Pretenţii. Decizia nr. 6630/2012. Curtea de Apel CRAIOVA

Curtea de Apel CRAIOVA - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 6630/2012 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 25-05-2012 în dosarul nr. 6630/2012

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CRAIOVA

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIE Nr. 6630

Ședința publică de la 25 Mai 2012

Completul constituit din:

Președinte: I. M.

Judecător: A. M.

Judecător: M. M.

Grefier: A. Golașu

Pe rol, judecarea recursurilor declarate de reclamanții P. A. și P. G. și de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. împotriva Deciziei civile nr. 101/02.03.2012, pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._, având ca obiect pretenții.

La apelul nominal făcut în ședință publică lipsesc părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că mersul dezbaterilor a fost consemnat în încheierea de ședință de la 18.05.2012, când instanța, având nevoi de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea în cauză la 25.05.2012, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.

CURTEA,

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

P. cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei C. la data de 22.03.2010, sub nr._, reclamantele P. A. si P. G. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., obligarea acestuia să restituie contravaloarea prețului de circulație la data de 22.03.2007 al apartamentului situat în C., . 1, compus dintr-o cameră de locuit în suprafața de 55,89 mp, reactualizat cu indicele de inflație la data plății efective.

In motivarea cererii, legal timbrate, se arată că reclamanta împreuna cu șotul sau, P. N., in prezent decedat, a dobândit prin cumpărare cu plata în rate dreptul de proprietate asupra unui imobil compus dintr-o camera de locuit situat in C., . 1.

Se arată ca așa cum reiese din actul adițional încheiat la 13.03.2007, reclamanta P. A. si soțul său au achitat integral prețul imobilului în cuantum de 863,2829 lei. Se mai arată că prin decizia civila nr 449 pronunțată în dosarul_/1/2005 la data de 22.03.2007 de către Curtea de Apel C., s-a admis recursul formulat de numiții E. V., E. E., E. G. și N. Constanta dispunându-se lăsarea in deplina proprietate și liniștită posesie a imobilului cumpărat de reclamanta P. A. si de soțul său, către aceștia .

In continuare, reclamantele învederează că prin sentința civilă nr. 6141 din 08.04.2009 a Judecătoriei C. pronunțată în dosarul nr_/215/2008, definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului, paratul M. Finanțelor P. a fost obligat la plata prețului apartamentului reactualizat cu indicele de inflație, iar pentru repararea integrala a prejudiciului, se impune obligare paratului sa achite si folosul nerealizat potrivit art.1084 rap la art. 1082 C.civ., respecitv reactualizarea cu indicele de inflatie a contravalorii pretului de circulatie la data de 22.03.2007 cu aceasta data si pana la data restituirii integrale si efective a acesteia.

In conformitate cu art. 115 Cod pr.civ, pârâtul a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea acțiunii formulată de P. A. și P. G..

Se arată că despăgubirea acordată prin s.c. nr.6141/08.04.2009 a Judecătoriei C. pronunțată în dosarul_/215/2008, prin care reclamantele au obținut restituirea prețului actualizat, este legală și proporțională cu prejudiciul.

Se mai arată că CEDO a statuat printr-o hotărâre amplu argumentată, având valoare de principiu, că poate fi considerată suficientă, prin raportare la exigența proporționalității dintre interesul general care a dus la privarea de bun și interesul particular, al celui privat de bun și o despăgubire care nu se ridică la valoarea de circulație a bunului în cauză.

În speță a existat o încălcare esențială a Legii nr. 112/1995 la vânzarea imobilului către reclamante și anume: vânzarea unui imobil preluat fără titlu valabil, care nu intră în câmpul de aplicare a legii, vânzarea fiind nulă și pentru caracterul ilicit al obiectului.

Se arată ca într-o asemenea situație, restituirea prețului actualizat este

o măsură de indemnizare suficientă și conformă Convenției.

Sintetizând, jurisprudența relevantă a Curții nu impune o obligație generală de indemnizare a foștilor chiriași, evinși în urma unor acțiuni în revendicare ori în nulitate, la valoarea de circulație a imobilului.

În cauza R. invocată de reclamant se menționează opinia Guvernului României și anume că suma care trebuie luată în calcul este prețul plafonat plătit în 2007 de către reclamante, actualizat în funcție de rata inflației, și că din cauză că acestea nu au plătit în 2007 valoarea de piață a apartamentului în litigiu, nu ar putea obține o sumă care să corespundă valorii actuale a bunului.

În raport de considerentele expuse, proba cu expertiza în construcții, propusă de reclamante, pentru dovedirea valorii de circulație a imobilului, este în întregime neconcludentă pentru soluționarea acțiunii, întrucât reclamantele nu au dreptul decât la restituirea prețului actualizat, iar nu la o despăgubire raportată la valoarea de circulație, iar potrivit art. 167 C.pr.civ instanța este datoare să administreze numai probele care pot duce la dezlegarea pricinii.

In cauză, instanța a administrat proba cu înscrisurile depuse la dosar și proba cu expertiză specialitatea evaluare proprietate imobiliară pentru determinarea valorii de circulație a imobilului-apartament în litigiu, în raport de data producerii evicțiunii.

