Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 839/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 839/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 21-05-2014 în dosarul nr. 839/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 839
Ședința publică de la 21 Mai 2014
PREȘEDINTE M. P.
Judecător Tania Țapurin
Judecător D. S.
Grefier C. C.
x.x.x.
M. Public a fost repezentat de procuror D. S.
din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel C.
x.x.x.
Pe rol, judecarea recursurilor declarate de reclamanții G. E. și G. M. și pârâtul S. R. P. M. FINANȚELOR P. P. D.G.R.F.P. C. împotriva sentinței civile nr. 34 din 14 martie 2014, pronunțată de Tribunalul D. în dosar nr._ .
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au răspuns recurenții reclamanți G. E. și G. M., asistați de avocat Ș. C., lipsind recurentul pârât S. R. P. M. FINANȚELOR P. P. D.G.R.F.P. C..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, învederându-se următoarele: prin cererea de recurs, recurentul pârât a solicitat judecata în lipsă, potrivit art. 242 alin. 2 C.p.c.
Avocat C. Ș., pentru recurenții reclamanți, a depus întâmpinare, ce a fost comunicată reprezentantului Ministerului Public. Nu s-a solicitat amânarea cauzei, pentru observare.
Curtea, constatând cauza în stare de soluționare, a acordat cuvântul asupra recursurilor.
Avocat C. Ș., pentru recurenții reclamanți, a susținut oral motivele de recurs formulate în scris, în raport de care a pus concluzii de admitere a recursului și modificarea în parte a sentinței civile atacate, în ceea ce privește casa, materialele de construcții ce au dispărut și gardul împrejmuitor al gospodăriei. Pentru casa de locuit s-a făcut dovada că a existat, așa cum rezultă și din declarațiile martorilor, dar a fost distrusă în totalitate de persoanele ce au locuit în aceasta vreme de 5 ani, cât reclamanții și autorii au fost strămutați. A solicitat și acordarea cheltuielilor de judecată.
Cu privire la recursul declarat de pârât, a arătat că expertul desemnat în cauză pentru evaluarea bunurilor confiscate a răspuns obiecțiunilor și a folosit mai multe metode de calcul, iar cheltuielile de judecată au fost acordate parțial. A solicitat respingerea recursului declarat de pârât.
Reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea ambelor recursuri, considerând că instanța de fond a soluționat în mod corect cauza.
CURTEA
Asupra recursurilor de față:
P. cererea înregistrată pe rolul Tribunalului D. la data de 30.05.2012, sub nr._, reclamanții G. E. și G. M. au solicitat constatarea caracterului politic al măsurii administrative a deportării suferite de aceștia împreună cu bunicii G. I. și M. și părinții lor G. C. și C. din ., jud M. în com Urleasca Nouă, ., Regiunea G. și obligarea pârâtului S. R. prin M. Finanțelor P. la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând echivalentul bunurilor confiscate, dispărute ca urmare a deportării, contravaloarea recoltelor obținute de pe terenul confiscat în perioada 1951-1992.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că la data de 18.06.1951 întreaga familie a fost ridicată de către miliție și securitate din locuința situată în ., jud M. și deportată până la data de 01.04.1956 în B., în comuna Urleasca Nouă, .> La întoarcere din deportare nu au mai găsit nimic din bunurile proprietatea familiei, respectiv casă cu 3 camere și prispă, suprafața de 12,49 ha teren intravilan și extravilan, suprafața de 0,9 ha livadă cu pomi, bunuri mobile constând în materiale de construcție, unelte agricole și gospodărești, scule de tâmplărie, animale, cereale.
În drept au fost invocate disp. Art. 4 alin. 1 și art5 alin. 1 lit b Lg 221/2009.
Cererea a fost scutită de plata taxelor judiciare de timbru disp.art. 221/2009.
În conf. cu disp. art. 115 Cpciv, pârâtul a formulat întâmpinare solicitând respingerea cererii.
Tribunalul a administrat proba cu înscrisuri, la dosar fiind atașate copii ale următoarelor înscrisuri: hotărârile nr. 656/13.11.1990, 657/1990, 316/1990, 439/1990 emise de Comisia de aplicare a prevederilor Decretului-Lege 118/1990 (f 10-13), acte de stare civilă (f 14-20), TDP nr._/03.04.2001,_/16.06.1993 emise autorului G. C I. (f 21-22), registrul agricol al autorului (f 23-24), dosarul de domiciliu obligatoriu C 1489 aflat în arhiva CNSAS (f 37-52), actele ce au stat la baza stabilirii drepturilor în baza Decretului lege 118/1990 (f 55-57), procesul verbal încheiat la data de 20.06.1951 (f 80), proba testimonială, în cauză fiind audiați martorii C. C-tin, Borză G., N. C. ale căror declarații au fost consemnate și atașate la dosar (f 83-87, 97), precum și proba cu expertiza tehnică, specialitatea evaluare proprietății imobiliare, la dosar fiind atașat raportul întocmit de expert B. C. O. (f 149-157).
P. sentința nr.34 din 14 martie 2014 pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._, s-a admis în parte, cererea reclamanților G. E., cu domiciliul în C., . 12, ., județul D. și G. M., cu domiciliul în Băilești, ., județul D. și pe pârâtul S. R. P. M. FINANȚELOR P., cu sediul în București, ., sector 5.
S-a constatat caracterul politic al măsurii dislocării suferită de reclamanți împreună cu autorii lor G. I., G. M., G. C. și C. din . în comuna Urleasca Nouă, . iunie_56.
