Pretenţii. Decizia nr. 2609/2015. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2609/2015 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 28-05-2015 în dosarul nr. 2609/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 2609/2015
Ședința publică de la 28 Mai 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE FLORICA DIACONESCU
Judecător I. V.
Grefier N. D.
x.x.x.x
Pe rol,pronunțarea asupra dezbaterilor ce au avut loc în ședința publică din data de 14 mai 2015, privind judecarea apelului declarat de apelantul reclamant F. D., domiciliat în ., împotriva sentinței civile nr.439/24 octombrie 2014, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5, având ca obiect pretenții .
Procedura legal îndeplinită, fără citarea părților.
Dezbaterile și concluziile părților în cauza de față, au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 14 mai 2015, care face parte integrantă din prezenta decizie.
În urma deliberării, s-a pronunțat următoarea soluție.
CURTEA
Asupra apelului civil de față.
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei C., la data de 24.01.2014, sub nr._, reclamantul F. D. a solicitat obligarea paratului S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 50 000 lei, reprezentând daune morale si materiale pentru perioada in care a fost privat de libertate in mod nelegal, respectiv 28 02_12 si la plata cheltuielilor de judecată.
In motivarea cererii, reclamantul a arătat ca prin sentința penala nr. 3564/27 08 2002, pronunțată de Judecătoria C. in dosar nr._/2002, a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea a doua infracțiuni prevăzute de art. 26 C p, raportat la art. 208-209 lit. a, g, i C p, iar in temeiul dispoz ar 81 C p s-a dispus suspendarea condiționata a executării pedepsei aplicate pe durata de încercare de 5 ani.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel Ministerul Public iar prin Decizia penala nr. 1015/10.12.2002, pronunțata în dosar nr. 9456/P/2002 a fost admis apelul cu privire la modalitatea de executare a pedepsei, aplicând dispozițiile art. 64,71 Cod penal, urmând sa execute pedeapsa de 3 ani închisoare cu executare.
A susținut reclamantul ca in aceasta perioada se afla in Spania împreuna cu familia, fără sa aibă la cunoștința ca pe numele sau a fost emis Mandatul European de arestare nr. 26/06.03.2009, iar la 14.10.2009 a fost emis Mandatul de urmărire internaționala nr. 30/2009.
A arătat reclamantul ca mandatul european de arestare a fost transmis prin difuzare, acesta neavând efect întreruptiv de prescripție a executării pedepsei si, ca urmare, a formulat in anul 2011 o cerere prin care a solicitat sa se constate ca fiind prescrisa executarea pedepsei aplicata prin sentința penala nr. 3564/27.08.2002, definitiva prin Decizia penala nr. 1015/10.1..2001, având în vedere ca in cauza erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 126 lit. b Cod penal si pana la acea data nu s-a început procedura extrădării active.
Prin sentința penala nr. 1656/16.06.2011, pronunțata in dosar nr._/215/2011, Judecătoria C. a respins contestația iar Tribunalul D. a menținut hotărârea instanței de fond, pronunțând decizia penala nr. 473/23.09.2011.
A susținut reclamantul ca, ulterior a fost reținut de către organele de politie din Spania, care după o perioada de arest la domiciliu, l-au trimis in România la 28.02.2012, unde a fost încarcerat deși se împlinise termenul de prescripție a executării pedepsei la 10.12.2010, motivat de faptul ca avea un mandat de executare al pedepsei de 3 ani.
A arătat ca la 28.03.2012 a formulat o noua cererea având ca obiect contestație la executare, cerere înregistrată la Judecătoria C. sub nr_ , solicitând instanței, ca in baza art 461 C pr penala si art 126 lit b C penal, sa se constate intervenita prescripția executării pedepsei de 3 ani închisoare.
Aceasta contestație a fost respinsa prin sentința penala nr 1591/18.05.2012 iar prin Decizia penala nr 389/19.07.2012 a fost admis recursul, a casat hotărârea de fond, si in faza de rejudecare a dispus admiterea contestației la executare, întrucât in cauza a intervenit prescripția executării pedepsei, anularea mandatului european de arestare nr 26/06.03.2009 si a mandatului de urmărire internaționala nr 30/14.10.2009.
A susținut reclamantul ca, faptul ca a fost reținut in baza unui mandat a cărei executare se prescrisese incă de la 10.12.2010 a produs o suferința enorma atât lui cat si familiei sale si, mai mult, in perioada in care a fost privat de libertate atât el cât si familia sa nu au avut posibilitatea să–si onoreze obligațiile contractuale ce rezultau din convenția încheiata cu banca din Spania privind creditul contractat pentru cumpărarea unei locuințe si si-a pierdut locul de munca..
In drept si-a întemeiat cererea pe dispozițiile art 504 alin 4 C pr penala, art 505 C pr .penala si art 506 C pr penala
In faza de regularizare, la solicitarea instanței, reclamantul a depus la dosar înscrisurile doveditoare.
La 02.04.2014 intimata a formulat întâmpinare, invocând excepția necompetentei materiale a Judecătoriei C. si excepția prescripției dreptului material la acțiune.
In ceea ce privește excepția necompetentei materiale, parata a arătat ca acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornita de persoana îndreptățită, potrivit art. 504 C pr. penala, pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripției domiciliază.
In ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiunea, a susținut pârâta ca, potrivit dispozițiilor art 48 alin 3 din Constituție, statul răspunde pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, insa acțiunea pentru repararea prejudiciului trebuie formulata in termen de 18 luni de la data ordonanței de achitare sau a ordonanței de scoatere de sub urmărire penala, conform dispozițiilor art 506 Cpr. Penala.
Or, a arătat paratul, reclamantul a formulat cererea ce a fost înregistrata pe rolul instanței la 23.01.2014, depășind termenul legal de 18 luni.
Cu privire la cuantumul daunelor morale, apreciază paratul ca acestea nu se stabilesc doar in funcție de aprecierile subiective ale persoanei supuse procedurii judiciare penale, relative la implicațiile pe care masurile restrictive penale ar fi avut asupra evoluțiile stării de sănătate si asupra capacitații sau posibilității de a presta activități generatoare de venituri materiale.
A susținut pârâtul că, niciuna dintre susținerile reclamantului nu este dovedita cu probe, simpla afirmație a acestuia nu face dovada ca prejudiciul creat se datorează măsurii nelegale asupra sa, sau a fost generat de împrejurări cu totul străine de susținerile acestuia, reclamantul nu a depus nici un act din care sa rezulte ce venituri obține,obligațiile contractuale pe care susține ca le avea la o banca din Spania, daca avea calificare in aceasta meserie, daca avea contract de munca legal cu banca la care susține ca își desfășura activitatea.
