Obligaţie de a face. Decizia nr. 1240/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1240/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 10-07-2014 în dosarul nr. 1240/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1240/2014
Ședința publică de la 10 Iulie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. C. Ț.
Judecător F. D.
Judecător I. V.
Grefier N. D.
x.x.x.
Pe rol, judecarea recursului declarat de recurenta reclamantă M. M., împotriva deciziei civile nr.70/11.02.2014, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă C. L., având ca obiect obligație de a face .
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurenta reclamantă M. M. personal și asistată de avocat A. T. Rebeleș T. și intimata pârâtă C. L. reprezentată de avocat I. A. .
Procedura completă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care a învederat următoarele: recurenta reclamantă M. M., prin avocat A. T. Rebeleș T., a achitat suplimentarea taxei de timbru dispusă prin încheierea de ședință din data de 29 mai 2014, după care,
Nemaifiind cereri de formulat și excepții de invocat, instanța constatând cauza în stare de judecată a acordat cuvântul părții prezente pentru a pune concluzii asupra recursului de față.
Avocat A. T. Rebeleș T., pentru recurenta reclamantă M. M., față de motivele invocate în scris pe care le a dezvoltat oral, a pus concluzii de admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei atacate și reținerea cauzei spre rejudecare a dosarului cu consecința admiterii apelului și astfel a cererii de chemare în judecată, fără cheltuieli de judecată.
Avocat I. A. pentru intimata pârâtă C. L., a pus concluzii de respingerea recursului ca nefondat, conform motivelor invocate în întâmpinare, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
La data de 11.08.2011 a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei S. sub nr._ acțiunea civilă având ca obiect obligație de a face, formulată de reclamanta M. M. in contradictoriu cu pârâta C. L., pentru ca prin hotărârea pe care o va pronunța, instanța să dispună demolarea construcției edificate de pârâtă pe terenul reclamantei situat în ..99, tarlaua 85, jud.D..
In fapt, reclamanta a arătat că este unic proprietar al terenului mai sus amintit, teren dobândit de către tatăl ei P. D. conform TDP nr. 432-_ /11.05.1995 si moștenit de ea conform certificatului de moștenitor nr.171/17.09.2009 eliberat de BNP F. G..
Având în vedere că reclamanta este pensionară și locuiește în București, nu poate supraveghea zilnic ce se întâmplă pe terenul pe care îl deține în . de acest fapt, pârâta a început să își construiască o casă pe acest teren.
Întrucât respectivele lucrări de construcție au fost realizate fără acordul reclamantei și fără a deține autorizație de construire, reclamanta a înaintat o sesizare către Inspectoratul de Stat în Construcții D., reclamând faptul că pârâta C. L. construiește ilegal pe terenul ei.
In data de 15.07.2011, reclamanta a trimis o notificare către pârâtă prin care i-a pus in vedere să înceteze de îndată lucrările abuzive.
Față de aceste aspecte, reclamanta apreciază că există dovezi incontestabile din care să rezulte că autoarea lucrărilor, pârâta C. L. a fost de rea –credință si este îndreptățită să ceară ridicarea lucrărilor ce se situează pe terenul ei.
Pe de altă parte, atât timp cât pe terenul reclamantei, există o construcție edificată de o altă persoană, reclamanta nu are posibilitatea de a-și valorifica proprietatea la întregul ei potențial economic, neputând vinde sau închiria terenul astfel încât pârâta îi datorează începând cu septembrie 2005 și până în prezent daune de 12.000 lei pentru lipsa de folosință a terenului.
In consecință, reclamanta solicită admiterea acțiunii și dispunerea demolării construcției din com. B., ..99, tarlaua 85, jud.D..
În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 112 și urm. Cciv, art.480, 494, 1073 Cciv. și art.28-33 din Legea nr.50/1991.
Prin sentința civilă nr. 555/02.04.2012 Judecătoria S. a respins acțiunea formulată de reclamanta M. M. în contradictoriu cu pârâta C. L. și a obligat reclamanta să achite pârâtei suma de 500 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Prin acțiunea introdusă la instanță la data de 11.08.2011, reclamanta M. M. a chemat în judecată pe numita C. L., solicitând instanței să dispună obligarea acesteia să demoleze construcția edificată în loc. B. pe o suprafață de teren al cărei proprietar este prin moștenire de la defuncta ei soră M. D.I..
Din probele administrate în cauză a rezultat faptul că pârâta C. L., împreună cu soțul ei, C. M., timp de câțiva ani au locuit cu defuncta soră a reclamantei numita M. D.I.. și au ajutat-o pe aceasta in gospodărie pana la decesul susnumitei, după care au înmormântat-o și au făcut pomenirile ulterioare, potrivit ritului creștin ortodox.
După decesul sorei reclamantei survenit in data de 23.02.1999, pârâta C. L., împreună cu soțul său, au continuat să locuiască in casa ce a aparținut defunctei, mai exact într-o cameră a acesteia, pentru că construcția fiind . de degradare, începuse să se ruineze, după care au procedat la demolarea acesteia.
Totodată instanța a reținut faptul că pârâta C. L. împreună cu soțul său, după decesul sorei reclamantei, au locuit in imobilul ce a aparținut acesteia, descris mai sus, cu acceptul reclamantei M. M., accept exprimat chiar în scris de aceasta prin aceea scrisoare trimisă Primarulul . îi face acestuia cunoscut că înțelege să doneze pârâtei și soțului ei suprafața de teren de cca 400 mp pe care se află construcția ce a aparținut defunctei sale surori, accept care de altfel a fost recunoscut de reclamantă și la interogatoriul luat de instanță la solicitarea pârâtei.
