Contestaţie în anulare. Art. 318 teza a-II-a din vechiul CPC
| Comentarii |
|
Contestaţia în anulare întemeiată pe acest temei de drept este admisibilă doar atunci când instanţa de recurs nu a analizat deloc unul sau mai multe motive de recurs nu şi atunci când a făcut o astfel de analiză care în opinia contestatorului nu a fost exaustivă sau corectă.
Prin decizia civila nr. 8663/08.10.2013, pronunţată în dosarul nr. 1798/201/2010*, Curtea de Apel Craiova a respins, ca nefundat, recursul declarat de recurentul pârât P.L. împotriva deciziei civile nr. 86 din 16.05.2013, pronunţată de Tribunalul Dolj - Secţia pentru Minori şi Familie, în dosar nr. 1798/201/2010*, în contradictoriu cu intimata reclamanta D.N.A.
A respins cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul recurentului pârât de intervenienţii P.M., P.E.
Pentru a pronunţa aceasta decizie, Curtea de Apel Craiova a reţinut următoarele:
Aşa cum este reglementat în cartea II, Titlul V din codul de procedură civilă, recursul este o cale extraordinară de atac, ce poate fi promovată doar pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, fiind inadmisibil a se analiza din nou probele administrate la instanţele de fond. Instanţa de recurs verifică dacă normele legale au fot corect aplicate la situaţia de fapt deja reţinută în primele faze procesuale (primă instanţă şi apel), neavând posibilitatea de a dezbate această stare de fapt şi de a pune în discuţie temeinicia deciziei atacate, respectiv conţinutul declaraţiilor martorilor, situaţia rezultată din actele depuse la dosar.
Prin urmare, în cauza de faţă au fost avute în vedere doar aspectele de nelegalitate a deciziei, referitoare la modalitatea de aplicare a dispoziţiilor legale ce reglementează comunitatea de bunuri a soţilor.
Potrivit art. 30 cod fam., bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei se prezumă a fi bunuri comune, urmând ca la desfacerea căsătoriei bunurile să fie împărţite, prin bună învoială sau prin hotărâre judecătorească. Stabilirea cotei de contribuţie a soţilor la dobândirea bunurilor se face după administrarea probelor, din care să rezulte veniturile soţilor, munca lor în gospodărie, ajutorul primit de la familiile fiecăruia, în funcţie de aceasta putând să fie stabilite cote egale pentru soţi sau cote diferenţiate.
în speţă, aprecierea contribuţiilor egale ale celor două părţi s-a întemeiat pe probe convingătoare, din care această situaţie rezultă neîndoielnic, reclamanta având o contribuţie proprie relevată într-o sumă de bani datorită ajutorului acordat de către mama sa, sub forma unei donaţii, la dosar fiind depus contractul de donaţie autentificat sub nr. 628 din 5.07.1999, în care s-a consemnat că suma de bani a fost primită de donatară din data de 5.04.1999.
în recurs, pârâtul a susţinut că până la introducerea acţiunii de partaj, în anul 2010, nu a avut cunoştinţă despre contractul de donaţie încheiat în anul 1999 şi că suma de bani pretinsă de reclamantă nu a intrat în posesia familiei.
Instanţa a constatat că această apărare este una nouă, care vine în contradicţie cu susţinerile pârâtului din întâmpinarea depusă la data de 12.07.2010, în primul dosar al judecătoriei, cerere în cuprinsul căreia s-a afirmat că actul de donaţie a fost întocmit pro causa în favoarea reclamantei, şi că la data când a fost încheiată aşa zisa donaţie apartamentul din Calafat al părţilor era deja achiziţionat.
Pârâtul nu a susţinut prin întâmpinare că nu ar fi cunoscut despre existenţa actului, aşa cum susţine în recurs, ci doar a negat folosirea banilor în gospodărie.
Instanţa de recurs a constatat că donaţia a fost încheiată în formă autentică, contractul fiind opozabil terţilor, astfel că existenţa actului în sine nu poate fi negată.
Modalitatea de folosire a banilor primiţi exclusiv de reclamantă cu titlu de donaţie constituie o chestiune care ţine de administrarea probelor în cauză şi aprecierea acestora, instanţele de fond arătând că din declaraţiile martorilor a rezultat că mama reclamantei a lucrat în străinătate o perioadă de 3 ani şi a ajutat-o pe fiica sa cu diverse sume de bani.
Cum acest aspect este unul de netemeinicie a deciziei, în recurs nu se poate analiza conţinutul declaraţiei martorilor, instanţa analizând cum se răsfrânge primirea unor sume de bani de către reclamantă de la familia sa în reţinerea contribuţiei părţii la dobândirea bunurilor comune.
Dată fiind succesiunea actelor de vânzare cumpărare şi a celui de donaţie, instanţele de fond au reţinut că imobilele dobândite de soţi constituie bunuri comune, dar au apreciat corect că suma de bani primită ca donaţie de reclamantă reprezintă o contribuţie exclusivă a acesteia la dobândirea bunurilor.
