Pretenţii. Decizia nr. 1732/2015. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1732/2015 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 01-04-2015 în dosarul nr. 227/95/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1732
Ședința publică de la 01 Aprilie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE - M. M.
Judecător - Florența C. C.
Grefier - V. R.
Ministerul Public, reprezentat de procuror C. Niculeanu
din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel C.
x.x.x
Pe rol, rezultatul dezbaterilor din ședința publică din data de 18 martie 2015, privind judecarea acțiunii formulată de reclamantul I. M.-C., cu domiciliul procesual ales la avocat D. I. L., cu sediul în Tg.J., ., ., jud. Gorj în contradictoriu cu pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE – DIRECTIA REGIONALĂ A FINANȚELOR A FINANȚELOR PUBLICE C. - A. JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE GORJ, cu sediul în Tg.J. ., județ Gorj,având ca obiect pretenții, în urma anulării sentinței civile nr. 114 din 19 iunie 2014, pronunțată de Tribunalul Gorj – Sectia I Civilă, în dosar nr._, prin decizia civilă nr. 4631 din 26 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel C., în dosar nr._ .
La apelul nominal au lipsit părtile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care a învederat că la dosar au fost depuse la data de 23 martie 2015, concluzii scrise de către reclamantul I. M. C., prin avocat D. I. L., după care:
CURTEA
Asupra acțiunii civile de față:
Prin acțiunea introdusă pe rolul Tribunalului Gorj – Secția I Civilă - la data de 20 ianuarie 2014 și înregistrată sub nr._, reclamantul I. M. C. a chemat în judecată pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:
- obligarea pârâtului la plata echivalentului în lei al sumei de 6.300 euro, la cursul oficial al B.N.R., de la data plății, reprezentând beneficiu nerealizat de reclamant prin imposibilitatea de a obține venituri din munca pe care ar fi putut să o presteze în agricultură, în străinătate, pe perioada lipsirii de libertate în mod nelegal, 07.07._11, plus dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data plății ( pagubă materială ) ;
- obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000 lei reprezentând cheltuieli suportate în procesul penal cu onorarii avocați ( pagubă materială ), sumă actualizată cu rata inflației de la data efectuării acestor cheltuieli, respectiv 1.000 lei de la data de 28.10.2010, 1.000 lei de la data de 21.02.2011, 1.000 lei de la data de 16.11.2011, 2.000 lei de la data de 31.03.2013 și până la data plății efective de către intimată ( pagubă materială ) ;
- obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 lei RON reprezentând daune morale, plus dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data plății ;
- obligarea pârâtului la plata sumei de 2.000 lei reprezentând onorariu avocat pentru
asistență și reprezentare juridică în fața Tribunalului Gorj .
În motivare, reclamantul a arătat că a fost privat de libertate în mod nelegal în perioada 07.07._11, sub acuzația de omor calificat, infracțiune prevăzută și sancționată de art.174-175 lit.a și i Cod penal și, deși fusese revocată măsura arestării preventive de către Curtea de Apel C. încă din data de 11.04.2011 prin decizia nr. 571/11.04.2011 cu motivarea că nu mai subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive și nu au apărut temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, nemaiexistând indicii temeinice de comitere a faptei de către acesta, Tribunalul Gorj, prin sentința nr.197/15.11.2011, a dispus condamnarea la 20 de ani de închisoare și la 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 teza a II-a și lit. b Cod penal, a aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii acestor drepturi, fiind obligat și la daune morale, rentă globală și rentă lunară către părțile civile și la cheltuieli judiciare către stat.
A precizat reclamantul că în ceea ce privește felul și întinderea reparației, art.505 impune să se țină seama de durata privării de libertate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, reparație constând în plata unei sume de bani, din însăși denumirea capitolului IV rezultând că se repară atât pagubele materiale, cât și daunele morale generate de privarea de libertate în mod nelegal.
În ceea ce privește paguba materială invocată, aceasta are mai multe componente. În primul rând, a solicitat obligarea pârâtului la plata echivalentului în lei al sumei de 6300 euro reprezentând beneficiu nerealizat prin imposibilitatea de a obține venituri din munca pe care ar fi prestat-o în agricultură, în străinătate, pe perioada lipsirii de libertate în mod nelegal, 07.07._11, cu precizarea că în perioada ianuarie 2010 – mai 2010 a fost plecat la muncă în G. unde prestase muncă în agricultură. După ce a fost pus în libertate, reclamantul a fost plecat de mai multe ori în G., însă pe perioade scurte de timp, deoarece trebuia să se prezinte la termenele de judecată din procesul penal pentru a-și dovedi nevinovăția.
Suma de 6300 euro ( 700 euro x 9 luni ) reprezintă veniturile pe care reclamantul le-ar fi realizat pe perioada lipsirii de libertate în mod nelegal, beneficiu nerealizat de victimă ca urmare a acestei fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii, fiind cunoscut că principiul general este acela al reparării integrale a prejudiciului cauzat de fapta ilicită, nu numai prejudiciul efectiv, ci și beneficiul nerealizat de victima faptei ilicite.
În ceea ce privește daunele morale, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 lei RON, plus dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data plății, având în vedere trauma psihică și suferințele fizice prin care a trecut reclamantul și familia sa de-a lungul celor 279 de zile de privare de libertate în mod nelegal, dar și pe parcursul celor 3 ani și jumătate cât a durat procesul penal, precum și consecințele produse asupra persoanei și familiei sale, suma solicitată fiind pe deplin justificată.
A menționat reclamantul că daunele morale sunt datorate ca urmare a îndelungatei perioade în care a fost privat de un drept fundamental, dreptul la libertate individuală, recunoscut ca atare prin art.23 din Constituția României, drept inalienabil al ființei umane și o valoare primordială într-o societate democratică, iar suferința sa și a familiei a fost accentuată de următoarele aspecte:
- larga mediatizare a arestării sale și a procesului penal în care era acuzat de omor, imaginile în care reclamantul este plimbat cu cătușe la mâini apărând în foarte multe ziare, inclusiv la televiziuni, fiind redate și declarații ale organelor de urmărire penală în sensul vinovăției sale și a caracterului nesincer al declarațiilor, deși trebuia să se bucure de prezumția de nevinovăție, iar urmărirea penală ar fi trebuit să aibă un caracter nepublic, în nici un caz să fie atât de publică.
