Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2562/2015. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2562/2015 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 26-05-2015 în dosarul nr. 2562/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
C. DE A. C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 2562
Ședința publică de la 26 Mai 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE O. C. G.
Judecător L. B.
Grefier M. H. D.
M. Public - reprezentat de procuror T. N. D. din cadrul Parchetului de pe lângă C. de A. C.
Pe rol, rezultatul dezbaterilor din ședința publică de la data de 19.05.2015 privind judecarea apelului declarat de reclamantul J. Ș., domiciliat în mun. C., .. M 18B, ., împotriva sentinței civile nr. 34 din 23.01.2015, pronunțată de Tribunalul D. – Secția I Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R. P. M. FINANȚELOR P., cu sediul în mun. București, ., sector 5, având ca obiect despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal au lipsit părțile..
Dezbaterile de la data de 19.05.2015 au fost consemnate într-o încheiere separată care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
Asupra apelului de față;
Tribunalul D. – Secția I Civilă, prin sentința civilă nr. 34 din 23.01.2015 a admis excepția inadmisibilității, invocată din oficiu în ședința publică din data de 16.01.2015.
A respins cererile accesorii având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 92.000 lei reprezentând daune morale și la plata sumei de 175.214 lei cu titlul de daune materiale, ca fiind inadmisibile.
A respins cererea principală, având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative, ca fiind neîntemeiată.
A respins în întregul ei cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată la data de 28.05.2014 și precizată la data de 13.06.2014, formulată de către reclamantul J. Ș., împotriva pârâtului S. R. reprezentat prin M. Finanțelor P..
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut următoarele:
La termenul din data de 16.01.2015, din oficiu, în baza art. 237 alin. 2 pct. 1 și art. 248 alin. 1 din noul C.p.civ., instanța a invocat și a pus în discuția părților excepția inadmisibilității capetelor de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor morale și la plata daunelor materiale, aceasta constituind un motiv de ordine publică.
Astfel, analizând cu prioritate excepția absolută și peremptorie, invocată din oficiu, conform art. 248 alin. 1 din noul C.p.civ., s-a observat că, prin modificarea cererii de chemare în judecată, formulată la data de 28.05.2014, reclamantul J. Ș. a înțeles să învestească instanța și cu soluționarea a două capete de cerere accesorii, solicitând deci și obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri civile într-un cuantum rezonabil pentru prejudiciile morale și materiale ce i-au fost aduse prin pretinsa măsură administrativă abuzivă reclamată în cauză.
La data de 13.06.2014, la solicitarea instanței, reclamantul a indicat câtimea obiectului cererilor accesorii, menționând că solicită obligarea pârâtului la plata sumei de 92.000 lei cu titlul de daune morale, dar și la plata sumei de 175.214 lei, cu titlul de daune materiale, acestea din urmă reprezentând diferența dintre salariul mediu realizat anterior desfacerii contractului de muncă și câștigurile efectiv realizate în perioada 01.07._90.
P. Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/21.10.2010 ale Curții Constituționale a României, publicate în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010, s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009, iar prin Decizia nr. 12/2011 pronunțată de I.C.C.J. - Secțiile Unite în soluționarea unui recurs în interesul legii, s-a statuat că dispozițiile legale evocate nu mai pot constitui temei juridic pentru cererile având ca obiect daune morale, ceea ce presupune că acest petit al acțiunii este inadmisibil, întrucât nu mai există temeiul legal menționat anterior, care a fost invocat chiar de către reclamant în ședința publică din 20.06.2014 (a se vedea practicaua încheierii de ședință de la fila 108 dosar).
De asemenea, având în vedere Decizia nr. 6/15.04.2013 pronunțată de Î.C.C.J. - Secțiile Unite în soluționarea unui recurs în interesul legii, potrivit căreia "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație", instanța a observat că și capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata daunelor materiale este inadmisibil.
Este de observat că despăgubirile materiale solicitate în temeiul art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009, ca urmare a unei condamnări sau a unei măsuri administrative abuzive cu caracter politic, trebuie să privească exclusiv categoriile de bunuri prevăzute de actele normative speciale de reparație, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, adică imobile (terenuri sau construcții).
Or, reclamantul a solicitat daune materiale constând în beneficiul nerealizat (lucrum cessans) pe perioada menționată, bun care nu face parte din categoriile pentru care legiuitorul a prevăzut posibilitatea solicitării și obținerii despăgubirilor civile prin art. 5 lit. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009.
D. urmare, pentru cele arătate, instanța a admis excepția inadmisibilității invocată din oficiu și a respins cererile accesorii având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 92.000 lei reprezentând daune morale și la plata sumei de 175.214 lei cu titlul de daune materiale, ca fiind inadmisibile.
