

Tribunalul D. reține că, în cauză funcționează prezumția lucrului judecat, potrivit căreia o hotărâre judecătorească exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părți, neputâdu-se face dovada contrară, față de caracterul absolut al prezumției.

Potrivit art. 1200 pct.4 cu referire la art. 1202 alin.2 cod civil, ceea ce s-a dezlegat într-un prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu și succesorilor lor în drepturi, tară posibilitatea dovezii contrare din partea acestora,într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept deja soluționată.

Prin sentința civilă nr.8502/21.05.2001, rămasă definitivă și irevocabilă s-a admis acțiunea în revendicare a reclamanților, obligând pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților, imobilul situate în ..

Esențial este faptul că prin hotărârea menționată mai sus a fost tranșat litigiul cu privire la imobilul cu destinația de locuință și, nicidecum cu privire la imobilul- teren.

Prin urmare, consideră că în situația prezentată nu poate fi invocată prezumția lucrului judecat.

Nu lipsit de relevanță este și faptul că sentința civila nr.8502/21.05.2001 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._/2000 nu-i este opozabilă întrucât nu a figurat ca parte în proces cu privire la capătul de cerere în revendicare; Consiliul Județean D.- Sector Servicii Publice figurând ca pârât în cadrul cererii în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare.

4. Cu privire la incidența prevederilor deciziei nr.33/2008.

Terenul deținut de Consiliul Județean D. în C., . (actual 14) a aparținut domeniului privat al statului și, prin HG.867/16 august 2002, a trecut din domeniul privat al statului și din administrarea Ministerului Sănătății și Familiei în domeniul public al județului D. și în administrarea Consiliului Județean D., fiind dobândit de acesta în baza arl.7 lit.c și art.8 alin.l din Legea 213/1998 cu modificările ulterioare.

Așadar, reclamanții se află în situația de a solicita direct în instanță prin formularea unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, obligarea Județului D. să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 350 mp.

Temeiul juridic al cererii indicat de reclamanți, vizează dispozițiile art.480-481 Cod civil, art.6 alin 1 și 2 din Legea nr.213/1998.

Considerăm că în mod nelegal instanța de apel a concluzionat că în speța de față nu sunt incidente prevederile Deciziei nr.33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie conform art.329 alin.3 Cod procedură civilă 1864. pentru cele ce urmează.

Instanța supremă a stabilit, în acord cu principiul specialia generalibus derogant, că dispozițiile Legii 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv, promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Codului civil.

Pe de altă parte, dispozițiile art.6 atin.2 din Legea nr.213/1998, invocate, de asemenea, de reclamanți, referitoare la imobilele preluate de stat Iară titlu valabil, prevăd că "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație".

Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după . actului normativ, nici dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aliate în această situație.

In plus, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă (care nu a fost urmată de reclamanți, aceștia adresându-se Consiliului Județean D. tardiv, în anul 2010 ), cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr._, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care. din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios.

Or, reclamanții nu se încadrează în niciuna din ipotezele enumerate anterior, întrucât nu sunt exceptați de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, nici in rem (imobilul fiind preluat în baza Decretului 92/1950, ceea ce se încadrează în art.2 lit.a din legea specială), nici inpersonam (apelanții- reciamanți fiind moștenitori ai autorului deposedat de stat, astfel că este incident art.4 alin.2 din legea specială), după cum nu a fost revelat niciun motiv independent de voința lor de a nu putea să fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării.

Legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de stat, una din aceste măsuri fiind restituirea imobilelor în natură.

Legea nr.10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acestor persoane de dreptul de a se adresa instanței, întrucât, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art.26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării (conform Deciziei nr.XX/19.03.2007 pronunțată în recursul în interesul legii de înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite).

Așadar, reclamanți erau obligați să urmeze procedura reglementată de legea specială, putând obține măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale), dacă formulau notificare în termen legal, cel prevăzut de art.22, urmând să dovedească atât dreptul de proprietate, calitatea de moștenitori, dar și preluarea abuzivă de către stat, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o arc unitatea administrativ teritorială, ceea ce în contextul Legii nr.10/2001, se suprapune peste noțiunea de unitate deținătoare.