- infracțiunea de care era acuzat – omor calificat – una din cele mai grave infracțiuni și cel mai drastic pedepsite în Codul penal, pedeapsa prevăzută de lege fiind închisoarea între 15 și 25 de ani iar gândul la această posibilă pedeapsă, la durata pentru care putea fi lipsit de libertate deși era nevinovat, întărite și de condamnarea în primă instanță la 20 de ani de închisoare au accentuat permanent trauma psihică a reclamantului și familiei sale, acuzația de omor afectând viața socială a tuturor membrilor familiei.
- vârsta fragedă la care reclamantul a fost smuls din mediul familial și plasat în mediul penitenciar alături de adevărați infractori, cu adevărat periculoși, respectiv 18 ani – elev -, impactul psihic asupra reclamantului care abia ieșise din minorat fiind unul foarte puternic .
- tratamentul la care a fost supus de către unii deținuți – reclamantul fiind ars cu țigara, bătut sau curentat pentru amuzamentul acestora, aspecte pe care însă nu le-a putut relata în timpul privării de libertate tocmai pentru a nu primi un tratament și mai dur din partea deținuților, în acest mediu funcționând foarte eficient „legea tăcerii”.
- situația concretă a mediului penitenciar din România, care este suprapopulat, condițiile fiind improprii, având în vedere numărul deținuților la suprafața alocată, igiena necorespunzătoare, plasarea deținuților fumători alături de cei nefumători.
A mai precizat reclamantul că i-a fost încălcat dreptul de a nu fi supus unui tratament inuman și degradant, ceea ce a cauzat evident și suferințe fizice, nu numai psihice:
- pierderea unor probe de la dosarul penal, absența unor probe esențiale de la dosarul
de urmărire penală, probe care au fost solicitate primei instanțe, însă respinse cu o motivare superficială, acestea reprezentând și încălcarea dreptului la un proces echitabil și o accentuare a suferinței psihice prin prelungirea nejustificată a privării nelegale de libertate și diminuarea șanselor de a-și dovedi nevinovăția, dovada fiind însăși condamnarea dată de Tribunalul Gorj la 20 de ani de închisoare.
Reclamantului și membrilor familiei sale ( mamă, soră, cumnat ) le-au fost lezate în mod evident onoarea și demnitatea prin acuzația de omor calificat, prin arestarea preventivă, toate accentuate de larga mediatizare în presă.
O altă consecință asupra familiei a fost înrăutățirea situației materiale și a condițiilor de trai deoarece toate economiile ce erau destinate extinderii locuinței au fost alocate pentru cheltuieli în procesul penal, onorarii avocat, inclusiv transport și alte cheltuieli conexe pentru cele 20 de termene în primă instanță la Tribunalul Gorj, 8 termene în apel la Curtea de Apel C. și 4 termene în recurs la ÎCCJ București. Se mai adaugă deplasări la locul de detenție pentru a fi aduse pachete sau la Curtea de Apel C. pentru recursurile exercitate împotriva luării, prelungirii, menținerii și verificării legalității măsurii arestării preventive a arestării.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art.504-506 Cod procedură penală, art.3, 5 și 6 CEDO.
La cerere, reclamantul a anexat următoarele înscrisuri: articole de presă privind „criminalul” din R. și „vinovăția” acestuia, fotografii ale acestuia din presă cu cătușe la mâini, sentința penală definitivă, extras din decizia Curții de Apel C., încheierea de revocare a măsurii preventive a arestării, încheierea prin care a fost respinsă cererea de administrare a probei privind audierea CD-urilor ce conțineau convorbirile purtate între cei patru suspecți inițiali în arestul IPJ Gorj, extrase de pe portalul instanțelor de judecată, extras din expertiza ADN, rezultatele unor investigații și documente ale ANP privind condițiile din penitenciare, unele dintre acestea cu referire expresă la Penitenciarul pentru minori și Tineret C., expunerea de motive a legii privind amnistia și grațierea declarații în presă ale reprezentanților ANP, adeverința nr.1250/11.06.2012, caracterizare, proces verbal nr._/04.12.2006, fotografii privind condițiile de locuit, carte de identitate, chitanțe privind onorarii avocat, practică judiciară, împuternicire avocațială și chitanță privind plată onorariu avocat.
Prin rezoluția din 21.01.2014, s-a dispus comunicarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul I. M. C. către pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, iar la data de 06.02.2014, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj în numele și pentru S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Cu privire la solicitarea reclamantului de a obliga pârâtul la plata echivalentului în lei a sumei de 6300 euro reprezentând beneficiu nerealizat de reclamant prin imposibilitatea de a obține venituri din munca pe care ar fi putut să o presteze în agricultură, în străinătate, pe perioada lipsirii de libertate în mod nelegal s-a arătat că prejudiciul real adus victimei prin neexecutarea meseriei în agricultură nu poate fi probat de reclamant.. Desfășurarea acestei activități în agricultură, ca muncitor necalificat, nu permite determinarea cu exactitate a veniturilor care ar fi putut fi realizate, întrucât veniturile obținute din aceste activități, în lipsa unui contract de muncă, au caracter aleatoriu.
S-a învederat că este imposibil de determinat veniturile pe care le obținea victima înainte de condamnare în lipsa unui contract de muncă, afirmațiile neprobate cu privire la venitul obținut ca muncitor necalificat în G. nefiind suficiente pentru a se acorda despăgubirile pretinse.
În ceea ce privește daunele morale în cuantum de 1.000.000 RON, solicitate de reclamant s-a arătat faptul că literatura de specialitate și ÎCCJ a statuat că la stabilirea prejudiciului trebuie avute în vedere o . criterii, cum ar consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația materială, familială, profesională și socială.
Pentru ca instanța să poată aplica aceste criterii, apare necesar ca cel ce pretinde daune morale să producă un minim de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile patrimoniale ocrotite prin Constituție i-au fost afectate prin măsura preventivă ilegală și pe cale de consecință să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul, acestea neputând excede noțiunii de „satisfacție echitabilă” consacrată de practica Curții Europene în aplicarea art.50 din CEDO.
