Pretenţii. Decizia nr. 5692/2013. Curtea de Apel CRAIOVA

Curtea de Apel CRAIOVA - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 5692/2013 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 28-05-2013 în dosarul nr. 5692/2013

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CRAIOVA

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIE Nr. 5692

Ședința publică de la 28 Mai 2013

Președinte: - N. D.

Judecător: - Florența C. C.

Judecător: - L. M. L.

Grefier: - A. P.

M. Public reprezentat de procuror D. T. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel C.

Pe rol, judecarea contestației în anulare formulată de contestatorul C. D. împotriva deciziei civile nr. 780/04.002.2013, pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._/95/2012, în contradictoriu cu intimații P. DE PE L. T. G., S. R. P. M. FINANȚELOR P. P. DGFP G..

La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care a învederat instanței depunerea de note de ședință, reprezentând precizări la contestația în anulare, de către contestatorul C. D., la data de 24.05.2013, după care;

Nemaifiind cereri de formulat sau excepții de invocat, instanța, constatând cauza în stare de soluționare, a acordat cuvântul asupra contestației în anulare.

Reprezentantul Ministerului Public a pus concluzii de respingerea contestației în anulare ca neîntemeiată și menținerea deciziei civile pronunțată de instanța de recurs ca fiind legală și temeinică, apreciind că instanța de recurs s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de recurs invocate. De asemenea, a arătat că P. de pe lângă T. G. a exercitat în mod legal calea de atac a recursului, chiar dacă nu este parte în prezenta cauză.

CURTEA

Asupra contestației în anulare de față:

T. G., prin sentința civilă nr.290 de la 22.10.2012, a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul C. D., în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P. București, a obligat pârâtul la suma de 108.192 lei RON despăgubiri materiale pe perioada 25.08._04.

A constatat că perioada 25.08._04 constituie vechime în muncă și dispune înregistrarea acesteia în carnetul de muncă.

Pentru a se pronunța astfel instanța de fond a reținut că potrivit art. 504 aliniat 2 Cod pr. penală, are dreptul la repararea pagubei și persoana care în cursul procesului penal a fost privată de libertate, ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Art. 505 Cod pr. penală prevede că la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

Reparația constă în plata unei sume de bani sau în constituirea unei rente viagere, iar persoanele îndreptățite la repararea pagubei care înainte de privarea de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează la vechimea în muncă stabilită potrivit legii și timpul cât au fost private de libertate.

Se mai prevede că, reparația este în toate cazurile suportate de Stat prin M. Finanțelor P..

Din expunerea textului a rezultat că reclamantul trebuie să dovedească că a fost privat de libertate în mod nelegal și că i s-a cauzat un prejudiciu în condițiile art. 505 Cod proc penală.

P. înscrisurile depuse la dosar, reclamantul a dovedit condițiile impuse de dispozițiile art. 504-506 Cod proc. penală.

P. mandatul de arestare provizorie nr. 11/25/08.2003, prin încheierea din camera de consiliu din data de 26.08.2003, pronunțată de T. G., în dosar nr. 206/2003 și prin mandatul de arestare preventivă nr. 2066/26.08.2003, reclamantul a făcut dovada că împotriva sa s-a dispus măsura de arestare preventivă pentru săvârșirea infracțiunilor arătate în cuprinsul acestor înscrisuri.

P. sentința penală nr. 160/27 iulie 2007, pronunțată de T. Sibiu în dosar nr._, prin decizia penală nr. 13 A/2010, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, în dosar 1585/2004 și prin certificatul emis în dosar nr._ al ICCJ s-a dovedit că reclamantul a fost achitat pentru toate infracțiunile nominalizate în mandatul de arestare preventivă și pentru care a fost trimis în judecată.

Din sentința penală nr. 160/2007 a Tribunalului Sibiu reiese că reclamantul a fost arestat preventiv în perioada 25 august_05.

Astfel, s-a constatat că reclamantul în cursul procesului penal înregistrat sub numărul_ pe rolul Tribunalului Sibiu, a fost privat de libertate în mod nelegal, întrucât în urma soluționării procesului penal s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

T. a înlăturat apărările invocate de pârât prin precizarea la întâmpinare cu privire la faptul că o parte din infracțiunile prevăzute în mandatul de arestare fac obiectul unor cauze penale, care nu au fost soluționate definitiv.

Verificând infracțiunile pentru care s-a dispus arestarea preventivă și dispozitivele sentințelor penale reținute în considerente, s-a constatat că reclamantul a fost achitat pentru toate infracțiunile pentru care s-a dispus măsura arestării preventive și existența pe rol a unor procese penale cu privire la reclamant privește cercetarea altor infracțiuni.

În temeiul art. 504 alin. 2 Cod pr. penală, reclamantul are dreptul la repararea pagubei care i s-a pricinuit prin măsura arestării preventive, în urma căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Reclamantul a dovedit existența prejudiciului, în condițiile art. 505 alin. 2 și 3 Cod pr.penală, dovedind că la data luării măsurii era încadrat în muncă și prin decizia 159/24.11.2003 i s-a desfăcut contractul de muncă ca urmare a mandatului de arestare preventivă provizorie nr._ începând cu data de 24.11.2003.