P. sentința civilă nr.555/17.01.2011, pronunțată de Judecătoria C. s-a admis cererea formulată de reclamantele P. A. și P. G., în contradictoriu cu paratul S. R. prin M. Finanțelor P..

A fost obligat pârâtul S. R., prin M. Finanțelor, la plata către reclamantă a sumei de 139.102,96 lei, reprezentând despăgubiri civile, sumă ce se va reactualiza în raport de indicele de devalorizare a monedei naționale la data plații efective.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 331/30.06.1997 reclamanta P. A. și soțul acesteia P. N. (in prezent decedat), au dobândit, în temeiul Legii 112/1995, dreptul de proprietate asupra imobilului situat în C., .. 1.

Conform actului adițional din data de 12.03.2007 cumpărătorii au achitat integral prețul de 863,2829 lei.

P. decizia civilă nr. 449/22.03.2007 pronunțată de Curtea de Apel C. in dosarul nr._/1/2005 a fost admis recursul formulat de reclamanții E. V., E. E., E. G. si N. Constanta, și, pe cale de consecință, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de aceștia, fiind obligații pârâții P. N. și P. A. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în C., .. 1

Cu ocazia soluționării dosarului anterior menționat a fost verificată, totodată, validitatea titlului reclamantei P. A. și soțul acesteia P. N., fiind respinsă cererea privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 331/30.06.1997, reținându-se calitatea de dobânditor de bună-credință a acestora.

La data de 21.03.2007 P. N. a decedat având ca moștenitori pe reclamantele P. A. si P. G..

P. sentința civilă nr. 6141/08.04.2009 pronunțată de Judecătoria C. in dosarul nr._/215/2008, definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantele P. A. si P. G., fiind obligat paratul M. Finanțelor P. la plata in favoarea reclamantelor a sumei de 863,2829 lei, reprezentând prețul apartamentului, reactualizat cu indicele de inflație la data plății efective.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că este încălcat dreptul de proprietate al reclamanților atunci când aceștia sunt obligați să restituie un bun ce a aparținut unui proprietar deposedat de stat, prin preluarea pe temeiul unor dispoziții legale adoptate de fosta putere comunistă instaurată în țară, care a obținut în justiție retrocedarea lui în urma adoptării unor norme reparatorii de către noua putere, dacă actualii proprietari care au cumpărat acel bun cu bună-credință au primit o indemnizație la valoarea la care l-au cumpărat în timp și nu la valoarea lui actuală (CEDO, 05 noiembrie 2002, Pincova și Pinc contra Republica Ceha; Cauza R. împotriva României, hotărârea din 19 octombrie 2006).

Jurisprudența CEDO a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credința, constituit în baza Legii nr.112/1995 și validat în dreptul intern printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, este protejat prin art.1 din Protocolul la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza Pincova și Pinc vs Republica Ceha, cauza R. vs România).

Curtea Europeană a reținut constant în jurisprudența sa, că există în cadrul art.1 Protocolul 1 la CEDO, un drept intrinsec la indemnizație în cadrul privării de proprietate, atunci când despăgubirea este necesară în vederea respectării proporționalității între ingerința în dreptul individului și utilitatea publică.

S-a reținut că orice măsură care interferează cu dreptul la „pașnica folosire” a proprietății trebuie să găsească un echilibru corect între cererile interesului general al comunității și necesitățile de protejare ale drepturilor fundamentale ale individului. Grija de a atinge acest echilibru este reflectată în structura art.1 al protocolului 1 văzut ca întreg, care include în consecință cea de-a doua dispoziție, și care trebuie citită în lumina principiului general enunțat în prima propoziție. În special, trebuie să existe o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele angajate și scopul urmărit a fi realizat de orice măsură de deposedare a unei persoane. Astfel, echilibrul ce trebuie menținut între cererile interesului general al comunității și cererile drepturilor fundamentale ale individului este distrus dacă persoana în cauză ar trebui să poarte „o povară disproporționată”.

În consecință, persoana deposedată de proprietate trebuie în principiu să obțină compensații „în concordanță cu valoarea ei”, deși „obiectivele legitime ale interesului public ar cere să se returneze mai putin decât valoarea integrală la prețul pieței.” Astfel, echilibrul menționat mai sus este obținut în general acolo unde compensațiile plătite persoanei a cărei proprietate a fost luată sunt legate în mod rezonabil cu valoarea de piața, determinată la timpul exproprierii.

S. R., prin prevederile incluse în Constituție (art. 11 si 20) a înțeles să atribuie semnificație juridică națională și constituțională Declarației Universale a Drepturilor Omului, precum și oricăror tratate sau pacte la care a devenit parte, inclusiv Convenția Europeană, dacă acestea au ca obiect drepturile fundamentale ale omului.

Curtea Europeană a reținut că „hotărârile sale au nu numai rolul de a soluționa cauzele cu care este sesizată, ci si pe acelea ca pe un plan mai larg, să clarifice, să salvgardeze și să dezvolte normele Convenției, contribuind astfel la respectarea de către state a angajamentelor pe care acestea și le-au asumat, în calitatea lor de părți contractante (Hotărârea din 18 ianuarie 1978 Cauza Irlanda contra Regatului Unit). Instanța europeană a precizat că atunci când constată o violare a drepturilor persoanei statul are nu numai obligația de a asigura celui interesat o satisfacție echitabilă, dar și de a-și alege măsurile generale integrate în ordinea sa juridică internă pentru a preveni violările constatate de Curte si consecințele acestora (Hotărârea din 22 iunie 2004, în cauza Braniowski contra Poloniei).