Instanța a reținut faptul că ulterior, bazându-se pe acea scrisoare, cât și pe un înscris sub semnătură privată considerat de reclamantă si de pârâtă drept act de donație pentru suprafața de 400 mp sus amintită pârâta împreună cu soțul său au edificat pe această suprafață de teren o construcție casă de locuit care este neterminată, aflându-se în stadiul de montare a acoperișului.
Văzând acest lucru, reclamanta a solicitat sistarea edificării construcției, pretinzând totodată obligarea pârâtei să demoleze construcția.
Instanța a reținut, pe de o parte buna credință a pârâtei în edificarea construcției care a început construirea respectivei case având acceptul, expres și necontestat până în prezent, al reclamantei deoarece pârâta s-a bazat pe înscrisurile sub semnătură privată sus arătate, pe care le-a interpretat drept act de donație cu privire la suprafața de 400 mp, atunci când a edificat construcția, iar pe de altă parte constatând reaua-credință a reclamantei în sensul că după ce a făcut acele promisiuni de donație pentru teren, atunci când pârâta împreună cu soțul său, au început edificarea construcției, a solicitat acesteia să îi plătească contravaloarea terenului, solicitând o sumă mult mai mare decât suma reală a acelei suprafețe de teren, raportat la zonă și la amplasament, situație în care instanța a apreciat că este incident cazul prevăzut de art.480 si urm. din vechiul cod civil care sunt aplicabile in cauza de față. Reținând buna credință a pârâtei in edificarea construcției a respins acțiunea promovată de reclamantă deoarece în situația dată nu se poate admite acțiunea de demolare a construcției, litigiul dintre părți putând fi soluționat într-un alt cadru procesual, respectiv într-o acțiune în despăgubire sau într-o acțiune de constatare a dreptului de superficie asupra terenului, promovată de pârâtă.
Constatând că reclamanta se află în culpă procesuală, instanța a obligat-o pe aceasta și la plata cheltuielilor de judecată de 500 lei către pârâtă reprezentând contravaloarea onorariului de apărător.
Împotriva sentinței civile nr.555/02.04.2012 pronunțată de Judecătoria S. a formulat recurs reclamanta M. M. (calificat drept apel prin încheierea din 24.10.2012) prin care a solicitat casarea hotărârii și admiterea acțiunii în sensul demolării construcției edificate de către pârâtă pe terenul său și obligării pârâtei la plata sumei de 12.000 lei reprezentând lipsa de folosință a terenului în perioada 2005 până la introducerea acțiunii.
În esență, recurenta a arătat că în mod eronat instanța de fond a apreciat că obiectul cauzei este doar obligația de a face întemeiată pe prevederile art.1073 C.civil deși temeiul de drept al acțiunii este și art.494 C.civil. S-a interpretat în mod defectuos materialul probator administrat în cauză întrucât în mod greșit s-a apreciat că pârâta a început edificarea construcției în litigiu cu acceptul său.
Potrivit literaturii de specialitate posesorul este de bună-credință atunci când posedă terenul ca un proprietar, în puterea unui titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute, dar în speță pârâta nu a făcut dovada existenței unui astfel de titlu: prin acordul comunicat Primăriei B. a fost exprimată intenția de a dona casa părintească și terenul aferent dar fără ca vreodată să se fi materializat un act de donație pentru a cărui valabilitate este cerută forma autentică.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art.3041 C.proc.civ.
Prin decizia civilă nr. 505 din data de 28 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul D. – Secția I Civilă în dosarul nr._ s-a respins apelul formulat de apelanta reclamantă M. M., împotriva sentinței civile nr. 555/02.04.2012, pronunțată de Judecătoria S. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâta C. L., ca nefondat.
S-a dispus obligarea apelantei la plata către intimată a sumei de 2000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut următoarele:
În primul rând, susținerile apelantei – reclamante privind faptul că instanța a încadrat cauza doar pe prevederile art. 1073 Cod Civil fără a ține cont că temeiul de drept al acțiunii era și art. 494 Cod Civil sunt nefondate întrucât motivarea hotărârii atacate se concentrează cu precădere asupra analizei bunei sau relei – credințe a pârâtei în calitatea sa de constructor pe terenul reclamantei, condiție sine qua non în aplicarea dispozițiilor art. 494 Cod Civil.
Faptul că instanța nu a nominalizat în mod expres art. 494 Cod Civil în considerentele hotărârii nu împietează asupra soluției pronunțate câtă vreme a fost avut în vedere elementul esențial al instituției accesiunii imobiliare artificiale în varianta prevăzută de acest articol.
Este de necontestat că cel care ridică o construcție sau o plantație pe un teren despre care știa că nu este proprietatea sa, este constructor de rea-credință.
Totuși, fără ca art. 494 Cod Civil să precizeze, se admite că posesorul este de bună-credință atunci când posedă terenul ca un proprietar, în puterea unui titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu îi sunt cunoscute. Sau cum s-a spus în doctrină, constructorul de bună-credință ridică o construcție sau face o plantație pe un teren proprietatea altuia, având convingerea eronată că acel teren este proprietatea sa.
Uneori, practica judiciară a extins noțiunea de constructor de bună-credință în situația în care acesta, deși știa că nu este proprietarul terenului, spera să-l dobândească în viitor, pe baza unui antecontract de înstrăinare.
Este cazul similar în speță, unde pârâta a început să construiască imobilul de pe terenul situat în com. Bârca, .. 99, T 85, jud. D., având convingerea că acest teren îi aparține, ca urmare a discuțiilor purtate cu reclamanta – proprietară a terenului și a acordului manifestat de aceasta în sensul donării către fam. C. a casei moștenite și a terenului aferent, în suprafață de 400 mp.
Chiar dacă înscrisul sub semnătură privată expediat la Primăria . reclamanta menționa că este de acord cu donarea casei și a terenului, nu produce efecte translative de proprietate, donația fiind necesar a fi încheiată în formă autentică, totuși acesta este producător de efecte juridice în planul aprecierii bunei-credințe a pârâtei.