P. cererea introductivă, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor materiale în sumă de 108.192 RON reprezentând drepturi salariale actualizate pe perioada arestării preventive, respectiv 25.08._04 și să i se reconstituie vechimea în muncă prin luarea în calcul a acestei perioade, cu efectuarea înscrierilor ce se impun în carnetul de muncă .

Cererea formulată de reclamant este întemeiată, întrucât există o legătură de cauzalitate între luarea măsurii de arestare preventivă și încetarea contractului de muncă, ce a condus la crearea prejudiciului .

Cuantumul prejudiciului a fost dovedit de reclamant prin raportul de expertiză extrajudiciară depus la dosar, în urma căruia s-a stabilit că valoarea acestuia este de 108.192 RON reprezentând drepturi salariale și alte drepturi născute din contractul individual de muncă pe perioada arestării .

Verificând calcularea prejudiciului, s-a constatat că expertul a avut în vedere calcularea numai a acelor drepturi de care reclamantul ar fi beneficiat, dacă nu i s-ar fi desfăcut contractul de muncă.

Cuantumul prejudiciului nu a fost contestat de pârât, ci doar s-a invocat prin întâmpinare să se verifice existența condițiilor impuse de art. 504 Cod pr. penală și existența condițiilor necesare pentru acordarea daunelor materiale.

Ori, așa cum s-a reținut, reclamantul a dovedit atât existența condițiilor impuse de art. 504 Cod pr. penală, cât și existența prejudiciului creat ca urmare a privării în mod nelegal de libertate.

S-a constatat, în condițiile art. 505 alin. 3 Cod pr. penală, că perioada pentru care s-a dispus măsura arestării preventive constituie vechime în muncă și s-a dispus înregistrarea acesteia în carnetul de muncă.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs pârâții P. DE PE L. T. G. și S. R. P. M. FINANȚELOR P. P. D.G.F.P. G. DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR P. G., în numele și pentru S. R. reprezentat prin M. Finanțelor P., în baza mandatului nr._/30.10.2012.

În motivarea recursului, pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. a arătat că în fapt, prin sentința nr. 290/22.10.2012 T. G. a admis acțiunea introdusă de reclamantul C. D. și a obligat S. R. la plata sumei de 108.192 lei către reclamant reprezentând despăgubiri materiale pe perioada 25.08._04.

A considerat că soluția pronunțata de instanța de fond este netemeinică și nelegală, deoarece faptele pentru care a fost arestat intimatul reclamant C. D. au făcut obiectul dosarului nr. 40/P/2003.

Urmare modificării legislației în materie penală, din dosarul nr.40/P/2003 s-au disjuns mai multe dosare, unele soluționate definitiv, altele aflate în diferite stadii de soluționare.

Infracțiunile care fac obiectul dosarelor aflate pe rolul instanțelor de judecată se regăsesc în dosarul nr. 40/P/2003, pentru care reclamantul a fost arestat.

P. sentința nr.160/27.07.2007, definitivă și irevocabilă, T. Sibiu, în dosarul nr._, a dispus achitarea pentru unele fapte care ulterior săvârșirii lor au fost dezincriminate. Pentru alte fapte, ce au făcut obiectul acestui dosar, s-au disjuns următoarele dosare:

Dosarul PNA nr. 118/P/2003 - P. sentința nr.212/08.12.2008, definitivă și irevocabilă, T. Sibiu, în dosarul nr._, a dispus, de asemenea, achitarea pentru unele fapte care ulterior săvârșirii lor au fost dezincriminate.

Dosarul PNA nr. 82/P/2004 - P. sentința nr.50/06.04.2012, T. Sibiu, în dosarul nr._, a dispus, pentru unele fapte, condamnarea inculpatului C. D. la pedeapsa cu închisoare de 2 ani și 8 luni și la pedeapsa cu închisoarea de 1 an și 8 luni, pedeapsa rezultantă fiind de 3 ani închisoare. Actualmente dosarul se află pe rolul Curții de Apel A., cu termen de judecată la data de 20. 11.2012.

Pentru alte fapte, din acest dosar PNA nr. 82/P/2004 s-a disjuns Dosarul DN. nr.27/P/2006, pe rolul Tribunalului Argeș aflându-se dosarul nr._, cu termen de judecata la data de 30.12.2012.

Așadar, unele fapte pentru care a fost arestat intimatul reclamant mai fac în continuare obiectul unor dosare, unul cu condamnare la instanța de fond, actualmente pe rolul instanței de apel, altul pe rolul instanței de fond.

Un alt aspect pe care l-a învederat instanței de fond îl constituie faptul că nici pentru faptele pentru care intimatul reclamant a fost achitat (sentința nr. 160/27.07.2007 în dosarul nr._ și sentința nr. 212/08.12.2008 în dosarul nr._, arătate mai sus) și pe care intimatul reclamant le invoca drept temei de fapt în susținerea acțiunii, nu sunt îndeplinite cerințele legii întrucât art. 504 alin. 4 din Codul de procedură penală prevede ca, "Are drept la repararea pagubei suferite si persoana care a fost privata de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei."