Prin prisma dispozițiilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, se reține că art.5 paragraful 5 este respectat atunci când normele interne permit celui în cauză să ceară o reparație ca urmare a unei privări de libertate care a fost distrusă în condiții contrare dispozițiilor paragrafelor 1, 2, 3 și 4. Dar această împrejurare nu interzice statelor contractante să supună acordarea unei indemnizări, în situația dată, dovezii ce trebuie făcută de cel interesat a suferirii unui prejudiciu, rezultat din această încălcare ; aceasta pentru că, în domeniul art.5 paragraful 5 calitatea de victimă este de conceput chiar în absența unui prejudiciu, dar nu există obligație de reparație, fără să existe prejudiciu material ori moral ce are a fi reparat.
În ceea ce privește întinderea prejudiciului material, o deosebită importanță trebuie acordată mijloacelor de probă printre care se numără și expertiza atunci când este necesară precizarea unei împrejurări de fapt care necesită o evaluare de specialitate.
În lipsa unei cuantificări certe a prejudiciului material suferit, instanța europeană a respins aceste pretenții . ( Hotărârea din 9 decembrie 1994 privind Rafinăriile grecești Stran și Stratis Andreadis împotriva Greciei ).
A acorda despăgubiri materiale într-un cuantum care depășește prejudiciul moral suferit, echivalează cu lipsirea de finalitate a acestei instituții și transformarea ei într-un mijloc de câștig nemeritat. Îndemnizația trebuie astfel stabilită, încât să fie justă, rațională, echilibrată, adică trebuie stabilit cuantumul ei în așa fel încât să asigure efectiv o compensare suficientă, iar nu exagerată, a prejudiciului moral cauzat.
S-a mai precizat că în acest sens, se regăsește la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție repere de apreciere a prejudiciului moral:
a). „la evaluarea întinderii despăgubirii pentru prejudiciul moral suferit prin arestarea nelegală, instanța - statuând în echitate - a avut în vedere, în principal, criterii referitoare la: suferințele fizice și psihice, expunerea la disprețul public,, atingerea gravă adusă onoarei și demnității persoanei, afectarea gravă adusă onoarei și demnității persoanei, afectarea gravă a prestigiului profesional al reclamantului, precum și a personalității sale morale „ (Decizia nr.4286/2004) ;
b). „datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă, în bani a daunelor morale nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt.
Astfel, nu poate fi susținută ideea unui prejudiciu efectiv și a beneficiului nerealizat în cazul daunelor morale, unde prejudiciul se localizează la nivelul valorilor personalității umane al suferințelor fizice și psihice.
Criteriile legale se regăsesc în dispozițiile art.505 alin.1 Cod procedură penală și au avut în vedere durata privării de libertate, consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate. ( Decizia nr.1481/2008 ).
În evaluarea prejudiciului moral, trebuie respectat criteriul echității, echitatea nefiind un concept juridic, înclinând mai mult spre moralitate. Terminologic, ea este tot dreptate, dar nu una statuată, ci venită dintr-o convingere interioară, de aceea apelează mai mult la etică decât la exterioritatea normei juridice. Echitatea este nota de umanitate adusă dreptului, ea este expresia conștiinței. Respectarea acestui criteriu se impune, pentru motivul că suma de bani acordată cu scopul acoperirii prejudiciului moral, trebuie să fie justă, echitabilă și nu exagerată, ținându-se cont de criteriul gravității prejudiciului moral.
Apreciind în concret gravitatea prejudiciului moral, se poate spune că un prejudiciu moral grav este atunci când constă în alterarea gravă a integrității fizice sau mentale a persoanei vătămate, a capacității sale de muncă, sau atunci când este extrem de importantă valoarea morală căreia i se aduce atingere.
Referitor la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum este prevăzut acest principiu prin art.14 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudența sa constantă, în raport de circumstanțele cauzei, a adoptat o poziție moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparație morală. Astfel, cu titlu de exemplu, se invocă cauza Țară L. împotriva României, prin care s-a stabilit cu titlu de reparație morală suma de 1.000 euro, cauza T. împotriva României, în care suma cu titlu de reparație morală este de 1.600 euro, cauza O. împotriva României prin care suma de 1.000 euro a fost acordată cu titlu de reparație morală.
S-a mai menționat în întâmpinare că se solicită ca instanța de judecată să aprecieze și să cenzureze cuantumul pretențiilor reclamantului, întrucât consideră că valoarea acestora este mult prea mare, justa despăgubire a persoanelor îndreptățite neputându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei în dauna Statului R..
În ceea ce privește obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată suportate în procesul penal, s-a învederat instanței faptul că dispozițiile Codului de procedură penală asigură suficiente garanții pentru ca în cadrul procedurii penale o parte diligentă să-și poată recupera cheltuielile judiciare suportate. Astfel, reclamantul putea solicita cheltuielile suportate în cursul procesului penal în dosarul în care s-a dispus măsura achitării.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, s-a solicitat respingerea ca neîntemeiat, având în vedere că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art.453 alin. 1 Cod procedură civilă. Conform acestor prevederi, partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă prin aceasta trebuie ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpă procesuală sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste cheltuieli. O altă condiție care trebuie îndeplinită pentru a se acorda cheltuielile de judecată, este ca partea care le solicită să fi câștigat în mod irevocabil procesul, ori în situația de față nu se încadrează în această categorie.
De asemenea, nici aspecte privind reaua credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu pot fi reținute în sarcina pârâtului, pentru ca să fie obligați la plata cheltuielilor de judecată.
Față de aceste motive, s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
La data de 21 februarie 2014, reclamantul a răspuns la întâmpinarea pârâtului solicitând admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.
Susținerile pârâtului în sensul de a fi respinse capetele de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal și a celor efectuate în prezentul proces civil sunt neîntemeiate. Se argumentează că dispozițiile Codului de Procedură Penală asigură suficiente garanții pentru ca în cadrul procedurii penale o parte diligentă să-și poată recupera cheltuielile judiciare suportate, fără însă a se aminti și eventual comenta dispozițiile respective.