În mod corect, prima instanță a dat eficiență probatoriului administrat, coroborând scrisoarea trimisă către Primărie de către reclamantă cu declarațiile martorilor audiați în cauză și a reținut buna-credință a pârâtei ca urmare a faptului că aceasta a procedat la demolarea vechii locuințe și la edificarea alteia noi, având convingerea că reclamanta i-a donat casa și terenul.
În acest sens, martorul F. T. a relatat că a participat în mod direct la discuțiile purtate între părți, la București, privind acordul reclamantei de a dona pârâtei terenul intravilan în suprafață de 400 mp, în semn de recunoștință pentru întreținerea acordată de pârâtă surorii sale, defuncta M. I.. A arătat că s-a întocmit un act sub semnătură privată prin care reclamanta dona pârâtei terenul respectiv, act în baza căruia pârâții au început edificarea construcției. În baza aceluiași act, a fost primit acceptul verbal de la Primărie pentru edificarea locuinței.
Chiar martorul propus de reclamantă – D. I. – a declarat că aceasta a reproșat pârâtei și soțului său faptul că au început construirea casei deși nu au plăit suma de bani cerută de ea, ceea ce prezumă existența unor discuții prealabile între părți de natură a justifica demersul pârâtei privind edificarea construcției. De altfel, acesta a arătat că din convorbirile telefonice cu reclamanta a înțeles că între părți a avut loc o negociere pentru vânzarea terenului dar nu au convenit asupra prețului.
Probele mai sus menționate se coroborează cu răspunsul la interogatoriu al reclamantei care confirmă că manifestarea sa de voință cu privire la donația făcută a fost neechivocă și s-a bazat pe sentimentele de recunoștință față de familia pârâtei pentru întreținerea acordată surorii sale. În răspunsul de la întrebarea nr. 2, aceasta recunoaște că a făcut cunoscut Primăriei dorința sa de a dona casa părintească și terenul, printr-o scrisoare trimisă către această instituție.
Așadar, în mod corect prima instanță a reținut buna-credință a pârâtei în edificarea construcției fiind nefondate susținerile apelantei privind interpretarea într-un mod defectuos a materialului probator al cauzei. Dimpotrivă, instanța s-a îngrijit să afle adevărul în cauză, stabilind în baza probelor administrate, situația de fapt reală și aplicând corect dispozițiile legale raportat la datele concrete ale speței.
În ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată, Tribunalul a reținut că dreptul la un proces echitabil include în conținutul său o lichidare corespunzătoare a cheltuielilor de judecată, astfel că în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin.1 Cod proc. civ., potrivit cărora, partea care cade în pretenții a fost obligată la cerere să plătească cheltuieli de judecată, a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial, achitat prin chitanța nr. 43/14.11.2012.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta M. M. solicitând conform art. 304 pct.7, 8 și 9 C.pr.civilă admiterea recursului. întrucât instanța reține în mod nelegal dreptul de proprietate al pârâtei asupra unui teren al pârâtei asupra unui teren intravilan în baza unei promisiuni de donație cu atât mai mult cu cât nu există un înscris autentic de înstrăinare a terenului forma autentică având caracter ad validitatem.
Pentru a fi în măsură a-și justifica soluția, primele două instanțe au reținut buna credință a pârâtei, respectiv reua-credință a reclamantei. Această poziție subiectivă care caracterizează voința părții față de o operație juridică nu are nici o relevanță în cauză atâta timp cât condiția sine qua non pentru a analiza efectele unei convenții valabile de transmitere a dreptului de proprietate o reprezintă necesitatea imperativă ca această operațiune să se realizeze printr-un înscris autentic - condiție îndeplinită în speță.
Din actele cauzei rezultă că s-au depus alte tipuri de înscrisuri care însă nu sunt relevante în sprijinul soluției de respingere a acțiunii și a apelului.
Titlul de proprietate nr.432-_/11.05.1995 din care rezultă că proprietari cu privire la terenul în litigiu sunt M. I. și M. M. nu a fost constatat ci confirmat prin certificatul de moștenitor nr. 171/17.09.2009.
Prin adresa nr. 4852/SR 159/29.08.2012 Inspectoratul de Stat în Construcții S-V Oltenia confirmă că la data inspecției efectuate la data de 23.08.2012 tpe terenul în cauză, pârâta construise în proporție de 80% noua casă fără a avea autorizație valabilă.
Se omite sesizarea pe care recurenta a adresat-o Primăriei B. prin care prin care dezavua și ataca manevrele abuzive ale pârâtei în edificarea noii construcției în pofida opunerii vehemente a acestuia.
Promisiunea de a dona nu produce efecte translative de proprietate chiar dacă ar fi îndeplinit condițiile de formă și de fond pentru valabilitate.
Întreținerea mai mult sau mai puțin reală a defunctei de către pârâtă nu produce nici un efect juridic de transmitere a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu atâta timp cât între părți nu a existat un contract din care să rezulte drepturi și obligații corelative.
Hotărârile anterioare ocolesc jaloanele raportului juridic real și își întemeiază soluția pe un act juridic inexistent - convenția de întreținere - și pe un act nevalabil – promisiunea de a dona. Se mai susține că este greu de justificat pretinsa relei credințe a recurentului atâta timp cât se recunoaște să a sesizat expres Primăria B. cu nelegalitățile și abuzul săvârșit de pârâtă cu privire la imobilul în litigiu.