De asemenea, potrivit art. 50¹ din Legea nr.10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

De altfel, aceste dispoziții nu fac decât să aplice instituția răspunderii pentru evicțiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 și înstrăinate de stat unor chiriași de bună-credință în baza Legii nr.112/1995.

Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză, întrucât, în caz contrar, s-ar încălca criteriul proporționalității, dobânditorul bunului neavând la îndemână o acțiune care să conducă la acordarea unei compensații, cu o valoare apropiată, în mod rezonabil, de valoarea imobilului.

Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel pârâtul S. R., prin Ministerului Finanțelor P., criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.

Apelantul a arătat că prima instanță a reținut că persoana deposedată de proprietate trebuie, în principiu, să obțină compensații în concordanță cu valoarea ei, existând echilibru acolo unde compensații plătite persoanei ca cărei proprietate a fost luată sunt legate în mod rezonabil cu valoarea de piață, determinată în timpul exproprierii.

Prima instanță s-a aflat în eroare cu privire la argumentele invocate, acestea nefiind aplicabile în speță, deoarece nu este vorba de ipoteza unei exproprieri și, implicit a unei revendicări, pentru a exista un echilibru numai prin compensare cu valoarea de circulație.

Pârâtul a mai susținut că, prin sentința civilă nr.6141/08.04.2009 a Judecătoriei C., pronunțată în dosarul nr._/215/2008, reclamantele au obținut restituirea prețului actualizat. Această despăgubire este singura legală și proporțională cu prejudiciu suferit, în raport de circumstanțele cauzei.

S-a mai susținut că au fost încălcate dispozițiile Legii nr.112/1995 la vânzarea imobilului către reclamante și anume că vânzarea unui imobil preluat fără titlu valabil, care intră în câmpul de aplicare a legii, este nulă și pentru caracterul ilicit al obiectului.

Ca atare, într-o asemenea situație, restituirea prețului actualizat este o măsură de indemnizație suficientă și conformă Convenției.

Mai mult decât atât, apare ca o îmbogățire fără justă cauză despăgubirea la valoarea de circulație atâta vreme cât reclamantele au achitat în anul 2007 prețul de 863,2829 lei, un preț derizoriu față de prețul real de circulație al imobilului la acel moment.

Apelantul pârât a arătat că jurisprudența relevantă a Curții nu impune o obligație generală de indemnizare a foștilor chiriași, evinși în urma unor acțiuni în revendicare ori în nulitate, la valoarea de circulație a imobilului.

În cauza R. invocată de reclamante se menționează opinia Guvernului României și anume că suma care trebuia luată în calcul este prețul plafonat plătit în anul 2007 de către reclamante, actualizat în funcție de rata de inflație, și că din cauză că acestea nu au plătit în 2007 valoarea de piață a apartamentului în litigiu, nu ar putea obține o sumă care să corespundă valorii actuale a bunului.

P. decizia civila nr. 354/24.06.2011 a Tribunalului D. a fost admis apelul promovat de pârât, desființată sentința civilă atacată și trimisă cauza spre rejudecare la instanța de fond, reținându-se ca instanța de fond a apreciat în mod greșit incidenta în cauza a dispoz. art. 50¹ din Legea nr.10/2001 si a dezlegat cauza din perspectiva acestei legi speciale de reparatie, intrucat aceste dispozitii legale sunt aplicabile doar proprietarilor ale caror contracte au fost anulate pe cale judecatoreasca, iar in speta supusa judecatii, contractul de vanzare cumparare al reclamantelor nu a fost anulat printr-o hotarare judecatoreasca pentru a fi incidente dipsoz. Legii 10/2001 retinute de instanta de fond, ci in speta reclamantele au pierdut posesia si proprietatea imobilului ca urmare a admiterii actiunii in revendicare de catre mostenitorii fostului proprietar, astfel ca se impune a se solutiona cauza din perspectiva regulilor de drept comun in materia evictiunii.

Impotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele, iar prin decizia civilă nr. 1528/09.11.2011 a Curtii de Apel C. s-a dispus casarea deciziei instantei de apel si trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul D., pentru solutionarea pe fond a apelului, apreciindu-se gresita retinerea instantei de apel in sensul ca nu ar fi incidente in cauza dispoz. art. 50¹ din Legea 10/2001.

P. decizia recurată, Tribunalul D. a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerului Finanțelor P. împotriva sentinței civile nr. 555/17.01.2011 pronunțată de Judecătoria C., în contradictoriu cu reclamanții P. A., P. G., având ca obiect pretenții.