A fost obligat pârâtul la plata sumei de_ lei reprezentând contravaloarea bunurilor imobile nerestituite.
S-au respins cererile având ca obiect obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea bunurilor mobile confiscate, contravaloarea recoltelor obținute de pe suprafața de 12,49 ha în perioada 18.06.1951-1992 și producția livezii.
A fost obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată
Coroborând înscrisurile depuse de reclamanți în dovedirea acțiunii respectiv hotărârile nr. 656/13.11.1990, 657/1990, 316/1990, 439/1990 emise de Comisia de aplicare a prevederilor Decretului-Lege 118/1990 (f 10-13), fișele operative din dosarul de domiciliu obligatoriu aflat în arhiva CNSAS (f 38-47), fișa personală a autorului G. I. (f 49-50), referatul întocmit de MAI Secția Raională Cujmir (f 51), declarațiile martorilor audiați nemijlocit, instanța a constatat că reclamanții împreună cu autorii lor G. I., G. M., G. C. și C., au fost dislocați din ., jud M., stabilindu-li-se domiciliul obligatoriu în com Urleasca Nouă, ., în perioada iunie_56.
Tribunalul a reținut că o astfel de măsură administrativă, fiind abuzivă prin natura sa, nu poate avea decât un caracter politic, conținutul măsurilor fiind considerat de legiuitor în art. 3 din Legea nr. 221/2009, ca fiind cu caracter politic.
Atât condamnările, cât și măsurile administrative, care au avut un caracter politic, sunt măsuri abuzive ale regimului comunist și vizează persoanele care s-au împotrivit sub diverse forme regimului comunist totalitar și care au suferit prejudicii materiale și morale.
Potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, textul legal făcând trimitere la art. 1 alin. (3) din același act normativ, care la rândul său, face trimitere la unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 214/1999.
În consecință, tribunalul a constatat întemeiat primul capăt de cerere în raport de dispozițiile ar. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, urmând a fi admis.
În ceea ce privește cererea reclamanților de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri materiale, reprezentând contravaloarea bunurilor mobile individualizate în cuprinsul cererii introductive (materiale de construcție, unelte agricole și gospodărești, scule de tâmplărie, animale, cereale și băuturi alcoolice), contravaloarea recoltelor obținute pe suprafața de 12,49 ha în perioada 18.06.1951-1992 și contravaloarea producției livezii Tribunalul reține că această pretenție a fost întemeiată pe prevederile art.5 alin.(1) lit.b) din Legea nr.221/2009.
Potrivit dispozițiilor art.5 lit.b) din Legea nr.221/2009 – „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv ".
Din analiza dispozițiilor legale mai sus citate, rezultă indubitabil că, pentru a beneficia de despăgubirile prevăzute de Legea nr. 221/2009 trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
- reclamantul să aibă calitatea de persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, calitatea de soț, sau calitatea de descendent al unei astfel de persoane, până la gradul al II-lea inclusiv;
- bunurile pentru care se solicită despăgubirea să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative și să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001.
Din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 și ale Legii nr.247/2005, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al legii de reparație nr.10/2001, modificată și completată prin Legea nr.247/2005, poate fi solicitat în temeiul art.5 alin.(1) lit.b) din Legea nr.221/2009. Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă făcută de legiuitor, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr.10/2001 și ale Legii nr.247/2005.
Or, în domeniul de reglementare al Legii nr.10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr.247/2005, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură) și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobilele prin destinație). În acest sens sunt dispozițiile art.6 alin.(1) și (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora:
„(1) P. imobile, în sensul prezentei legi, se înțeleg terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții.
(2) Măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.”
În consecință, în baza art.5 alin.(1) lit.b) din Legea nr.221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr.10/2001, respectiv terenuri și construcții (imobile prin natură) și utilaje și instalații preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).
În cauză însă, bunurile mobile individualizate de reclamanți la punctul b) al cererii introductive a căror contravaloare este solicitată de aceștia nu intră în sfera de reglementare a Legii nr.10/2001.
În acest sens, prin Decizia 6/2013 a Î.C.C.J. dată în urma promovării unui recurs în interesul legii s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. B) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație
Neîntemeiată apare a fi și cererea având ca obiect contravaloarea imobilelor terenuri.
Astfel, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru suprafața totală de 13,39 ha teren (din care 12,49 ha teren intravilan și extravilan și 0,9 ha livadă cu pomi) confiscată ca efect al măsurii administrative.
Astfel cum s-a arătat anterior, disp. art. 5 lit b Legea 221/2009 instituie condiția bunurile pentru care se solicită despăgubirea să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative și să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001.
În speță, analizând înscrisurile administrate în cauză, respectiv referatul întocmit de MAI –Secția Raională Cujmir (f 51) și registrul agricol aferent perioadei 1948-1951 (f 23), Tribunalul a constatat că autorul reclamanților, defunctul G. I. a avut în proprietate suprafața totală de 14,97 ha care însă a fost în totalitate restituită conform TDP nr._/03.04.2001,_/16.06.1993 (f 21-22).
Ca atare, prima instanță a apreciat că reclamanții nu sunt îndreptățiți la acordarea de despăgubiri pentru vreo suprafață de teren care să excede celei deja reconstituită în temeiul legilor 18/1991.
Tribunalul a respins și cererea având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilul casă de locuit cu 3 camere și prispă, construită din paiantă și lemn.