Instanțele de fond și apel reținând drept cauză a raportului juridic litigios art. 1073 Cod civil, extind total nelegal și încălcând principiul disponibilității cercetarea judecătorească și pe o cauză juridică suplimentară – art.494 Cod civil-pe care părțile nu au invocat-o și nu au confirmat-o. Instanțele au procedat astfel într-un mod nelegal tocmai pentru a putea aduce în discuție poziția de bună sau rea credință și efectele acesteia.
Prin decizia nr. 4842/09.05.2013 pronunțată de Curtea de Apel C. a fost admis recursul declarat de reclamanta M. M. împotriva deciziei civile nr. 505 din data de 28 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul D. – Secția I Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâta C. L..
A fost casată decizia civilă și trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul D..
Pentru a se pronunța astfel, instanța de recurs s reținut următoarele:
Este de rea credință cel care cunoaște că terenul aparține altcuiva și el totuși face construcția, plantația, lucrarea.
În acest caz proprietarul terenului are la îndemână posibilitățile prev. de art.494 Cod civil.
Constructorul este de bună credință când nu știa că terenul aparține altuia, crezând că îi aparține lui și construiește pe acest teren.
Buna credință reprezintă credința greșită a constructorului că terenul îi aparține și trebuie să existe la momentul începerii edificării construcției.
Buna credință este de ordin subiectiv și constă în convingerea posesorului că bunul posedat se întemeiază pe un titlu valabil ale cărui vicii nu le cunoaște, iar practica și doctrina au în vedere și promisiunea.
Stabilirea bunei sau relei credințe este o problemă de fapt lăsată la aprecierea instanțelor de judecată.
De asemenea, încetarea bunei credințe este o problemă de fapt lăsată la aprecierea instanței de judecată.
Buna credință trebuie să existe raportat la elementele concrete ale speței la momentul începerii construcției.
Din motivarea hotărârii judecătorești atacată se observă că instanța a analizat într-un mod cu totul general și nu în concret starea de fapt și dispozițiile incidente în speță, nelămurind pe deplin starea de fapt în cauză, ceea ce impune cu necesitate suplimentarea probatoriului cu înscrisuri, martori, interogatoriu și orice alte probe pe care instanța le apreciază ca utile și a căror necesitate în administrare reiese din dezbateri.
Prin urmare, trebuia stabilit în concret în vederea analizării bunei sau relei credințe momentul când a început efectiv construcția, întrucât instanța nu a luat ca moment de referință când s-au pus bazele primei construcției .
Prin urmare, probele ce se vor administra se circumscriu aprecierii bunei sau relei credințe.
Hotărârea tribunalului cuprinde o motivare generală, reținându-se că intimata-pârâtă a început să construiască, dar nu stabilește momentul când a început construirea. Nu s-a abordat și elucidat de către tribunal dacă la momentul începerii construcției, în momentul în care efectiv, în fapt s-a pus piatra de temelie, a începerii construcției au existat conflicte între părți.
De asemenea, se impun probe suplimentare - în ceea ce privește înscrisul de la fila 25 dosar fond adresat primarului prin care numita M. D. M. menționează că donează familiei C. M. si L.- în vederea stabilirii naturii și în consecință a efectelor juridice pe care acesta le produce, ținând seama de faptul că pe de o parte nu este încheiat în formă autentică, iar pe de altă parte acest înscris nu a fost atacat, necerându-se desființarea sau revocarea acestuia.
Nelămurirea acestor aspecte echivalează cu necercetarea fondului cauzei de către tribunal.
De reținut că în cauză s-a solicitat numai demolarea construcției neexistând vreun capăt de cerere în revendicare.
Văzând aceste considerente raportat la dispoz. art. 312 alin. 5 C.pr.civilă a fost admis recursul declarat de reclamanta M. M., s-a casat decizia civilă și s-a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul D..
În rejudecare, s-au încuviințat apelantei-reclamante probele cu interogatoriul intimatei-pârâte, testimonială și cu înscrisuri, iar intimatei-pârâte – interogatoriul apelantei-reclamante și testimonială.
Au fost audiați martorii D. I., F. M.-C., M. O. și F. T., ale căror declarații au fost consemnate și atașate la dosar.
Prin decizia civilă nr. 70/11.02.2014, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, s-a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă M. M., împotriva sentinței civile nr.555/02.04.2012, pronunțată de Judecătoria S., în dosarul nr._ .
A fost obligată apelanta - reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 1000 lei, cheltuieli de judecată (onorariu de avocat).
Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut următoarele :
Astfel, din probele administrate atât în fața instanței de fond cât și în fața celor de apel reiese că pârâta C. L. și soțul acesteia au locuit mai mulți ani în imobilul proprietatea numitei M. I. (sora apelantei-reclamante), de care s-au îngrijit, iar la decesul acesteia în anul 1999 s-au ocupat de înmormântare și de pomenirile ulterioare. După acest moment, au continuat să locuiască în casa defunctei, care se afla într-o avansată stare de degradare, așa cum reiese din declarațiile martorilor D. I., F. M. C., G. V. de la fond.
Din declarația martorului F. T., audiat atât la fond cât și în rejudecarea apelului, instanța reține că apelanta-reclamantă și soțul acesteia, la înmormântarea numitei M. I., și-au exprimat acordul ca fam. C. să rămână în imobilul defunctei și să construiască dacă vor ceva pe terenul respectiv, pentru că ei nu se mai întorc de la București la Bârca.
De asemenea, apelanta-reclamantă, prin înscrisul sub semnătură privată de la fila 25 dosar fond întocmit la data de 28.03.2007 și adresat primarului comunei Bârca, a arătat că este de acord să doneze familiei C. casa moștenită de la părinții P. D. și E. și suprafața de 400 mp de teren pentru curte și construcții.
Prin răspunsul la interogatoriul administrat la fond, reclamanta a recunoscut că a trimis actul denumit "donație" către primar, deoarece pârâta a îngrijit-o pe sora sa, fiind dorința reclamantei și soțului acesteia de a dona imobilul pârâtei.