În ceea ce privește petitul principal, s-a constatat că reclamantul a învestit instanța cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva acestuia în perioada 01.07._90.
S-a invocat ca și măsură administrativă abuzivă, cu caracter politic, desfacerea contractului individual de muncă prin decizia nr. 548/28.06.1977 emisă de Radioteleviziunea Română, potrivit căreia, începând cu data de 01.07.1977, a fost desfăcut contractul de muncă al reclamantului J. Ș., care ocupa în acel moment funcția de corespondent local principal, motivul fiind desființarea unor posturi de natura celui ocupat de cel în cauză, ca urmare a reorganizării Radioteleviziunii Române, conform prevederilor art. 130 lit. a) din Codul Muncii.
Reclamantul a pretins că, la baza desfacerii contractului său de muncă, au stat motive de ordin politic, dat fiind regimul totalitar de la acea vreme, care a refuzat să-i acorde calitatea de membru al Partidului Comunist R., ca urmare a convingerilor religioase ale familiei sale, care aparținea unui cult adventist.
Din acest motiv, reclamantul a pretins că nu putea deveni membru P.C.R., numai în această calitate fiind acceptat la locul de muncă pe care l-a deținut până la 01.07.1977.
În primul rând, instanța a constatat că pretinsa măsură administrativă cu caracter politic invocată de reclamant, constând în desfacerea contractului de muncă, nu mai există, deoarece, prin decizia nr. 720/18.07.1977, directorul general adjunct al Radioteleviziunii Române a modificat decizia nr. 548/28.06.1977, în sensul că a anulat măsura desfacerii contractului de muncă, postul de natura celui ocupat rămânând desființat pe aceeași dată - 01.07.1977, ceea ce presupune că reclamantul a continuat să lucreze în calitate de angajat în cadrul Radioteleviziunii Române, astfel încât nu se mai poate susține că desfacerea contractului său de muncă a avut loc la data de 01.07.1977, pentru ca această măsură administrativă să fie invocată în temeiul Legii nr. 221/2009.
Chiar și dacă s-ar considera că în cauză există o măsură administrativă luată împotriva reclamantului, instanța a apreciat că din probatoriul administrativ nu rezultă că aceasta a avut un caracter politic, condiție esențială pentru ca măsura respectivă să facă obiectul dispozițiilor Legii nr. 221/2009.
Astfel, potrivit art. 3 alin. 1 lit. g) din O.U.G. nr. 214/1999, prin măsuri administrative abuzive se înțelege orice măsuri luate de organele fostei miliții sau securități ori de alte organe ca urmare a săvârșirii unei fapte în scopurile menționate la art. 2 alin. 1, în baza cărora s-a dispus încetarea contractului de muncă sau retrogradarea, dispuse din motive politice și dovedite cu acte scrise, administrative sau judecătorești, de la acea dată.
Așadar, potrivit art. 2 alin. 1 lit. e) din O.U.G. nr. 214/1999, aplicabil în speță, la care fac trimitere dispozițiile art. 4 alin. 2 raportat la art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009, pentru ca o măsură să fie considerată abuzivă, era necesar ca la baza acesteia să fi stat o faptă a persoanei în cauză, săvârșită din motive politice, care să fi avut drept scop înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
În speță nu se poate vorbi de o faptă săvârșită la acea vreme de către reclamant din motive politice, care să fi avut drept scop înlăturarea măsurilor discriminatorii pe criteriile menționate, ceea ce presupune că nu sunt întrunite condițiile legale pentru a ne afla în prezența unei măsuri abuzive cu caracter politic, astfel cum cer dispozițiile art. 4 alin. 2 coroborat cu art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009.
Deci, este necesar ca măsura administrativă respectivă să fi fost rezultatul sancționării abuzive a persoanei în cauză pentru săvârșirea de către aceasta a unei fapte în vreunul din scopurile prev. de art. 2 alin. 1 din O.U.G. nr. 214/1999, ceea ce nu este cazul în speță, deoarece nici măcar reclamantul nu pretinde că pretinsa măsură administrativă cu caracter politic a fost efectul săvârșirii de către acesta a unei astfel de fapte care să-i fi atras opresiunea nedreaptă din partea autorităților acelor vremuri.
În cele din urmă, dacă prin absurd instanța ar fi considerat întrunite toate condițiile legale pentru ca măsura administrativă invocată să fie considerată abuzivă și ca având un caracter politic, s-a observat că acest pretins caracter nu a fost dovedit în condițiile art. 249 din noul C.p.civ., care reglementează sarcina probei, în cauză aceasta revenind reclamantului.