A arătat paratul ca prejudiciul suferit de reclamant trebuie sa fie real, cert si dovedit, la stabilirea prejudiciului trebuie avute in vedere o . criterii, cum ar fi consecințele negative suferite de cel in cauza pe plan fizic si psihic, importanta valorilor morale lezate, măsura i care acestea au fost lezate si intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura in care i-a fost afectata situația materiala, familiala, profesionala si sociala.
In drept a invocat dispozițiile art 205-208 NCPC
Prin sentința civilă nr.7991/02.06.2014, pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._, a fost admisă excepția necompetentei materiale a Judecătoriei C..
S-a declinat competența de soluționare a acțiunii in pretenții formulată de reclamantul F. D., în contradictoriu cu paratul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, în favoarea Tribunalului D.
După parcurgerea procedurii prealabile reglementată de N.C.P.Civ, s-a fixat termen de judecată la data de 02 06 2014, cu citarea părților, iar la acest prim termen de judecată,verificând competența potrivit art. 131 Cod procedură civilă, instanța a reținut următoarele:
Potrivit dispozițiilor art.506 alin.3 din codul de procedură penală din 1968, acțiunea pentru repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept sau al privării sau restrângerii de libertate în mod nelegal, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază,chemând în judecată civilă statul,aceste dispoziții regăsindu-se și în art.541 alin.3 din actualul cod de procedură penală.
Instanța a constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile art.129 alin.2 pct. 2 NCPC, potrivit cu care necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad, situație în care se va dispune declinarea judecării cauzei în favoarea Tribunalului D., căruia i se va înainta dosarul cauzei spre competentă soluționare întrucât normele de competență în această materie sunt de ordine publică.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului D. sub nr._ .
In baza art. 201 alin 4,5 C. s-a dispus fixarea primului termen de judecata la data de 19 09 2014, pentru când au fost citate părțile, termen la care s-a încuviințat proba cu înscrisurile menționate si atașate cererii de chemare în judecată, însă a fost respinsă cererea reclamantului privind propunerea unor probe noi, în completare, întrucât legiuitorul a prevăzut posibilitatea de a propune probe peste termen numai în situația în care împiedicarea de a le propune in termen se datorează unui motiv obiectiv, iar nu unuia subiectiv ori pasivității ce a determinat neprocurarea lor în timp util.
La același termen de judecată, după punerea prealabilă în discuția părților a excepției prescripției dreptului material la acțiune invocata prin întâmpinare, aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată.
Tribunalul D. prin sentința civilă nr.439 de la 24 octombrie 2014 a respins acțiunea formulată de reclamantul F. D., domiciliat în Goiești, județul D., în contradictoriu cu pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5.
Pentru a se pronunța astfel Tribunalul a reținut că prin sentința penala nr. 3564/27 08 2002, pronunțată de Judecătoria C. in dosarul nr._/2002, reclamantul F. D. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea a doua infracțiuni prevăzute de art. 26 C p, raportat la art. 208-209 lit. a, g, i C p, iar in temeiul dispoz ar 81 C p s-a dispus suspendarea condiționata a executării pedepsei aplicate pe durata de încercare de 5 ani.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel Ministerul Public, iar prin decizia penala nr 1015/10.12.2002, pronunțata în dosarul nr 9456/P/2002, a fost admis apelul cu privire la modalitatea de executare a pedepsei, făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 64,71 Cod penal, urmând ca reclamantul sa execute pedeapsa de 3 ani închisoare cu executare.
In baza acestei decizii, pe numele reclamantului F. D. a fost emis Mandatul european de arestare nr. 26/06.03.2009, iar la 14.10.2009 a fost emis Mandatul de urmărire internaționala nr. 30/2009.
La data de 28.03.2012 reclamantul a formulat contestație la executare, înregistrată pe rolul Judecătoriei C. sub nr._ , solicitând instanței, ca in baza art. 461 C pr penala si art. 126 lit b C penal, sa se constate intervenita prescripția executării pedepsei de 3 ani închisoare.
Inițial aceasta contestație a fost respinsa prin sentința penala nr. 1591/18.05.2012, insa, urmare a exercitării caii de atac, prin decizia penala nr.389/19.07.2012 a Tribunalului D. a fost admis recursul, a fost casata hotărârea instanței de fond, si, in rejudecare, s-a dispus admiterea contestației la executare, întrucât in cauza a intervenit prescripția executării pedepsei, anularea mandatului european de arestare nr. 26/06.03.2009 si a mandatului de urmărire internaționala nr. 30/14.10.2009.
La data pronuntarii deciziei penale nr. 389/19.07.2012, prin care s-a dispus anularea mandatului european de arestare nr. 26/06.03.2009 si a mandatului de urmărire internaționala nr 30/14.10.2009, s-a născut dreptul material al reclamantului la acțiunea pentru repararea pagubei. Ca urmare, la acest moment a început să curgă termenul de prescripție a dreptului la acțiune, care nu poate fi altul decât cel de 18 luni, reglementat de dispozițiile art 506 din Codul de procedura penala de la 1968, in vigoare la acea data. Nu poate fi luat in considerare termenul de prescripție de 6 luni, prevăzut de art 541 din NCPC, întrucât aceste dispoziții legale au intrat în vigoare abia la data de 01. 02. 2014, ele neputând retroactiva; in ce priveste normele care reglementeaza condițiile prescripției, care au caracterul unor norme de drept substanțial, este aplicabila regula tempus regit actum.
Acțiunea de față a fost înregistrata pe rolul instanței la data de 24.01.2014, fiind expediata prin posta la 20 01 2014, astfel ca de la momentul pronunțării hotărârii judecătorești definitive de anulare a mandatelor de arestare emise pe numele reclamantului, respectiv 19.07.2012, pana la aceasta data nu s-a împlinit termenul de prescripție de 18 luni, iar reclamantul a formulat acțiunea pentru repararea pagubei in interiorul termenului de 18 luni prevăzut de lege.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a avut în vedere că temeiul de drept al acțiunii reclamantului îl constituie dispozițiile art. 504 alin 4 C pr. penala, art. 505 C pr. penala si art. 506 C pr penala.
Cum procesul pendinte a început anterior intrării in vigoare a noului Cod de procedura penala, in cauza sunt aplicabile dispozițiile legii vechi.
Procesul civil, fiind un proces al intereselor private, este guvernat de principiul disponibilității, reclamantul fiind cel care fixează cadrul procesual in toate elementele sale: părți, obiect, temei juridic, iar instanța de judecata este ținuta sa îl respecte.
Potrivit art. 504 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală, are dreptul la repararea pagubei, persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate, ori căreia i s-a restrâns libertatea, în mod nelegal.
Privarea sau restrângerea de libertate trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală, sau de încetare a urmării penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. 1 lit. j, ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j.
Astfel, alineatul 3 al art. 504 C.p.p. prevede cinci moduri în care se poate stabili privarea nelegală de libertate, și anume: 1) ordonanța procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate; 2) ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j); 3) hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, 4) prin hotărâre definitivă de achitare; 5) hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).