În ceea ce privește casa de locuit, din declarațiile martorilor audiați nemijlocit C. C-tin, B. G., (f 83-86), instanța a reținut că, deși a fost inițială confiscată, după câțiva ani de la reîntoarcerea în localitate, familia reclamantului a reintrat în posesia casei. Aceiași martori au declarat că, la întoarcerea din B. familia reclamantului a găsit casa deteriorată, fără uși, ferestre și acoperiș.
Ca atare, întrucât imobilul a fost restituit, autorii reclamanților au suferit un prejudiciu constând în contravaloarea lucrărilor de reparații.
Tribunalul nu a obligat însă pârâtul la plata contravalorii lucrărilor de reparație a casei, deși efectuarea acestora a fost dovedită, întrucât aceste lucrări nu se încadrează în categoria de bunuri la care face referire art.5 alin.1 lit.b din Legea nr. 221/2009 – bunuri confiscate ca efect al condamnării politice sau măsurii administrative – dispozițiile legale exprese care nu pot fi extinse prin interpretare.
A fost considerată întemeiată cererea privind acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea anexelor gospodărești preluate de autorități ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic menționate anterior.
Astfel analizând procesul verbal întocmit la data de 20.06.1951 (f 80) Tribunalul a reținut că autorii reclamanților au avut în proprietate anexe gospodărești respectiv magazie de scânduri acoperită cu țiglă, pătul cu șopron, grajd de vite, coteț de porci care au fost preluate de autorități spre păstrare.
Potrivit declarației martorei N. C., la întoarcerea din B. clădirea pătulului nu mai exista, iar potrivit declarației martorului Borză G. nu au mai fost restituite nici grajdul și nici cotețul care au fost distrus prin incendiere de cei cărora autoritățile le-au permis utilizarea imobilului.
Astfel, Tribunalul a apreciat că reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea de daune reprezentând contravaloarea acestor bunuri imobile care nu au mai fost restituite autorilor lor la întoarcerea în localitatea de domiciliu.
Tribunalul a reținut că deși în cuprinsul raportului de expertiză a fost evaluat de către expert și gardul, care potrivit declarațiilor martorilor nu mai exista la revenirea familiei G. în gospodărie, nu a fost investit cu o cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea acestuia (care nu reprezintă o anexă gospodărească), astfel încât nu s-au acordat reclamanților despăgubiri cu acest titlu.
Împotriva sentinței au formulat recurs reclamanții G. E. și G. M. și pârâtul S. R. P. M. FINANȚELOR P. P. D.G.R.F.P. C..
În recursul său Direcția Generală Regionala a Finanțelor P. C. pentru S. R. prin M. Finanțelor P., a apreciat ca în cauza de față sunt aplicabile dispozițiile art.304, punctul 7, 8 și 9 din Codul de procedură civilă, considerent pentru care a solicitat admitere recursului pentru următoarele considerente:
Potrivit disp. art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea 221/2009, orice persoană care a suferit
condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care
a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul
acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot
solicita instanței în termen de 3 ani de la data intrării in vigoare a prezentei legi, obligarea
Statului R. la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor
confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă
bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în
condițiile Legii 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în
perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările,
ulterioare, sau ale Legii 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum
și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Din economia textului legal evocat rezultă că acordarea echivalentului valoric a bunurilor imobile confiscate ca urmare a măsurii dispuse printr-o sentință de condamnare pentru o infracțiune cu caracter politic, este condiționată de efectuarea de către solicitant a demersurilor prevăzute de legea specială în materie, respectiv, Legea 10/2001.
A considera că prin Legea 221/2009 s-a acordat posibilitatea solicitării acestei despăgubiri în afara termenelor și procedurilor prevăzute de Legea 10/2001, ar echivala cu o repunere în termen numai în privința persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic, ceea ce ar determina o discriminare nepermisă în raport cu celelalte persoane ale căror imobile au fost preluate abuziv și care nu au uzat de calea Legii nr. 10/2001.
Un argument în sprijinul acestei concluzii îl constituie și prevederile alin. 5 ale aceluiași articol, care prevăd că acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1 lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii 10/2001, republicata, cu modificările si completările ulterioare, sau Legii 247/2005, cu modificările si completările ulterioare.
Raportând aceste considerente situației de fapt dedusă judecații, solicitarea reclamantului vizând acordarea echivalentului valoric al imobilului confiscat, este neîntemeiată.
Sub acest aspect este de reținut faptul că reclamantul a solicitat în temeiul legilor speciale numai restituirea terenului, iar în ceea ce privește anexele gospodărești nu face decât mențiunea că acestea nu au fost restituite.
La dosarul cauzei nu au fost depuse înscrisuri din care să rezulte că reclamanții ar fi urmat procedura administrativă prevăzută de Legea 10/2001 și cu privire la anexele gospodărești.
S-a invocat ca și practică judiciară sentința civilă nr. 602 din data de 14.03.2012 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._/3/2010.
Instanța de fond reține împrejurarea că raportul de expertiză efectuat în cauză vine să confirme cuantumul sumei stabilite ca și contravaloare a bunurilor confiscate abuziv.
S-a învederat instanței de recurs că au formulat obiecțiuni împotriva raportului de expertiză întocmit de expert B. C., acestea fiind încuviințate de instanță.
Obiectivul fixat de instanță a fost să se evalueze imobilul casa de locuit și anexe gospodărești și evaluarea lucrărilor necesare pentru reparații având în vedere faptul că imobilul a fost numai degradat nu și demolat.