Acestea erau reprezentate la acel moment de art.193 alin.5 Cod Procedură Penală care prevedea că „în caz de achitare, partea vătămată, este obligată să plătească inculpatului și părții responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceștia, în măsura în care au fost provocate de partea vătămată”. Având în vedere condițiile textului legal, este evident că aceste cheltuieli nu puteau fi acordate în procesul penal.
Textul impune acordarea acestor cheltuieli de către partea vătămată numai dacă au fost provocate de aceasta, ori, în speță, cheltuielile judiciare făcute de inculpat nu au fost provocate de partea vătămată. Aceste cheltuieli judiciare pot fi recuperate numai prin această acțiune, reprezentând evident o daună materială cauzată victimei erorii judiciare, existând legătură de cauzalitate între faptul ilicit cauzator de prejudicii și prejudiciu, deoarece aceste cheltuieli judiciare au fost provocate tocmai de declanșarea procedurilor judiciare penale împotriva sa.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată în prezentul dosar, s-a apreciat că acestea se acordă în temeiul art.453 Cod procedură civilă potrivit cărora singura condiție pentru acordarea cheltuielilor de judecată este ca partea care le solicită să fi câștigat procesul ( a pierde procesul înseamnă „culpa procesuală„ a celui obligat la aceste cheltuieli ). Partea care câștigă procesul nu este obligată să solicite cheltuielile de judecată pe cale separată ci, evident poate să facă acest lucru în cadrul procesului civil, instanța pronunțându-se asupra acestui capăt de cerere odată cu fondul.
În ceea ce privește susținerea pârâtului în sensul că nu se poate proba prejudiciul invocat drept beneficiu nerealizat de reclamant prin imposibilitatea de a obține venituri din munca pe care ar fi putut să o presteze în agricultură în străinătate, pe perioada lipsirii de libertate în mod nelegal, 07.07._11, se afirmă de către reclamant că aceasta este puțin prematură, întrucât s-a solicitat proba cu martori cu care să probeze această susținere, urmând ca instanța să decidă în urma administrării probatoriului.
Totodată, s-a considerat că prin înscrisurile depuse dar și prin martorii ce vor fi audiați, există suficiente argumente și indicii din care să rezulte măsura în care drepturile reclamantului, nu neapărat patrimoniale cum susține pârâtul, au fost afectate, astfel încât instanța de judecată să aprecieze în mod corespunzător cuantumul daunelor morale. În ceea ce privește jurisprudența CEDO invocată de pârât se precizează că daunele morale acordate de Curte prin aceste hotărâri nu vizează/nu sunt determinate de erori judiciare, ca în speța de față. În consecință, simpla calificare a despăgubirilor acordate de CEDO drept daune morale nu poate duce la concluzia că ar exista identitate inclusiv în ceea ce privește cauza juridică a acordării despăgubirilor. Prejudiciul invocat de reclamant nu se limitează la încălcarea art. 3 și 6 din Convenție. Încălcarea acestor drepturi fundamentale ale omului reprezintă doar o componentă a numeroaselor drepturi încălcate ca urmare a privării de libertate în mod nelegal.
În concluzie, reclamantul își menține cele arătate prin acțiune, și cu precizarea că pârâtul neagă existența oricărei suferințe a reclamantului și a familiei sale, pe parcursul procesului penal și a celor 279 de zile de privare de libertate în mod nelegal, considerând că daunele morale solicitate nu sunt cu nimic exagerate.
Și-a întemeiat răspunsul la întâmpinare pe dispozițiile art.504-506 Cod procedură penală și art.3, 5 și 6 CEDO.
În ședința publică din data de 26 martie 2014, reclamantul I. M. C., prin apărătorul ales a solicitat, în dovedirea pretențiilor solicitate, încuviințarea probei cu înscrisuri respectiv cele anexate cererii de chemare în judecată și probei testimoniale cu martori pentru a dovedi atât pretențiile materiale cât și cele morale pentru repararea prejudiciului cauzat prin erori judiciare, în acest sens fiind ascultați numiții Bucșenaru G. C., A. A., F. A. N. și O. P. A..
În ședința publică din data de 22 mai 2014, apărătorul reclamantului a depus la dosar decizia penală nr.571 din data de 11 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosar nr._ prin care a fost revocată măsura arestării preventive în întregul acesteia și decizia penală nr.362 din 29 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosar nr._/95/2010 în întregul acesteia prin care în baza art.11 punctul 2 lit.a C.pr.pen. rap. la art.10 lit.c C.pr.pen., a fost achitat inculpatul I. M. C..
Tot în aceeași ședință publică, instanța a apreciat necesar a fi depusă la dosar încheierea prin care a fost luată măsura arestării inculpatului I. M. C. la propunerea Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj în cursul urmării penale, încheierea prin care s-a respins recursul împotriva măsurii arestării preventive a inculpatului în situația în care s-a declarat recurs, încheierile prin care a fost prelungită măsura arestării preventive pe parcursul procesului până la revocarea măsurii, în măsura în care s-a solicitat prelungirea precum și declarația luată învinuitului (inculpatului) I. cu prilejul arestării acestuia, iar pentru termenul de judecată din data de 19 iunie 2014, au fost depuse înscrisurile solicitate din oficiu de către instanță.
Prin sentința civilă nr.114 din 19 iunie 2014, pronunțată de Tribunalul Gorj - Sectia I Civilă, în dosar nr._, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul I. M. C., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice București.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5000 lei reprezentând cheltuieli de judecată ocazionate cu desfășurarea procesului penal, sumă ce urmează a fi actualizată în raport cu rata inflației până la data plății efective.
S-au respins petitele ce au ca obiect despăgubiri civile și daune morale, precum și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată ca nedovedită.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
Cele trei cereri au fost analizate punctual conform considerentelor ce vor urma:
În urma examinării înscrisurilor de la dosarul cauzei, instanța a constatat că reclamantul a fost cercetat în stare de arest preventiv pentru infracțiunea de omor, prevăzută și pedepsită de art. 174 alin.1, art. 175 lit. i Cod Penal, asupra victimei Ciuteanu N., la data de 08.07.2010 reclamantul fiind arestat preventiv pe o perioadă de 29 de zile, prin încheierea cu nr. 53 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul cu nr._, fila 181.