Prin decizia de casare s-a stabilit necesitatea determinării momentului când a început efectiv construcția, în vederea analizării bunei sau relei credințe, precum și administrarea de probe suplimentare- în ceea ce privește înscrisul de la fila 25 dosar fond adresat primarului prin care numita M. D. M. menționează că donează familiei C. M. si L.- în vederea stabilirii naturii și în consecință a efectelor juridice pe care acesta le produce, ținând seama de faptul că pe de o parte nu este încheiat în formă autentică, iar pe de altă parte acest înscris nu a fost atacat, necerându-se desființarea sau revocarea acestuia.
Din declarația martorului G. V. reiese că pârâta și soțul acesteia au început edificarea construcției în anul 2009, martorul F. M. C. declarând că fam. C. a demolat construcția veche în anul 2007 și a început edificarea construcției noi în urmă cu trei ani (deci în anul 2010), din declarația aceluiași martor reieșind că în momentul în care apelanta-reclamantă și-a manifestat opunerea la realizarea construcției, intimații-pârâți au oprit lucrările.
Anterior începerii lucrărilor, intimata-pârâtă, în prezența martorului F. T., a avut o discuție cu soțul apelantei-reclamante, în care acesta și-a manifestat acordul pentru realizarea de către intimată a unei noi construcții. Discuția a avut loc după înmormântarea surorii apelantei, soțul apelantei chemând-o la București pe intimată, iar martorul însoțind-o pe aceasta din urmă întrucât soțul său se afla la muncă în străinătate.
Din declarațiile martorilor audiați atât la fond cât și în apel, tribunalul reține că intimata a început realizarea construcției noi în anul 2009 sau 2010, în urma discuțiilor pe care le-a avut cu apelanta și cu soțul acesteia în care și-au dat acordul (discuții purtate cu ambii la înmormântarea numitei M. I., și ulterior acestui moment – numai cu soțul apelantei, la București), precum și în urma trimiterii de către apelantă la Primăria Comunei Bârca a înscrisului de la fila 25 din dosarul de fond.
Acest înscris nu îndeplinește condițiile de formă pentru valabilitatea unui contract de donație, fiind un înscris sub semnătură privată și nerealizând astfel un transfer al dreptului de proprietate, însă înscrisul menționat constituie un antecontract de donație, care a dat naștere unei obligații de a face în sarcina promitentei donatoare de a dona promitentei donatare imobilul menționat în înscrisul constatator al convenției.
Asadar, dacă vreuna dintre părți refuza să își îndeplinească obligațiile stabilite prin antecontractul încheiat, inclusiv obligația de a se prezenta în vederea încheierii actului în forma prevăzută de lege, cealaltă parte, care si-a îndeplinit toate obligatiile, avea posibilitatea de a se adresa instanței de judecată competente pentru ca aceasta să suplinească lipsa consimțământului debitorului și să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic.
Această soluție se impune și în temeiul principiului îndeplinirii în natură a obligațiilor care permite creditorului să obțină îndeplinirea întocmai a obligației asumate de către debitorul său.
Este evident că apelanta-reclamantă a intenționat la un moment dat să doneze imobilul familiei intimatei, ca expresie a recunoștinței pentru îngrijirea surorii sale, astfel cum a recunoscut la interogatoriul luat la fond, însă la un moment dat aceasta și-a schimbat atitudinea, din probele administrate în cauză nereieșind motivul intervenirii acestei schimbări.
În speță, nu s-a recurs de către promitenta-donatară la mijlocul legal pus la dispoziție de prevederile art. 1073, 1077 din Codul civil din 1864, însă acest aspect nu prezintă relevanță în privința atitudinii subiective a intimatei, fiind evidentă buna-credință a acesteia, câtă vreme, așa cum s-a mai arătat anterior, aceasta a început realizarea construcției noi numai după ce a primit acceptul din partea familiei apelantei și constrânsă de faptul că vechea construcție s-a prăbușit în urma ploilor torențiale (iar față de această împrejurare, lipsa autorizației de construire nu înlătură buna-credință). De asemenea, o dovadă a bunei-credințe a intimatei este și faptul că aceasta, după ce apelanta i-a reproșat începerea construcției, intimata a oprit lucrările, construcția nefiind finalizată nici în prezent, așa cum reiese din declarațiile martorilor F. M.-C. și G. V..
In aceste conditii, instanta apreciaza ca neintemeiat capatul de cerere formulat de apelanta-reclamantă in sensul obligarii intimatei-pârâte la demolarea construcției, atat timp cat intimata-parată nu se găsește in situatia constructorului de rea-credinta pe terenul altei persoane.
În conformitate cu art. 1076 din Codul civil din 1864„ creditorul poate cere a se distrui ceea ce s-a făcut călcându-se obligația de a nu face și poate cere a fi autorizat a distrui el însuși, cu cheltuiala debitorului”.
Art. 494 alin. 1 consacră dreptul proprietarului de a obliga persoana care a construit pe terenul proprietatea sa cu materialele ei să ridice aceste construcții. Cu toate acestea art. 494 alin. 3 teza a II-a prevede că în cazul în care clădirile „au fost făcute de o a treia persoană de bună-credință, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea sus-ziselor (...) clădiri, dar va avea dreptul sau de a înapoia valoarea materialelor și prețul muncii, sau de a plăti o sumă de bani egală cu cea a creșterii fondului”.