Față de acest aspect, instanța de fond nu a arătat cum a înlăturat susținerile noastre, având în vedere faptul că se află în situația prevăzută de art. 504 alin. 4 din Codul de procedură penală și nu în situația prevăzută de art. 504 alin. 3 din Codul de procedura penală, situație avută în vedere la pronunțarea soluției.

În drept, și-a întemeiat apelul pe dispozițiile art. 282 și următoareleCodul de procedură civilă.

Pârâtul P. de pe lângă T. G. a criticat sentința pentru nelegalitate, considerând că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, întrucât a fost dată cu nesocotirea prevederilor legale în materie și aplicarea greșită a legii.

A arătat că în mod greșit instanța a admis acțiunea reclamantului și a obligat S. R. prin M. Finanțelor P. la suma de 108.192 lei despăgubiri materiale și a constatat că perioada 25.08._04 constituie vechime în muncă.

În mod greșit, instanța a admis acțiunea reclamantului și a obligat S. R. prin M. Finanțelor P. la suma de 108.192 lei despăgubiri materiale și a constatat că perioada 25.08._04 constituie vechime în muncă, în condițiile în care reclamantul a fost achitat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 10 lit .b1 din Legea 78/ 2000 în temeiul art. 11 pct. 2. lit.a C.p.p. rap.la art. 10 lit.b C.p.p.

P. rechizitoriul nr.40/P/2003 al P.N.A., inculpatul C. D. a fost trimis în judecată, pentru:

- infracțiunea prevăzută de art. 26 rap. la art. 10 lit.b din Legea nr. 78/ 2000;

- infracțiunea prevăzută de art. 26 Cod penal cu aplic. art. 215 alin.l, 2, 3, 4, 5 Cod penal cu aplic. art. 146 Cod penal;

- infracțiunea prevăzută de art. 248 Cod penal, art. 2481 Cp. rap.la art. 146 Cod penal cu referire la art. 17 lit. d și art. 18 din Legea nr. 78/ 2000;

- infracțiunea prevăzută de art. 26 Cod penal rap.la art. 289 Cod penal cu aplic. art. 41 alin.2 Cod penal;

- infracțiunea prevăzută de art. 20 Cod penal rap. la art. 291 Cod penal cu aplic. art. 41 alin.2 Cod penal și art. 323 alin.2 Cod penal rap.la art. 17 lit.b și art. 18 alin.l din Legea nr. 78/2000.

P. sentința penală nr. 160 din 27.07.2007, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Sibiu, s-a dispus achitarea inculpatului, pentru infracțiunea prevăzută de art. 10 lit.b1 din Legea nr. 78/ 2000. Achitarea numitului C. D., s-a dispus ca urmare a dezincriminării acestei infracțiuni. Pentru celelalte infracțiuni C. D. a fost achitat în temeiul art. 10 lit.a și art. 10 lit.d din Codul de procedură penală.

În aceste condiții, admiterea acțiunii reclamantului și acordarea de despăgubiri este nelegală.

Art. 504 Cod pr.penală prevede în mod expres cazurile și condițiile în care pot reține despăgubiri de la S. R., persoanele care au fost private de libertate în cursul urmăririi penale sau al judecării cauzei.

Reclamantul C. D. a fost privat de libertate și achitat prin hotărâre definitivă de instanța de judecată însă, în cazul acestuia nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 504 alin.4 C.p.p. referitoare la arestarea după dezincriminarea faptei.

La momentul arestării inculpatului, respectiv 25 august 2003, infracțiunea prevăzută de art. 10 lit.b1 din Legea nr. 78/2000, era prevăzută și pedepsită de legea penală, iar arestarea preventivă a fost dispusă și pentru această infracțiune.

În aceste condiții, arestarea reclamantului nu poate fi apreciată ca nelegală, întrucât acesta nu a fost achitat pentru inexistența faptei sau pentru alt temei.

Dezincriminarea infracțiunii prev. de art. 10 lit.b1 din Legea nr. 2000, s-a produs la 26 martie 2007, prin Legea 69/ 2007, dată la care numitul C. D. era judecat în stare de libertate pentru infracțiunile pentru care fusese trimis în judecată de PNA în dosarul nr. 40/P/ 2003.

P. introducerea alin. 4 al art. 504 din Codul de procedură penală legiuitorul a urmărit tocmai protejarea persoanelor care au fost arestate după dezincriminarea faptei nu și a celor care au fost arestate în mod legal pentru infracțiuni care la momentul arestării și pe toată perioada acesteia au fost prevăzute ca infracțiuni de legea penală.

P. decizia civilă nr. 780/04.002.2013, pronunțată de Curtea de Apel C., în dosarul nr._/95/2012, s-au admis recursurile formulate de recurentul P. DE PE L. T. G., și pârâtul S. R. P. M. FINANȚELOR P. P. D.G.F.P. G. împotriva sentinței civile nr. 290 din 22 octombrie 2012, pronunțată de T. G. – Secția I Civilă, în dosar nr._/95/2012, în contradictoriu cu intimatul reclamant C. D..

A fost modificată sentința în sensul că s-a respins acțiunea formulată de reclamantul C. D..

Pentru a pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:

Recurenții au pus în discuție legalitatea sentinței recurate sub aspectul temeiului juridic aplicabil situației reclamantului.