Astfel, depoziția extrajudiciară a martorului G. G.-R., jurnalist pensionar, fost președinte al Comitetului Sindicatului Radioteleviziunii Române între anii 1970-1990, nu este concludentă și nu poate fi luată în considerare, deoarece nu rezultă că acesta a perceput ex propriis sensibus aspectele relatate, printre care se regăsește și acela că reclamantului i s-a respins cererea de adeziune de către organizația de bază a P.C.R., pe motiv că provenea dintr-o familie de creștini adventiști, care nu era agreată politic.
Martorul nu explică de unde cunoaște exact acest aspect, deci dacă a fost prezent personal sau nu la ședința Organizației de bază a P.C.R. când s-a discutat despre faptul relatat.
Tot ce relatează martorul sunt simple aprecieri ale acestuia, cu atât mai mult cu cât acesta dovedește nesiguranță în a cunoaște faptele petrecute în realitate, deoarece folosește în cuprinsul depoziției sale sintagma "cel mai probabil", de pildă atunci când arată că J. Ș. a fost reclamat la nivel foarte înalt, având-se în vedere decizia Comitetului Organizației de bază a P.C.R. a Studioului de Radio C., prin care fusese declarat pe nedrept ca fiind indezirabil, pe motivul apartenenței sale religioase și faptul că nu fusese luată nicio măsură în privința sa.
De asemenea, sunt neconcludente și depozițiile martorilor S. F. și S. C., rezultând că tot ce au relatat aceștia sunt simple păreri personale, fără fundament real, cu atât mai mult cu cât aceștia au relatat că nu au fost de față la nicio discuție din cadrul Radioteleviziunii Române de la București, atunci când a fost vorba despre desfacerea contractului de muncă al reclamantului (ambii martori) sau nu au auzit în mod expres în vreo ședință de partid că a fost înfierat cultul adventist, "dar așa se discuta între noi, colegii" (martorul S. F.).
Martorul S. C. chiar a precizat că nu este sigur că reclamantului i s-a desfăcut contractul de muncă din motive religioase, ca urmare a refuzului de a fi înscris în P.C.R., martorul relatând probabilități, astfel cum chiar el se exprimă folosind termeni precum "probabil" sau "bănuiesc".
Martorul S. F. a mai arătat că în zilele acelea a aflat de ședința de partid în care s-a refuzat primirea reclamantului în P.C.R., dar că personal nu a participat la acea ședință sau că nu a participat la vreo ședință de partid de unde să ia cunoștință în mod explicit de acest motiv religios, astfel că susținerile martorului S. C. sub acest aspect nu pot fi reținute, deoarece nu se coroborează cu alte mijloace de probă.
Oricum, nu pot fi considerate credibile afirmațiile potrivit cărora reclamantul nu a fost primit în P.C.R. din motive religioase, ca urmare a faptului că familia sa era de confesiune adventistă, fiind de notorietate că regimul comunist de la acea vreme nu vedea cu ochi buni în general religia, indiferent de cult sau confesiune, același lucru putându-se spune despre orice cetățean al țării care avea o anumită credință religioasă. Așadar, este greu de crezut că toți membrii de partid din acele timpuri erau adepții ateismului.
Pe de altă parte, în condițiile în care reclamantul considera abuzivă măsura desfacerii contractului de muncă sau a desființării postului său, o putea contesta în instanța de judecată în termen de 30 de zile, conforma art. 174 lit. b) din Codul muncii, ceea ce nu a făcut, astfel că în cauză se poate reține că desființarea postului deținut de reclamant până la 01.07.1977 nu este decât consecința procesului general de reorganizare a instituției publice, conform înscrisurilor depuse la dosar, în temeiul actelor normative de la acea vreme.
Pentru toate argumentele expuse, tribunalul a respins cererea principală, având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative, ca fiind neîntemeiată.
În consecință, a respins în întregul ei cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată la data de 28.05.2014 și precizată la data de 13.06.2014, formulată de către reclamantul J. Ș., împotriva pârâtului S. R. reprezentat prin M. Finanțelor P..
Împotriva acestei sentințe a declarat apelreclamantul J. Ș., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Cu referire la măsura administrativă abuzivă cu caracter politic, prin desfacerea contractului individual de muncă prin decizia 548/28.06.1977, emisă de RTV Română, instanța a constatat că pretinsa măsură administrativă cu caracter politic, nu mai există, deoarece prin Decizia nr. 720/18.07.1977 ,directorul general adjunct al RTV Română a modificat Decizia 548/28.06.1977, în sensul că a anulat măsura desfacerii contractului de muncă, postul de natură a celui ocupat rămânând desființat pe aceeași dată 01.07.1977, ceea ce presupune că reclamantul a continuat să lucreze în calitate de angajat în cadrul RTVR, astfel încât nu se mai poate susține că desfacerea contractului său de muncă a avut loc la data de 01.07.1977, pentru că această măsură administrativă să fie invocată în temeiul Legii 221/2009.