În consecință, nu sunt aplicabile prevederile art. 494 alin. 1 C.civ. invocate de către apelanta-reclamantă și analizate și de prima instanță, chiar dacă nu s-a făcut în mod expres referire la textul legal menționat, iar pentru aplicabilitatea tezei a II- a a alin. 3 este necesar ca proprietarul terenului să-și manifeste opțiunea în sensul păstrării construcției, urmând a fi obligat la înapoierea valorii materialelor și a prețului muncii, sau la a plăti o sumă de bani egală cu cea a creșterii fondul, la cererea desigur a constructorului, în cauză neexistând astfel de manifestări de voință din partea niciuneia dintre părți.
În ceea ce privește cererea având ca obiect obligarea intimatei-pârâte la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului ocupat de construcție, tribunalul a reținut că, deși este de necontestat că lipsa de folosință a unui teren îndreptățește proprietarul să pretindă despăgubiri, în speță însă reținându-se buna-credință a intimatei decurgând din intenția apelantei manifestată în repetate rânduri de a-i dona imobilul, nu se justifică îndreptățirea apelantei-reclamante de a pretinde despăgubiri.
Pentru aceste considerente, în baza art. 296 C.pr.civ., tribunalul a respins apelul ca nefondat.
În baza art. 274 C.pr.civ, a fost obligată apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată în apel (onorariu apărător).
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta M. M., criticând-o pentru nelegalitate pentru următoarele considerente.
1.Este incorectă afirmația instanței de apel care spune că pârâții-intimați au locuit în casa numitei M. I. pentru a o întreține.
Familia C. nu a avut niciodată venituri, ba din contră, sora sa a avut pensie, iar ea a ajutat-o.
2.Discuția pe care o face instanța de fond despre "acordul oral" dat pentru ca familia C. să construiască este o gravă încălcare a principiilor de bază a dreptului. Astfel, conform art. 1705 Vechiul Cod Civil, tranzacția - căci despre asta este vorba în aceste afirmații ale instanței de judecată - trebuie să fie scrisă, "ad probationem". Sancțiunea inexistenței unei asemenea forme este aceea a imposibilității de a proba o tranzacție orală față de cealaltă parte contractantă dacă aceasta nu o recunoaște prin nici un alt mijloc de probă.
Astfel o așa-zisă înțelegere orală ea și pârâți, în lipsa formei scrise a înțelegerii și în condițiile de față în care nu recunoaște asemenea fapte, nu mai poate fi dovedită prin nici un mijloc, de probă, motiv pentru care audierea de martori este una fără scop juridic și astfel trebuia să fie înlăturată de instanța de apel .
3. In ceea ce privește afirmațiile instanței care a apreciat drept donație un fapt juridic total neconform dispozițiilor legale, consideră recurenta că aplicarea legii a fost cel puțin deficitară în aceste condiții.
Așadar, contractul de donație este un act juridic relativ la care dispozițiile art. 800 Vechiul Cod Civil spun că "Nimeni nu va putea dispune de avutul sau, cu titlu gratuit, decât cu formele prescrise de lege pentru donațiuni între vii ".
Conform dispozițiilor art. 813 Vechiul Cod Civil "Toate donațiunile se fac prin act autentic".
Așadar forma unui contract de donație este una autentică,
condiție "ad validitatem" impusă de dreptul civil românesc, fapt care
atrage sancțiunea nulității absolute a oricărei donații ce nu are formă
autentică.
Așadar orice considerație a instanței de judecată drept act de
donație a oricărui înscris care nu îndeplinește aceste condiții trebuie
înlăturată, ea constituind o încălcare gravă a condițiilor de validitate a
contractului.
În cel mai bun caz, orice înscris în acest sens dădea naștere unei posibilități pentru pârâți de a introduce o acțiune pentru obligarea reclamantei la îndeplinirea tuturor formalităților pentru încheierea valabilă a unui contract de donație.
Cum însă acest lucru nu s-a întâmplat, nu se poate face vorbire despre vreo donație între părțile din acest dosar, motive pentru care aprecierea instanței că nu a fost atacat asemenea înscris și deci are forță probantă apare ca total ieșit din context, în condițiile în care un act nul absolut ca donație nu poate fi atacat, căci nulitatea nu este relativă, ci absolută, principiul dreptului roman "quod nullum est nullum producit effectum aplicându-se în totalitate.
4. Chiar instanța de judecată face vorbire despre faptul că atunci când a aflat despre ridicarea unei construcții, reclamanta a solicitat oprirea lucrărilor, fapt pe care însă nu îl califică în nici un fel, deși în mod normal ar fi trebuit măcar să ajute la definirea bunei-credințe a reclamantei în speța de față. Așadar instanța doar trece în revistă, dar nu se pronunța asupra acest lucruri și nici asupra motivelor în baza cărora ignoră în parte mărturia domnului F. M..
5. În penultimul aliniat de pe pagina nr. 11 a deciziei recurate, instanța face afirmația că din probele de la dosar rezultă că realizarea construcției a fost începută în anul 2009 sau 2010, deși cu 9 rânduri mai sus, tot instanța observă că anul începerii construcției este 2010..
6. Mai mult, Tribunalul D. din nou face vorbire despre forma probantă a înscrisurilor care se doresc a fi în ochii pârâților drept act de donație, judecătorii observând că "înscrisul menționat este un „antecontract de donație", ficțiune juridică ce nu există în dreptul civil românesc.
Antecontractul este convenția prin care o parte sau ambele părți se obliga sa semneze in viitor un anumit contract, contract ale cărui clauze principale sunt determinate in prezent. Un antecontract este un act secundar față de contractual principal, care aici, conform argumentației instanței de judecată, este de donație. Cum forma contractului de donație este una autentică, conform preceptului latin "accesorium sequitur principale", și antecontractul de donație – dacă ar exista în dreptul românesc - ar trebui să fie tot în formă autentică pentru a avea eficiență juridică.
Cum nici această condiție nu este îndeplinită, a arătat recurenta că înțelege să critice afirmațiile instanței ca nelegale și în afara cadrului stabilit de dreptul civil roman.