Sub acest aspect s-a apreciat că expertul nu a respectat obiectivul stabilit de instanță.
Acesta avea ca și obiectiv evaluarea construcției și a anexelor gospodărești cu mențiunea că trebuie să aibă în vedere și evaluarea lucrărilor necesare pentru reparații.
Din cuprinsul raportului nu rezultă ce sumă reprezintă evaluare construcții și anexe gospodărești și care este suma ce reprezintă evaluare lucrări necesare pentru reparații.
A fost stabilită astfel valoarea lucrărilor de construcții la imobilul locuință la suma de 37.374 lei, valoare grajd_ lei, valoare gard 3656 lei, valoare pătul 3865 lei și valoare coteț 653 lei.
S-a arătat că evaluarea lucrărilor de reparații s-a făcut conform îndreptarului tehnic pentru evaluarea la prețul zilei a costurilor și construcțiilor.
Expertul enumeră o categorie de lucrări cu o pondere totală în cost fără ca să precizeze de unde a estimat ce lucrări de reparație a suportat imobilul în litigiu sau eventuale înscrisuri din care să rezulte acest aspect. Din declarațiile martorilor audiați nu rezultă ce fel de lucrări de reconstrucție a suferit imobilul, astfel încât în lipsa unui minim de informații în acest sens nu putea stabili contravaloarea acestora.
Cu privire la evaluarea imobilului casa de locuit și anexe gospodărești la suma de_ lei, expertul face precizarea că metoda de evaluare folosită este metoda costului standard ( Decret 256/1984 ), la prețul tehnic stabilit aplicându-se coeficienții de actualizare conform recomandărilor Corpului de experți tehnici, buletinul documentar 122. și Normativul P 135/1999 pentru gradul de uzura la clădiri.
S-a apreciat că expertul nu a folosit ca metodă de evaluare corectă, în sensul că acesta nu s-a raportat la standardele internaționale de evaluare recunoscute și adoptate de asociația lui profesională.
Având în vedere și Circulara nr._/10.01.2014 a Ministerului Finanțelor P. s-a învederat instanței faptul că lucrările de specialitate trebuie să respecte standardele de evaluare adoptate de ANEVAR, motivat de împrejurarea că potrivit art.5, alin 1. lit c din Ordonanța Guvernului nr.24/2011 privind unele măsuri in domeniul evaluării bunurilor, aprobată cu modificări prin Legea nr.99/2013 „ Asociația adoptă standardele de evaluare obligatorii pentru desfășurarea activității de evaluare „ astfel încât s-a apreciat că se impunea efectuarea raportului de expertiză cu respectarea acestor standarde.
În metodologia de evaluare expertul arată că s-a raportat la prevederile cuprinse în, Decretul nr. 256 din 14 iulie 1984 privind îmbunătățirea regimului de construire a locuințelor și modificarea unor reglementari referitoare la stabilirea preturilor limita ale locuințelor care se construiesc din fondurile statului, a prețurilor de contractare ale locuințelor proprietate personală și a prețurilor de vânzare a locuințelor din fondul locativ de stat.
Imobilele ce fac obiectul prezentului raport nu fac parte din această categorie, respectiv a imobilelor construite din fondurile statului, astfel încât apreciază că expertul a avut în vedere un act normativ care nu se aplica în speța de față. În situația clădirilor care fac obiectul prezentei evaluări au fost estimate doua tipuri de deprecieri respectiv uzura fizică și deprecierea din cauze externe, celălalt tip de depreciere (neadecvarea funcționala) nefiind estimat, neluându-se în considerare neadecvări funcționale nerecuperabile datorate caracteristicilor tehnico-constructive care diferă de cele standard.
În funcție de amplasarea în cadrul localităților, trebuiau estimate valorile orientativ pentru casele de locuit amplasate în zona centrală a localităților și valori orientative pentru casele de locuit situate în zonele limitrofe cu extravilanul. Având în vedere natura constructivă diferită a caselor de locuit cu pereți din lemn, paiantă, chirpici sau pământ stabilizat, diferențierea diferitelor tipuri de case de locuit se face și în funcție cu vechimea acestora.
Potrivit Standardelor Internaționale de Evaluare, evaluarea este un proces de
aplicare a raționamentului profesional și a cunoștințelor acumulate din experiența practică
inclusiv a principiilor economice generale, pe care evaluatorul cu calificarea adecvată, le
aplica pentru a determina un anumit tip de valoare, prin folosirea unor metode de evaluare
recunoscute de Standardele Internaționale de Evaluare și adoptate de asociația lui
profesională.
Este de notorietate faptul că pe o piață liberă prețurile de ofertă din anunțurile publicitar sunt cu mult mai mari decât cele practicate efectiv, stabilite în urma negocierii dintr-ofertant și cumpărător.
De altfel, o comparație între prețurile stabilite conform rapoartelor de evaluare și preturile stabilite prin rapoartele de expertiză conform cerințelor art.77 ind 1 din Codul fiscal, utilizat de camerele notarilor publici, arată că sunt cu mult mai mari, pentru aceleași zone și în aceeași perioadă.
Acest aspect constituie un indiciu temeinic ca în raportul de evaluare a imobilului în litigiu, expertul a stabilit o valoare supraevaluată, ceea ce conduce la producerea de prejudicii bugetului de stat.
Expertul nu a folosit criterii și standarde internaționale la efectuarea raportului de expertiză, raportat la Hotărârea nr.3/2012 privind aprobarea standardelor de evaluare obligatorii pentru membrii Uniunii Naționale a Evaluatorilor Autorizați din România, emisă în temeiul art.7, alin 3, lit j din Ordonanța Guvernului nr.24/2011 privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor.