A obligat apelantul pârât către intimatele reclamante la plata sumei de 3500 lei cheltuieli de judecată (onorariu de avocat redus de la suma totală de 7000 lei) efectuate în apel și recurs (primul ciclu procesual)și în rejudecarea apelului.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:

Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor de apel invocate, a dispozițiilor art. 297 C.pr.civ. si avand in vedere problemele de drept dezlegate prin decizia de casare nr. 1528/09.11.2011 a Curtii de Apel C., tribunalul - in rejudecare – a retinut urmatoarele aspecte de fapt si de drept:

P. actiunea introductiva, asa cum a fost precizata ulterior - la 13.07.2010 ( fila 53) si respectiv 17.01.2011 ( fila 74), reclamantele P. A. si P. G. au solicitat obligarea pârâtului S. R., prin M. Finanțelor P., să restituie contravaloarea prețului de circulație la data de 22.03.2007 al apartamentului situat în C., . 1, compus dintr-o cameră de locuit în suprafața de 55,89 mp, reactualizat cu indicele de inflație la data plății efective, invocand in fapt repararea integrala a prejudiciului suferit prin pierderea apartamentului in litigiu, ca urmare a admiterii actiunii in revendicare formulate de numitii E. V., E. E., E. G. și N. Constanta, prin decizia civila nr 449 pronunțată în dosarul_/1/2005 la data de 22.03.2007 de către Curtea de Apel C., si in completarea despagubirilor obtinute prin sentința civilă nr. 6141 din 08.04.2009 a Judecătoriei C. pronunțată în dosarul nr_/215/2008, definitivă și irevocabilă, prin care paratul M. Finanțelor P. a fost obligat la plata prețului apartamentului reactualizat cu indicele de inflație, iar in drept dispoz. art. art.1084 rap la art. 1082 C.civ., art. 1 Protocolul 1 la CEDO, art. 480 C.civ., jurisprudenta CEDO - cauza Pincova și Pinc vs Republica Ceha, cauza R. vs România, art. 50 din Legea 10/2001 modificata prin Legea 1/2009.

Tribunalul a constatat ca fata de motivele de fapt si de drept invocate de reclamanta, fata de situatia de fapt dedusa judecatii si dovedita prin inscrisurile depuse de reclamanta la dosar, in mod corect prima instanta a retinut ca in cauza este incidenta obligatia de garantie contra evictiunii ce îi incumba paratului S. roman, ca urmare a neindepliniirii obligatiei de a asigura cumparatorilor - reclamanta P. A. si soțul său - exercitarea linistita a atributelor dreptului de proprietate, pe care cumparatorii le-au pierdut a urmare a exercitarii acitunii in revendicare de catre mostenitorii adevaratilor proprietari, prin decizia civila nr. 449 pronunțată la data de 22.03.2007 în dosarul_/1/2005 de către Curtea de Apel C..

Aceasta obligatie de garantie pentru evictiune da dreptul cumparatorului sa obtina de la vanzator pretul primit si alte cheltuieli si daune, asa cum rezulta expres din dispoz. art. 1341 C.civ., ce constituie dreptul comun in materia raspunderii pentru evictiune, din acest punct de vedere tribunalul constatand ca in mod corect prima instanta a apreciat ca reclamantele sunt indreptatite sa obtina de la vanzatorul statul roman anumite daune in plus fata de pretul de vanzare-cumparare al apartamentului in litigiu, sub acest aspect fiind neintemeiate sustinerile apelantului parat in sensul ca pretul obtinut prin sentinta civila 6141/2009 este o despagubire proportionala cu prejudiciul suferit, in raport de circumstantele cauzei.

In ceea ce priveste valoarea stabilita de prima instanta ca fiind despagubirea la care sunt indreptatite reclamantele ca urmare a raspunderii statului pentru evictiunea produsa, tribunalul constata ca - fata de problema de drept dezlegata prin deciizia de casare, in sensul ca sunt incidente in cauza dispoz. art. 50 indice 1 si art. 50 alin. 3 din Legea 10/2001 modificata si completata prin Legea 1/2009 - apar ca fiind neintemeiate criticile apelantului parat privind gresita calculare a acesteia de catre instanta de fond prin aplicarea unei legi cate nu-si gasea aplicabilitatea in cuaza.

Sub acest aspect, tribunalul a constatat ca potrivit art. 50 indice 1 si art. 50 alin. 3 din Legea 10/2001, modificata si completata prin Legea 1/2009, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, astfel incat valoarea despăgubirilor a fost corect stabilita de instanta de fond, potrivit expertizei efectuate in cauza, corespunzator valorii de circulație a imobilului la data producerii evicțiunii (22.03.2007), astfel cum a fost stabilită prin expertiza efectuată în cauză, si prin scaderea valorii incasate de reclamante in baza sentintei civile nr. 6141/08.04.2009, de 897,04 lei. Cu privire la valoarea despagubirilor, s-a constatat ca nici in fata instantei de fond si nici in faza apelului, apelantul parat nu a propus probe care sa conteste valoarea mentionata de expertul desemnat in cauza, iar obiectiunile formulate de parat in fata instantei de fond au fost avute in vedere la solutionarea cauzei.

In ceea ce priveste solicitarea paratului privind reactualizarea sumei de 897,04 lei achitate reclamantelor, cu titlu de preț, tribunalul a constatat ca in mod corect instanta de fond a apreciat ca nu poate fi reținută ca intemeiata sustinerea paratului, neexistând nici un temei legal in acest sens, în condițiile în care plata făcută de pârât, în temeiul sentinței civile nr. 6141/08.04.2009 pronunțată de Judecătoria C., reprezintă o plată datorată.

Pentru considerentele expuse, constatand ca instanta de fond a interpretat in mod corect probele administrate în cauza si a aplicat in mod corespunzator dispozitiile legale aplicabile evictiunii invocate de reclamante,, tribunalul, în temeiul art. 297 C.pr.civ., a respins ca fondat apelul promovat de pârâtul Statul Român prin Ministerului Finanțelor P. .

