Perimarea. Calea de atac
| Comentarii |
|
Este adevărat că practica judiciară a instituit regula potrivit căreia hotărârea de perimare este supusă căii de atac prevăzută de lege numai atunci când a intervenit perimarea cererii de chemare in judecată sau a apelului, nu şi a recursului pentru că atunci ar însemna să se exercite un recurs la recurs, ceea ce nu este îngăduit. în sprijinul acestei opinii care s-a cristalizat în practică cu o forţă covârşitoare au fost invocate şi dispoziţiile art 377 alin 2 pct 4 Cod procedură civilă, potrivit cu care „sunt hotărâri irevocabile...hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii ”.
Nu subscriem acestei opinii în considerarea celor expuse anterior, în sensul că este de neconceput ca în unele cazuri hotărârea de constatare a perimării să fie supusa căii de atac, iar în altele, nu, această distincţie nefiind făcută de legiuitor, deci, nici practicienii dreptului nu ar trebui să o facă, iar pe de altă parte, invocatul art. 377 are în vedere hotărârile supuse executării silite, respectiv, care pot constitui titlu executoriu, în acest sens fiind şi articolul respectiv prevăzut în Cartea V „Despre executarea silită”, cap. I, Secţiunea l1 „Sesizarea organului de executare. Titlul executoriu”, or, o hotărâre ce constată perimarea, indiferent de faza procesuală în care intervine această sancţiune, nu este susceptibilă de executare silită.
în acest context, apreciem că art. 377 alin 2 pct 4 c. pr. civilă are în vedere hotărârile ce soluţionează cauza, adică dă o dezlegare pricinii, soluţionând obiectul dedus judecăţii, nicidecum nu poate avea în vedere hotărârile prin care se aplică sancţiunea perimării, aplicarea sancţiunii neaducând nici-o dezlegare juridică a cauzei, astfel că aceste hotărâri au un regim juridic special, nu au legătură cu soluţionarea propriu-zisă a cauzei, nu sunt susceptibile de executare, ele neputând constitui titluri executorii şi prin urmare, sunt supuse, invariabil, potrivit voinţei legiuitorului, căii de atac a recursului, indiferent în ce fază procesuală este aplicată sancţiunea perimării.
Apreciem că aceasta este interpretarea corectă, în litera şi spiritul legii, a articolului 253 alin 2 din Cod procedură civilă. Este interesant de observat că instituţiei perimării i se acordă o atenţie deosebită şi în Noul Cod procedură civilă, iar legiuitorul a înţeles de această dată să vină cu reglementări, nu suplimentare în opinia noastră, ci lămuritoare în ceea ce priveşte exercitarea căii de atac a recursului, sensul şi spiritul reglementării fiind acelaşi ca cele din vechiul cod, analizate în prezenta.
Astfel, potrivit art. 421 alin 2 din Noul Cod procedură civilă “ hotărârea care constată perimarea este supusă recursului, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la pronunţare. Când perimarea se constată de o secţie a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul se judecă de Completul de 5 judecători”, ceea ce înseamnă că atunci când sancţiunea perimării este aplicată chiar asupra unui recurs aflat pe rolul ICCJ, hotărârea de perimare este supusă, fără nici o îngrădire, căii de atac a recursului, ea nefiind irevocabilă pentru simplul fapt că s-a constatat perimat recursul, iar recursul împotriva hotărârii de perimare se judecă tot de ICCJ în completul de 5 judecători. Este singurul sens corect al articolului ce reglementează căile de atac împotriva hotărârii de perimare, având în vedere competenţa materială a ICCJ, în raport de dispoziţiile art. 97 Noul Cod procedură civilă.