Cu privire la cele două decizii de desfacere a contractului de muncă, Decizia 548/28.06.1977 și Decizia de anulare a acesteia, nr. 720/18.07.1977 ,învederează următoarele aspecte:
Înainte de a formula și introduce aceasta acțiune, reclamantul a solicitat la data de 10.12.2013 Societății Române de Radiodifuziune să-i transmită motivul real precum și actele care au stat la baza concedierii sale din data de 01.07.1977 Urmare acestei solicitări, s-a
expediat o copie de pe Decizia de desfacere a contractului de muncă nr. 548/28.06.1977 și
dovada de primire a reclamantului prin semnătură a acesteia.
Cât despre Decizia nr. 720/18.07.1977 ,de modificare a Deciziei nr. 548/28.06.1977, în sensul anulării desfacerii contractului individual de muncă, despre care a luat la cunoștință doar acum, nu s-a făcut nicio referire Rezultă clar că, în fapt, contractul de muncă a fost desființat cu începere de la 01.07.1977 conform singurei decizii nr. 548/28.06.1977.
În cuprinsul Deciziei nr. 548/28.06.1977 sunt înscrise adresa nr. 29/1977 a Secretariatului General al Consiliului de Miniștri și Decizia nr. 504/1977 a director general al RTV, care fac referire expresă la reducerea personalului T., și nicidecum cel redacțional . Nu există acordul Comitetului Sindicatului RTVR, ce ar fi trebuit confirmat de către Președintele acestuia, G. G., martor în proces, așa cum rezultă și din declarația sa notarială aflată la dosar, acord care nu s-a găsit nici în arhivele SRR, dar care apare în mod fals în decizia de concediere.
Nici adresa nr. 5387 a RTV Română, trimisă Direcției pentru Probleme de Muncă și Ocrotiri Sociale, prin care ar fi trebuit să se solicite un loc de muncă pentru reclamant, nu figurează în arhiva SRR. Aceasta presupune că această adresă nu a existat în fapt. Nota respectivă amintită emisă prin Hotărârea Comitetului Politic Executiv al PCR prevedea reducerea personalului T. al RTVR, menținerea sau plasarea persoanelor concediate în alte locuri de muncă.
P. Decizia nr. 136/1976, directorul general al RTVR avea autoritatea să aprobe, cu acordul Secției de Presă și Propagandă a CC al PCR, angajarea sau demiterea, transferarea personalului redacțional din RTVR, iar în temeiul prevederilor Codului Muncii, potrivit art. 131, alin. 2 menționat în Decizie, RTVR avea obligația să-i dea reclamantului un preaviz de 15 zile, iar în paragraful următor, prin art. 21 din Decretul nr. 162/1973, se prevedea concediatului asigurarea unei funcții/loc de muncă corespunzător. Aceeași obligație era prevăzută și de Codul muncii, art. 133, alin. 1.
Tot în aceeași Decizie 548/28.06.1977, la alin. 4, conform art. 9 din Legea nr. 1/1970, reclamantul era obligat să-și găsească singur loc de muncă în termen de 90 de zile, pentru a beneficia de vechime în aceeași unitate, fapt care se contrazice cu Decretul nr. 162/1973
Reclamantul a arătat că avea posibilitatea să conteste în instanță dispoziția de desfacere a contractului de muncă în 30 de zile, dar nu a făcut-o pentru că nu avea acces la datele și informațiile necesare cu privire la adresele, deciziile, hotărârile, decretele invocate în decizia de demitere, emise de cele mai înalte foruri de Partid și de Stat, RTVR fiind organ al CC al PCR, conf. Decretului 302/1971. Totodată, era de notorietate că justiția era aservită puterii, astfel că nu avea nicio șansă să i se admită contestația, pentru că, pe de o parte, s-ar fi invocat așa-zisă anulare a contractului de muncă, prin manipularea discreționară a legislației, iar pe de altă parte se putea invoca reducere de personal-- singurul post de corespondent local desființat la redacția de actualități politice deținut de reclamant - (în realitate era vorba în exclusivitate de personalul T. din RTVR - așa cum arată toate documentele de la dosar) pe motivul "reorganizării" RTVR, reorganizare care nu prevedea reducerea personalului redacțional.