In baza art. 274 C.pr.civ., a fost obligat apelantul pârât către intimatele reclamante la plata sumei de 3500 lei cheltuieli de judecată (onorariu de avocat redus de la suma totală de 7000 lei, având in vedere complexitatea cauzei, probele administrate si termenele de judecata la care s-a prezentat apărătorul reclamantelor, potrivit art. 274 alin. 3 C.pr.civ.) efectuate în apel și recurs (primul ciclu procesual)și în rejudecarea apelului.

Împotriva acestei hotărâri au formulat în termen legal recurs S. R. prin M. Finanțelor P. și reclamantele P. A. și P. G..

În motivarea recursului său, pârâtul a criticat decizia ca fiind lipsită de temei legal și dată cu aplicarea greșită a legii, fiind aplicabile dispozițiile art. 304 pct.6,7, 8 și 9 din Codul de procedură civilă.

Pe excepție:

Susține pârâtul că instanța de apel a pronunțat o hotărâre în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă în cauză.

Tribunalul reține în considerentele deciziei civile atacate că art. 1344 Cod civil, prevede ca regulă specială în materia evicțiunii că vânzătorul este obligat să plătească cumparatorului diferența între preț și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii.

Apreciază, astfel recurentul că dispozițiile art. 13 alin. 6 din Legea 112/1995 referitoare la constituirea fondului extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor P. care a devenit un simplu depozitar al acestor sume nu justifică în niciun fel obligarea Statului R. prin M. Finanțelor P. la achitarea valorii de circulație a imobilului, întrucât este evident că instituția Statului R. prin M. Finanțelor P. nu este una și aceeași cu cea a Ministerului Finanțelor P..

Susține recurentul că greșit apreciază tribunalul că în speță ar fi aplicabile dispozițiile art. 50 alin. 3 din Legea 10/2001, care a fost instituit pentru a conferi tuturor titularilor de contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, vocație la restituirea prețului de piață al imobilelor.

Or, având în vedere că reclamantele au chemat în judecată S. R. prin M. Finanțelor P. și nu M. Finanțelor P. în nume propriu, iar instanța de apel perpetuează greșeala primei instanțe de obligare a acestui din urmă minister la plata drepturilor solicitate, excepția invocată apare întemeiată.

Pe fond:

Recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a reținut că persoana deposedată de proprietate trebuie, în principiu, să obțină compensații în concordanță cu valoarea ei, existând echilibru acolo unde compensații plătite persoanei ca cărei proprietate a fost luată sunt legate în mod rezonabil cu valoarea de piață, determinată în timpul exproprierii.

Tribunalul s-a aflat în eroare cu privire la argumentele invocate, acestea nefiind aplicabile în speță, deoarece nu este vorba de ipoteza unei exproprieri și, implicit a unei revendicări, pentru a exista un echilibru numai prin compensare cu valoarea de circulație.

Ca atare, într-o asemenea situație, restituirea prețului actualizat este o măsură de indemnizație suficientă și conformă Convenției.

Critică soluția instanței de apel referitoare la evicțiune și în ceea ce privește faptul că cele reținute prin considerentele hotărârii sunt prevederi de ordin general, ori în cauza dedusă judecații, incidente sunt prevederile Legii nr.10/2001 coroborate cu prevederile Hotărârii nr.250/2007, care sunt prevederi legale speciale în materie.

Obligația de garanție a vânzătorului există doar dacă sunt întrunite cumulativ trei condiții: să fie vorba de o tulburare de drept, cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării și să nu fi fost cunoscută de către cumpărător.

Așa cum rezultă din conținutul art.1294 Cod civil, vânzarea este un contract sinalagmatic (bilateral), deoarece prin încheierea sa dă naștere la obligații reciproce între părțile contractante, rezumate în esența la obligația vânzătorului de a preda lucrul vândut si să garanteze pe cumpărător de evicțiune, iar cumpărătorul să plătească prețul.

Principala obligație a vânzătorului este stabilită prin art.1313 Cod civil, care prevede obligația de a răspunde de bunul vândut, lucru care trebuie să fie în comerț (în circuitul civil - art.1310 Cod civil), să existe în momentul încheierii contractul și să fie proprietatea vânzătorului. Obligația generică de a răspunde de bunul vândut implica în condițiile art.1336 Cod civil, garanția pentru liniștita folosință a lucrului, cunoscută sub forma obligației de garanție pentru evicțiune.

Obligația de garanție pentru evicțiune exista atât atunci când evicțiunea provine de la un terț, cât și în cazul evicțiunii provenite dintr-un fapt personal al vânzătorului, pentru a antrena răspunderea vânzătorului evicțiunea trebuie să aibă o cauză anterioară vânzării

Aceste dispoziții legale cuprinse în normele generale din Codul civil își găsesc aplicare în cauză, nefiind excluse prin art.50¹ din Legea nr.1/2009, în conformitate cu care „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, … au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului stabilite conform standardelor internaționale de evaluare.

În opinia instanței de judecată, potrivit art.1344 Cod civil, cumpărătorul evins are dreptul la restituirea prețului actualizat, diferența între preț și sporul de valoare, prețul de piață al imobilului, dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii și despăgubiri compensatorii actualizate la data executării obligației.