Trecând de la analiza excepţiei inadmisibilităţii recursului formulat împotriva hotărârii de perimare, la fondul perimării, adică la analiza existenţei sau inexistenţei condiţiilor de perimare în cauză, remarcăm, de asemenea, că instituţia perimării are legătură, pe de o parte, cu principiul disponibilităţii, în virtutea căruia părţile sunt libere să procedeze, cu drepturile lor, în limitele legii, după propria voinţă, iar pe de alta parte, dă expresie necesităţii ca justiţia, odată sesizată cu o cerere de chemare în judecată, să-şi concretizeze intervenţia în raporturile juridice deduse judecăţii, printr-o hotărâre care să fie adoptată cât mai grabnic, căci altfel eficienţa sa în restabilirea drepturilor încălcate riscă să fie păgubite. Deşi legea nu fixează anumite termene în care procesul civil trebuie finalizat, fiind cunoscută doar sintagma „termen rezonabil”, totuşi, ea pretinde părţilor diligenţa necesară pentru evitarea prelungirii nejustificate a stării de litigiu, care nu numai că este dăunătoare părţilor, dar îngreunează şi desfăşurarea normală a cursului justiţiei.
Potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă, art. 248 - (1) “orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an. Partea nu se socoteşte în vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu”, iar în art. 250 alin 1 se arată “cursul perimării este suspendat cât timp dăinuieşte suspendarea judecării, pronunţată de instanţă în cazurile prevăzute de art. 244, precum şi în alte cazuri stabilite de lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruinţă a părţilor în judecată”.
în ceea ce priveşte modalitatea în care se invocă perimarea, legiuitorul a statuat anumite condiţii în art. 252: (1) Perimarea se constată din oficiu sau la cererea părţii
interesate. Preşedintele instanţei va cita de urgenţă părţile şi va dispune ca grefa să întocmească o dare de seamă asupra actelor de procedură în legătură cu perimarea; (2) Perimarea poate fi invocată şi pe cale de excepţie, în camera de consiliu sau în şedinţă publică; (3) Perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi ridicată pentru prima oară în instanţa de apel.
Modul de soluţionare este reglementat prin dispoziţiile art. 253 acelaşi cod, potrivit cu care, (1) dacă instanţa constată că perimarea nu a operat, pronunţă o încheiere, care poate fi atacată odată cu fondul procesului; (2) hotărârea care constată perimarea este supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunţare.
Instituţia perimării are o secţiune separată în Codul de procedură civilă, respectiv „Secţiunea a VI-a” şi subliniem acest aspect deoarece are o importanţă covârşitoare în conturararea opiniei de faţă, aşa cum vom arăta în continuare.
Excepţia inadmisibilităţii nu poate fi reţinută întrucât perimarea este tratată ca o instituţie separată, de sine stătătoare în codul de procedură civilă şi care are propriile sale căi de atac, legiuitorul înţelegând să confere părţilor căi de atac ce nu pot fi ignorate, tocmai pentru faptul că aplicarea acestei sancţiuni are ca efect nu numai stingerea judecăţii în faţa instanţei de recurs dar împiedică exercitarea din nou a acestei căi de atac împotriva hotărârii de fond sau de apel, situaţie în care s-ar pune excepţia inadmisibilităţii, dacă ar fi exercitată din nou calea de atac a recursului. Nu trebuie confundată calea de atac a recursului, reglementată de art. 299-316 Cod procedură civilă, cu calea de atac a recursului reglementată de art. 253 alin 2 Cod procedură civilă.
Or, fără nici-o legătură cu fondul procesului sau motivele expuse prin căile de atac, atunci când operează sancţiunea perimării, hotărârea prin care este reţinută perimarea este supusă recursului, în termen de 5 zile de la pronunţare. Dacă legiuitorul ar fi înţeles ca în unele cazuri hotărârea de perimare să fie supusă căilor de atac, iar în altele nu, ar fi statuat expres prin textul de lege. De asemenea, dacă legiutorul ar fi înţeles să confere hotărârii de perimare aceeaşi cale de atac cu cea la care ar fi fost supusă hotărârea ce ar fi soluţionat fondul litigiului sau calea de atac, ca în cazul contestaţiei în anulare (art. 320 alin 3 Cod procedură civilă) sau revizuirii (art. 328 alini Cod procedură civilă).