În acest context, învederează faptul că RTVR în acest interval de timp nu a făcut niciun demers pentru a schimba statutul său de „concediat". P. emiterea Deciziei nr. 720/l8.07.1977 s-a semnat un scenariu regizat, tăinuit, în fapt, o anulare formală, dar cu aceeași finalitate: desfacerea obligatorie a contractului de muncă.
Trebuie menționat și aspectul neclar și anume că în dispozitivul Sentinței nr. 34/2015 a Tribunalului D., nu se amintește deloc de nerespectarea prevederilor Codului Muncii de către RTVR, invocate în deciziile emise, nefăcându-se referire nici la Ordinul 136/1976, care prevedea completarea la zi a carnetului de muncă cu înscrierea tuturor modificărilor și anulării de decizii, ce nu au fost operate cu rea credință de către RTVR, atât la desfacerea contractului de muncă (01.07.1977), cât și la anularea acestuia (18.07.1977), cu precizarea că pe fond a învederat instanței aceste omisiuni.
Cu toate acestea, instanța a considerat că Decizia 548/28.06.1977 nu a fost o măsură administrativă cu caracter politic luată împotriva reclamantului, potrivit Legii 221/2009, când toate probele atestă fără putință de tăgadă faptul că măsura adoptată deține un caracter pur politic, faptă care se circumscrie prevederilor Legii nr 221/2009.
Instanța a constatat că, chiar dacă s-ar considera că în cauză există o măsură administrativă luată împotriva reclamantului,, din probatoriul administrativ nu rezultă că aceasta a avut un caracter politic, condiție esențială pentru ca măsura respective să facă obiectul dispozițiilor Legii nr. 221/2009.
Pentru aceasta, instanța a invocat OUG nr. 214/1999, art. 2, alin. 1, lit. e), aplicabil în speță la care fac trimitere dispozițiile art 4, alin. 2, raportat la art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009, pentru ca o măsură să fie declarată abuzivă, era necesar ca la baza acesteia să fi stat o faptă a persoanei în cauză, săvârșită din motive politice, care să fi avut drept scop înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive.
În legătură cu cele apreciate de instanță, învederează că în răspunsul la întâmpinarea făcută de către S. R. prin M. Finanțelor, Direcția Generală Regională a Finanțelor P. C., a precizat cu privire la OUG nr. 214/1999 că, aceasta nu mai are termen legal, nu se mai aplică, pentru introducerea unei asemenea cereri, expirând din anul 2004.
Pentru motivele expuse, consideră ca netemeinică și nelegală aprecierea instanței cu privire la inadmisibilitatea măsurii administrative luată împotriva reclamantului, ca fiind o măsură abuzivă cu caracter politic.
În ceea ce privește probatoriul administrat, a arătat că instanța l - a interpretat greșit .
Cu toate că martorul G. G. era șeful direct, al reclamantului, fiind Coordonatorul Rețelei de corespondenți din cadrul Redacției de actualități politice interne și externe din cadrul RTVR, de la care primea zilnic sarcini și indicații de serviciu, deci era implicat direct în viața și activitatea reclamantului încă din anul 1970, când a fost promovat în funcția de corespondent local principal al RTVR, instanța a apreciat că depoziția acestuia nu este concludentă și nu poate fi luată în considerare, deoarece nu rezultă că martorul a perceput "expropiis sensibus" aspectele relatate, printre care se regăsește și acela că reclamantului i s-a respins cererea de adeziune de către Organizația de bază a PCR, pe motiv că provenea dintr-o familie de creștini adventiști, care nu era agreată politic.
Pentru recunoașterea ca zi de repaus a sâmbetei de către autorități, adventiștii erau în permanență învinuiți, înfierați că nu țin seama de legile acestei țări, contrar Codului Muncii, care fixa prin art. 61 ziua de D., drept repaus săptămânal .În consecință, adventiștii au fost închiși, trimiși la Canal, sau în colonii de muncă, torturați sau omorâți în bătaie de către Securitate și Miliție, printre care și cumnatul său, S. G., pastor, ucis într-un "accident" provocat.
Unor comunități de adventiști li s-au confiscat sau demolat Bisericile, Casele de rugăciuni, precum și unele bunuri.
Elevii, studenții și profesorii care respectau Sabatul (Sâmbăta), erau exmatriculați și umiliți, iar militarii în termen erau condamnați la ani grei de închisoare și trimiși în batalioane disciplinare de muncă forțată.. Tot aici, îl amintește și pe tatăl său, J. P., care a lucrat toată viața ca zilier pe diverse șantiere, nefiind angajat permanent din cauza apartenenței sale la Cultul C. Adventist, pentru că nu lucra sâmbăta.
