Pretenţii. Decizia nr. 7406/2013. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 7406/2013 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 08-07-2013 în dosarul nr. 7406/2013
Dosar nr._ ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 7406
Ședința publică de la 08 Iulie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. M.
Judecător S. P.
Judecător R. M.
Grefier G. Ț.
***************
Pe rol, judecarea recursului declarat de reclamanta L. C., împotriva deciziei civile nr.177 din 03.04.2013, pronunțată de Tribunalul Gorj, în dosar nr_, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. R. prin M. Finanțelor, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns: recurenta reclamantă L. C. lipsind:intimatul pârât S. R. R. prin M. Finanțelor.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că intimatul pârât S. R. R. prin M. Finanțelor nu și-a exprimat punctul de vedere cu privire la excepția invocată de recurenta pârâtă la termenul din 17.06.2013 deși a fost citat cu această mențiune,după care,
Recurenta reclamantă L. C. depune la dosarul cauzei, în scris motivele cererii prin care invocă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 26 alin.2 din Legea 51/1995, modificată și completată.
Curtea admite cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 26 alin.2 din Legea 51/1995, modificată și completată urmând să dispună prin încheiere sesizarea Curții Constituționale.
Recurenta reclamantă L. C. solicită suspendarea cauzei în baza art.244 Cod pr.civ. până la soluționarea excepției de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională, invocată și într-o altă cauză.
Curtea respinge cererea de suspendare formulată în baza art.244 Cod pr.civ de recurenta reclamantă, având în vedere că suspendarea judecății nu poate fi dispusă, întrucât alin.5 al art. 29 din Legea nr. 47/1992, în forma anterioară modificării legii, a fost abrogat, în situația sesizării Curții Constituționale neimpunându-se suspendarea cauzei, iar art. 244 alin. 1 pct. 1 Cod pr. civ. nu-și găsește incidența în speța de față, neexistând pe rolul instanțelor de judecată o altă pricină de a cărei dezlegare să atârne soluția ce se va pronunța în dosar.
Recurenta reclamantă L. C. depune în scris motivele cererii prin care solicită ca instanța de recurs să se adreseze Curții de Justiție a Uniunii Europene în temeiul art. 234 paragraful al treilea din Tratatul Curții Europene cu întrebări preliminare, privind interpretarea și aplicarea art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, arătând că există o discriminare în legislația internă privind dreptul la exercitarea profesiei de avocat, în contradicție cu dreptul comunitar.
Curtea respinge cererea prin care s-a solicitat de către recurenta reclamantă L. C. sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în temeiul 267( fost art.234) paragraful al treilea din Tratatul Curții Europene, cu întrebări preliminare privind interpretarea și aplicarea art.21 din Cartea Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, pentru următoarele considerente:
Recurenta a formulat în scris cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:
„Cu privire la încălcarea art.21 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, de către instanța națională, "Se interzice discriminarea de orice fel bazată pe motive precum sexul, rasa, culoarea, originea etnică sau socială, caracteristicele genetice, limba religia sau convingerile, opiniile politice de orice natură, apartenență la o minoritate națională, averea, nașterea, un handicap, vârsta sau orientarea sexuală"
1. Articolul 21 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că instanțele naționale nu pot crea în cadrul unui proces situații discriminatorii avocaților din Baroul înființat în baza Încheierii din 30.07.2003 a Judecătoriei Tg-J., față de avocații din Baroul desființat prin Legea 3/1948?
2.Articolul 21 din Carta UE permite prin intermediul legislației naționale, să se instituie, tratament discriminatoriu unor persoane aflate în situații similare, în speță avocaților din Baroul înființat în baza Încheierii Judecătoriei Tg-J. și avocaților din Baroul Tradițional desființat prin Legea 3/1948?
3) Articolul 21 din Carta UE permite, autorizează România să aplice anumitor avocați din Baroul înființat în baza Încheierii din 30.07.2003 a Judecătoriei Tg-J. un tratament discriminatoriu?
4) Articolul 21 din Carta UE permite ca România să recunoască anumitor avocați din Baroul înființat în baza Încheierii din 30.07,2003 numai obligațiile stabilite în sarcina acestor avocați (impozit pe venit, contribuții asigurări de sănătate) fără a recunoaște și dreptul de a exercita profesia de avocat?
5) Articolul 21 din Carta UE trebuie interpretat în sensul că permite României să protejeze avocații din Barourile Tradiționale desființate prin Legea 3/1948, întrucât acestora le este recunoscută calitatea de avocat nu și celor din Barourile înființate în baza Încheierii din 30.07.2003 a Judecătoriei Tg-J.?
6) Constituie următoarea situație expusă o discriminare, interzisă de dispozițiile articolul 21 din Carta UE, având m vedere criteriul discriminării, cel al opiniei și al rudeniei?
S-a susținut că Instanțele române cu ocazia soluționării excepției lipsei calității de avocat a avocaților din Barourile înființate în baza Încheierii Judecătoriei Tg-J. refuză să încuviințeze ca probă în apărarea acestor avocați, emiterea unei adrese către Baroul desființat prin Legea 3/1948 să înainteze la dosarul cauzei actele de înființare, soluționează excepția fără a ține cont că nu este de competența instanței civile și încalcă hotărârile penale ce ar trebuie să aibă autoritate de lucru judecat în fața instanței civile cu privire la exercitarea fără drept a profesiei de avocat, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției persoanei, articolul 22 Cod procedură penală.
Analizând cererea formulată de recurentă, Curtea reține următoarele:
În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (fostul art. 234 din Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:
a) interpretarea tratatelor
b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.