În drept, textul legal care reglementează cazurile care dau dreptul persoanei condamnate sau private de libertate în mod nelegal la despăgubire, sunt cele din art. 504 din Codul de procedură penală:

„Art. 504 - Cazuri care dau dreptul la repararea pagubei

(1) Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

(2) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

(3) Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).

(4) Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.

În cazul în care cererea de despăgubire se fundamentează pe ideea unei arestări nelegale, atunci instanțele de judecată trebuie să determine dacă reclamantul a fost privat de libertate în mod nelegal, verificând dacă a fost stabilit acest aspect în vreuna din modalitățile prevăzute la art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală, respectiv prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).

Instanța învestită cu o cerere în despăgubire pentru cazul prevăzut la art. 504 alin. 2 din Codul de procedură penală are deci obligația de a verifica îndeplinirea primei condiții, aceea a existenței actului de procedură în care s-a stabilit faptul că privarea de libertate a fost nelegală.

Dacă însă în cuprinsul actului de procedură nu a fost menționat expres acest lucru, practica judiciară a statuat că instanța învestită cu soluționarea cererii în despăgubire analizează dacă măsura dispusă a avut sau nu caracter nelegal.

Pentru situațiile în care a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei, legiuitorul a reglementat expres situația în care persoana privată de libertate are dreptul la despăgubire, la art. 504 alin. 4 din Codul de procedură penală. Textul prevede că dreptul la despăgubire se naște în situația în care privarea de liberate a avut loc sau s-a continuat după data intervenirii prescripției, amnistiei sau dezincriminării. P. urmare, legiuitorul a înțeles să instituie dreptul la despăgubire numai pentru situația în care instituțiile statului decid luarea măsurii sau continuarea acestei măsuri de restrângere a libertății după intervenirea uneia din cauzele enumerate la alin. 4. Dacă însă restrângerea libertății a intervenit anterior, atunci persona față de care a fost luată măsura nu are dreptul la despăgubire întrucât această măsură nu poate fi apreciată ca fiind nelegală.

În speța de față, reclamantul susține că a obținut o hotărâre de achitare pentru toate infracțiunile pentru care fusese dispusă arestarea prin mandatul de arestare preventivă nr. 11/25.08.2003, care, în opinia sa este temeiul pentru a se constata că arestarea dispusă în cazul său a fost nelegală. De asemenea reclamantul susține în însuși cuprinsul cererii de chemare în judecată faptul că această hotărâre de achitare, respectiv sentința penală nr. 160/27.07.2007 a Tribunalului Sibiu, rămasă definitivă, ar confirma faptul că nu se face vinovat de infracțiunile pentru care a fost arestat timp de aproximativ 17 luni (fila 3 dosar de fond paragraful 2).

Raționamentul reclamantului, preluat de către instanța de fond este greșit, deoarece prin sentința respectivă nu s-a constatat lipsa vinovăției pentru toate infracțiunile pentru care a fost judecat.

Pentru a determina dacă privarea reclamantului de libertate a fost nelegală, respectiv a stabili textul legal aplicabil, trebuie analizat temeiul juridic al achitării, în ceea ce privește toate infracțiunile pentru care a fost luată măsura arestării preventive a reclamantului.

Din cuprinsul mandatului de arestare preventivă provizorie nr. 11/25.08.2003 și al încheierii din 26.08.2003 a Tribunalului G. a rezultat că arestarea preventivă a fost dispusă pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la acordarea de credite cu încălcarea legii sau a normelor de creditare, abuz în serviciu în formă calificată, înșelăciune, fals intelectual, uz de fals, asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, prevăzute și pedepsite de art. 26 C.P raportat la art. 10 lit. b din Legea nr. 78/2000, modificată și republicată prin Legea nr. 161/2003, art. 215 alin. 1-5 C.p. cu 41/2 C.p, art. 289-291 C.p. cu 41/2C.p.; art. 248-248 1 C.p. ; art. 323 alin. 2C.p., toate cu referire la art. 17 lit. b, c, d din Legea nr. 78/2000, modificată prin Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 33 lit. a din C.p.

Din cuprinsul sentinței nr. 160/27.07.2007 pronunțate de T. Sibiu, au rezultat temeiurile juridice avute în vedere de către instanța de judecată au fost distincte. Dacă pentru complicitate la infracțiunea de înșelăciune, infracțiunea de abuz în serviciu, complicitate la infracțiunile de fals intelectual și uz de fals, temeiul achitării a fost cel prevăzut de art. 10 lit. d din Codul penal, instanța considerând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor, în cazul primei infracțiuni, aceea prevăzute de art. 26 C.pen rap. la art. 10 lit. b din Legea nr. 78/2000, temeiul juridic al achitării a fost art. 10 lit. b din Codul penal.

S-a precizat în cuprinsul sentinței faptul că „încadrarea juridică dată faptelor tuturor inculpaților a gravitat în jurul a două infracțiuni. Prima, prevăzută în art. 10 lit. b din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție consta, la momentul sesizării instanței, în acordarea de credite cu încălcarea legii sau a normelor de creditare, neurmărirea conform legii sau normelor de creditare a destinațiilor contractate ale creditelor ori neurmărirea creditelor restante”.