Este adevărat că practica judiciară a instituit regula potrivit căreia hotărârea de perimare este supusă căii de atac prevăzută de lege numai atunci când a intervenit perimarea cererii de chemare în judecată sau a apelului, nu şi a recursului pentru că atunci ar însemna să se exercite un recurs la recurs, ceea ce nu este îngăduit. în sprijinul acestei opinii care s-a cristalizat în practică cu o forţă covârşitoare au fost invocate şi dispoziţiile art 377 alin 2 pct 4 Cod procedură civilă, potrivit cu care „sunt hotărâri irevocabile...hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii”.
Nu subscriem acestei opinii în considerarea celor expuse anterior, în sensul că este de neconceput ca în unele cazuri hotărârea de constatare a perimării să fie supusa căii de atac, iar în altele, nu, această distincţie nefiind făcută de legiuitor, deci, nici practicienii dreptului nu ar trebui să o facă, iar pe de altă parte, invocatul art. 377 are în vedere hotărârile supuse executării silite, respectiv, care pot constitui titlu executoriu, în acest sens fiind şi articolul respectiv prevăzut în Cartea V „Despre executarea silită”, cap. I, Secţiunea l1 „Sesizarea organului de executare. Titlul executoriu”, or, o hotărâre ce constată perimarea, indiferent de faza procesuală în care intervine această sancţiune, nu este susceptibilă de executare silită.
în acest context, apreciem că art. 377 alin 2 pct 4 Cod procedură civilă, are în vedere hotărârile ce soluţionează cauza, adică dă o dezlegare pricinii, soluţionând obiectul dedus judecăţii, nicidecum nu poate avea în vedere hotărârile prin care se aplică sancţiunea perimării, aplicarea sancţiunii neaducând nici-o dezlegare juridică a cauzei, astfel că aceste hotărâri au un regim juridic special, nu au legătură cu soluţionarea propriu-zisă a cauzei, nu sunt susceptibile de executare, ele neputând constitui titluri executorii şi prin urmare, sunt supuse, invariabil, potrivit voinţei legiuitorului, căii de atac a recursului, indiferent în ce fază procesuală este aplicată sancţiunea perimării.
Apreciem că aceasta este interpretarea corectă, în litera şi spiritul legii, a articolului 253 alin 2 din Cod procedură civilă. Este interesant de observat că instituţiei perimării i se acordă o atenţie deosebită şi în Noul Cod procedură civilă, iar legiuitorul a înţeles de această dată să vină cu reglementări, nu suplimentare în opinia noastră, ci lămuritoare în ceea ce priveşte exercitarea căii de atac a recursului, sensul şi spiritul reglementării fiind acelaşi ca cele din vechiul cod, analizate în prezenta.
Astfel, potrivit art. 421 alin 2 din N Cod procedură civilă “ hotărârea care constată perimarea este supusă recursului, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la pronunţare. Când perimarea se constată de o secţie a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul se judecă de Completul de 5 judecători”, ceea ce înseamnă că atunci când sacţiunea perimării este aplicată chiar asupra unui recurs aflat pe rolul ICCJ, hotărârea de perimare este supusă, fără nici o îngrădire, căii de atac a recursului, ea nefiind irevocabilă pentru simplul fapt că s-a constatat perimat recursul, iar recursul împotriva hotărârii de perimare se judecă tot de ICCJ în completul de 5 judecători. Este singurul sens corect al articolului ce reglementează căile de atac împotriva hotărârii de perimare, având în vedere competenţa materială a ICCJ, în raport de dispoziţiile art. 97 Noul Cod procedură civilă.