Instanţele de fond au analizat coroborat declaraţiile de martor şi înscrisurile depuse de părţi, concluzia la care s-a ajuns privind stabilirea unei cote egale de contribuţie rezultând logic din această analiză. Astfel, pârâtul a fost singurul dintre soţi care a avut venituri constante, fiind angajat, în timp ce reclamanta s-a ocupat de creşterea copiilor şi de gospodărie şi a fost ajutată financiar de mama sa. Susţinerea recurentului referitoare la lipsa veniturilor reclamantei nu poate constitui motiv pentru a reţine acestuia o cotă de contribuţie mai mare, cât timp din anul 1991, când a fost încheiată căsătorie şi pună în anul 2010, când s-a pronunţat sentinţa de divorţ, a acceptat statutul profesional al soţiei sale iar activitatea prestată de soţie în cadrul gospodăriei sau munca efectiv depusă pentru creşterea minorilor reprezintă de asemenea o componentă a contribuţiei sale la masa comunitară.
Nu are relevanţă sub aspectul dreptului de proprietate faptul că în contractul de vânzare cumpărare al imobilului din Calafat recurentul pârât figurează ca unic cumpărător, deoarece bunurile dobândite în timpul căsătoriei se prezumă că sunt bunuri comune ale soţilor, indiferent care dintre aceştia este titular în contractele de vânzare cumpărare, aspectul invocat de recurent nefiind nici măcar o prezumţie a caracterului de bun propriu sau a contribuţiei majoritare a recurentului.
Recurentul a susţinut, de asemenea, că în afara veniturilor constante din muncă a realizat venituri din chirii, în calitate de mandatar al părinţilor săi, intervenienţi în faza recursului, fără a detalia susţinerile sale.
Alăturat cererii de intervenţie formulată în interesul recurentului, s-a făcut dovada cu acte că în anul 2004 intervenienţii au dobândit un apartament iar în perioada 1.10.2006-1.10.2007, 1.10.2008-1.10.2009, 1.10.2009-1.10.2010 a fost încasată o chirie iniţială de 130 euro lunar, majorată la 29.09.2008 la suma de 150 euro lunar, venit impozabil cu care recurentul a fost înregistrat în evidenţele fiscale.
Sumele de bani încasate de recurentul pârât au caracterul unui ajutor dat de părinţii acestuia în vederea suplimentării veniturilor părţii, ca un sprijin financiar şi urmează regimul juridic al bunurilor proprii, însă este evident că ele nu au fost investite direct în achiziţionarea de bunuri, cât timp acestea au fost dobândite de soţi anterior anului 2005. Susţinerea recurentului în sensul că a fost folosită chiria respectivă pentru cheltuielile obişnuite ale familiei nu a fost reţinută de instanţele de fond iar faptul că pârâtul a avut venituri, în timp ce reclamanta a fost casnică majoritatea timpului nu duce la concluzia că acestuia i se cuvine o cotă mai mare din bunurile comune, aşa cum s-a motivat deja.
în concluzie, instanţa de apel a aplicat corect prevederile art. 30 Codul familiei şi a calificat în acord cu legea sumele de bani dobândite de soţi şi investite în gospodărie ca fiind bunuri proprii sau bunuri comune, după caz.
împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare P.L., întemeiata pe dispoziţiile art.318 teza n Cod procedură civilă.
A susţinut ca observând recursul formulat împotriva deciziei civile nr.86/16 mai 2013, pronunţata de Tribunalul Dolj, privind stabilirea cotei contributive în comunitatea de bunuri realizate de subsemnatul cu intimata în timpul căsătoriei, instanţa face doar parţial o analiza în sensul arătării susţinerilor, fără sa analizeze fondul şi ajunge în acest fel la o concluzie eronata.
Prin motivele de recurs a susţinut faptul ca în perioada 1.10.2006 pana la 1.10.2010, a încasat o chirie de 130 euro lunar, majorata la 29.09.2008 la suma de 150 euro lunar, în calitate de mandatar al părinţilor săi, pentru un apartament proprietatea lor din Craiova, bani pe care i-a adus în gospodărie, şi pentru care chiar a plătit impozit prin declaraţiile de venit.
Precizează ca daca se analiza acest motiv de recurs, se observa ca, cheltuielile gospodăriei şi obţinerea unor bunuri comune, s-au făcut din aceşti bani, iar concluzia inslanţci absolut subiectiva şi tendenţioasa ca, deşi a existat acest ajutor din partea părinţilor săi, nu a fost inclus în bunuri.
Cu alte cuvinte, concluzia pe care o trage instanţa dintr-o stare de fapt stabilita teoretic, fără sa fie analizata în raport de susţinerile recursului, duce de fapt la neverificarea criticilor formulate.
O concluzie generala nu se putea stabili decât daca instanţa a luat fiecare bun în parte, pana la data divorţului, şi a analizat perioada şi modul cum a fost dobândit.