Or, niciuna dintre aceste situații nu se regăsește in cauza de fata.
Art 504 C.p.p.mai prevede, in alin 4, ca are dreptul la repararea pagubei persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Așadar, textul legal stabilește ca sunt îndreptățite la repararea pagubei in temeiul acestor dispoziții speciale numai persoanele private de libertate după ce a intervenit prescripția faptei, nu si persoanele private de libertate după ce a intervenit prescripția executării pedepsei, cum este situația in speță.
Cu alte cuvinte, situația de fapt din cauza de față nu se încadrează in ipoteza cuprinsa in norma speciala ce constituie temeiul de drept al acțiunii reclamantului, aceea a privării de libertate după ce a intervenit prescripția faptei.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul F. D. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelului a arătat că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei C. la data de 24.01.2014 sub numărul_, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea intimatului-pârât S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 50.000 lei reprezentând daune morale și materiale, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
Arată că în motivarea cererii a învederat instanței de fond că prin sentința penală nr.3564/27.08.2002 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._/2002, apelantul-reclamant a fost condamnat la pedeapsa de 3ani închisoare pentru săvârșirea a două infracțiuni prevăzute de art.26 Cod penal rap.la art.208, 209 lit.a, g, i, Cod penal, iar în temeiul art.81 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate pe durata termenului de încercare de 5 ani.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel P. de pe lângă Judecătoria C., iar Tribunalul D. prin decizia penală nr.1015/10.12.2002 pronunțată în dosarul nr.9456/P/2002, a admis apelul cu privire la modalitatea de executare a pedepsei, aplicând dispozițiile art.64, 71 Cod penal, urmând ca acesta să execute pedeapsa de 3 ani închisoare cu executare.
Arată că în perioada în care se afla în Spania împreună cu familia sa, pe numele apelantului-reclamant F. D., s-a emis Mandatul european de arestare nr.26/06.03.2009 iar la data de 14.10.2009 a fost emis Mandatul de urmărire internaționala nr.30/2009.
Întrucât, mandatul european de arestare nr. 26/2009 a fost transmis prin difuzare, acesta neavând efect întreruptiv de prescripție a executării pedepsei, apelantul a formulat în anul 2011 o cerere prin care a solicitat să se constate ca fiind prescrisă executarea pedepsei aplicate prin s.p 3564/27.08.2002 a Judecătoriei C., definitivă prin d.p. 1015/10.12.2002 pronunțată de către Tribunalul D., având în vedere că în cauză erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 126 lit. b Cp. iar până la aceea dată nu se începuse procedura extrădării active.
Analizând contestația la executare formulată, Judecătoria C. prin Sentința penală nr. 1656/ 16.06.2011 pronunțată în dosarul nr._/215/2011, a respins contestația iar Tribunalul D., în calea de atac a recursului a menținut hotărârea instanței de fond pronunțând în acest sens sentința penală nr.473/23.09.2011.
Ulterior, la data de 28.02.2012 a revenit în România, deși se împlinise termenul de prescripție a executării pedepsei la data de 10.12.2010, a fost reținut de către organele de poliție de pe aeroport, motivat de faptul că are un mandat de_executare a pedepsei de 3 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 3564/27.08.2002 a Judecătoriei C., rămasă definitivă la data de 10.12.2002 prin decizia penală nr. 1015 pronunțată de Tribunalul D..
La data de 28.03.2012, apelantul a formulat o altă cerere având ca obiect „contestație la executare", cererea fiind înregistrată la Judecătoria C. sub nr._, prin care a solicitat instanței ca în baza art. 461 C.P.P. și art. 126 lit.b CP., să admită cererea și să constate intervenită prescripția executării pedepsei de 3 ani închisoare.
Prin Sentința penală nr. 1591/18.05.2012 pronunțată de Judecătoria C., a fost respinsă contestația la executare iar în urma recursului declarat, Tribunalul D., prin decizia penală nr.389/19.07.2012 a admis recursul, a casat hotărârea instanței de fond și rejudecând, a dispus admiterea contestației la executare întrucât în cauză a intervenit prescripția executării pedepsei, anularea mandatului de executare a pedepsei, anularea mandatului de executare a pedepsei nr.4673/16.12.2002, retragerea mandatului european de arestare nr.26/06.03.2009 și a mandatului de urmărire internațională nr.30/14.10.2009.
De asemenea, apelantul-reclamant a învederat instanței de fond faptul că, durata încarcerării sale a fost de 4 luni și 20 de zile, începând cu data de 28 februarie 2012 și până la data de 19 iulie 2012 iar datorită faptului că a fost reținut în baza unui mandat a cărei executare se prescrisese încă din data de 10.12.2010, a produs o suferință enormă atât apelantului cât și familiei sale, în această perioadă fiind expuși unui stres prelungit dar și unui șoc psihic, având în vedere că a fost arestat în mod nelegal și nejustificat.
Mai mult decât atât, datorită arestării sale nelegale și-a pierdut locurile de muncă și implicit nu și-a mai putut achita ratele la bancă pierzându-și și locuința.
Prin sentința civilă nr.7991 din data de 02.06.2014 pronunțată în Dosarul nr._, Judecătoria C. a admis excepția necompetenței materiale invocată de către pârât și a declinat cauza spre soluționare Tribunalului D..
Analizând actele și lucrările dosarului nr._ Tribunalul D., deși a reținut aceeași stare de fapt ca și cea descrisă de către el, a respins în mod netemeinic și nelegal acțiunea formulată.
Consideră că sentința civilă apelată, pronunțată de către Tribunalul D. este netemeinica și nelegală fiind nemotivată, întrucât așa cum rezultă din analiza acesteia, instanța de fond constatat în mod greșit faptul că, privarea de libertate a sa după ce a intervenit prescripția executării pedepsei, nu se încadrează în cazurile prevăzute de lege și fără a motiva în vreun fel soluția dispusa în cauză s-a limitat la a menționa în cuprinsul acesteia dispozițiile art. 504 din codul de procedura penala anterior.
Practic hotărârea instanței de fond este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii față de întreaga situație de fapt deoarece prin sentința atacată, Tribunalul D. în mod eronat a respins acțiunea formulată considerând că „ în cauza nu se regăsește niciuna dintre situațiile prevăzute de dispozițiile art. 504 alin. 3 din vechiul cod de procedură penală".
Ori, în speță, în situația în care s-ar admite faptul că nu sunt incidente dispozițiile art.504 alin.3 din Codul de procedură penală anterior, deoarece apelantul nu deține o hotărâre de achitare sau o ordonanță a procurorului dintre cele prevăzute de textul arătat, având în vedere că în cererea de chemare în judecată a fost invocată și incidența art.5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în raport de acest temei juridic, instanța era obligata să stabilească daca prevederile Convenției sunt aplicabile raportului juridic dedus judecății din punct
vedere ratione temporis, iar în caz afirmativ să pună în discuție îndeplinirea condițiilor textului menționat, cât și fundamentarea răspunderii pentru daunele materiale și morale solicitate.