P. acest foarte scurt expozeu, reclamantul dorește ca instanța de apel să înțeleagă de ce nu a fost primit în Partid, cu consecințele suferite de acesta care se cunosc deja: discriminare socială, sărăcie, umilință, suferință emoțională, pensie modestă, etc.
Pe de altă parte, instanța de fond a apreciat că martorul G. G. nu explică de unde cunoaște exact ce s-a întâmplat la organizația de bază PCR când reclamantului i s-a respins cererea de adeziune.
Față de situația prezentată, contrar acestei aprecieri, martorul a fost mai concis, deoarece la acea vreme, așa cum a menționat anterior, deținea o dublă funcție politică și profesională în conducerea RTVR — și ca șef direct al reclamantului, a fost informat în aceeași zi despre tot ce s-a întâmplat la C. de către directorul Studioului de radio, T. V. și secretarul de Partid.
Reclamantul arată că martorul ,cunoscându-l foarte bine, a fost surprins de evenimentul de la C., dezaprobând decizia nedreaptă a Organizației de bază a PCR și consecințele acesteia, consemnate în Declarația sa notarială.
În mod eronat a sugerat instanța că tot ce a relatat martorul G. G. sunt simple aprecieri ale acestuia, dovedind nesiguranță în a cunoaște faptele petrecute în realitate, folosind sintagma "cel mai probabil", când arată că J. Ș. a fost reclamat la nivel foarte înalt.
Evident, martorul nefiind consultat cu privire la desfacerea contractului de muncă al reclamantului, și-a dat seama că a fost reclamat la nivel foarte înalt, situație ce-l depășise.
Neprimirea în partid pe motive religioase este realitatea obiectivă susținută de către reclamant și cei trei martori și care a declanșat în mod nedrept desfacerea contractului de muncă și desființarea postului - pe care o consideră nelegal arși netemeinică.
Instanța, fără niciun fundament obiectiv, a apreciat ca neconcordante și simple păreri personale și depozițiile martorilor S. F. și S. C. . Ambii martori, foști membri PCR, acreditați în funcții de conducere, au fost întrebați de instanță dacă au fost de față la vreo discuție din cadrul RTVR de la București, atunci când a fost vorba despre desfacerea contractului de muncă al reclamantului, sau dacă au auzit în mod expres în vreo ședință de partid că a fost înfierat Cultul Adventist
Reclamantul a mai arătat că față de cele declarate de martori, care au invocat repetat apartenența religioasă la Cultul Adventist ca motiv pentru neprimirea reclamantului în PCR, instanța a reținut că nu pot fi considerate credibile afirmațiile potrivit cărora reclamantul nu a fost primit în PCR din motive religioase.
Chiar dacă instanța nu a acceptat acest adevăr, motivele religioase au fost cele reale, autentice pentru acea vreme așa după cum reies din cele mărturisite de niște oameni onești, acreditați cu funcții de conducere în RTVR, care, deși în vârstă și bolnavi, au făcut efortul de a se prezenta în instanță pentru a apăra adevărul, dreptatea și justiția într-un Stat de D.. În acest context, martorii au dat dovadă de o absolută sinceritate prin descrierea autentică a împrejurărilor și faptelor ce fac obiectul declarațiilor lor, elemente pe care instanța, în mod nedrept le-a subestimat, fapt ce va influența pronunțarea, deși avea posibilitatea probei să pună orice întrebare care să elimine orice suspiciune și să afle adevărul, pentru dezlegarea procesului.
Reclamantul arată că, chiar dacă oficialii vremii nu au recunoscut niciodată în scris concedierea pe motive politice, religia era privită ca idealism, misticism, idei retrograde, antagonică realismului socialist, ideologiei marxist-leniniste. Toate aceste concepte erau cuprinse în Decretul 302/1971, invocat ca temeiul reorganizării RTV Române.
Imediat după anul 1989, conform depozițiilor martorilor, reangajarea reclamantului și recunoașterea de către RTVR a statutului de personal redacțional avut înainte de Revoluție, a fost o măsură reparatorie, o recunoaștere politică pentru tot ce se întâmplase discriminatoriu și nedrept prin desfacerea abuzivă a contractului de muncă la 01.07.1977.
P. urmare, a arătat că decizia nr. 548/28.06.1977 a fost o măsură administrativă abuzivă, cu caracter politic, motiv pentru care a acțiunea promovată este admisibilă, potrivit art. 4 alin.2 din Legea 221/2009.
A solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței, în sensul constatării caracterului politic al măsurii desfacerii contractului de muncă.
În drept, a invocat prevederile art.466 și urm. Cod pr. civ.,.