Potrivit standardelor ANEVAR pentru a stabili valoarea unui imobil, evaluatorul are sarcina, în primul rând de a identifica o proprietate „ comparabilă al cărei preț de vânzare/ofertă de vânzare sa constituie un reper pentru estimarea valorii de piață a proprietății în cauză. Valoarea de piață presupune selectarea unor proprietăți similare care au fost vândute la o datată apropiată de data evaluării proprietății în cauză sau a unor proprietăți similare oferite spre vânzare.
Având în vedere că nu există proprietăți imobiliare identice și este dificilă identificarea unor proprietăți similare care sa fi fost înstrăinate și care să poată fi comparabile„ pentru stabilirea valorii imobilului în cauză, standardele Internaționale de Evaluare accepta utilizarea ofertelor de vânzare, în absența informațiilor certe privind tranzacțiile.( cap.9.2.2.1 din Conceptele fundamentale al principiilor de evaluare general acceptate -GA VP ).
Astfel, ANEVAR recomandă utilizarea mai multor metode pentru determinarea valorii unu imobil, pornind tocmai de la lipsa sau insuficiența datelor de pe piață.
În consecință, deși avea dreptul, potrivit legii, expertul desemnat nu a solicitat informații despre tranzacții imobiliare vreunei societăți de evaluare, bănci, notar public sau birou de carte funciară.
Evaluarea imobilului numai pe baza prețurilor de oferta din anunțurile publicitare pot fi subiective sau chiar manipulate de persoanele interesate în supraevaluarea acestor bunuri imobile și obținerea unor sume mai mari ca urmare a despăgubirilor. Conform Standardelor, evaluatorii trebuie să apeleze și la o . alte surse de informații realiste, temeinice și credibile.
Informațiile culese de pe piața imobiliară privind localitățile rurale trebuiau a fi prelucrate, ajustate cu o . coeficienți de corecție extrapolate, astfel încât concluziile să reflecte cât mai aproape de realitate valoarea de piața a imobilului supus evaluării. În estimarea valorii trebuie avută în vedere situația actuală de pe piața imobiliară și de tendințele previzibile.
În stabilirea valorii bunurilor imobile din mediul rural trebuie considerate și alte elemente specifice, unele sate sunt amplasate la distante de peste 5 km sau chiar la 10-15 km de sediul Primăriei și drumurile de acces sunt neasfaltate și greu practicabile.
Cu toate acestea, suma reținută de către instanța prin hotărârea pronunțata și la care a obligat la plata pârâtul S. R. nu vine să confirme acest aspect, deoarece cuantumul despăgubirilor a rămas același, cu toate ca au fost admise criticele formulate tocmai cu privire la modalitatea de calcul și la cuantumul exagerat al valorii rezultate în urma expertizei tehnice. Din suma stabilită de expert a fost scăzuta contravaloarea gardului, deoarece acest bun nu intra în categoria anexe gospodărești
Din considerentele hotărârii pronunțate de instanța de fond nu se desprinde motivarea adusă în sprijinul criteriilor și argumentelor avute la stabilirea cuantumului prejudiciului material suferit de reclamant.
Singura motivare adusă de instanță în considerentele hotărârii este aceea că își însușește metoda folosită de expert cu amendamentul că înțelege să corecteze valoarea rezultată cu eliminarea coeficientului de 10 % pentru existenta procesului pe rol, coeficient care apreciază că nu se aplica în speța de față.
S-a invocat astfel dispozițiile art.261, alin (1), pct 5 Cod procedură civilă care nu se referă doar la necesitatea redactării motivelor de fapt și de drept care „ au format convingerea instanței", sau a celor care au înlăturat cererile părților .Cu alte cuvinte, motivarea instanței de apel trebuia să fie deopotrivă în strictă concordanță cu măsurile luate prin dispozitiv, scopul motivării fiind tocmai acela de a fundamenta și explica măsurile adoptate de instanță. De asemenea, așa cum rezultă din dispozițiile textului de lege mai sus amintit, motivarea nu poate privi numai împrejurările de fapt sau numai pe cele de drept, ea trebuie să se refere la toate acestea.
Din dispozițiile cuprinse în codul de procedură civilă și din doctrină se poate reține că motivarea trebuie să fie „ pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă convingătoare și accesibilă „.
Codul de procedură civilă consacră principiul general după care orice hotărâre trebuie să fie temeinic motivată, dispoziție necesară pentru interesul unei bune administrări a justiției și a încrederii pe care trebuie să o inspire justițiabililor, cât și pentru a se da instanțelor superioare posibilitatea de a controla judecata primelor instanțe. De aceea judecătorii sunt datori să arate motivele de fapt și de drept care au format convingerea lor, să enunțe direct cele constatate și dovezile care au determinat această convingere.
În considerentele hotărârii atacate instanța de apei a reținut într-o singură frază împrejurarea că, în cauza de față probatoriul administrat confirmă soluția pronunțată precum și faptul că sunt întrunite condițiile prevăzute de art.5, lit.b din Legea nr.221/20C fără să aducă nici un fel de argumente în acest sens.
Sentința atacată este criticabilă și sub aspectul că instanța de fond nu a cenzurat suficient cuantumul despăgubirilor acordate.