Având în vedere că instanța de fond nu a procedat în acest mod și fără să intre în cercetarea fondului a respins acțiunea formulată, fiind astfel încălcat principiul rolului activ al judecătorului reglementat de dispozițiile procedurale civile cât și principiul disponibilității ce
guvernează procesul civil, lipsindu-l în acest fel pe apelantul-reclamant de dreptul la un proces echitabil…a cauzei sale, de către o instanță…care va hotărî…asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil…”.
Mai mult decât atât, instanța de fond a apreciat greșit și cu privire la admisibilitatea cererii prin raportare la dispozițiile art. 504 alin. 4 din vechiul cod de procedură penală, considerând că „textul legal stabilește că sunt îndreptățite la repararea pagubei în temeiul acestor dispoziții
speciale numai persoanele private de libertate după ce a intervenit
prescripția faptei, nu și persoanele private de libertate după ce a intervenit prescripția executării pedepsei", cum este situația în speța de față.
Astfel, din analiza dispozițiilor art. 504 alin. 4 vechiul cod d procedură penală raportat la dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dispoziții legale invocate de către apelantul reclamant în cuprinsul cererii introductive), se desprinde concluzia potrivit căreia, dreptul la despăgubiri în situația lipsirii nelegale de libertate este garantat iar condiționarea acordării de despăgubiri face referire doar la existența unei arestări nelegale.
Prin urmare, are dreptul la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția executări pedepsei, situație în care se află apelantul-reclamant F. D..
Ori, în acest context, autoritățile naționale sunt cele care trebuie să facă dovada motivelor temeinice care justifică privarea de libertate a unei persoane și în nici un caz sarcina probei nu incumbă persoanei arestate pe nedrept (jurisprudența CEDO, cauza Ilijcov c.Bulgariei).
Având în vedere faptul că arestarea apelantului-reclamant a fost dispusă după ce în cauză a intervenit prescripția executării pedepsei, care s-a împlinit la data de 10.12.2010, ar fi trebut să conducă la concluzia că acest aspect contravine dispozițiilor art.5 din Convenție și pe cale de consecința, instanța de fond trebuia să admită cererea formulată și să oblige intimatul-pârât la repararea prejudiciului cauzat de eroarea judiciară. De altfel, același gen de eroare judiciară a determinat și prima condamnare a României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cazul P. c. României, prin hotărârea din data de 3 iunie 2003.
De asemenea, consideră că _ instanța a încălcat și dreptul la apărare al subscrisei întrucât a respins toate probatoriile solicitate prin cererea de chemare în judecată fără să motive în vreun fel respingerea tuturor probatoriilor.
Consideră că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege iar situația sa se încadrează în cazurile limitativ prevăzute de dispozițiile Codului Penal anterior privind repararea pagubei materiale sau a daunei morale provocate ca urmare a lipsirii sale de libertate in condițiile in care se prescrisese executare pedepsei.
Practic prin înscrisurile depuse și probatoriile solicitate a făcut dovada pagubei suferite, reprezentând imposibilitatea de a încasa un venit lunar conform pregătirii sale profesionale de la data arestării și până la data reangajării, faptul că și-a pierdut locuința, precum și dreptul la daunele morale suferite de el și de familia sa.
Dreptul la despăgubire este justificat si de durata procedurii, care nu a fost una rezonabilă fiind nevoie de formularea a doua contestații la executare pentru a se constata prescrierea executării pedepsei care intervenise deja la data de 10.12.2010, așa cum a constatat si Tribunalul D. prin Decizia Penala nr.389/2012 situație fata de care arestarea sa după aceasta data este in mod evident nelegala.
Perioada de arest din tara, de 4 luni si 20 de zile, a avut repercusiuni negative asupra vieții private a sa, pe plan profesional si social, ceea ce a dus si la o încălcare a art. 8 din Convenția Europeana aspecte pe care instanța de fond nu le-a analizat, hotărârea fiind si nemotivată.
De altfel instanța de fond nu a analizat nici faptul dovedit cu înscrisuri că la momentul la care a fost arestat în Spania ca urmare a mandatului european emis prin difuzare de autoritățile din România, după promovarea primei contestații la executare moment la care executarea pedepsei era deja prescrisă, având în derulare un credit ipotecar încheiat cu Banca Castilla la Mancha, in valoare 52.229,80 Euro folosit pentru cumpărarea unei locuințe pentru el și familia sa.
Ca urmare a arestării sale nelegale, familia compusa din soție: fiice minore a fost in imposibilitate de a mai realiza venituri pentru a putea achita ratele la acest credit, banca procedând la executarea silită a sa prin executarea ipotecii asupra casei in care locuiește familia sa.
Ulterior după eliberarea sa, cu toate eforturile făcute pentru reeșalonare a creditului in încercarea de a-și salva casa, banca nu acceptat o reeșalonare întrucât procedase deja la declararea scadenței anticipate a creditului si la punerea in executare a imobilului care constituia singura locuința a sa si a familiei sale.
De altfel, la momentul arestării sale nelegale, conform Raportului de vechime de munca eliberat de Guvernul Spaniei- Ministerul Muncii Asigurărilor sociale, el figura în situația de angajat in sistemul Asigurărilor sociale timp de 2.283 de zile (6 ani, 3 luni si 2 zile).
Din Rezoluția cu privire la recunoașterea anularii înregistrării în sistemul de asigurări sociale eliberata de Ministerul Muncii si Asigurările sociale din Spania reiese ca a fost scos din evidentele de plătitor la asigurările sociale (angajat) la data de 29.02.2012 ca urmare a arestării sale la data de 28.02.2012 fapt ce demonstrează indubitabil ca la momentul arestării sale nelegale era angajat și realiza venituri înregistrate la autoritățile spaniole.
In aceste condiții este evident si dovedit prejudiciul material suferit de el, iar instanța de fond nu a motivat în niciun fel de ce a înlăturat toate apărările sale.
In ceea ce privește daunele morale, suferințele sale si ale familie sale (soția si 2 fiice minore) sunt dovedite cu acte medicale pe care instanța a refuzat sa le primească la dosar alături de toate probatoriile solicitate de noi in acest fel încălcându-i dreptul la apărare.
Deși prin cererea de chemare in judecata a solicitat proba cu înscrisuri si deși in cursul procesului a solicitat sa i se încuviințeze si sa i se permită sa depună la dosar in scop probator mai multe înscrisuri care provin de la autoritățile din Spania, instanța a refuzat in mod nejustificat aceste solicitări.
Principiul garantării dreptului la apărare este de ordin constituțional, fiind consacrat prin art.24 al Legii fundamentale și depășește interesul părților întrucât respectarea sa tinde la aflarea adevărului în procesul civil, încălcarea lui atrăgând casarea hotărârii.