Constatând că prin Legea nr. 69/26 martie 2007 privind modificarea lit. b și c ale art. 10 din Legea nr. 78/2000, faptele de la art. 10 lit. b și c au fost dezincriminate, rămânând în conținutul celor două reglementări doar referirile la subvenții și la creditele garantate din fonduri publice, instanța a dispus achitarea inculpatului C. D. pentru infracțiunea prevăzută la art. 26 C.pen rap. la art. 10 lit. b din Legea nr. 78/2000.

Ca urmare a achitării pentru această faptă, instanța a constatat că infracțiunea scop nu mai există, astfel că nici infracțiunea mijloc, asocierea în vederea comiterii de infracțiuni nu poate exista, motiv pentru care toți inculpații din dosar au fost achitați pentru infracțiunea prevăzută de art. 323 alin. 2 din Codul penal .

P. urmare, cum pentru infracțiunea principală pentru care a fost dispusă arestarea, temeiul achitării îl constituie dezincriminarea faptei, rezultă că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 504 alin. 4 din Codul de procedură penală.

Trebuie analizat astfel dacă arestarea reclamantului a intervenit după momentul dezincriminării. Cum reclamantul a fost arestat în perioada 25 august 2003-10 ianuarie 2005, iar dezincriminarea faptei a intervenit în anul 2007, Curtea constată reclamantul nu are dreptul la despăgubire, cererea acestuia fiind neîntemeiată.

Legiuitorul nu a lăsat nereglementată această situație, asigurând dreptul inculpatului de a cere continuarea procesului penal .

Astfel, potrivit art. 13 (1) din Codul de procedură penală, „în caz de amnistie, prescripție sau retragere a plângerii prealabile, precum și în cazul existenței unei cauze de nepedepsire, învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal”. Interpelat fiind dacă a uzat de procedura prevăzută la art. 13 alin. 1 din Codul de procedură penală, intimatul reclamant a precizat că nu a înțeles să utilizeze această procedură și nici nu a formulat vreo cale de atac împotriva sentinței Tribunalului Sibiu.

Împotriva acestei decizii a formulat contestației în anulare contestatorul C. D., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se anuleze decizia nr. 780 din 04.02.2013, pronunțată în recurs în dosarul_/95/2012, de Secția civilă a Curții de Apel C., și pe fondul soluționării cauzei să se respingă ca nefondate recursurile declarate de S. R., prin M. Finanțelor - DGFP G. și P. de pe lângă T. G., împotriva sentinței civile nr. 290 din 22.10.2012 pronunțată de T. G., în același dosar, invocând dispozițiile art. 317 Cod procedură civilă vechi și dispozițiile art. 497 și urm Cod Procedura Civila nou.

În motivarea contestației în anulare a arătat următoarele:

Temeiurile juridice ale contestației în anulare sunt cele prevăzute de art.318 ambele teze Cod de procedură civilă 1865, art.45 Cod de procedură civilă 1865, art.1081 Cod de procedură civilă 1865, art.504-506 Cod de procedură penală, dar și normele juridice privind faptele penale pentru care a fost achitat, incriminate în cadrul și în legile speciale.

C. Solicită să se admită, în principiu, contestația în anulare, dispunând anularea (desființarea) deciziei civile nr.780/04.02.2013, pronunțată de Curtea de Apel C., în dosarul nr._/95/2012, acordând termen pentru soluționarea recursurilor, pe care solicită să le respingă.

1)Recursul formulat de P. de pe lângă T. G. trebuia respins ca fiind inadmisibil, iar excepția inadmisibilității acestui recurs, care este absolută, de drept, peremptorie și dirimantă, trebuia să fie sesizată și de către Curtea de Apel C., deoarece această excepție este de ordine publică, fiind o omisiune (greșeală) din partea instanței de control judiciar să cerceteze acest aspect.

Art.506 alin.3 Cod de procedură penală circumstanțiază persoanele care sunt părți în cauzele prevăzute în capitolul IV din titlul IV. Proceduri speciale, respectiv:

a.Persoana lezată prin măsura de privare de libertate luată, pe nedrept,

împotriva sa, având, astfel, calitatea de reclamant;

b.S. R., citat prin M. Finanțelor P..

Nu ne regăsim în situația prevăzută de art.45 alin.1 Cod de procedură civilă"!865, când M. Finanțelor P. poate porni acțiunea civilă ori de câte ori este necesar, pentru apărarea drepturilor și intereselor unor persoane care nu-și pot apăra, singuri, aceste drepturi.

2)Nu se poate confunda ipoteza prevăzută de art.45 alin.3 Cod de procedură civilă, privind situația în care procurorul poate pune concluzii scrise în orice

proces civil, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept a

drepturilor și libertăților cetățenilor.

Punerea de concluzii în orice cauză nu trebuie confundată cu calitatea de parte în cauzele respective.