5.Cu privire la dovada dreptului de proprietate asupra terenului revendicat

Întrucât reclamanții au promovat o acțiune de drept comun în revendicare, ei trebuiau să facă dovada întinderii dreptului de proprietate

Invocarea certificatului fiscal din 1948 ca dovada a întinderii dreptului de proprietate al reclamanților nu este relevantă, deoarece un asemenea înscris nu constituie titlu de proprietate, având caracter declarativ; în mod curent, în perioadele anterioare se deschidea rol fiscal pentru imobile pe baza unei simple declarații a contribuabilului, nesolicitându-se act de proprietate. Se poate observa în cuprinsul actului de proprietate al reclamanților din 1921 că nu se specifică suprafața terenului, ci numai vecinătățile.

Conform Suplimentului nr.2 la raportul de expertiză, terenul care a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare din 1921 este situat între limitele vecinătăților menționate în actele vechi, ținându-se cont de hotarele existente între terenul în litigiu și imobilele vecine.

De asemenea, din suplimentul la raport coroborat cu adresa nr._/2014 a Primăriei Municipiului C. rezultă că . ca trasată pe planurile urbanistice începând cu anul 1960, prin urmare la momentul încheierii contractului de van/are cumpărare, această alee nu exista, iar ca vecin pe limita de vest unde se află în prezent . teren proprietatea lui D. B. cel care figurează ca vecin în contractul din 1921.

Pentru aceste motive, solicită in temeiul art.312 alin.3 cod pr.civ.1864 casarea sentinței civile nr.450/24.06.2014 și trimiterea cauzei la instanța de fond în vederea refacerii expertizei tehnice de specialitate sau trimiterea cauzei la Tribunalul D. în vederea judecării cauzei ca instanță de recurs.

In drept, își întemeiază cererea de recurs pe dispozițiile art.304 pct.1, pct.8, pct.9 cod pr.civ. 1864

Curtea analizând recursul formulat reține următoarele;

Prin sentința pronunțată de instanța de fond a fost respinsă acțiunea formulată de către reclamanți în contradictoriu cu recurentul-pârât Județul D..

Această sentință a fost atacată cu apel de către reclamanți.

Cu ocazia judecării apelului formulat de către reclamanți, pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat printre altele să se constate nulitatea expertizei efectuate la fond, pe motiv că pârâtul nu a fost convocat și citat pentru efectuarea acestei expertize.

Art. 129 cod proc. civ. impune judecătorului obligația de a se pronunța asupra tuturor cererilor formulate de părțile din proces dar și asupra tuturor apărărilor formulate de acestea, în vederea pronunțării unei soluții juste și echitabile.

Potrivit art. 137 cod proc. civ instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii. Iar potrivit art 105 alin. 2 cod proc. civ. actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.

În speță, se constată că instanța de apel nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra excepției nulității raportului de expertiză invocată de către intimat prin întâmpinarea depusă la dosarul instanței de apel, situație ce face ca hotărârea pronunțată să fie lovită de nulitate, critica formulată de recurent fiind astfel fondată.

Susținerile intimaților-reclamanți în întâmpinare în sensul că în apel pârâtul nu mai putea invoca nulitatea expertizei nu fac ca acest motiv de recurs să fie nefondat, în recurs recurentul criticând nepronunțarea instanței de apel cu privire la această excepție și nu soluția pe care eventual instanța de apel ar fi dat-o problemei respective.

Este fondat de asemenea și motivul 3 din cererea de recurs cu privire la greșita reținere de către instanța de apel a autorității de lucru judecat în raport de sentința nr.8502/2001 a Judecătoriei C..

Autoritatea de lucru judecat presupune existența unei identități în ceea ce privește părțile obiectul și cauza dedusă judecății.

În speță nu poate fi vorba de o asemenea identitate cât timp pârâtul din cauza de față și anume Județul D. nu a fost parte în cauza în care s-a pronunțat sentința respectivă.

Prin sentința respectivă au fost obligați pârâții Consiliul Local C., RADPFL C. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor, să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților imobilul situat în C. ., fără a indica dimensiunile sau vecinătățile terenului respectiv.