Intimata S. R. prin M. Finanțelor P. a formulat prin DGFP C. întâmpinare, solicitând respingerea apelului, iar apelantul reclamant a formulat răspuns la întâmpinare.
Apelul nu este fondat.
Art. 477și 478 Cod pr. civ reglementează efectul devolutiv al apelului, care constă în aceea că instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea de hotărâre care a fost atacată.
Efectul devolutiv al acestei căi ordinare de atac este o consecință a principiului disponibilității părții în procesul civil, limitele rejudecării în această fază procesuală fiind determinate prin voința titularului căii de atac.
P. motivele de apel deduse judecății, apelantul a criticat doar soluția adoptată de prima instanță în ceea ce privește capătul de cerere în constatarea caracterului politic al măsurii administrative constând în desfacerea contractului de muncă prin decizia nr. 548/28.06.1977, nu și în ceea ce privește modul de soluționare a cererilor având ca obiect obligarea pârâtei la plata de daune morale și materiale, care, prin neatacare, au intrat în puterea lucrului judecat.
Legea 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri administrative asimilate acestora. Anterior acestor legi, au fost adoptate Decretul Lege nr. 118/1990 și OUG nr. 214/1999 pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite în timpul regimului politic anterior de categorii de persoane expres prevăzute în actele normative.
Legea 221/2009, în art. 1 și 3, definește două categorii de măsuri abuzive luate de regimul politic comunist și care pot fi reparate, și anume condamnările cu caracter politic ( definite prin enumerare și trimitere expresă la infracțiunile în baza cărora a fost pronunțată condamnarea) și măsurile administrative cu caracter politic. Acestea din urmă sunt definite prin art. 3 lege ca fiind orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu ,dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative enumerate de legiuitor, pe de o parte, iar pe de altă parte, alte măsuri administrative, dacă scopul acestora a fost tot unul cu caracter politic, în condițiile menționate de art. 2 din OUG nr. 214/1999.
În cazul în care se invocă incidența unei măsuri administrative cu caracter politic, distinctă de cele întemeiate pe actele normative enumerate limitativ de art. 3 lit. a-f, legea dă posibilitatea persoanei interesate să solicite constatarea caracterului politic al acestei măsuri, în temeiul dispozițiilor art. 4 alin.2 din lege.
Caracterul politic al unor astfel de măsuri este apreciat în raport de natura abuzivă a acestora, și de condiția de a fi vizat persoane care s-au împotrivit în mod fățiș, sub diverse forme, regimului comunist totalitar. Această concluzie, conform căreia cele două condiții trebuie îndeplinite cumulativ, decurge din modul în care au fost redactate prevederile art. 3 lit. a-f, care trimit, la rațiunile politice care au stat la baza reglementării anumitor infracțiuni sau fapte fără caracter penal, condamnate sau sancționate de regimul comunist, dar și din dispozițiile art. 4 alin.2, care fac trimitere la prevederile art. 2 din OUG 214/1999.
Aceste dispoziții condiționează constatarea caracterului politic al unei măsuri administrative de scopul în care victima acesteia a acționat împotriva regimului comunist și care a generat efectul, și anume: exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere sau de origine socială.
Este lipsit de relevanță juridică faptul că, în condițiile art. 5 din OUG nr. 214/1999, a expirat termenul pentru formularea cererilor în constatare calității de luptător în rezistența anticomunistă, formulate de persoanele îndreptățite, și corelativ, s-a desființat comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, înființată potrivit art. 4 din actul normativ, câtă vreme dispozițiile ordonanței sunt în vigoare, în forma modificată prin Legea 568/2001. Instanța nu i-a recomandat reclamantului să se adreseze acestei comisii, a cărei activitate, de altfel, a încetat, și nici ci doar a apreciat, prin coroborarea dispozițiilor legale invocate, că o condiție pentru constatarea caracterului politic al unei măsuri administrative este și aceea ca aceasta să fie efectul unei fapte săvârșite într-unul din scopurile arătate la art. 2 din OUG 214/1999.
Altfel spus, pentru a putea primi calificarea de măsură administrativă cu caracter politic trebuie ca prin adoptarea sa să se fi urmărit sancționarea unei atitudini disidente a solicitantului față de regimul totalitar. O măsură administrativă abuzivă, nelegală, fără a constitui efectul săvârșirii de către reclamant a unei fapte de împotrivire fățișă față de regimul comunist, nu poate fi calificată ca având caracter politic, și deci nu cade sub incidența Legii 221/2009.