Măsura arestului preventiv a fost prelungită până la data trimiterii în judecată a aceluiași reclamant prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Tg-J., ulterior în cursul cercetării judecătorești a fost menținută până la data de 11.04.2011, dată la care în urma recursului declarat de reclamant s-a dispus punerea de îndată în libertate a acestuia de sub puterea mandatului de arestare preventivă cu nr. 23 din 09.07.2010 emis de Tribunalul Gorj.
În urma soluționării pe fond a cauzei penale prin sentința penală cu nr. 197/15.11.2011 a fost condamnat inculpatul ( reclamant în cauza de față) în temeiul art. 174 alin.1, art.175 lit.i) Cpen., la 20 de ani închisoare și 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor civile prevăzută de art. 64 alin.1, teze a II-a și lit.b) Cod penal, în baza art.71 Cod P. a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor civile prevăzute de art. 64 alin.1, teza a II –a li lit.b) Cod Penal, în temeiul art. 88 Cpen s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului reținerea și arestul preventiv începând cu data de 07.07.2010 până la data de 11.04.2011, în baza art. 14 raportat la art.346 Cprpen a fost obligat inculpatul la câte 10.000 lei despăgubiri morale pentru fiecare dintre cele trei părți civile. A fost obligat același inculpat la o rentă globală în cuantum de 1400 lei pentru fiecare dintre părțile civile și o rentă periodică lunară în cuantum de 80 lei pentru fiecare din acestea începând cu data pronunțării și până la încetarea stării de nevoie, dar nu mai târziu de vârsta de 25 de ani, a fost respinsă cererea părților civile privind acordarea de despăgubiri materiale. În temeiul art. 191 alin.1 Cprpen a fost obligat același inculpat la 13.500 lei cheltuieli judiciare statului din care suma de_ lei cheltuieli judiciare efectuate la urmărirea penală și 800 lei onorariul avocat oficiu desemnat conform disp. art. 174 alin.3 Cod Penal.
Împotriva sentinței penale menționate a formulat apel reclamantul (inculpat în cauza penală) iar prin decizia penală cu nr. 362/29.11.2012 a fost admis apelul inculpatului, a fost respins ca nefondat apelul Parchetului declarat împotriva aceleiași sentințe penale, desființată în totalitate sentința penală și rejudecând, în temeiul art. 11 pct.2 lit.a) Cprpen raportat la art.10 lit.c) Cprpen a fost achitat inculpatul pentru infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 174 -175 lit. a) și i) Cod Penal. Decizia cu nr. 362/2012 pronunțată de Curtea de Apel C. a fost menținută prin decizia cu nr. 3419/05.11.2013 pronunțată de ÎCCJ în dosarul nr._ .Au fost respinse acțiunile civile formulate în procesul penal de părțile civile, constatându-se că inculpatul a fost arestat în cauză de la data de 07.07.2010 la data de 01.04.2011.
Prima instanță a făcut trimitere la toate încheierile de prelungire a măsurii arestării preventive și a reținut că din considerentele acestora rezultă legalitatea acestei măsuri, motiv pentru a dispus respingerea petitului privind acordarea daunelor morale.
Referitor la despăgubirile materiale reprezentând beneficiul nerealizat de reclamant prin imposibilitatea obținerii venitului din munca pe care ar fi putut-o presta în străinătate, instanța a respins această cerere ca nedovedită, făcând trimitere în acest sens la depozițiile de martori.
A admis în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în raport de dovezile depuse la dosarul cauzei, obligând în acest sens pârâtul la plata sumei de 5000 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice C. – Administrația Județeană A Finanțelor Publice Gorj.
În motivarea apelului, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice în numele și pentru S. R. prin Direcția Generală Regională A Finanțelor Publice C. – Administrația Județeană A Finanțelor Publice Gorj a susținut că în mod greșit a fost obligat la cheltuielile de judecată avansate de reclamantul I. M. C. în cursul procesului penal.
Precizează pârâtul că atâta vreme cât instanța de fond respinge capetele de cerere cu privire la acordarea de despăgubiri civile și daune morale întemeiate pe eroare judiciară, în mod greșit admite capătul de cerere cu privire la cheltuielile de judecată, cu atât nai mult cu cât în cursul procesului penal S. R. nu a avut nicio calitate.
Reclamantul I. M. C. în apelul declarat a arătat că a fost privat de libertate în mod nelegal în perioada 07.07._11, sub acuzația de omor calificat, infracțiune prevăzută și sancționată de art. 174-175 lit. a și i C.pen. și, deși fusese revocată măsura arestării preventive de către Curtea de Apel C. încă din data de 11.04.2011 prin decizia nr. 571/11.04.2011 cu motivarea că nu mai subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive și nu au apărut temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, nemaiexistând indicii temeinice de comitere a faptei de către acesta, Tribunalul Gorj, prin sentința nr.197/15.11.2011 a dispus condamnarea la 20 de ani închisoare și la 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 teza a Ii-a și lit. b C.pen., a aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii acestor drepturi, inculpatul fiind obligat la daune morale, rentă globală și rentă lunară către părțile civile și la cheltuieli judiciare către stat.
Reclamantul invocă incidența dispozițiilor art. 504 alin. 2 C.proc.pen. potrivit cărora s are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
In ceea ce privește felul și întinderea reparației, art. 505 impunea să se țină seama de durata privării de libertate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, reparația constând in plata unei sume de bani, din însăși denumirea Capitolului IV rezultând că se repară atât pagubele materiale, cât și daunele morale generate de privarea de libertate în mod nelegal.
Prin decizia civilă nr.4631/26 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel C. au fost admise ambele apeluri, a fost anulată sentința civilă nr.114/19 iunie 2014 pronunțată de Tribunalul Gorj, a fost reținută cauza spre rejudecare, fixându-se termen în acest sens la 21 ianuarie 2015.
Soluția pronunțată de tribunal este nelegală, întrucât indiferent de modificarea în timp a conținutului art.539 cod procedură penală, examinat cronologic și restrictiv de către prima instanță, scopul urmărit constant prin acest text de lege este acela de materializare a principiului constituțional potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale.
Astfel, potrivit art.539 C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei și persoana care în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art.10 alin. (1) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzuta în art.10 alin. (1) lit j).