Este adevărat că, potrivit art.45 alin.5 Cod de procedură civilă 1865, „Procurorul poate, în condițiile legii, să exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri", fapt ce presupune îndeplinirea următoarelor condiții:

I. M. Public să fi exercitat o acțiune pentru apărarea drepturilor legitime ale unor persoane care nu-și pot exercita, singure, aceste drepturi;

II. M. Finanțelor P. să fi fost parte (reclamant sau pârât) în cauza respectivă;

III. în cauzele îndreptate împotriva Statului R., reprezentat prin M. Finanțelor P., calea de atac să nu fi fost exercitată în numele și pentru S. R., de către M. Finanțelor P.;

IV. Legiuitorul să fi prevăzut, în mod expres, exercitarea căii de atac de către M. Finanțelor P., în cazuri speciale.

Dreptul material, comun, în cauza de față, privind cauzele legate de repararea pagubei, în cazurile prevăzute de capitolul IV titlul IV din Codul de procedură penală, îl reprezintă prevederile art.504-506 Cod de procedură penală, litigii, în care, în mod expres, este prevăzută condiția „sine qua non" a chemării în judecată a Statului R., prin M. Finanțelor P..

În cauza de față, nu ne regăsim în nici una dintre ipotezele evocate, mai sus la capitolul C, punctele MV din prezentele note, care să îndreptățească P. de pe lângă T. G. să fie abilitat, legal, să exercite calea de atac a recursului, îndreptată împotriva sentinței civile nr.290/22.10.2012 a Tribunalului G. (pronunțată în dosarul nr_ ), cale de atac deja exercitată de S. R., ale cărui interese au fost apărate de M. Finanțelor P..

Admițând contestația în anulare, solicită să se anuleze decizia civilă nr.780/04.02.2013, pronunțată de Curtea de Apel C. (secția I civilă) în dosarul nr._/95/2012, constatând ca fiind inadmisibil recursul Parchetului de pe lângă T. G..

3) în același context, solicită să se verifice legalitatea și întindere mandatului nr._/30.10.2012, acordat de M. Finanțelor P. (în calitate de reprezentant al Statului R.) Direcției Generale a Finanțelor P. G..

4. Verificarea legalității și întinderii acestui mandat, trebuie să se refere la următoarele aspecte:

a) Dacă mandatul nr._/30.10.2012 a fost acordat de M. Finanțelor P. în nume propriu sau în calitate de reprezentant legal al Statului R..

b) Dacă mandatul nr._/30.10.2012 este unul expres și privește împuternicirea dată de S. R., reprezentat de M. Finanțelor P., pentru a se exercita, de către D.G.F.P. G., declararea și motivarea recursului îndreptat împotriva sentinței civile nr.290/22.10.2012, pronunțată de T. G. în dosarul nr._/95/2012, declarare și motivare care să fie exercitate în numele Statului R., reprezentat de M. Finanțelor P..

c) Care sunt celelalte limite sau întinderi ale mandatuluinr._/30.10.2012.

Deoarece mandatul este expres și limitativ, acesta nu se presupune nici ca întindere și nici ca exercitare, trebuind stipulat, clar, care este întinderea și care sunt limitele acestuia.

În situația în care mandatul nr._/30.10.2012 nu îndeplinește condițiile de legalitate, solicită să se admită contestația în anulare, dispunând anularea deciziei nr.780/04.02.2013, pronunțată de Curtea de Apel C., în dosarul nr._/95/2012 și, pe cale de consecință, să se constate ca fiind inadmisibil recursul exercitat de D.G.F.P. G. în numele și pentru S. R., reprezentat de M. Finanțelor P..

4) În situația în care fie recursul exercitat de P. de pe lângă T. G., fie recursul formulat de D.G.F.P. G., în numele și pentru S. R., reprezentat de M. Finanțelor P., au fost exercitate în mod legal, de către persoane care au calitatea procesuală și legală de a le exercita, în limitele legii (și ale mandatului convențional expres), solicit să analizați contestația în anulare prin prisma prevederilor art.318 teza a ll-a Cod de procedură civilă 1865, instanța de control judiciar omițând, din greșeală, să cerceteze unele dintre motivele de recurs.

P. Ordonanța din data de 25.08.2003, emisă de fostul P. Național Anticorupție (secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție), s-a dispus arestarea preventivă, provizorie a sa, C. D. (în calitate de inculpat), pentru o . infracțiuni, printre care:

- acordarea de credite cu încălcarea legii sau a normelor de creditare;

- abuz în serviciu în formă calificată;

- înșelăciune;

- fals intelectual și uz de fals;,

- abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată;

- asocierea în vederea săvârșirii infracțiunii prevăzute de art.26 Cod pene raportat la art.10 lit.b) din Legea nr.78/2000, modificată prin Lege nr.161/2003;

- înșelăciune (înșelăciunea), cu toate cele 5 alineate din art.215 Cod penal;

- art.323 Cod penal (asocierea pentru săvârșirea de infracțiuni), cu referire I; art.17 lit.b) și c) din Legea nr.78/2000, modificată prin Legea nr.161/2003 și ct aplicarea dispozițiilor concursului real de infracțiuni, prevăzut de art.33 lit.a Cod penal etc.

Ordonanța nr.40/8/25.08.2003 a P.N.A. a fost admisă de T. G. (secția penală), prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 26.08.2003, pronunțată în dosarul nr.2006/2003, dispunându-se arestarea preventivă a sa, ca și inculpat, pentru o perioadă de 27 de zile, începând cu data de 28.08.2003 și emiterea mandatului de arestare preventivă pentru această perioadă, fiind emis, în consecință, mandatul de arestare preventivă nr.2066/26.08.2003, pentru 27 de zile și în continuare fiind prelungit mandatul, în mod succesiv.