Nu se pot reflecta în soluţie opiniile personale ale judecătorului privind cheltuielile căsătoriei, atâta timp cat se retine chiar de către aceeaşi instanţa, ca banii din închirierea apartamentului părinţilor au fost aduşi în gospodărie. Atunci, respingând motivul de recurs, instanţa trebuia sa arate ce s-a făcut cu aceşti bani, în condiţiile în care intimata nu avea serviciu, şi nu avea alte venituri.
A precizat, de asemenea, ca a contestat atât la instanţa de recurs, cat şi în instanţele anterioare, realitatea contractului de donaţie, făcut de mama intimatei în favoarea acesteia, nr.628/5.07.1999, la 3 luni după cumpărarea apartamentului din Calafat, ce s-a făcut prin contractul 993/8.04.1999.
Instanţa analizând acest motiv, se opreşte la jumătate, arătând ca subsemnatul nu am negat existenta actului ci doar folosirea banilor.
Probabil ca instanţa a ţinut seama ca, fiind un document, respectiv un act juridic contractul de donaţie, nu se poate nega, dar în permanenta am arătat ca are un conţinut fals, ceea ce nu s-a analizat.
Vorbind de subiectivitatea instanţei, ceea ce se deduce din analiza trunchiata a motivelor de recurs, de fapt neanalizarea lor, se constata ca suma de bani din donaţie pe care subsemnatul nu a văzut-o niciodată, constituie contribuţia intimatei, în comunitatea de bunuri, iar ceea ce mi-au dat părinţii mei, nu constituie nimic.
A solicitat admiterea contestaţiei în anulare, anularea deciziei 8663/3.10.2013 a Curţii de Apel Crai ova, Secţia I civilă, şi stabilirea unui termen pentru judecarea recursului.
Analizând contestaţia formulată, Curtea reţine următoarele;
Potrivit art.318 Cod procedură civilă, ce reglementează contestaţia în anulare specială, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-1 numai în parte, a omis, din greşeală, să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
în speţă, contestaţia formulată de contestator este întemeiată pe faptul că instanţa de recurs nu ar fi analizat toate motivele de recurs.
Textul, în formularea arătată are în vedere acele situaţii în care instanţa de recurs nu a analizat deloc un anume motiv de recurs sau mai multe, nu şi situaţia în care instanţa de recurs analizează motivul sau motivele de recurs invocate dar le dă o dezlegare nelegală în opinia contestatorului.
De asemenea, textul nu are în vedere nici situaţia în care în opinia recurentului-contestator, instanţa de recurs nu ar fi analizat suficient motivele de recurs.
Contestatorul din cauza de faţă invocă în primul rând faptul că instanţa de recurs nu a analizat suficient faptul că suma primită de contestator din închirierea unui apartament nu a contribuit la mărirea cotei sale de contribuţie la dobândirea bunurilor comune.
Din analiza considerentelor deciziei atacate reiese că instanţa de recurs a analizat acest motiv de recurs, reţinând că sumele de bani respective au caracterul unui ajutor dat de părinţii acestuia în vederea suplimentării veniturilor acestuia şi urmează regimul juridic al bunurilor proprii, însă acestea nu au fost investite direct în achiziţionarea de bunuri, cât timp acestea au fost dobândite de soţi anterior anului 2005.
A mai reţinut instanţa de recurs că susţinerile acestuia în sensul că a folosit chiria respectivă pentru cheltuielile familiei nu au fost reţinute de instanţele de fond şi apel şi că acestea au aplicat corect dispoziţiile art. 30 Codul familiei.
Instanţa de recurs a făcut astfel o analiză a sentinţei prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de către recurent, motivele de netemeinicie invocate neputând, aşa cum de altfel a arătat chiar instanţa de recurs, fi analizate pe calea recursului.
Reiese astfel că sub acest aspect nu se poate conchide că instanţa de recurs nu a analizat motivul de recurs invocat în cererea de recurs de către recurentul-contestator.
Aceeaşi este situaţia şi în cazul motivului de recurs privind contractul de donaţie încheiat între mama intimatei şi aceasta.
Astfel instanţa de recurs a arătat că această apărare este una nouă, şi care vine în contradicţie cu susţinerile acestuia din întâmpinare.
A mai reţinut că dată fiind încheierea acestui act în formă autentică, existenţa actului în sine nu poate fi negată.
Este evident că acest aspect a fost analizat de către instanţa de recurs, iar faptul că această analiză nu concordă cu cea a recurentului nu poate constitui motiv de contestaţie în anulare.
Pentru considerentele arătate, constatând ca fiind neîntemeiată contestaţia în anulare, Curtea o va respinge ca atare. (Decizia civilă nr. 86/21.01.2014 - Secţia I civilă, rezumat judecător Marin Panduru)
| ← Contravenţie prevăzută de art. 5 pct.18, HG 69/2012. Conflict... | Recurs formulat în baza art. 304 din vechiul Cod de procedură... → |
|---|