Din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, textele de lege care vizează drepturi și garanții care fac obiectul de reglementare al acestei convenții se interpretează în conformitate cu dispozițiile acesteia, potrivit principiului preeminenței dreptului internațional, consacrat de dispozițiile art. 11 și ale art. 20 din Constituția României.
Or, dreptul la libertate și siguranță este garantat de art. 5 din Convenție, care în par. 1 lit. c) prevede că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazului în care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii în fața autorității judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o acțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.
Dreptul la despăgubiri în situația lipsirii nelegale de libertate este garantat, de asemenea, de art. 5 paragraful 5 din Convenție, care condiționează acordarea de despăgubiri doar de existența unei arestări nelegale, fără a fi necesară o hotărâre judecătorească anterioară prin care să se constate nelegalitatea reținerii sau arestării.
Caracterul nelegal al privării de libertate a reclamantului și a restrângerii libertății acestuia, se evaluează prin prisma soluției finale pronunțate în cauza penală în care s-au luat aceste măsuri, soluționată prin hotărârea de casare a hotărârii de condamnare, restituirea cauzei la procuror pentru reluarea cercetărilor, în care s-a dispus scoaterea reclamantului de sub urmărire penală.
Așadar, chiar dacă la momentul luării acestor măsuri, întemeiate pe dispozițiile procesual penale existente, existau temeiurile/indiciile care justificau adoptarea privării de libertate - în privința punerii în executare a mandatului de executare a pedepsei închisorii, urmare a rămânerii definitive a hotărârii penale e condamnare, respectiv indiciile care să justifice măsura interzicerii de a părăsi țara - finalizarea procedurii penale a condus la concluzia lipsei vinovăției penale a reclamantului în săvârșirea faptelor reținute ca infracțiuni.
Or, tocmai reliefarea unor asemenea împrejurări, deschid dreptul persoanei la reclamarea prejudiciului suferit ca urmare a privării și restrângerii de libertate.
În cauza dedusă judecății, în mod greșit s-a analizat aplicarea art.539 cod procedură penală, prin raportare la caracterul legal al privării de libertate dispusă prin încheierile ce au făcut obiectul controlului judiciar, acte procesuale în care măsura arestării preventive a fost justificată de îndeplinirea condițiilor prevăzute de art.143 cod procedură penală și prin faptul că instanța penală care a pronunțat hotărârea nu a stabilit caracterul nelegal al măsurii arestării preventive, fără a se avea în vedere soluția finală de achitare a inculpatului, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
S-a statuat eronat că soluția pe care instanța penală o dispune în fond asupra acuzației penale aduse inculpatului nu poate conduce la concluzia că instanța penală a dispus în această cauză o hotărâre nelegală sau că a încălcat în final dispozițiile art.5 din CEDO.
Apreciindu-se greșit pe baza argumentelor mai sus menționate că petitul privind daunele morale nu se justifică, tribunalul nu a cercetat cauza sub acest aspect, criticile reclamantului fiind întemeiate în această privință.
Or, soluția ce se impune în atare situație, este de admitere a ambelor apeluri având în vedere trăsătura comună privind aplicarea art.539 cod procedură penală și a criticilor asemănătoare formulate de ambele părți, anularea sentinței și reținerea cauzei spre rejudecare, fixându-se termen în acest sens la 21 ianuarie 2015.
Cu ocazia rejudecării se vor avea în vedere toate criticile formulate în apeluri.
Rejudecând acțiunea prin prisma dispozițiilor legale incidente, Curtea constată următoarele:
Instanțele au fost investite cu o acțiune în despăgubiri, întemeiate pe art.504 Cod procedură penală, pentru angajarea răspunderii patrimoniale a statului în vederea reparării erorii judiciare, reclamantul fiind privat de libertate în perioada 07.07.2010 – 11.04.2011, pentru infracțiunea de omor, prevăzută și pedepsită de art.174 alin.1, art.175 lit.i Cod penal asupra victimei Ciuteanu N..
Soluția adoptată inițial de instanța de fond, de condamnare la 20 de ani închisoare și 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor civile a fost desființată în apel și în urma rejudecării, prin decizia penală 362/29.11.2012 a Curții de Apel C., a fost admis apelul inculpatului I. M. C., reclamant în acțiunea dedusă judecății, și rejudecând cauza, în temeiul art.11 pct.2 lit.a Cod procedură penală raportat la art.10 lit.c Cod procedură penală, a fost achitat inculpatul pentru infracțiunea de omor prevăzută de art.174-175 lit.a, i, Cod procedură penală.
Decizia penală nr.362/2012 pronunțată de Curtea de Apel C. a fost menținut prin decizia 3429/05.11.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul_ .
Au fost respinse acțiunile civile formulate în procesul penal de părțile civile, constatându-se că inculpatul a fost arestat în cauză de la 07.07.2010 la 01.04.2011.
Întrucât acțiunea dedusă judecății a fost promovată la 20.01.2014, potrivit art.3 din Legea 76/2012, în cauză sunt aplicabile dispozițiile Noului cod de procedură civilă, ceea ce conduce la ideea că referirile pârâtului Statului R. la prevederile art.274vor fi înțelese ca referitoare la prevederile codului de procedură actual, respectiv 453 Noul cod de procedură civilă.
Cum în luna ianuarie 2014 nu era în vigoare noul cod de procedură penală, iar faptele reclamante prin acțiune sunt produse anterior anului 2011, în virtutea Noului cod civil, legea aplicabilă pe fond o constituie codul civil de la 1864 și prevederile art.504 Cod procedură penală de la 1968, principiul aplicabil fiind al aplicării legii în vigoare la data producerii faptelor.
Curtea apreciază că acțiunea reclamantului este întemeiată în parte pentru repararea prejudiciului moral suferit de reclamant pentru arestarea sa; în speță fiind incidente atât dispozițiile art.504 Cod procedură penal, art.998-000 Cod civil, art.23 și 52 alin.3 din Constituție, art.5 și 7 din CEDO.
Astfel obligația statului de a repara prejudiciile cauzate prin erori judiciare nu trebuie circumscrisă, numai dispozițiile art.504 Cod procedură penală, acesta constituind doar textul de lege cel mai des invocat în practică și aplicabil în condițiile în care persoana față de care a fost luată măsura privativă de libertate a fost ulterior achitată în urma judecării procesului penal.