Trecând de la analiza excepţiei inadmisibilităţii recursului formulat împotriva hotărârii de perimare, la fondul perimării, adică la analiza existenţei sau inexistenţei condiţiilor de perimare în cauză, remarcăm, de asemenea, că instituţia perimării are legătură, pe de o parte, cu principiul disponibilităţii, în virtutea căruia părţile sunt libere să procedeze, cu drepturile lor, în limitele legii, după propria voinţă, iar pe de alta parte, dă expresie necesităţii ca justiţia, odată sesizată cu o cerere de chemare în judecată, să-şi concretizeze intervenţia în raporturile juridice deduse judecăţii, printr-o hotărâre care să fie adoptată cât mai grabnic, căci altfel eficienţa sa în restabilirea drepturilor încălcate riscă să fie păgubite. Deşi legea nu fixează anumite termene în care procesul civil trebuie finalizat, fiind cunoscută doar sintagma „termen rezonabil”, totuşi, ea pretinde părţilor diligenţa necesară pentru evitarea prelungirii nejustificate a stării de litigiu, care nu numai că este dăunătoare părţilor, dar îngreunează şi desfăşurarea normală a cursului justiţiei.
lăsarea, din culpa părţii, a procesului în nelucrare un anumit interval de timp, duce la perimarea acestuia. Procesul civil fiind rezultatul activităţii conjugate a instanţei de judecată şi a părţilor, actele de procedură sunt aduse la îndeplinire, parte din ele, din oficiu, iar altă parte la stăruinţa părţii. Perimarea vine, aşadar, să sancţioneze rămânerea în nelucrare a pricinii din vina părţilor care nu şi-au îndeplinit obligaţiile procesuale într-un anumit interval de timp, după trecerea căruia legea nu mai îngăduie menţinerea acelei cauze pe rolul instanţei.
Perimarea este, aşadar, sancţiunea care constă în stingerea procesului în starea în care se află, ca urmare a lăsării lui în nelucrare din vina părţii, timp de un an, în literatura juridică se subliniază că perimarea are un caracter mixt, fiind în acelaşi timp o sancţiune şi o prezumţie de desistare.
Perimarea presupune întotdeauna culpa părţii, în consecinţă perimarea este o sancţiune, determinată întotdeauna de neglijenţa în îndeplinirea obligaţiilor procesuale, care atunci când are la bază intenţia părţii de abandonare a procesului, sancţionează tocmai împrejurarea că aceasta nu a renunţat la judecată în formele şi condiţiile prescrise de lege, lăsând ca starea de incertitudine să planeze a supra cauzei.
într-o altă ordine de idei, observăm că pornindu-se de la prevederile art. 253 Cod procedură civilă, potrivit cărora „Perimarea poate fi invocată şi pe cale de excepţie", în afară deci, de posibilitatea invocării din oficiu sau la cererea părţii, pot rezulta anumite confuzii cu privire la configuraţia juridică a acestei instituţii, în adevăr, din coroborarea textelor art. 252 şi 253 Cod procedură civilă, se desprinde concluzia că perimarea capătă înfăţişarea unei excepţii de procedură, numai atunci când n-a fost invocată de instanţa de judecată din oficiu nici de partea interesată prin cerere scrisă, ci opusă de parte în timp ce procesul îşi continua cursul, cu toate că termenul de perimare se împlinise.
în realitate perimarea este o sancţiune procesuală, aşa cum am arătat anterior, care funcţionează în toate situaţiile pe cale de excepţie, iar excepţia nu este altceva decât un mijloc prin care se evidenţiază, se pune în valoare, pentru a da curs efectelor prevăzute de lege, o abatere de la regulă, apucarea procesului pe o cale nefirească, neîngăduită de legiuitor. în cazul perimării situaţia anormală, abaterea de la regulile prescrise de lege pentru desfăşurarea procesului, constă tocmai în lăsarea un timp îndelungat în nelucrare a procesului. Această situaţie este sancţionată de legiuitor cu stingerea activităţilor procesuale în starea în care procesul a fost lăsat. Faptul că evidenţierea acestei situaţii, a acestei stări de excepţie, se face de către instanţă din oficiu, de către parte prin cerere scrisă, sau se invocă oral în cursul procesului, nu schimbă cu nimic natura juridică a instituţiei.