Față de respingerea nejustificata a probatoriului solicitat, consideră ca a fost încălcat dreptul la apărare prevăzut in Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
Consideră că, așa cum a arătat și în acțiunea introductivă, cazul care îi dă dreptul la repararea pagubei și care se regăsește în speță este acela care vizează privarea de libertate în mod nelegal după ce a intervenit prescripția executării pedepsei și nu acela de tergiversare a procesului penal sau a arestării preventive - așa cum reiese din considerentele hotărârii apelate.
De asemenea, jurisprudența CEDO a statuat faptul că legea prevede că o persoană are dreptul la repararea pagubei suferite dacă a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția executării pedepsei, situație în care se află „iar autoritățile naționale sunt cele trebuie să facă dovada motivelor temeinice care justifică privarea de libertate a unei persoane și în niciun caz sarcina probei nu incumbă persoanei arestate pe nedrept (jurisprudența CEDO, cauza Ilijkov c. Bulgariei)".
Față de toate aceste aspecte, consideră că apelul formulat este întemeiat, motiv pentru care solicită admiterea acestuia.
In sprijinul cererii înțelege să se folosească de proba cu înscrisuri și martori.
Fată de cele de mai sus solicită:
a)în temeiul art. 480 alin. 2 C., admiterea apelului și desființarea Sentinței civile nr. 439 din data de 24 octombrie 2014 ca fiind nelegală și netemeinică;
b) admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost
formulată și să se dispună obligarea intimatului-pârât S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 50.000 lei reprezentând daune morale și materiale, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 27.02.2015 intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice C. a depus întâmpinare, solicitând respingerea apelului și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind temeinică și legală pentru următoarele considerente:
1. Prin motivele de apel formulate reclamantul apelant critica soluția instanței de fond care a apreciat ca situația de fapt nu se încadrează in norma speciala ce constituie temeiul de drept al cererii formulate, aceea a privării de libertate după ce a intervenit prescripția.
Apreciază ca in mod corect instanța de fond a reținut ca dispozițiile art.504 Cod pr.penală - prevede la alin 4, ca are dreptul la repararea pagubei persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.
In temeiul acestor dispoziții, numai persoanele private de libertate după ce a intervenit prescripția faptei, și nu persoanele private de libertate după ce a intervenit prescripția executării pedepsei, cum este cazul in speța de fata, sunt îndreptățite la repararea pagubei.
Temeiul de drept invocat de reclamant îl reprezintă dispozițiile art. 504 Cod procedura penala, text de lege unde se menționează în mod expres care sunt cazurile caredau dreptul la repararea pagubei: " Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.
Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită,după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare, sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art.10 alin. 1 lit. j).
Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei."
Curtea Constituționala a admis ca anumite infracțiuni, prin gravitatea lor și prin reacția publica la săvârșirea lor, pot da naștere unui pericol pentru ordinea publică care să justifice arestarea preventiva, cel puțin pentru o perioada de timp .
Alături de condițiile prevăzute de dispozițiile legale ale art. 148 Cod pr. penala care justifica măsura arestării preventive analizate prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, este necesara respectarea drepturilor persoanei în raport de care se va analiza legalitatea măsurii de privare de libertate..
Respectarea acestui criteriu se impune, pentru motivul ca suma de bani acordată cu scopul acoperirii prejudiciului moral, trebuie sa fie justa, echitabila si nu exagerată, ținându-se cont de criteriul gravitații prejudiciului moral. Apreciind in concret gravitatea prejudiciului moral, în materia acordării daunelor morale se poate spune că un prejudiciu moral grav este atunci când constă în alterarea gravă a integrității fizice sau mentale a persoanei vătămate, a capacității sale de muncă, sau atunci când este extrem de importantă valoarea morală căreia i se aduce atingere.
Apelantul-reclamant apreciază că instanța de fond a încălcat dreptul său la apărare întrucât a respins toate probatoriile solicitate prin cererea de chemare în judecată.
Dispozițiile art.425, alin.(1) lit.b Cod pr.civilă nu se referă doar la necesitatea redactării motivelor de fapt și de drept care „au format convingerea instanței”, sau a celor care au înlăturat cererile părților.
Prin urmare, instanța trebuie să se refere în motivare la toate capetele de cerere formulate și la considerentele pentru care s-au respins unele cereri, să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut prin acțiune și asupra tuturor mijloacelor ce au stat la temelia pretențiilor ridicate de părți.
Aceasta nu înseamnă însă că instanța trebuie să răspundă și la toate argumentele folosite de părți pentru susținerea pretențiilor lor.
Cu toate acestea motivarea trebuie să fie deopotrivă în strictă concordanță cu măsurile luate de instanță prin dispozitiv, scopul motivării fiind tocmai acela de a fundamenta și explica măsurile adoptate de instanță. Motivarea trebuie să fie „pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare și accesibilă „ sau că ea trebuie să fie clară și simplă, precisă, concisă și fermă, să aibă putere de convingere, să se înfățișeze într-o asemenea manieră încât să corespundă imperativelor logicii.
Aceasta înseamnă că motivele invocate de instanță nu trebuie să fie contradictorii sau dubitative, ele trebuie să ofere părților și instanțelor de control judiciar o înlănțuire logică a faptelor și regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.
Un alt aspect criticat prin motivele de apel formulate este acela ca instanța de fond nu s-a pronunțat în ceea ce privește prejudiciul moral
Instanța de fond nu a analizat acest capăt de cerere deoarece in considerentele hotărârii a reținut ca in cauza cererea nu se încadrează in norma de drept invocată, respectiv art. 504 cp, in cauza intervenind prescripția executării pedepsei, nu a executării faptei așa cum prevede textul de lege.
Considera ca fiind îndeplinite condițiile cerute de lege și in consecința solicita instanței de apel sa constate ca are dreptul la acordarea de despăgubiri morale.
Apreciază ca daunele morale nu se stabilesc doar în funcție de aprecierile subiective ale persoanei supuse procedurii judiciare penale, relative la implicațiile pe care masurile restrictive penale ar fi avut asupra evoluției stării de sănătate si asupra capacității ori posibilității de a presta activități generatoare de venituri materiale.
Reclamantul arata ca a fost privat de libertate pentru o perioada de 4 luni si 20 de zile, reținut in baza unui mandat a cărei executare se prescrisese încă din 10.12.2010, fapt care a generat un prejudiciu moral semnificativ, in această perioada fiind supus unui stres prelungit. Sub acest aspect apreciază ca reclamantul trebuia sa dovedească faptul ca prin măsura luata pe nedrept i-a fost lezată personalitatea umana peste limita normală ori reclamantul sa fie o personalitate in domeniul public, social sau artistic. Acest aspect nu se confirmă în cauza de față având in vedere ca reclamantul nu se încadrează in niciuna dintre aceste categorii.