Potrivit art.504 alin.1 Cod procedură penală „Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare”.
Așadar, în primul rând trebuie să existe o hotărâre definitivă de condamnare, rezultând „per a contrario” că nu poate constitui temei pentru exercitarea unei asemenea acțiuni o hotărâre de condamnare care nu este definitivă și care poate fi criticată prin intermediul căilor legale de atac.
Obligația de reparație este stabilită constituțional prin art.52 alin.3, iar prin decizia 45/1998 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial 182/18 mai 1998), s-a decis că textul este constituțional în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute de text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesul penal.
Deși la data respectivă erau în vigoare dispozițiile art.48 în redactarea Constituției, anterioară revizuirii prin Legea 428/2003, dispoziția este identică celei în prezent în materia ce privește speța. Concluzia desprinsă din analiza art.52 alin.3 din Constituție și din practica instanței constituționale este aceea că statul are obligația de a repara orice prejudiciu suferit de cel care este arestat sau deținut cu încălcarea dispozițiilor legale în materie.
Libertatea individuală constituie un drept fundamental al omului garantat constituțional prin art.23 și reglementată de art.5 din Convenție.
În speță se constată că au fost respectate dispozițiile Codului de procedură penală și art.5 din CEDO privind luarea măsurii arestării preventive a reclamantului precum și dispozițiile referitoare la prelungirea măsurii arestării preventive, însă la finalul procesului penal s-a dispus achitarea, ceea ce echivalează cu stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate, în acest sens fiind dispozițiile art.504 alin.3 pct.4 Cod procedură penal.
Astfel, potrivit art.504 alin.2 și alin.3 Cod procedură penală, are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cuprinsul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de liberate în mod nelegal, trebuie stabilită după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art.10 alin.1 lit.j ori prin hotărâre definitivă de revocare a măsurii privative sau restricției de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art.10 alin.1 lit.j.
Din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenției pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, textele de lege care vizează drepturi și garanții care fac obiectul de reglementare al acestei convenții se interpretează în conformitate cu dispozițiile acesteia, potrivit principiului preeminenței dreptului internațional, consacrat de dispozițiile art.11 și 20 din Constituția României.
Or, dreptul la libertate este garantat de art.5 paragraful 1 din Convenție, care prevede situațiile în care se poate dispune lipsirea de libertate, iar art.5 paragraful 5 condiționează acordarea de despăgubiri doar de existența unei arestări nelegale, fără a fi necesară o hotărâre judecătorească anterioară prin care să se constate nelegalitatea reținerii sau arestării.
În cauză caracterul nelegal al privării de libertate a reclamantului se apreciază prin prisma soluției finale de achitate a inculpatului, ca urmare a unei alte stări de fapt ce a rezultat din probele administrate, astfel că nu era necesar ca instanța penală să se pronunțe asupra nelegalității măsurii arestării preventive cum a reținut prima instanță.
Reglementarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale trebuie completată cu art.3 din protocolul 7 la CEDO, care stabilește că atunci când o hotărâre este ulterior anulată, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare de statul respectiv.
Din analiza reglementărilor mai sus menționate rezultă că răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare în raport cu victima prejudiciată revine în mod direct și nemijlocit statului care are obligația de a repara orice prejudicii suferite de cel care este arestat sau deținut cu încălcarea dispozițiilor legale în materie.
Întrucât art.504 alin.1 și 2 Cod procedură penală nu stabilește categoriile de pagube care pot fi reparate pentru condamnarea nelegală se aplică principiul general al reparației integrale a prejudiciilor stabilit prin art.998 -999 Cod civil, care include atât prejudiciile materiale cât și cele morale.
Acțiune promovată de reclamant face parte din acțiunile ce reclamă răspunderea civilă delictuală, iar cadrul special al acțiunii este dat de dispozițiile art.504 Cod procedură penală, art.5 pct.5 din CEDO, art.3 din Protocolul 7 adițional la CEDO și art.52 alin.3 din Constituție.
Potrivit art.505 Cod procedură penală „ La stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate precum și de consecințele asupra persoanei ori familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă”.
Asemenea consecințe pot fi durerile fizice și psihice, atingerile aduse onoarei, cinstei, demnității, prestigiului sau reputației unei persoane, nu pot fi evaluabile în bani, deci au conținut neeconomic și se numesc prejudicii nepatrimoniale iar pentru acoperirea lor se acordă daune morale.
Deși cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere ca urmare a aplicării criteriilor la consecințele negative suferite de cel în cauză în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, etc.
În speța dedusă judecății este evident că reclamantul a suferit o traumă emoțională, timp de 279 zile, adică 9 luni cât a fost arestat, fiind lipsit de dreptul la libertate, obligat să suporte rigorile unei anchete penale la o vârstă fragedă de numai 18 ani.
În toată această perioadă reclamantul a suferit un prejudiciu de imagine ca urmare a a mediatizării în presa locală, dovedită cu extrasele din publicațiile gorjene, mediatizarea prin televiziune, imaginile în care reclamantul era plimbat cu cătușe la mâini l-au expus pe acesta la disprețul public, comunitatea locală fiind influențată negativ de faptul arestării sale.
Toate aceste aspecte au avut un impact negativ asupra familiei reclamantului și vor constitui mult timp pentru reclamant o anatemă care îi va îngreuna integrarea în societate, angajarea într-un loc de muncă, întrucât va fi privit cu suspiciune de către oameni.
Dincolo de aceste aspecte Curtea trebuie să respecte principiul proporționalității cu luarea în considerare a practicii supreme în materie, a practicii CEDO, să asigure repararea integrală a prejudiciului, în speță neexistând aspecte deosebite care țin de alterarea integrității fizice și psihice, a capacității de muncă ori de deteriorarea statutului său social.
Statuând în echitate, astfel cum este prevăzut acest principiu în art.14 din Convenție,. având în vedere circumstanțele particulare ale speței, Curtea apreciază că suma de 5000 lei pentru fiecare lună de detenție este suficientă, fiind proporțională cu prejudiciul suferit, rezultând 45.000 lei pentru cele 9 luni de arest preventiv, precum și o compensare de 4500 lei pe an, adică 15.000 lei pentru 3 ani și jumătate cât a durat procesul.