7. Concluzia instanței de judecată conform căreia reclamanta avea obligația de a face toate diligențele pentru a întocmi donația în formă autentică este una urmată de aprecierea că astfel rezultă buna-credință a pârâților.
Această afirmație este una nelegală pentru că dovada că reclamanta nu a dorit să mai facă acest act juridic ar trebui făcută de pârâți, care însă niciodată nu i-au cerut să meargă la notar pentru a perfecta un act care trebuie acceptat pentru ca donația să aibă efecte.
Buna credință este convingerea posesorului că are asupra lucrului posedat un drept de proprietate dobândit în baza unui titlu translativ de proprietate, a cărui nevalabilitate o ignoră. Prin ipoteză, titlul lui nu este valabil, deoarece dacă ar fi valabil, posesorul n-ar fi un simplu posesor, ci un adevărat proprietar. Buna credință încetează de îndată ce posesorul a luat cunoștință de viciile titlului său.
Ori a vorbi despre buna credință a unei persoane care știe că și-a construit o casă pe terenul altuia, fără aprobarea acestuia, fără autorizație de construire, ascunzându-se de adevăratul proprietar, este contrar legii și definiției date acestei instituții juridice. Din contră, faptul că au construit ceva tară autorizație răstoarnă prezumția de bună credință și atrage posibilitatea obligării la plata unei amenzi către stat, dar și a posibilității de a dărâma construcția de cheltuiala celui de rea-credință.
Așadar modul în care instanța face aprecieri cu privire la buna sau reaua credință a părților este total contrar legilor.
8. Relativ la aprecierea instanței că deși pârâții în mod incorect au lipsit pe reclamantă de folosința suprafeței de aproximativ 400 m, nu justifică vreo pagubă pentru că a fost construit pe terenul său, solicităm să fie îndreptate această considerație de instanța de recurs pentru faptul că raționamentul juridic este total necunoscut, făcându-se o corelație cu buna credință a pârâtei care nu poate fi trecută prin nici un filtru juridic pentru că nu este identificat vreunul .
9. Mai mult instanța de judecată nu se pronunță deloc asupra argumentelor și probelor aduse de în sensul că în mod clar voit pârâții au construit în partea din față a terenului, restul terenului devenind indisponibil pentru că nu se mai poate trece pe lângă această clădire decât cu greu și oricum restul terenului devenind inutilizabil.
În consecință, a solicitat recurenta admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei atacate și în consecință reținerea spre rejudecare a dosarului cu consecința admiterii apelului și astfel a cererii de chemare în judecată.
În drept, au fost invocate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7,8, 9 10,11 C.pr.civ.
Intimata C. L. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, în mod corect reținând instanța de fond și cea de apel că recurenta reclamantă și soțul acesteia și-au exprimat acordul ca familia intimatei pârâte să rămână în imobilul defunctei și să construiască dacă vor ceva, sens în care a fost întocmit și însrisul sub semnătură privată.
În mod corect în ambele hotărâri s-a reținut ca și stare de fapt promisiunea de donație a reclamantei în favoarea pârâtei și o convenție de întreținere prestată de pârâtă în favoarea surorii decedate.
Chiar dacă promisiunea de donație nu a fost încheiată în formă autentică, ea produce efecte juridice pe planul aprecierii bunei credințe a constructorului, cu atât mai mult cu cât aceasta s-a manifestat anterior sesizărilor.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 205 C.pr.civ.
În recurs nu au fost administrate probe noi.
Analizând actele și lucrările dosarului, dispozițiile legale aplicabile în cauză, decizia recurată prin prisma motivelor de recurs, tribunalul va reține că recursul este nefondat, față de următoarele considerente.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ., referitor la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, nu este întemeiat.
Astfel, decizia recurată a fost corespunzător motivată, în fapt și în drept, tribunalul expunând detaliat argumentele care au justificat soluția pronunțată.
Motivarea tribunalului nu este contradictorie în ceea ce privește momentul începerii construcției, în condițiile în care, la pag 11, penultimul paragraf, se face referire expres la anul 2008 sau 2009, referirile anterioare fie la anul 2009, fie la anul 2010, fiind făcute în contextul reluării declarațiilor martorilor audiați în cauză cu privire la acest aspect.
Faptul că recurenta contestă argumentele avute în vedere de către instanța de apel prezintă relevanță sub aspectul legalității soluției, și nu al nemotivării sau motivării contradictorii ori străine de natura pricinii.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.pr.civ. are în vedere ipoteza în care instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, schimbă natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Aceste dispoziții au în vedere ipoteza în care instanța este sesizată cu un diferend în legătură cu un act juridic care, deși este clar, fiind „vădit și neîndoielnic”, instanța îi schimbă „natura” ori „înțelesul”, ceea ce nu este cazul în prezenta speță, instanța fiind sesizată cu o acțiune privind demolarea construcției edificate pe terenul recurentei și plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință, acțiune pe care a analizat-o prin prisma dispozițiilor legale incidente.
Referitor la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., în prealabil instanța va reține, în primul rând, că aceasta vizează doar motive de nelegalitate a hotărârii, eventualele motive de netemeinicie, care vizează stabilirea unei anumite situații de fapt, ca rezultat a modului de apreciere și interpretare a probelor administrate în cauză, sau alte aprecieri ale instanței, lăsate la îndemâna judecătorului, neputând fi suspuse examinării de către instanța de recurs.
Aceasta înseamnă că instanța de recurs este competentă să verifice numai în ce măsură au fost corect aplicate dispozițiile de drept material, la situația de fapt stabilită prin hotărârile supuse recursului.