Ulterior, instanțele de judecată au dispus, în mod abuziv și nelegal, continuarea măsurii arestului, în total fiind vorba de o perioadă cuprinsă între 26.08._05 (o perioadă de aproximativ 17 luni de zile), deși tot timpul mi-am susținut nevinovăția.

Ca urmare a menționării arestului, prin decizia nr. 159/24.11.2003, emisă de Directorul Sucursalei G. a B.C.R. SA, i s-a desfăcut contractul de muncă, iar, în condițiile de stres și tensiune, datorate acestor măsuri abuzive de detențiune, starea de sănătate s-a deteriorat, fiind nevoit să se pensioneze, potrivit deciziei nr._/26.11.2004, emisă de Casa Județeană de Pensii G., fiind încadrat în gradul III de invaliditate.

În urma probelor administrate, prin sentința penală nr. 160/27.07.2007, pronunțată de T. Sibiu (secția penală) în dosarul nr._, a fost achitat pentru toate faptele penale pentru care s-a dispus arestarea sa.

Pentru faptele de complicitate la infracțiunile de înșelăciune, abuz în serviciu, fals intelectual, uz de fals, de fapt prevăzută de art.10 lit.b) din Legea nr.78/2000, am fost achitat în temeiul art.11 pct.2 lit.a) Cod de procedură penală, raportat fie la art.10 lit.b) Cod de procedură penală (de fapt, nu este prevăzută de legea penală), fiind vorba doar de fapta prevăzută de art.10 lit.b) din Legea nr.78/2000, fie raportat la art.10 lit.d) Cod de procedură penală (faptei îi lipsesc unul dintre elementele constitutive ale unei infracțiuni).

Pentru infracțiunea prevăzută de art.323 alin.2 Cod penal, raportat la art.17 lit.b) și art.18 alin.1 din Legea nr.78/2000, temeiul achitării l-au reprezentat prevederile art.11 pct.2 lit.a) Cod de procedură penală, raportat la art.10 lit.a) Cod de procedură penală (fapta nu există).

P. aceeași sentință s-a mai constatat că a fost arestat preventiv în perioada 25.08._05.

În apel, prin decizia penală nr.13/A/12.02.2010, pronunțată de Curtea de Apel A.-I., s-a schimbat încadrarea juridică a infracțiunilor de fals intelectual și uz de fals, în sarcina inculpaților, inclusiv temeiul achitării, fiind achitat pentru infracțiunea de complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată (art.26, raportat la art.290 Cod penal, cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal), iar temeiul achitării fiind art.11 pct.2 lit.a), raportat la art.10 lit.d) Cod de procedură penală.

S-a schimbat și temeiul achitării tuturor inculpaților, pentru infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, prevăzută de art.323 Cod penal, raportat la art.17 lit.b) din Legea nr.78/2000, din art.10 lit.a) Cod de procedură penală (fapta nu există), în art.10 lit.d) Cod de procedură penală (faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii).

În ceea ce privește recursul formulat de alte părți, acesta a fost respins, prin decizia nr.3875/02.11.2011, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție București (secția penală), pronunțată în dosarul nr._ .

Dintre toate infracțiunile susținute le-ar fi săvârșit și pentru care a fost achitat de T. Sibiu și de către Curtea de Apel A.-I., toate instanțele au reținut că doar infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, în modalitatea prevăzută de art.10 lit.b) si art.10 lit.c) din legea nr.78/2000, a fost dezincriminată, prin Legea nr.69/2007 (privind modificarea literelor b si c ale art.10 din Legea nr.78/2000). (Am fost achitat pe dezincriminare și pentru art.10 lit.b din Legea nr.78/2000 - acordare de credite).

Însă, asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni, prevăzută de art.323 alin.2 Cod penal, cu referire la art.10 lit.b) și art.10 lit.c) din Legea nr.78/2000, a fost doar una dintre infracțiunile pentru care s-a emis Ordonanța de arest preventiv nr.40/P/25.08.2003, de către P.N.A..

În ordonanța respectivă, în mandatele de arestare preventivă si în încheierile de admitere a cererilor P.N.A., de arestare preventivă, sunt prevăzute multe alte infracțiuni, pentru care s-a dispus arestarea preventivă, fapte penale pentru care s-a dispus achitarea mea, în temeiul art.10 lit.a), lit.b) sau lit.d), așa cum le-am evocat mai sus, prin hotărârile Tribunalului A.-I. sau ale Curții de Apel A.-I..

În recursul Parchetului de pe lângă T. G. și în recursul Statului R. (recurs formulat de D.G.F.P G.) sunt enunțate toate aceste fapte penale și toate hotărârile penale, pronunțate în cauză.

Ori, aceste recursuri trebuia analizate prin raportare la toate infracțiunile incriminate că le-ar fi săvârșit și pentru care s-a luat măsura arestării preventive și pentru care, în final, a fost achitat (nu are relevanță faptul că sunt disjunse alte cauze penale aflate pe rolul altor instanțe, în diferite faze procesuale).