La acordarea compensației pentru durata procesului, Curtea are în vedere practica în materie CEDO (cauza B. contra României, hotărârea din 26 ianuarie 2010).
În concluzie, valoarea totală a prejudiciului moral ce urmează a fi acordat este de 60.000 lei reținându-se că aceste daune nu constituie un mijloc de îmbogățire fără just temei, însă la stabilirea sumei Curtea are în vedere și poziția moderată a CEDO în cauza similare.
Cererea de acordare a daunelor materiale formulată are două componente, respectiv suma de 6300 Euro ce reprezintă beneficiul nerealizat de reclamant prin imposibilitatea de a obține venituri din munca pe care ar fi putut să o presteze în agricultură în străinătate pe perioada arestării și cheltuielile de judecată suportate în procesul penal cu onorariul de avocat.
Evaluând probatoriul testimonial administrat, Curtea constată că nu s-a probat de reclamant că desfășurarea unei activități în agricultură, în G., ca muncitor necalificat permitea determinarea cu exactitate a veniturilor care ar fi putut fi realizate, în perioada arestării, întrucât veniturile din agricultură, în lipsa unui contract de muncă încheiate cu statul elen, au caracter aleatoriu.
Nu s-a făcut dovada de către reclamant cu înscrisuri că acesta a părăsit țara, situația în care cererea privind acordarea sumei de 6300 Euro reprezentând beneficiul nerealizat, urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.
Curtea urmează să admită cererea privind obligarea Statului R. la plata sumei de 5000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată avansate de reclamant în procesul penal, precum și la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată suportate de reclamant în prima instanță, în raport de înscrisurile depuse în cauză, temeiul legal reprezentându-l art.193 alin.6 Cod procedură penală și art.453 Noul Cod de procedură civilă.
Astfel potrivit art.193 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare realizate în dosarele penale sunt in sarcina inculpatului sau a părții vatamane, după cum în cauza s-a pronunțat sau nu o soluție de condamnare sau de achitare, iar potrivit art.193 alin 6, in toate celelalte cazuri în care se solicita restituirea cheltuielilor judiciare ocazionate părților in cursul procesului penal se stabilește obligația de restituire potrivit legii civile. In cauza de fata suntem in prezenta acestei ultime situații, cauza penala fiind soluționată prin achitarea inculpatului în temeiul art.10 litera a) Cod procedură penală, astfel cheltuielile de judecata ocazionate reclamantului se stabilesc potrivit legii civile conform dispozițiilor art.453 Noul Cod de procedură civilă.
Potrivit acestui din urma text, partea care cade în pretenții va fi obligata la cerere sa plătească cheltuieli de judecata, iar in speță acea parte căzută în pretenții este S. R. care potrivit prevederilor codului de procedura penală și principiului oficialității instituit de dreptul procesual penal este titularul acțiunii penale și cel care promovează acțiunea penală în procesele penale. Cum dosarul în care a fost pronunțată decizia definitivă cu nr.3419/5.11.2013 a ICCJ și în care s-au ocazionat reclamantului cheltuieli de judecata, a fost inițiat ca urmare a începerii urmăririi penale de către organele judiciare ale Statului R., acesta din urma este cel care calitatea de parte căzută în pretenții, deoarece prin decizie penala definitiva s-a stabilit că inculpatul nu este vinovat de săvârșirea faptei de omor calificat pentru care a fost cercetat.
Pe de altă parte reține instanța că dispozițiile art.2 Cod procedură penală, instituie calitatea Statului R. de titular al acțiunii penale. Din acest motiv este lipsita de relevanta existenta sau inexistenta culpei procesuale concrete a Statului R., întrucât procedându-se la achitarea inculpatului, în accepțiunea codului de procedura civilă, această parte este căzută în pretenții și nu se poate vorbi despre inexistența unui text legal pentru a antrena obligația Statului R. de a plăti cheltuielile judiciare, art. 193 alin 6 Cod procedură penală indicând expres acest temei legal și anume legea civilă reglementată de art.453 Noul Cod de procedură civilă.
Având în vedere considerentele mai sus expuse, Curtea urmează să admită în parte acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul S. R..
Urmează să oblige pârâtul S. R. la plata către reclamant a sumei de 5000 lei daune materiale, reprezentând cheltuieli de judecată în procesul penal, sumă reactualizată cu rata inflației de la data achitării onorariilor până la data plății efective
Va fi obligat pârâtul S. R. la plata către reclamant a sumei de 60.000 lei daune morale plus dobânda legală la această sumă de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri până la data plății efective, precum și la 2000 lei cheltuieli de judecată la prima instanță către reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite în parte acțiunea formulată de reclamantul I. M.-C., cu domiciliul procesual ales la avocat D. I. L., cu sediul în Tg.J., ., . în contradictoriu cu pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE – DIRECTIA REGIONALĂ A FINANȚELOR A FINANȚELOR PUBLICE C. - A. JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE GORJ, cu sediul în Tg.J. ., județ Gorj, având ca obiect pretenții, în urma anulării sentinței civile nr. 114 din 19 iunie 2014, pronunțată de Tribunalul Gorj – Sectia I Civilă, în dosar nr._, prin decizia civilă nr. 4631 din 26 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel C., în dosar nr._ .
Obligă pârâtul S. R. la plata către reclamant a sumei de 5000 lei daune materiale, reprezentând cheltuieli de judecată în procesul penal, sumă reactualizată cu rata inflației de la data achitării onorariilor până la data plății efective
Obligă pârâtul la plata către reclamant a sumei de 60.000 lei daune morale plus dobânda legală la această sumă de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri până la data plății efective.
Obligă pârâtul la 2000 lei cheltuieli de judecată la prima instanță către reclamant.
Cu recurs în termen de 30 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică de la 01 Aprilie 2015.
Președinte, M. M. | Judecător, Florența C. C. | |
Grefier, V. R. |
Red.jud.M.M.
Tehn.MC/5 ex.
Data red.07.05.2015
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 21/2015. Curtea de Apel... | Strămutare. Sentința nr. 51/2015. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