Într-adevăr, așa cum a statuat Curtea Constituțională, este admisibilă instituirea unui tratament juridic diferit pentru situații distincte, însă, în cauză, este evidentă lipsa unui criteriu obiectiv și rezonabil", în sensul jurisprudenței constante a Curții Constituționale, care să justifice aceasta diferență de tratament juridic, respectiv obligarea vânzătorului, în speță statul, la plata unei despăgubiri cu mult superioare prețului plătit, chiar actualizat cu rata inflației sau la valoarea de circulație actuală.

Obligația de garanție pentru evicțiune operează dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: sa fie vorba de o tulburare de drept, cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării si cauza evicțiunii sa nu fi fost cunoscută de cumpărător.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, apreciază că aceasta nu este îndeplinita întrucât vânzătorul nu poate răspunde pentru împrejurările ivite după încheierea contractului de vânzare-cumpărare si transmiterea lucrului în patrimoniul cumpărătorului.

Sub acest aspect, învederează instanței de recurs faptul că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, 30.06.1997, imobilul era proprietate de stat, toate condițiile încheierii contractului au fost îndeplinite, nevalabilitatea titlului statului fiind constatată ulterior.( 22.03.2007 )

Referitor la condiția ce impune ca evicțiunea, respectiv cauza acesteia să fi fost cunoscută de cumpărător, se arata faptul ca în situația considerării ca îndeplinita condiția ca această cauză a evicțiunii sa fie anterioara vânzării, implicit cauza evicțiunii a fost cunoscută de cumpărători, aceștia cunoșteau eventualitatea revendicării imobilului de către foștii proprietari și mai mult chiar și-au asumat riscul cumpărării în aceste condiții.

Dosarul nr._/1/2005 în care instanța s-a pronunțat irevocabil pe acțiunea în revendicare a reclamanților E. V., E. E., E. G. și N. C. se afla pe rolul instanței la data când autorii reclamantelor au achitat integral prețul imobilului, respectiv 13.03.2007.

Chiar în condițiile răspunderii pentru evicțiune, în condițiile dreptului comun, evicțiunea totală presupune, în primul rând, restituirea integrală a prețului plătit și a daunelor interese, acestea din urmă reprezentând diferența între preț și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii.

S-a arătat că prețul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este unul derizoriu, diferența dintre prețul plătit și sporul de valoare nu se poate stabili decât în condițiile de diferența arătate mai sus.

Astfel, în ceea ce privește imobilele vândute în baza Legii nr.112/1995, obligația de garanție este particularizată, pe de o parte, de situația juridica specifică a bunului ce formează obiectul vânzării si, pe de alta parte de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001.

Cu privire la primul aspect, se arată că în cazul imobilelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, încheierea contractelor de vânzare-cumpărare putea fi făcută doar cu îndeplinirea anumitor condiții restrictive (art. 9 din Legea nr. 112/1995), că prețul vânzării a fost stabilit pe criterii de protecție socială fiind foarte mic în comparație cu valoarea reală, că a existat un regim juridic restrictiv al circulației acestor bunuri, astfel că nu se poate vorbi de valoarea de piață a acestor imobile.

S-a solicitat ca instanța să aibă în vedere și dispozițiile art. 1344 din Codul Civil.

Astfel pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață este necesară întrunirea cumulativa a doua condiții: prima condiție este ca aceste contracte sa fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112 /1995, iar cea de-a doua condiție este să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive si irevocabile.

Astfel, având în vedere ca acest contract de vânzare cumpărare nu a fost încheiat cu respectarea Legii nr.112 /1995, condiție de baza pentru admiterea capătului de cerere referitor la valoarea de circulație, s-a susținut că instanța în mod greșit a obligat tia la plata valorii de circulație, invocând în acest sens Decizia 1452 din 3 noiembrie 2011 a ÎCCJ referitoare la respingerea excepției de neconstitutionalitate a dispozițiilor art. 50¹ alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 publicată în M. Of. 31/2012)

2.S-a susținut că în mod greșit instanța de apel a apreciat că apelantul pârât S. R. avea obligația de a proba criticile aduse raportului de expertiză, furnizând noi informații și alte modalități de calcul, deoarece această obligație îi revine expertului evaluator.

S-a criticat soluția instanței de apel și în ceea ce privește respingerea capătului de cerere având ca obiect reactualizarea sumei de_ lei achitată de către stat antelor cu titlu de preț.

Chiar dacă plata era datorată la data punerii în executare a sentinței, de la data la care a admis prezenta acțiune și a fost obligat statul la plata valorii de circulație a imobilului această plată nu mai este datorată și deducerea valorii deja achitate echivalează cu o restituire a sumei care, în mod evident trebuie să fie actualizată.

Referitor la plata cheltuielilor de judecată, s-a criticat hotărârea instanței de apel în ce privește obligarea pârâtului S. R. prin M. Finanțelor P. la plata cheltuielilor de judecată, învederându-se că S. R. prin MFP nu a dat dovada de rea-credință.

Recursul s-a întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.6,7,8 și 9 Cod pr.civ.