Această sentință a fost pusă în executare, reclamanții fiind puși în posesia unei suprafețe de teren de 705 mp așa cum reiese din actele aflate la dosarul celor două instanțe.

Cum în speță reclamanții revendică o suprafață de teren peste cea de 705 mp pe care au fost puși în posesie în baza sentinței pronunțată de Judecătoria C., cu atât mai mult nu se poate reține autoritatea de lucru judecat.

Acțiunea reclamanților a fost precizată ca fiind o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 c. civ.

Rezolvarea unei asemenea acțiuni atunci când ambele părți invocă titluri de proprietate se face prin compararea acestor titluri.

Instanța de apel greșește atunci când reține că în cauză nu se poate pune problema comparării titlurilor de proprietate deținute de către părți.

Pârâtul a invocat în favoarea sa ca și titlul de proprietate HG nr. 867/16 08 2002 prin care o suprafață de teren de 1600 mp din care ar face parte și suprafața revendicată de către reclamanți, a trecut din domeniu privat al statului în domeniul public al județului D..

Legalitatea acestei hotărâri a fost analizată de către instanța de contencios administrativ prin sentința civilă nr.963/2012 a Curții De Apel C.. fiind respinsă excepția de nelegalitate invocată de către reclamanți.

În aceste condiții concluzia instanței de apel în sensul că pârâtul nu poate opune reclamanților un titlu valabil și deci nu se impune compararea titlurilor de proprietate, este una nelegală.

Cât privește critica referitoare la greșita alcătuire a instanței de judecată, urmare a greșitei calificări a căii de atac, această critică nu este fondată.

Acțiunea reclamanților a pornit inițial ca și acțiune în rectificarea cărții funciare, hotărârea pronunțată într-o asemenea acțiune putând fi atacată cu apel la tribunal, potrivit art. 282 cod proc. civ.

Este adevărat că ulterior reclamanții și-au precizat acțiunea în revendicare și grănițuire, însă și în raport de această precizare calea de atac era tot apelul deoarece cererea principală este grănițuirea, numai în urma rezolvării acestei cererii se putea stabili dacă pârâtul ocupă o suprafață de teren din proprietatea reclamanților, și soluționa acțiunea în revendicare, care are astfel caracter accesoriu.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 304 pct 5 și 304 pct 9 cod proc. civ. raportat la art. 312 cod proc. civ. va fi admis recursul casată decizia și trimisă cauza spre rejudecare la instanța de apel.

În rejudecare instanța de apel va trebui să răspundă mai întâi excepției nulității raportului de expertiză invocată de către recurentul-pârât, apoi să stabilească în mod cert dacă suprafața de teren revendicată face parte din suprafața de 705 mp teren retrocedați reclamanților urmarea a sentinței civile nr.8502/2001 a Judecătoriei C., și să procedeze la compararea titlurilor de proprietate ale părților, iar în cazul în care suprafața respectivă nu face parte din cei 705 mp teren obținuți urmare a aplicării legii 10/2001, va avea în vedere și criticile pârâtului cu privire la aplicarea deciziei nr. 33/2008 a ICCJ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâtul J. D. PRIN PREȘEDINTELE CONSILIULUI JUDEȚEAN D., împotriva deciziei civile nr. 450 din 24 iunie 2014, pronunțată de Tribunalul D. – Secția I Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți P. G., C. M. N., P. C..

Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul D..

Decizie irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică de la 03 Noiembrie 2014

Președinte,

P. P.

Judecător,

M. P.

Judecător,

M. C.

Grefier,

M. V. A.

Red.jud.M.P.

Jud.apel V.P./D.O.

Jud.fond L.C.

Teh.red. A.G./3 ex

Data: 13.11.2014

← Grăniţuire. Decizia nr. 709/2014. Curtea de Apel CRAIOVA		Obligaţie de a face. Decizia nr. 443/2014. Curtea de Apel CRAIOVA →

Rectificare carte funciară. Decizia nr. 1498/2014. Curtea de Apel CRAIOVA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Rectificare carte funciară. Decizia nr. 1498/2014. Curtea de Apel CRAIOVA