Deşi, astfel cum rezultă din prevederile art. 248 Cod procedură civilă, perimarea operează de drept, este nevoie totuşi ca ea să fie constatată prin hotărâre judecătorească. Instanţa de judecată trebuie să verifice cu acest prilej culpa părţii care a lăsat cauza în nelucrare, inexistenţa cauzelor de suspendare sau de întrerupere a termenului de perimare sau împrejurarea posibilă, ca procesul să nu se fi stins anterior printr-o altă cauză legală specială.
Revenind la speţa în cauză, se constată că la 28 octombrie 2009, tribunalul, la solicitarea recurentului - care a invocat necesitatea soluţionării unui alt dosar cu nr. 2037/267/2009 pe rolul Judecătoriei Novaci - a dispus suspendarea cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 242 pct 1 Cod procedură civilă. Evident că temeiul juridic al suspendării a fost reţinut greşit de către instanţa de judecată întrucât, dacă s-a considerat că soluţia din prezenta cauză atârnă în tot sau în parte de o altă judecată, temeiul corect ar fi fost dispoziţiile art 244 alin 1 pct 1 Cod procedură civilă „când dezlegarea pricinii atârnă în tot sau în parte de existenţa sau inexistenţa unui drept ce face obiectul unei alte judecăţi”, iar nu suspendarea „când amândouă părţile o cer”, deoarece la judecată a fost prezent doar recurentul, intimaţii lipsind (a se vedea, încheierea/28 oct. 2009, fila 26, dos.).
în acest context, este necesar să subliniem legătura instituţiei perimării cu aceea a suspendării judecăţii pentru că, de cele mai multe ori perimarea este invocată după ce judecata a fost suspendată, iar părţile nu au stăruit în continuarea ei, după expirarea termenului de suspendare.
Suspendarea judecăţii pricinii, determinată de existenţa unei alte judecăţi asupra unui drept de care depinde soluţionarea pricinii, atrage şi suspendarea termenului de perimare, iar această suspendare se menţine până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate în cauza care a motivat suspendarea, practica judiciară statuând în acest sens încă din anul 1971(a se vedea, Tribibunalul Suprem Secţia civilă decizia nr. 1498/1971 şi dec. nr. 53/1973, în Repertoriu..., pe anii 1975-1980, de I. G. Mihuţă, pg. 296, pag. 372).
La data de 28 februarie 2011, instanţa, potrivit încheierii din aceeaşi zi (fii. 37, dos.) dispune suspendarea, reţinând, corect de această dată, temeiul juridic instituit de ari 244 alin 1 Cod procedură civilă, recurentul fiind cel care a arătat printr-o cerere/15.02.2011 că hotărârea aşteptată în cauza ce a determinat suspendarea judecăţii în dosarul de faţă a fost casată, iar judecata a fost reluată.
Prin decizia nr. 111/29 ianuarie 2014 se arată că, din oficiu, la data de 06 ianuarie 2014 cauza a fost repusă pe rol, dar, la dosar, între încheierea de şedinţă din data de 28 februarie 2011 şi decizia din 29 ianuarie 2014 nu există un act întocmit de instanţă care să ateste acest lucru. Cert este că nu există o încheiere care să ateste că suspendarea de drept a încetat, actul de procedură trebuia întocmit de instanţă din oficiu(părţile neavând nici o culpă, deci nu se putea reţine lipsa de diligenţă a acestora), urmare a soluţionării definitive a procesului ce a ţinut în loc prezenta judecată pentru ca apoi să curgă termenul de suspendare pentru a opera perimarea ca sancţiune pentru lipsa de diligenţă a părţilor în continuarea procesului. (Opinia separată pronunţată în dosarul nr 621/267/2009 la data de 12 Iunie 2014 de judecător Florica Diaconescu).
| ← Contestaţie privind lămurirea înţelesului, întinderii sau... | Revizuire hotărâre civilă. Obiect. Inadmisibilitate → |
|---|