Astfel, s-a arătat că în ceea ce privește construcțiile preluate abuziv, acestea au fost
identificate pe baza evidentelor din registrul agricol de către expertul desemnat sunt
evaluate în funcție de valoarea lor de circulație, cu amendamentul că instanța va elimina din
calcul coeficientul de diminuare de -10% pentru existența procesului pe rol, apreciind astfel
ca prezenta cauză este singurul proces pe rol al reclamantului.
Legea nr. 221/2009 nu prevede acordarea de drepturi noi ci doar reafirmă, în vederea asigurării unui cadru normativ coerent, posibilitatea obținerii unor despăgubiri care puteau oricum fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de C. civ., de Constituția României republicată, și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. S-a solicitat astfel instanței de recurs cenzurarea cuantumului pretențiilor reclamantului întrucât valoarea acestora este mult prea mare, scopul Legii nr. 221/2009 fiind acela d acorda o justă despăgubire persoanelor îndreptățite, neputându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei în dauna Statului R..
Legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 2. decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembri-1989, de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. în acest sens, au fost inițiate ș adoptate reglementări privind: restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, înmăsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; reabilitarea celor condamnați din motive politice; acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
În materia restituirilor, au fost adoptate mai multe acte normative privind retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau naționalizate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist Curtea constată că există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumit: categorii de persoane care au avut de suferit, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice.
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 201: în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărare; drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauz Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovacie. Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).
În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex - Regele Greciei și alții)
Este adevărat că acordarea de despăgubiri este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art.61 din Legea fundamentală, potrivit căruia „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării" - este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
Referitor la faptul că instanța de fond a dispus obligarea pârâtului S. R. prin M. Finanțelor P. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei:
S-a criticat sub acest aspect hotărârea atacată deoarece cheltuielile de judecată reprezintă o sumă de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câștigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluționat prin hotărâre judecătorească..
Așa cum a statuat pe acest aspect Curtea Europeană a Drepturilor Omului în bogata sa jurisprudență, se poate afirma că și în dreptul intern partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli (în temeiul art. 274 C.pr.civ.) decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. Așadar, se poate spune că în cheltuielile de judecată se cuprind acele sume de bani care în mod real, necesar și rezonabil au fost plătite de partea care a câștigat procesul în legătură cu acel litigiu.
Pentru acordarea cheltuielilor de judecată este necesar și suficient a se reține culpa procesuală a părții care a pierdut procesul și a căzut astfel în pretenții.
Culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul unei instanțe a unei cereri, acțiuni ce se dovedește a fi neîntemeiată (deci determinarea pârâtului de a ieși din pasivitatea confortabilă pe care i-o asigură prezumția că nu datorează nimic nimănui), fie susținerea unor apărări neîntemeiate (care echivalează cu zădărnicirea reclamantului în încercarea sa de a răsturna prezumția relativă sus amintită).
Astfel înțeleasă culpa procesuală pe care se întemeiază reglementarea din art. 274 C.pr.civ., „partea care cade în pretenții" poate fi atât reclamantul, cât și pârâtul. Culpa procesuală aparține pârâtului: dacă nu și-a executat obligațiile, astfel încât s-a admis acțiunea reclamantului; dacă își execută obligațiile pe parcursul procesului; dacă pârâtul și-a executat obligația înainte de sesizarea instanței, dar nu l-a înștiințat pe reclamant, ceea ce a determinat declanșarea procesului.
Stabilind că temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este atitudinea procesuală culpabilă a părții care a căzut în pretenții, observăm că fapta acesteia declanșează o răspundere civilă delictuală al cărei conținut îl constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor pe care partea care a câștigat procesul a fost nevoită să le realizeze.
Așadar natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părții care a câștigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții.
Este vorba despre un prejudiciu material care, așa cum vom vedea mai jos, poate dovedit prin documente justificative.
Totodată, cheltuielile de judecată reprezintă pierderea efectiv suferită, sumele efectiv cheltuite (damnum emergens) în susținerea procesului respectiv ori pentru apărare. Ținând seama de caracterul accesoriu al cererii de acordare a cheltuielilor de judecată ca respectă regimul oricărei cereri adresate instanței, s-a apreciat că și pentru dovedire cuantumului cheltuielilor de judecată trebuie respectate dispozițiile art. 112 alin. 1 pct. alin. 2, 116, 138C.pr.civ.
Chiar și în situația în care se acceptă depunerea chitanței de plată a onorariului de avocat la închiderea dezbaterilor, instanța, în baza rolului activ ce~i este impus și permis totodată, trebuie să aducă la cunoștința părții adverse cuantumul onorariului, pentru ca aceasta, în măsura în care apreciază necesar, să solicite aplicarea art. 274 alin. 3 C.pr.civ.
În consecință în raport de toate aceste considerente, s-a solicitat instanței admitere
recursului, modificarea Sentinței civile nr.34 din data de 14 martie 2014 pronunțată d
Tribunalul D. în dosarul nr._ în ceea ce privește obligarea pârâtului S.
R. prin M. Finanțelor P. la plata despăgubirilor materiale si a cheltuielile
de judecata.
În drept, și-a întemeiat prezentul recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 Cod procedura civilă și art.XIII din Legea nr.202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor.