În recursul declarat, reclamantele au criticat decizia din apel, în privința reducerii cheltuielilor de judecată

Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea constată următoarele:

Recursul declarat de pârâtul M. Finanțelor P. ca reprezentant al Statului R. aduce în dezbatere în primul rând, problema calității procesuale pasive a acestei părți, motivându-se, cu referire la dispozițiile art. 1337 și 1344 Cod civil, faptul că răspunderea pentru evicțiune se angajează în sarcina vânzătorului, recurentul având calitatea de terț față de actul juridic al înstrăinării.

Critica este nefondată având în vedere că se întemeiază pe dispozițiile dreptului comun referitoare la răspunderea pentru evicțiune, or materia restituirii prețului imobilului în litigiu este reglementată de legea specială.

În acest sens, art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001 prevede că "restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către M. Finanțelor P.".

Textul legal invocat reprezintă temeiul juridic a cărui aplicare, în mod corect a făcut-o instanța de apel, tranșând problema raportului dintre norma generală și cea specială.

Se constată, astfel, legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor P. acesta fiind titularul obligației în raportul juridic dedus judecații, în ce privește cererea de obligare la plata prețului de piață al imobilului.

Susținerea recurentului vizând faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.50¹ Cod procedură civilă este, de asemenea, nefondată, pentru următoarele:

Conform art.50¹ din Legea nr.10/2001 (articol introdus prin Legea nr. 1/2009) "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare", în alin. (2) stipulându-se că valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză.

Sintagma utilizată de legiuitor în cuprinsul textului de lege mai sus menționat "contracte de vânzare-cumpărare ... desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile" are în vedere nu numai situația în care aceste acte au fost anulate, ci și împrejurarea în care efectele acestora au fost înlăturate.

P. art.8 din Legea nr.1/2009, la art.20 din Legea nr.10/2001, s-a introdus alin. 21, potrivit cărora "În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile …"

Așadar, este evident că, în înțelesul Legii nr.1/2009, prin "desființare" nu se înțelege doar situația când contractul de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 a fost anulat, ci și cea a admiterii unei acțiuni în revendicare.

Față de împrejurarea că în fazele procesuale anterioare nu s-a reținut că, în speță, contractul ar fi fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, este evidentă concluzia că, menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea condițiilor acestei legi, se impune acordarea valorii de piață a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în considerarea Legii nr.112/1995.

În condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare al reclamanților din cauza de față a fost lipsit de efecte, ca urmare a comparării acestuia cu titlul fostului proprietar, în mod evident aceștia sunt îndreptățiți la restituirea prețului, în condițiile art.50¹ din Legea nr. 10/2001, întrucât sunt îndeplinite condițiile prevăzute de acest text de lege.

Pe de altă parte, sub aspectul calității procesuale pasive în cazul unor asemenea acțiuni, art. 50 alin. 3 din acest act normativ prevede că restituirea prețului se face de către M. Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

În cauză, promovarea de către reclamante a acțiunii având ca obiectiv restituirea prețului reactualizat al imobilului s-a realizat în contradictoriu cu M. Finanțelor P., ca reprezentant al Statului R., iar Judecătoria C., prin sentința civilă nr. 555/17.01.2011 (sentință menținută în faza apelului) a admis acțiunea împotriva Ministerului Finanțelor ca reprezentant al Statului R., dispunând obligarea acestuia, la plata, către reclamanți, a sumei de 139.102,96 lei.

Din moment ce cadrul legal, sub aspectul obiectului și participanților la proces, a fost stabilit cu respectarea dispozițiilor legale, iar soluționarea pricinii a fost realizată în mod corect în contradictoriu cu M. Finanțelor, criticile recurentului sub acest aspect urmează să fie înlăturate, cu atât mai mult cu cât au fost invocate pentru prima oară direct în recurs, reprezentând astfel critici noi, inadmisibile direct în recurs, în raport de prevederile art.294 Cod pr.civ., raportat la art.316 Cod pr.civ.

Este evident că reglementarea din art.50¹ din Legea nr.10/2001 privind dreptul proprietarilor ale căror contracte au fost desființate, de a li se restitui prețul de piață al imobilelor, reprezintă o transpunere, în domeniul de aplicare a imobilelor preluate abuziv, a garanției de evicțiune din dreptul comun, prevăzut de art. 1337 Cod civil.

Conform textului de lege mai sus menționat, pentru a exista o obligație de garanție trebuie să existe o tulburare de drept, cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării, iar aceasta să nu fi fost cunoscută de cumpărător.

Deși s-a susținut de către recurent că această din urmă condiție nu era îndeplinită, întrucât reclamantele au fost de rea-credință, ele având cunoștință de faptul că imobilul a fost revendicat, o atare afirmație urmează a fi înlăturată de instanță.

Întrucât prin decizia civilă nr.449/22 martie 2007 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._/1/2005, irevocabilă(filele 9-15 dosar apel) s-a admis acțiunea în revendicare prin comparare de titluri formulată de foștii proprietari împotriva cumpărătorilor în temeiul Legii nr.112/1995 - reclamanții din prezenta cauză - cu privire la imobilul litigios, contractul de vânzare-cumpărare care a reprezentat titlul de proprietate al reclamantelor nu a fost desființat, însă acestea au pierdut dreptul de a exercita atributele specifice dreptului de proprietate asupra bunului, fiind obligate a ceda, în favoarea foștilor proprietari, deplina proprietate și liniștita posesie a imobilului.