În speța, pericolul social potențial se apreciază in raport de comportamentul inculpatului, reacția opiniei publice, rezonanta faptelor comise. In speța, pericolul social potențial se apreciază în raport de comportamentul inculpatului, reacția opiniei publice, rezonanța faptelor comise.
Nici una dintre aceste susțineri nu a fost dovedită cu probe, simpla afirmație a acestuia nu face dovada că prejudiciul creat se datorează măsurii nelegale luate asupra sa, sau a fost generat de împrejurări cu totul străine de susținerile sale.
Reclamantul nu a depus nici un act din care să rezulte ce venituri obținea din obligațiile contractuale pe care susține că le avea cu o bancă din Spania, dacă avea o calificare în această materie, dacă avea un contract de muncă legal cu banca la care susține ca își desfășura activitatea.
De asemenea se impunea ca reclamantul sa facă dovada ca banca a recurs la executarea silita a imobilului in care locuia împreuna cu familia, care este motivul pentru care s-a ajuns la aplicarea unei astfel de masuri si daca acesta are legătura cu măsura nelegală luată asupra reclamantului.
Stabilirea întinderii daunelor morale în cazul răspunderii statului pentru erori judiciare este netăgăduit condiționată de respectarea principiului acordării unei juste despăgubiri.
Prin urmare, nu se poate analiza latura subiectivă a stării de fapt care a generat prejudiciul moral, atâta timp cât nu avem la dispoziție criterii la care ne putem raporta cu privire la evaluarea impactului moral asupra celui care se consideră îndreptățit să formuleze o astfel de cerere, nu poate fi justificată.
Astfel, potrivit ari. 1169 cod civil :"Cel ce face o propunere înainte să o dovedească, sarcina probei referitoare la existența răspunderii civile victimei prejudiciului deoarece ea este aceea care reclamă ceva în fața justiției.
Raportat la textul de lege mai sus menționat, apreciază că reclamantul trebuie să facă dovada atât a prejudiciului cât și a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și a vinovăției. Literatura de specialitate prevede că nu va fi angajată răspunderea civilă delictuală, daca fapta ilicită nu a cauzat un prejudiciu patrimonial. Prejudiciul suferit de reclamanți trebuie să întrunească condițiile prevăzute pentru angajarea răspunderii civile delictuale: să fie real, cert și dovedit.
Conform jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție –Secția Civilă, respectiv Decizia civilă nr.4458 din 27 mai 2005, pronunțată în dosarul nr.9924/2005, reține împrejurarea că „lacuantificarea prejudiciului moral este de reținut că supusă unor criterii legale de determinare.
La stabilirea prejudiciului trebuie avute în vedere o . criterii, cum ar fi consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația materială si familială, profesională și socială.
Pentru ca instanța să poată aplica aceste criterii, apare necesar ca cel ce pretindedaune morale să producă un minim de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile nepatrimoniale ocrotite prin Constituție i-au fost afectate prin măsura preventivă ilegală si pe cale de consecință să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul, acestea neputând excede noțiunii de „satisfacție echitabilă " consacrată de practica Curții Europene în aplicarea art.5 din CEDO.
În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Prin urmare, trebuie evaluată despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente a unui prejudiciu nepatrimonial include o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral sub aspectul importanței valorii morale lezate. Acest cuantum nu presupune stabilirea „prețului” suferințelor fizice și psihice ale reclamantului, ci înseamnă aprecierea multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și implicațiile acestora pe toate planurile vieții sale sociale.
Astfel, instanța trebuie să analizeze cererea reclamantului raportat la toate aceste criterii, în sensul că nu este suficient să analizeze numai consecințele negative ale aplicării măsurii nelegale, ci și legătura de cauzalitate dintre acestea și implicațiile acestora pe plan social și profesional.
Este de principiu de observat că, diferit de situația daunelor materiale când întinderea lor se
stabilește precis, matematic, pe baza probelor administrate în cauza, în cazul daunelor morale funcționează reguli si criterii specifice diferite, întinderea acestor daune fiind determinată prin apreciere, în temeiul unei motivații si a unor argumente ce trebuie clar exprimate. Desigur, argumentele si motivația menționate nu operează cu elemente matematice, precise, probate ca atare, ca în cazul daunelor materiale, ceea ce nu înseamnă că în materia daunelor morale funcționează libera apreciere, fără o baza rațională de explicație care sa dea si posibilitatea unui control, în sistemul legal al controlului judiciar.
Chiar daca cuantumul prejudiciul moral este lăsat la aprecierea instanțelor, fără a exista criterii precise și exacte de acordare, opinează în sensul ca acest fapt nu justifica arbitrariul în procesul de cuantificare, si nici pronunțarea unei soluții cu încălcarea tuturor normelor de drept procesual referitoare la probațiune, criteriile de stabilire a daunelor fiind cel prevăzut la art. 505 (1) Cod procedura penala.
Această aptitudine a instanței de judecata trebuie exercitata în limitele analizării de către aceasta a unui probatoriu, pertinent si util cauzei, care să dovedească cuantumul prejudiciului moral, și nu în lipsa acestuia, în ultima situație, hotărârea devenind susceptibilă de a fi criticata sub aspectul legalității.
Aprecierea asupra cuantumului moral suferit de o persoana nu se poate face prin analogie cu alte situații reținute în practica judiciara a instanțelor naționale sau europene, pentru că deși criteriile de analiză a prejudiciului moral sunt criterii obiective, evaluarea lor se face prin raportare la fiecare individ, percepția consecințelor morale sau ale încălcării drepturilor fundamentale fiind o chestiune care se verifica diferit de la o persoana la alta.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că in cazurile de violare a art. 5 paragraful I al Convenției, privind privarea nelegala de libertate, sunt întemeiate cererile de acordare a despăgubirilor bănești privind prejudiciul produs victimei, material și moral pe perioada detenției nelegale nu și pe perioada cât s-a derulat procesul.
Astfel, S. R. este ținut sa răspundă numai pentru prejudiciul creat pe perioada reținerii si arestării preventive, pentru restul pretențiilor nu exista material probator, cu precizarea ca sarcina probei revine reclamantului.
În consecință nu se pot acorda despăgubiri pentru erorile judiciare săvârșite pe perioada desfășurării procesului penal, nici în faza de urmărire penală, nici în cea de judecată.
De asemenea, art. 504 Cpp circumscrie daunele morale și materiale la prejudiciile cauzate de eroarea judiciară, și nu la evenimente, fapte și lucruri ulterioare sau care exced erorii judiciare.
Derularea procesului penal reprezintă o cauză licită pentru care S. nu poate fi ținut să răspundă, indiferent de consecințele pe plan moral, fizic și psihic pe care procesul penal le-ar fi putut avea asupra reclamantului.
Sub acest aspect este de menționat faptul că cererea de chemare în judecată este nedovedită. Reclamantul înțelege astfel să redea în detaliu modalitatea de desfășurare a cauzelor în care s-a judecat, aspecte care nu au nici o relevanță în soluționarea prezentei cauze.