În recursul lor reclamanții G. E., și G. M., au solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței recurate în sensul obligării pârâtului la plata despăgubirilor bănești relevate de raportul de expertiză și pentru casa de locuit cu 3 camere și prispă, materialele de construcție și gardul împrejmuitor și porțile de acces, ale căror valori au fost stabilite prin raportul de expertiză tehnică efectuat de expert ing. B. C. O.; de asemenea, au solicitat obligarea intimatului-pârât la plata în totalitate a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de expertiză și onorariul de avocat efectuate la fond. Cu toate că a fost dovedit de ansamblul probatoriu prejudiciul material suferit de ei și autorii lor ca urmare a măsurii administrative a deportării - la întoarcerea din lagărul din B. nu au mai găsit practic nimic din gospodăria lor, casa și anexele gospodărești fiind demolate, arse și distruse - instanța de fond nu a făcut o completă apreciere a fondului și nu a acordat decât despăgubiri materiale parțiale, în cuantum de numai_ lei, mult mai mici decât cele care rezultă din raportul de expertiză și care în mod legal li s-ar cuveni.
Nu s-au acordat despăgubiri pentru casa de locuit, materialele de construcții existente în gospodărie la data deportării și nici pentru gardul împrejmuitor, aceasta cu toate că atât existența acestor bunuri la momentul deportării, cât și dispariția acestora până în momentul în care ne-am întors în anul 1956 din B., au fost dovedite atât de actele aflate la dosar cât și prin depoziția celor 3 martori audiați.
S-a considerat că erau îndreptățiți la acordarea de despăgubiri și pentru bunurile menționate anterior, cuantumul valoric al despăgubirilor rezultând din concluziile raportului de expertiză, respectiv 37.374 lei pentru casa de locuit, 3656 lei pentru gard și porțile acestuia și_ lei pentru materialele de construcții constând în 15 m3 de grinzi și căpriori, 25 de legături lănteți construcții și_ de cărămizi pe care părinții și bunicii lor le cumpăraseră anterior deportării în vederea construirii unei alte case în aceeași curte. I
Existența acestor materiale de construcții, ca de altfel a tuturor bunurilor imobile și a inventarului agricol constând în unelte agricole sunt consemnate punctual în procesul verbal întocmit la data de 20.06.1951.
Cu toate că cei 3 martori audiați, contemporani momentului deportării si întoarcerii lor, au declarat amănunțit toate aspectele privitoare la situația de fapt, relatând inclusiv faptul esențial că imobilul - casă de locuit cu 3 camere și prispă era distrus, dărâmat atât de persoanele care l-au vandalizat arzându-i integral structura din lemn, distrugându-i nu numai ferestrele și ușile (cum lacunar precizează instanța de fond), ci și pereții, tavanele, podelele, sobele de teracotă din
fiecare cameră, fiind necesară construcția unei noi case în mod greșit, s-a aprecia că, instanța de fond a menționat că acest bun imobil a fost restituit, concluzionând că în privința sa nu poate fi vorba de bunurile menționate de articolul 5 lit: b din Legea nr. 221/2009..
S-a apreciat că și în privința casei de locuit sunt aplicabil prevederile textului legal, și în privința acestui bun imobil a operat confiscarea si nerestituirea sa, fiind necesară construcția din temelie a unei noi case, întrucât din casa existentă la data deportării noastre abuzive nu a mai rămas nimic, decât 4 lemne înfipte în pământ unde fuseseră colțurile casei. Iarna anului 1954, cu zăpezi de câțiva metri înălțime, a dat lovitura de grație la ceea ce rămăsese nears din pereți și a culcat la pământ întregul schelet din lemn și puținii căpriori rămași din acoperiș. În această situație este evident că a trebuit construită o nouă casă și că poate fi vorba de o restituire a acestui imobil care, așa cum am spus, nu mai există.
Martorii au relevat de asemenea că nici gardul împrejmuitor și porțile nu mai existau la data întoarcerii lor, fiind arse pentru a se încălzi de către nomazii lăsați de autorități câteva ierni în gospodăria lor. Reclamanții au cerut și: acordarea de despăgubiri inclusiv pentru acest bun care constituie prin el însuși generic o anexă gospodărească.
În ceea ce privește materialele de construcții, în deliberare la Decizia nr. 6/2013 Î.C.C.J. la Examenul Jurisprudenței precizează:„Așadar, chiar dacă art.5, alin.1, lit. b din Legea 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, nu se referă în mod expres numai la imobile, aria sa de aplicare vizează exclusiv astfel de bunuri și eventual bunuri mobile ce devin imobile prin destinație, care fac obiectul legilor speciale de reparație menționate în acest text (Legea 10/2001; Legea 247/2005) și pentru care nu s-a obținut încă măsuri reparatorii."
Materialele de construcții pentru care se cer despăgubiri sunt bunuri imobile prin destinație. Totodată, este de notorietate că în practica economică materialele de construcție ce au suferit anumite transformări sunt deja considerate de către specialiștii în construcții ca făcând parte din categoria bunurilor imobile prin destinație.
Pentru motivele arătate, s-a solicitat să se dispună admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței recurate în sensul obligării intimatului-pârât și la plata despăgubirilor pentru bunurile menționate anterior, precum și la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanți la fond în totalitate.
În drept și-au întemeiat recursul pe dispoz. art. 305 pct. 7 și pct. 9 și art. 312 C.p.c.
Recurenții reclamanți depun la dosar întâmpinare solicitând respingerea recursului declarat de pârât.
Recursurile sunt nefondate.
Referitor la criticile recurentului pârât întemeiate pe disp.art.304 punct 6 și 8 Cod pr.civilă, Curtea, constată că, acesta nu dezvoltă în cuprinsul motivelor de recurs aceste critici ci doar indică aceste dispoziții ca și temei de drept al recursului.