În al doilea rând, în prezenta cauză, într-un prim ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 4842/09.05.2013 a Curții de Apel C., urmare a admiterii recursului declarat de recurentă, s-a dispus trimiterea cauzei în apel pentru rejudecare, iar potrivit dispozițiilor art. 315 alin. 1 C.pr.civ. în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
În acest sens, prin această decizie, după ce a reținut că „buna credință este de ordin subiectiv și constă în convingerea posesorului că bunul posedat se întemeiază pe un titlu valabil ale cărui vicii nu le cunoaște, iar practica și doctrina au în vedere și promisiunea”, instanța de recurs a apreciat că se impune suplimentarea probatoriului pentru a stabili momentul când a început efectiv construcția, precum și pentru a stabili natura și consecințele pe care le produce înscrisul de la fila 25 dosar fond – cerere din data de 28.03.2007, adresată primarului prin care recurenta menționează că este de acord să doneze familiei C. M. și C. L. casa moștenită de părinți din ., împreună cu suprafața de 400 mp teren pentru curte și construcție.
Într-adevăr, acest înscris nu ar putea reprezenta un „antecontract de donație”. În același timp însă, din conținutul înscrisului rezultă cu certitudine intenția recurentei de a dona casa și terenul astfel încât, chiar dacă acesta nu reprezintă o donație, nefiind întocmit în forma autentică prevăzută ad validitatem în art. 813 C.civ., poate produce efecte ca și promisiune de donație.
În acest sens, existența acestui înscris anterior începerii ridicării construcției justifica convingerea intimatei pârâte că în curând va dobândi dreptul asupra terenului, astfel că buna-credință a acesteia se sprijinea pe un titlu, fie el și nevalabil
În acest sens, după cum s-a arătat mai sus, însăși instanța de recurs, prin decizia civilă nr. 4842/09.05.2013 a Curții de Apel C., a stabilit că doctrina și jurisprudența au în vedere, la reținerea bunei credințe, ca titlu valabil ale cărui vicii constructorul nu le cunoaște și promisiunea.
Contrar susținerilor recurentei, referirea instanței la „acordul oral” al recurentei nu a fost făcută în contextul reținerii unei tranzacții între părți, ci cu prilejul stabilirii situației de fapt anterior începerii construcției, astfel încât dispozițiile art. 1705 C.pr.civ., invocate de recurentă, nu își găsesc aplicarea.
Împrejurarea că reclamanta a solicitat oprirea lucrărilor atunci când a aflat de ridicarea unei construcții a fost avută în vedere de către instanța de apel, care a reținut de asemenea, că după ce recurenta i-a reproșat începerea construcțiilor, intimata a oprit lucrările, construcția nefiind finalizată nici în prezent.
Instanța nu a concluzionat, așa cum susține recurenta, că reclamanta avea obligația de a face toate diligențele pentru a întocmi donația în forma autentică; de altfel, aspectele legate de modalitatea în care părțile ar putea să dea eficiență sau nu respectivului act nu prezintă relevanță în cauză de față, instanța având în vedere doar faptul că acest înscris poate fi reținut pentru a justifica o anumită atitudine subiectivă a pârâtei, în momentul începerii construcției.
În ceea ce privește susținerile recurentei referitoare la lipsa autorizației de construcții, tribunalul va reține că această împrejurare putea justifica o solicitare de demolare a construcției de către autoritățile cu atribuții în acest sens, potrivit dispozițiilor Legii nr. 50/1991.
În ceea ce privește criticile referitoare la modalitatea de soluționare a capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului, argumentul pentru care tribunalul a reținut că acestea nu se cuvin recurentei a vizat tot buna credință a intimatei, în condițiile în care într-adevăr posesorul de bună credință nu poate fi obligat să suporte contravaloarea lipsei de folosință.
În consecință, chiar dacă, în analizarea acestei cereri, o eventuală schimbare a atitudinii subiective a intimatei prezenta relevanță, o asemenea împrejurare nu a fost invocată în instanța de apel.
Astfel, în prezenta cauză, prima instanță a omis să analizeze în considerentele hotărârii această cerere, iar prin motivele de apel apelanții nu au înțeles să critice această omisiune, ci doar au solicitat din nou obligarea intimatei la despăgubiri.
De asemenea, nici în fața primei instanțe și nici în apel recurenta nu a propus administrarea de probe pentru a face dovada cuantumului prejudiciului suferit.
În acest context, critica referitoare la omisiunea instanței de a analiza prejudiciul cauzat de intimată prin faptul că au construit în partea din față a terenului, reprezintă de fapt doar o invocare a unei anumite situații de fapt care, pentru considerentele mai sus arătate, nu era suficientă pentru a justifica admiterea acestei cereri.
În ceea ce privește motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 10 și 11 C.pr.civ., acestea au fost abrogate prin dispozițiile art. I pct. 111 ind. 1 și respectiv pct. 112 din OUG nr. 138/2000
Față de aceste considerente, având în vedere că nu este incident nici unul din motivele de recurs invocate de recurentă,în baza dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat.
În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. 1C.pr.civ., va fi obligată recurenta la plata către intimata pârâtă a sumei de 1200 lei reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, anume onorariu apărător ales, conform chitanței nr. 62 din 10.06.2014.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta reclamantă M. M., împotriva deciziei civile nr.70/11.02.2014, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă C. L., având ca obiect obligație de a face .
Obligă recurenta către intimata pârâtă la plata sumei de 1.200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 10 Iulie 2014.
Președinte, M. C. Ț. | Judecător, F. D. | Judecător, I. V. |
Grefier, N. D. |
17.07.2014
Red.jud.M.C. Ț.
AS/2 ex.
Data red.
j.f. D.G.
L.L.B.
j.f. Gh.D.
| ← Validare poprire. Decizia nr. 3312/2012. Curtea de Apel CRAIOVA | Anulare act. Decizia nr. 1263/2014. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