Invocă în acest sens decizia nr.4805/23.09.2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._/118/2008 având ca obiect cererea privind acordarea de despăgubiri în temeiul arrt.504 Cpp.
În consecință, în raport de considerentele invocate mai sus solicită respingerea apelului formulat de reclamantul F. D., menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile nr.439/24.10.2014, iar pe fond respingerea acțiunii.
Solicită judecarea cauzei și în temeiul dispozițiilor art.223 din Noul Cod de procedură civilă.
În drept, și-a întemeiat întâmpinarea pe dispozițiile art.205-208 Noul Cod pr.civilă.
Analizând sentința apelată prin prisma criticilor invocate și apărărilor formulate, în raport de dispozițiile art. 478-479 NCPC apelul este nefondat, din următoarele considerente:
În cauză, apelantul reclamant a fost reținut la 28 februarie 2012 timp de patru luni și douăzeci de zile, iar din actele depuse la dosar, fil. 50-67, rezultă că acesta a lucrat legal în Spania, contribuind la sistemul de asigurări sociale, până la data reținerii având un număr de 2283 zile lucrate, respectiv 6 ani, 3 luni și două zile.
Din aceleași înscrisuri(fil.66, dosar fond) rezultă că fiica reclamantului, Alicia-E., născută la 29 octombrie 2003( act de naștere, fil.69, dos. fond), cu rezultate foarte bune la învățătură(documente, fil.62, dosar fond), urmare a reținerii nelegale a tatălui său, respectiv a separării de acesta, în februarie 2012, a suferit tulburări de anxietate și adaptare, începând cu luna martie 2012(conform raport medical, fil. 66, dos. fond) și de asemenea mama sa, soția reclamantului a prezentat tulburări de adaptare cu anxietate, urmare a reținerii soțului său, potrivit celor înscrise în raportul medical(fil.64, dos. fond)
Din actele depuse la dosar, rezultă că soția reclamantului nu obținea venituri(fil. 72, dos. fond), că acesta avea în întreținere două minore în vârstă de 8 și 9 ani(cert. De naștere, fil. 68 și 69, dos. fond) fiind singurul întreținător al familiei.
Tot din actele depuse rezultă că reclamantul avea un credit ipotecar de 52 229,80 euro, a cărui procedură de executare s-a declanșat, conform dosarului de executare întocmit de Banca Casstilla La Mancha nr._/2013(document tradus din lb spaniolă, fil. 49, dos fond). Cum, cu privire la această sumă, se constată că nu este certă data și motivul contractării, nici data la care au încetat plățile ratelor și dobânzilor și nici motivul declanșării procedurii de executare și finalizarea acesteia, instanța nu va avea în vedere susținerile reclamanului în sensul că a pierdut casa pe care o contractase în Spania deoarece nu a mai putut plăti ratele, urmare a arestării sale și imobilul a fost executat, astfel că, sub aspectul solicitării daunelor materiale, cererea cu privire la acestea se va considera ca nedovedită.
În ceea ce privește solicitarea de acordare a daunelor morale, Curtea are în vedere atât situația de fapt, așa cum rezultă din economia dosarului, cât și motivele de fapt și de drept ale cererii în despăgubiri formulate în prezenta cauză.
Astfel, reține că apelantul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani de închisoare cu suspendarea executării pedepsei(în temeiul art. 81 c. pen) prin sentința penală nr. 3564/27 august 2002, iar prin decizia penală nr. 1015 pronunțată de tribunalul D. la 10 decembrie 2002 sentința a fost modificată în sensul că s-a făcut aplicarea art. 64 și 71 c. pen. și s-a dispus executarea pedepsei cu privare de libertate.
Curtea, reține că data de 06 martie 2009 pe numele apelantului de față s-a emis Mandatul european de arestare nr 26/2009, iar la data de 14 octombrie 2009 s-a emis Mandatul de urmărire internațională nr. 30/2009. Anterior emiterii celor două mandate, apelantul se afla împreună cu familia în Spania, termenul de prescripție a executării pedepsei împlinindu-se la 10. 12. 2010, apelantul revenind în România la 28 februarie 2012, dată la care a fost reținut de organele de poliție pe aeroport în vederea punerii în aplicare a mandatului de executare a pedepsei de 3 ani, aplicată prin sentința penală nr. 3564/27 august 2002.
În cauza, măsura arestării a fost contestată de apelant în fața Judecătoriei C., care a apreciat-o ca legală, prin sentința penală nr. 1591/18.05.2012 contestația la executare fiind respinsă, iar în urma exercitării căii de atac, Tribunalul D., prin decizia penală nr 389/19.07.2012 a admis recursul, a casat sentința penală și în rejudecare a dipus admiterea contestației la executare constatând intervenită prescripția executării pedepsei și a dispus anularea celor două mandate nr.26/2009 și nr.30/2009(european și respectiv de urmărire internațională).
Curtea, are în vedere că reclamantul a solicitat generic, pentru reținerea nelegală, o sumă totală în apel (motive, fil. 3 dosar) de 50.000lei(cincizecimiilei), deși în acțiunea de la fond a făcut vorbire de aceeași sumă totală dar exprimată în moneda europeană, daune materiale și morale la un loc, fără a distinge cât anume reprezintă daunele morale și cât anume reprezintă daunele materiale, cerere întemeiată pe art. 504 c. pr. penală care prevede posibilitatea reparării pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal și art. 5 CEDO potrivit cu care nimeni nu poate fi lipsit de libertate în mod nelegal(paragrf.1 lic c), iar dreptul la despăgubiri în situația lipsirii de libertate în este garantat(paragrf.5).
Deși în considerentele pe fond rezultă că tribunalul reține că temeiul juridic al art 504 c. pr. civilă nu poate fi incident în speță întrucât cauza nu se încadrează în niciuna din situațiile prevăzute de lege, iar în ceea ce privește alin 4 din art. 504 instanța arată că pentru a se reține incidența acestui text de lege, ar fi trebuit să intervină prescripția faptei, iar nu prescripția executării pedepsei, pe excepția prescripției, instanța de fond respinge această excepție a prescripția dreptului la acțiune prevăzută de art. 506 alin 2 c procedură penală, reținând că acțiunea a fost exercitată înlăuntrul termenului de 18 luni, astfel că, nu se poate reține excepția și o respinge.
Considerăm că interpretarea dispozițiilor art. 504 alin final nu este cea dorită de legiuitor deoarece textul de lege se circumscrie prevederilor din Cap.4 din codul de procedură penală care reglementează „REPARAREA PAGUBEI MATERIALE SAU A DAUNEI MORALE ÎN CAZUL CONDAMNĂRII PE NEDREPT SAU AL PRIVĂRII ORI RESTRÂNGERII DE LIBERTATE ÎN MOD NELEGAL” ceea ce înseamnă că legiuitorul a vrut să acopere orice situație în care ar interveni restrângerea libertății unei persoane în mod nelegal. Prin urmare, este forțat să interpretăm că textul este aplicabil doar în situația în care a intervenit a numai prescripția faptei pentru că în acest caz ar însemna să acceptăm golirea de conținut a instituției prescripției în materie penală pentru alte situații, de pildă, caz celei de față.