Curtea reține că în cauză nu sunt incidente aceste dispoziții procedurale întrucât, prima instanță nu a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, soluționând acțiunea în limitele investirii, a interpretat corect actul juridic dedus judecății și nu a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Este nefondată critica recurenților reclamanți și pârât întemeiată pe disp.art.304 punct 7 Cod pr.civilă, întrucât hotărârea cuprinde elementele prev. de art.261 punct 5 Cod pr.civilă, respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.
Este nefondată critica recurenților reclamanți și pârât întemeiată pe disp.art.304 punct 9 Cod pr.civilă cu următoarele precizări;
Dispozițiile art. 5 - (1) lit.b din lege recunosc persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestora, soțului sau descendenților acestora până la gradul al II-lea inclusiv, dreptul de a solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare;
Rclamanții împreună cu familia au fost strămutați din localitatea de domiciliu, măsura administrativă cu caracter politic în sensul legii, în cuprinsul procesului verbal /20.06.1951, fiind individualizate bunurile deținute de autorul reclamanților G. C I. la data luării acestei măsuri.
Din relatările martorilor referitoare la descrierea bunurilor ce au fost preluate, a rezultat că la reîntoarcerea lor în localitatea de domiciliu în anul 1956, casa exista deși era deteriorată, iar familia a continuat să locuiască în ea.
Concluzia care se impune este aceea că starea de fapt care a fost reținută de prima instanță este corectă și în condițiile în care casa a fost restituită chiar degradată, ea nu intră sub incidența disp. art. 5 lit. b din Legea 221/2009 care condiționează acordarea despăgubirilor de nerestituirea bunurilor sau obținerea de despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001.
Contravaloarea lucrărilor de reparații nu face obiectul despăgubirilor la care fac referire aceleași dispoziții legale, și în mod corect prima instanță a admis acțiunea în parte acordând reclamanților despăgubiri doar cu privire la anexele gospodărești.
Deasemena nici materialele de construcție menționate de reclamanți nu fac obiectul despăgubirilor prevăzute de lege, întrucât dispozițiile sale trebuie aplicate în mod strict, doar cu referire la bunurile prevăzute expres și la modalitățile de preluare la care textele legale fac referire.
Referitor la despăgubirile solicitate pentru gard prima instanță a reținut că reclamanții nu au investit-o cu o astfel de cerere privind contravaloarea acestuia, motiv pentru care nu a acordat despăgubiri cu acest titlu.
Recurenții nu critică hotărârea primei instanțe în sensul că ar fi investit-o cu o asemenea solicitare, ci aduc critici pe fond cu toarte că instanța nu s-a pronunțat în acest sens.
Curtea reține ca și prima instanță că în cuprinsul cererii de chemare în judecată recurenții nu menționează că în cuprinsul despăgubirilor solicitate ar intra și gardul și porțile de acces, motiv pentru care hotărârea primei instanțe este temeinică și legală sub acest aspect.
În ceea ce privește criticile recurentului pârât Curtea reține următoarele;
Acordarea despăgubirilor materiale prevăzute Legea nr. 221/2009 nu este condiționată de efectuarea demersurilor prevăzute de legea specială nr.10/2001, iar disp. art.5 lit.b din lege, nu pot fi interpretate în sensul menționat de recurentul pârât.
Legea 221/2009 are un caracter reparator de complinire față de celelalte legi prin care s-a urmărit acoperirea prejudiciilor materiale suferite de persoanele cărora statul comunist le-a preluat bunuri, în orice manieră.
Dealtfel aspectul privind bunurile ce pot face obiectul despăgubirilor solicitate în temeiul Legii nr.221/2009 a fost clarificat de ÎCCJ în cuprinsul deciziei nr.6/2013, prin care a soluționat recursul în interesul legii.
Este nefondată, critica ce vizează metodologia de evaluare folosită de expert, prima instanță reținând corect că actul normativ invocat de recurent reglementează activitatea de evaluare de către membrii UNEAR, iar expertul desemnat în cauză pentru efectuarea raportului de expertiză a folosit o altă metodologie conform materialului documentar menționat în preambulul lucrării.
În raport de metodologia de evaluare folosită de expert cuantumul despăgubirilor a fost corect stabilit de către prima instanță.
În ceea ce privește critica privind cheltuielile de judecată acordate de către prima instanță reclamanților, Curtea reține că în raport de disp.art.274 alin.1 Cod pr.civilă, partea care a căzut în pretenții în speță recurentul pârât, va fi obligată la cerere să plătească cheltuielile de judecată, culpa sa procesuală fiind prezumată, iar în raport de valoarea pricinii și munca prestată de apărător nu se impunea a face aplicarea dispozițiilor alin 3 .
Pentru toate aceste precizări Curtea, în temeiul disp.art.312 alin.1 Cod pr.civilă respinge ambele recursuri ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții G. E. și G. M. și pârâtul S. R. P. M. FINANȚELOR P. P. D.G.R.F.P. C. împotriva sentinței civile nr. 34 din 14 martie 2014, pronunțată de Tribunalul D. în dosar nr._ .
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 21 Mai 2014.
Președinte, M. P. | Judecător, T. Ț. | Judecător, D. S. |
Grefier, C. C. |
Red.jud.M.P./19.06.2014
Tehn.M.D.2 ex
J.f.L.A.
| ← Strămutare. Sentința nr. 43/2014. Curtea de Apel CRAIOVA | Obligaţie de a face. Hotărâre din 13-11-2013, Curtea de Apel... → |
|---|