Din considerentele deciziei civile nr. 449/22 martie 2007 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._/1/2005 rezultă că s-a reținut buna-credință a reclamanților cumpărători, pe considerentul că ei au făcut cercetările legate de modalitatea preluării imobilului, momentul preluării, titlul statului, dacă imobilul a fost revendicat, iar prin diligențele întreprinse au constatat că statul avea un titlu asupra imobilului, nefiind dovedită reaua-credință a cumpărătorilor reclamanți.

În acest sens, s-a apreciat că nu există nicio dovadă care să infirme prezumția de bună-credință ce opera în favoarea cumpărătorilor reclamanți, iar S. apărea, în aprecierea lor, ca proprietar al imobilului. P. urmare nemulțumirile recurentului sub acest aspect apar ca lipsite de temei legal, situație în care se va proceda la respingerea lor.

Așa fiind, Curtea apreciază că reclamanții se încadrează în ipoteza reglementată de art.50¹ din Legea nr. 10/2001 republicată, respectiv cea a admiterii acțiunii în revendicare formulate de foștii proprietari și menținerea valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, astfel că, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului.

Tribunalul a reținut corect că nu se justifică reactualizarea sumei de_ lei achitată de către stat reclamantelor cu titlu de preț, în condițiile în care, în raport de sentința civilă nr.6141/08.04.2009 a Judecătoriei C., plata făcută de pârât este o plată datorată, neputându-se reține o îmbogățire fără justă cauză, astfel cum s-a invocat în recurs.

Restituirea către reclamante doar a prețului plătit, actualizat cu indicele de inflație nu reprezintă o despăgubire justă și proporțională, având în vedere că reclamantele au fost private de proprietatea acestora, dobândită cu bună-credință.

Referitor la valoarea despăgubirilor, instanța a apreciat corect că aceasta corespunde valorii de circulație a imobilului la data producerii evicțiunii (22.03.2007), astfel cum a fost stabilită prin expertiza efectuată în cauză.

Solicitarea pârâtului privind reactualizarea sumei achitate reclamantelor, cu titlu de preț, nu poate fi reținută de instanță, neexistând nici un temei legal in acest sens, în condițiile în care plata făcută de pârât, în temeiul sentinței civile nr. 6141/08.04.2009 pronunțată de Judecătoria C., reprezintă o plată datorată.

Criticile privind supraevaluarea imobilului în litigiu prin raportul de expertiză efectuat în cauză sunt nefondate, în condițiile în care în fața instanței de fond au fost încuviințate obiecțiunile formulate de pârât, iar în apel nu s-a solicitat efectuarea unei noi expertize, în cazul în care s-ar fi apreciat că este nelegală expertiza efectuată la fond, solicitându-se doar a se avea în vedere înscrisuri emise de agenții imobiliare, privind valoarea unor imobile.

Nefondată este și critica din recurs vizând obligarea pârâtului M. Finanțelor P. la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți, față de dispozițiile art. 274 alin. 1 Cod pr.civ., potrivit cărora, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Dispoziția legală menționată prevede o singură condiție pentru obligarea uneia dintre părțile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfășurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenții, adică să fi pierdut procesul.

Nu poate fi primită susținerea recurentului potrivit căreia nu s-a făcut dovada vinovăției pârâtului în declanșarea litigiului, întrucât, din moment ce tribunalul a respins apelul declarat de pârât, menținând sentința instanței de fond, prin care s-a admis acțiunea reclamanților în contradictoriu cu pârâtul M. Finanțelor P. ca reprezentant al Statului R. și l-a obligat pe acesta să plătească reclamanților valoarea de piață a imobilului, acesta a căzut în pretenții, aplicându-se corect dispozițiile art.274 Cod pr.civ.

În consecință, în mod corect instanțele de fond au statuat că pârâtul M. Finanțelor P. datorează reclamanților, conform art. 274 alin. 1 Cod pr.civ., cheltuieli de judecată avansate în proces.

Recursul declarat de reclamante privind reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată este nefondat, constatându-se că au fost corect aplicate dispozițiile art.274 alin.3 Cod pr.civ., avându-se în vedere complexitatea litigiului și munca îndeplinită de avocat, raportat la durata procesului.

Față de considerentele expuse, constatând că hotărârea atacată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art.304 pct. 6,7,8 și 9 Cod pr.civ., invocate în recurs, în temeiul art.312 alin.1 Cod pr.civ., urmează a se respinge ca nefondate ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții P. A. și P. G. și de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. împotriva Deciziei civile nr. 101/02.03.2012, pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._, având ca obiect pretenții.

Decizie irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 25 Mai 2012.

Președinte,

I. M.

Judecător,

A. M.

Judecător,

M. M.

Grefier,

A. Golașu

Red. jud.AM

Tehnored. AG/22.06.2012

Jud. fond: A. P.

Jud. apel: D. O. și M. E. N.

← Pretenţii. Decizia nr. 6419/2012. Curtea de Apel CRAIOVA		Întoarcere executare. Decizia nr. 6628/2012. Curtea de Apel... →

Pretenţii. Decizia nr. 6630/2012. Curtea de Apel CRAIOVA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 6630/2012. Curtea de Apel CRAIOVA