Cât privește principiul inviolabilității drepturilor și libertăților fundamentale, ca principiu de ordin constituțional(intern) și ca principiu de drept comunitar(extern), instanța de fond nu analizează susținerile titularului cererii raportate la art 5 CEDO, nefăcând nici o referire la posibilitatea statului de a restrânge temporar drepturi și libertăți cetățenești și dacă o asemenea măsură era justificată sub raport obiectiv și rezonabilă în raport de datele concrete ale speței.
Cum materia dreptului penal este o știință exactă, apreciem că legiuitorul, dacă ar fi înțeles să restrângă domeniul prescripției numai la faptă ar fi făcut-o într-un mod explicit și exact, iar nu printr-o afirmație de ordin general. Or, tocmai această afirmație de ordin general vine să se armonizeze cu prevederile CEDO care reglementează drepturile și libertățile fundamentale precum și cu prevederile constituționale, așa cum vom arăta în continuare. Curtea apreciază că și în absența unor dispoziții exprese în codul de procedură penală care să oblige la despăgubiri, o asemenea acțiune nu poate fi respinsă prin denegare de dreptate, pe motiv că legea nu prevede sau situația dedusă judecății nu poate fi încadrată într-un text de lege care să o reglementeze expres, în acest sens fiind și dispozițiile art. 5 alin 3 din NCPC.
În exercitarea controlului judiciar asupra sentinței apelate, Curtea are în vedere că, în principiu, dauna morală este definită ca fiind orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributele personalității(Rene Savatier, La theorie des obligations, Dalloz, 1967, p.344). Jurisprudența a lăsat locul unor aprecieri rezonabile și echitabile de natură să ofere o anumită satisfacție compensatorie pentru prejudiciul moral suferit.
Cuantificarea prejudiciului moral nu este supus unor criterii legale de determinare, ci este apreciat de instanțe în raport de consecințele negative suferite de către cei implicați, de valorile morale lezate și măsura în care le-a fost afectată situația familială sau profesională.
Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor strâns legate de ființa umană, cum sunt sănătatea, integritatea fizică, demnitatea, intimitatea vieții private și a oricăror alte drepturi cu caracter nepatrimonial.
Din perspectiva celor expuse anterior, Curtea apreciază că nu poate reține ca pertinente și întemeiate sub aspect textelor de lege invocate apărările formulate de intimați prin întâmpinarea depusă în apel, prin care, în principiu, s-a solicitat respingerea apelului cu motivarea că în mod corect instanța de fond nu a supus analizei cererea de despăgubiri morale dată fiind împrejurarea că aceasta nu se încadrează pe temeiul juridic al art. 504 cod procedură penală.
Curtea are în vedere că, în cauză, apelantul a fost lipsit de libertate în mod nelegal, așa cum s-a dovedit ulterior, astfel că i s-au adus grave prejudicii atât de ordin patrimonial cât și nepatrimonial, apelantul nefiind chemat să dovedească prejudiciul moral sub aspect valoric, acesta fiind doar obligat să producă un minim de argumente și indicii din care să rezulte afectarea sa, de natură a duce la concluzia prejudicierii morale.
Însă, cuantificarea prejudiciului moral, este subordonată condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs părții lezate, reglementată prin art. 41 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Examinarea temeiniciei și legalității hotărârii atacate, obligă instanța de control judiciar să constate dacă s-au respectat toate dispozițiile legale pentru judecarea acțiunii; c de procedură penală a reglementat dreptul de reparație materială însă nu a stabilit și modul de determinare a daunelor materiale și morale, astfel că, normele Codului civil conțin dispoziții de principiu care să permită interpretarea extensivă în analiza cererii de acordare a daunelor, titularul unei astfel de cereri nu trebuie să dovedească prejudiciul moral sub aspect valoric, ci doar să aducă un minim de argumente și indicii din care să rezulte afectarea sa de natură a conduce la concluzia prejudicierii sale morale.
Dreptul la viață, dreptul la integritatea fizică și psihică a persoanei, precum și inviolabilitatea libertății individuale și a siguranței acesteia sunt garantate prin art. 15 pct 1, art. 22 și art. 23 din Constituția României, iar atingerile aduse acestor drepturi și libertăți fundamentale pot cauza prejudicii materiale și morale, pe care în caz de cercetare nelegală, reținerea nelegală a persoanei etc., statul trebuie să le suporte tocmai ca o garanție a faptului că autoritățile statului, prin care se înfăptuiește actul de justiție, respectă aceste drepturi și libertăți fundamentale.
În considerarea celor expuse anterior, în conformitate cu prevederile art. 480 alin 1 NCPC, Curtea apreciază apelul ca fiind fondat, se va admite, va fi schimbată sentința în sensul admiterii în parte a acțiunii, numai cu privire la acordarea daunelor morale, sub aspectul criticilor privind daunele morale apelul a fost considerat ca fondat, Curtea apreciind că în raport de cuantumul total solicitat de reclamant, raportat la probele existente și menționate anterior, este rezonabil ca apelantului-reclamant să-i fie acordată suma de 10.000lei(zecemiilei noi-ron) cu titlu de daune morale pentru suferința psihică la care a fost supus prin reținerea timp de 4 luni și 20 zile în vederea executării unei pedepse prescrise.
Curtea apreciază că această sumă este de natură să asigure o compensație reală și satisfăcătoare pentru suferințele de ordin moral îndurate de reclamant și familia sa compusă din soție și cele două fiice minore, atât apelantul cât și membrii familiei sale suferind traume psihice, urmare a arestării apelantului, sumă ce reprezintă prejudiciul nepatrimonial încercat de apelantul-reclamant.
Cât privește prejudiciul material, cererea va fi respinsă ca nedovedită, considerentele ce stau la baza acestei soluții fiind deja expuse anterior.-
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul declarat de apelantul reclamant F. D., domiciliat în ., împotriva sentinței civile nr.439/24 octombrie 2014, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5.
Schimbă sentința în sensul că admite în parte acțiunea.
Obligă pârâții către reclamant la plata sumei de 10.000 (zece mii lei) cu titlu de daune morale.
Respinge cererea de acordare daune materiale, ca nedovedită.
Decizie definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 28 Mai 2015
Președinte, F. D. | Judecător, I. V. | |
Grefier, N. D. |
Red.jud.Fl.D.
6 ex/AS
j.f.M.N.
| ← Strămutare. Sentința nr. 74/2015. Curtea de Apel CRAIOVA | Anulare act. Decizia nr. 2864/2015. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