Curtea de Apel C. a analizat recursurile doar prin raportare la o singură faptă (asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni), pretinzând că dacă a fost dezincriminată după perioada arestului preventiv (prin Legea nr.69/2007), în cauză nu mai sunt aplicabile prevederile art.504 alin.4 Cod de procedură penală, însă nu a analizat recursurile referitoare la toate celelalte fapte penale neincriminate și care au atras măsura abuzivă a arestării preventive.

Pentru a se determina dacă privarea de libertate a fost (sau nu) nelegală, Curtea de Apel C. trebuia să analizeze recursurile în integralitatea lor, cu privire la toate infracțiunile, prin raportare la temeiurile achitării și nu doar cu privire la o singură faptă, dezincriminată, față de care s-a tras concluzia că, pentru toate celelalte fapte penale (neanalizate, ca și temeiuri aie achitării), nu ar fi aplicabile în cauză dispozițiile art.504 alin.4 Cod de procedură penală.

Este evidentă omisiunea instanței de recurs, de a analiza cauza prin raportare la motivele de recurs care vizau și aceste fapte penale.

O altă problemă este legată de recalificarea căii de atac, din apel în recurs, pusă în discuția părților chiar pe data de 04.02.2013, apreciind că instanța de control judiciar a procedat cu încălcarea dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil, din moment ce, recalificând calea de atac a apelului, menționată în dispozitivul sentinței din data de 22.10.2012, pronunțată de T. G. (secția I civilă) în dosarul nr._/95/2012, în recurs, trebuia să acorde un alt termen de judecată pentru a avea posibilitatea să-și angajeze apărător și să nu se soluționeze recursul chiar în aceeași ședință din data de 04.02.2013, în contextul în care avea cunoștință doar de faptul că litigiul se soluționează la Curtea de Apel C., ca fiind apel și nu recurs.

În acest sens, consideră că s-au încălcat prevederile art.6 paragraful 1 și art.13 din CEDO și art.16, art.21 și art.24 din Constituția României, apreciind că nu a avut parte de un proces echitabil, fiind, evident, surprins de recalificarea căii de atac din apel în recurs și nefiind pregătit să-și apere interesele în calea de atac a recursului.

Față de cele expuse, în final, reiterează solicitarea de admitere a contestației în anulare, anulând decizia contestată, acordând termen pentru resoluționarea recursurilor, cu pronunțarea, în cauza de recurs, a unei alte soluții, de respingere a recursurilor, cu cheltuieli de judecată.

Contestația în anulare nu este întemeiată.

P. precizările depuse pentru termenul din data de 28.05.2013 contestatorul a menționat temeiul juridic al contestației în anulare formulată ca fiind art.318 cod procedură civilă(ambele teze).

Potrivit art.318 cod procedură civilă ,hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța ,respingând recursul sau admițându-l numai în parte ,a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de comunicare sau casare.

P. decizia nr.780/4.02.2013 a Curții De Apel C. ,atacată în cauză ,au fost admise recursurile formulate de recurentul P. de pe lângă T. G. și recurentul S. R. prin M. Finanțelor P. ,a fost modificată sentința civilă nr.290/22.10.2012 a Tribunalului G. în sensul că a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul C. D..

Art.318 teza a II a cod procedură civilă prevede posibilitatea de a ataca o hotărâre a instanței de recurs ,când instanța a omis să cerceteze un motiv de casare sau modificare însă în condițiile în care recursul a fost respins sau admis numai în parte nu și atunci când s-a dispus casarea sau modificarea în totalitate.

Astfel rezultă că numai partea care a exercitat calea de atac a recursului poate formula contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art.318 teza a II a cod procedură civilă.

Cum contestatorul ,a avut calitatea de intimat în cadrul dosarului_/95/2012 ,acesta nu se poate plânge că instanța nu a analizat toate motivele de recurs .

În ceea ce privește dispozițiile art.318 teza I invocată prin cerere,prin eroare materială în sensul textului de lege ,se înțelege o eroare evidentă în legătură cu aspecte formale ale judecății în recurs ,pentru verificarea acestor situații nefiind necesară reexaminarea fondului sau o reapreciere a probelor.

Greșelile pe care contestatorul le impută instanței de recurs (lipsa calității procesuale a Parchetului de pe lângă T. G., întinderea mandatului acordat de M. Finanțelor P. )nu pot fi valorificate pe calea contestației în anulare ,de esența căreia este remedierea unor neregularități procedurale .

Față de aceste motive ,contestația formulată urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul C. D. împotriva deciziei civile nr. 780/04.002.2013, pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._/95/2012, în contradictoriu cu intimații P. DE PE L. T. G., S. R. P. M. FINANȚELOR P. P. DGFP G..

Decizie irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică de la 28 Mai 2013

Președinte,

N. D.

Judecător,

Florența C. C.

Judecător,

L. M. L.

Grefier,

A. P.

Red. jud. L. M. L./11.06.2013

Tehn. E.O.

2 ex.

J. rec. M. P. P.

C. S.

M. M.

← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 5788/2013. Curtea de...  Grăniţuire. Decizia nr. 5721/2013. Curtea de Apel CRAIOVA →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 5692/2013. Curtea de Apel CRAIOVA