În acest context, criticile formulate de apelant subsumate susținerii privind nelegalitatea deciziei de desfacere a contractului de muncă –neapartenența la categoria personalului T. ce făcea obiectul disponibilizării, lipsa acordului sindicatului, neîndeplinirea condiției acordării unui alt loc de muncă, absența preavizului - sunt lipsite de interes, întrucât în acest cadru procesual, instanța nu este îndrituită să examineze legalitatea deciziei de încetare a raporturilor de muncă, ci doar să aprecieze dacă aceasta a avut caracter politic, respectiv dacă a fost efectul săvârșirii de către reclamant a unei fapte de împotrivire fățișă față de regimul comunist.
Reclamantul avea posibilitatea să formuleze o contestație împotriva măsurii desfacerii contractului de muncă, în termenul legal prevăzut de dispozițiile legale în vigoare la data întocmirii actului administrativ, în cadrul căreia să deducă controlului judecătoresc toate aspectele de nelegalitate pretins a fi fost săvârșite. În acest cadru procesual se puteau examina efectele pe care le-a produs decizia de desfacere a contractului de muncă, prin raportare și la decizia nr.720/18.07.1977, prin care decizia inițială a fost revocată de către emitent, cu privire la care reclamantul a susținut că nu i-a fost comunicată și că nu și - a produs efecte juridice.
Împrejurarea invocată de apelant, vizând lipsa oricărei șanse reale, efective, de succes a unui astfel de demers judiciar, în contextul subordonării justiției față de puterea politică, nu poate deschide posibilitatea formulării criticilor cu acest obiect în cadrul unei acțiuni având ca obiect constatarea caracterului politic al unei astfel de măsuri administrative, întemeiată pe dispozițiile Legii 221/2009.
În speță, s-a susținut doar că desfacerea contractului de muncă ar fi urmărit îndepărtarea reclamantului din cadrul radioteleviziunii, pe considerente legate de apartenența la un cult religios, nu și că măsura administrativă pretins a fi abuzivă ar fi fost determinată de săvârșirea unor fapte cu conotație politică, condiție esențială pentru accesul la beneficiul legii de reparație.
Nici un moment nu s-a invocat de către reclamant că s-ar fi opus în vreo modalitate regimului totalitar, dimpotrivă, s-a susținut că anul 1976 acesta și-ar fi exprimat adeziunea față de partidul comunist și ar fi formulat și o cerere de înscriere în partid. Acest aspect este relatat inclusiv de martorul S. C. ( fila 131), care, făcând referire la această solicitare a reclamantului, a precizat că nu a fost soluționată favorabil, motivul respingerii fiind acela că făcea parte din cultul adventist. Refuzul primirii în partid nu poate constitui însă un argument pentru a aprecia că reclamantul a desfășurat o activitate disidentă față de regimul politic de la acea vreme, iar susținerea că desfacerea contractului de muncă a fost determinată de neapartenența reclamantului la partidul unic nu a fost dovedită.
Contrar susținerilor apelantului, prima instanță a apreciat corect că niciunul din martorii audiați la propunerea reclamantului nu au menționat aspecte constatate personal, ci au expus simple păreri, deducții personale, fără fundament faptic. Niciunul dintre ei nu a afirmat că știe cu certitudine că refuzul acceptării reclamantului în partid, și ulterior desfacerea contractului de muncă al reclamantului ar fi fost consecința apartenenței sale la cultul adventist, neagreat de puterea de la acea vreme.
Chiar și în măsura în care susținerile reclamantului vizând desfacerea abuzivă a contractului de muncă pe criterii de orientare religioasă, ar fi fost pe deplin probate, o atare discriminare nu ar fi fost suficientă prin ea însăși să atragă caracterul politic al măsurii administrative abuzive, în lipsa îndeplinirii condiției ca victima acesteia să fi acționat împotriva regimului comunist într-unul din scopurile enumerate în art. 2 din OUG 214/1999, ceea ce nu s-a susținut și nici dovedit în cauza de față.
Pentru argumentele arătate, C. apreciază ca fiind nefondate criticile formulate de reclamant împotriva sentinței civile a Tribunalului, astfel că, potrivit art. 480 Cod pr. civ., va respinge ca nefondat apelul.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul J. Ș., domiciliat în mun. C., .. M 18B, ., împotriva sentinței civile nr. 34 din 23.01.2015, pronunțată de Tribunalul D. – Secția I Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R. P. M. FINANȚELOR P., cu sediul în mun. București, ., sector 5.
Decizie definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 26 Mai 2015
Președinte, O. C. G. | Judecător, L. B. | |
Grefier, M. H. D. |
Red jud. O.C.G/4 ex./4.06.2015
Tehnored. MHD
Jud fond: D. O.
| ← Anulare act. Decizia nr. 344/2015. Curtea de Apel CRAIOVA | Strămutare. Sentința nr. 69/2015. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