Alineatul 2 din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.
Însă, chiar și în cazul instanțelor ale căror decizii nu sunt supuse niciunei căi de atac, acestora le revine competența de a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora. Așadar, simpla solicitare a părții interesate de a se dispune sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară nu implică automat sesizarea instanței europene, instanța națională având libertatea de a evalua relevanța unei astfel de cereri în contextul cauzei pe care o are de soluționat (a se vedea hotărârea din 29.02.1984, în cauza CILFIT; hotărârea din 27.03.1963, în cauza DA C.).
În acest sens, în cauza CILFIT, Curtea de Justiție a stabilit că dacă o parte susține că litigiul impune folosirea procedurii întrebării preliminare pentru interpretarea uniformă a dreptului comunitar nu este suficient pentru ca instanța să fie obligată să considere că se află într-o situație prevăzută de art.234, iar instanțele ale căror decizii nu pot fi atacate în dreptul intern se bucură de aceeași putere de evaluare cu toate instanțele, ele nu pot fi obligate să folosească procedura hotărârii preliminare dacă aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune într-un mod atât de evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile cu privire la modul de soluționare a întrebării puse.
Tot jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții.
Astfel, chiar în Cauza Da C., Curtea de Justiție a subliniat că „o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".
Pentru sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o cerere preliminară în interpretare este necesar ca instanța națională să justifice de ce are nevoie de interpretarea unei dispoziții din dreptul comunitar. Ca atare, instanța trebuie să identifice în norma comunitară o problemă de interpretare, care să necesite intervenția Curții de Justiție a Uniunii Europene. Recurgerea la procedura preliminară este posibilă numai atunci când instanța națională are îndoieli cu privire la interpretarea corectă a normelor Uniunii, aplicabile în cauză.
Pe calea procedurală a întrebării preliminare Curtea de Justiție a Uniunii Europene stabilește semnificația normei comunitare, în scopul interpretării unitare a dreptului comunitar la nivelul Uniunii, competența aplicării concrete a normei revenind exclusiv instanței naționale. Întrebarea ce se poate adresa de către instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu are competența de a se pronunța asupra compatibilității unei prevederi legale naționale cu dreptul Uniunii Europene, iar obligația de sesizare nu este aplicabilă ori de câte ori în fața unei astfel de instanțe se invocă chestiuni de drept al Uniunii Europene.
Ca atare, judecătorul național are dreptul de a nu sesiza instanța europeană, atunci când apreciază că întrebarea este nerelevantă pentru soluționarea cauzei; există un precedent al CJUE cu privire la interpretarea normei europene (teoria actului "eclaire"); modul de aplicare a dreptului Uniunii Europene se impune cu atâta evidență, încât nu lasă loc nici unei îndoieli (teoria actului clar).
Astfel cum s-a precizat anterior, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene (fostă CJCE) se face numai în situația în care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validității unei norme comunitare.
P. urmare, instanța națională este cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.
Curtea reține că, în materie, instanței naționale îi revine obligația de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare.
Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, sub aspectul competenței de aplicare și interpretare a dreptului național, este și ea constantă, statuând: ”În această privință trebuie amintit încă de la început că, în temeiul unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii prevăzute de art. 267 TFUE, care este întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, numai instanța națională este competentă să constate și să aprecieze situația de fapt din acțiunea principală, precum și să interpreteze și să aplice dreptul național.” (cauzele conexate C-357 /10 C- 359/10, Hotărârea din 10 mai 2012, Duomo Gpa SRL și alții, paragr.76).
Or, în cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene recurenta nu arată care ar fi problema de interpretare a dreptului comunitar, respectiv a art.21 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene: "Se interzice discriminarea de orice fel bazată pe motive precum sexul, rasa, culoarea, originea etnică sau socială, caracteristicele genetice, limba religia sau convingerile, opiniile politice de orice natură, apartenență la o minoritate națională, averea, nașterea, un handicap, vârsta sau orientarea sexuală"
Recurenta, prin modul de formulare a întrebărilor preliminare, cu privire la „situații discriminatorii între avocații din Baroul înființat în baza Încheierii din 30.07.2003 a Judecătoriei Tg.J., față de avocații din Baroul desființat prin Legea 3/1948”, în realitate, tinde la obținerea unei soluționări concrete a cauzei din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene, ceea ce este inadmisibil, întrucât excede competenței sale.
Curtea reține că prin maniera de formulare a solicitării, recurenta tinde în realitate să obțină o „decizie de îndrumare” în soluționarea în concret a cauzei de către instanța națională, din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene, ceea ce este inadmisibil, întrucât excede competența sa.
Constatând că cererea formulată de recurentă nu reprezintă o veritabilă cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, ci se urmărește pe această cale dezlegarea fondului cauzei, Curtea apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, astfel încât respinge cererea privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Curtea, constatând că nu mai sunt formulate alte cereri sau invocate excepții, a apreciat cauza în stare de soluționare și a acordat cuvântul asupra recursului.
Recurenta reclamantă L. C. a expus pe larg motivele de recurs, în raport de care a solicitat admiterea recursului, modificarea „sentințelor” recurate și rejudecând cauza în fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată. Arată că în susținerea motivului de nelegalitate a hotărârii recurate, invocă reținerea dispozițiilor art. 2 pct.3 și art. 5 din Legea nr.303/2004 care prevede obligația magistraților de a asigura supremația legii, iar motivul de nelegalitate este susținut de aplicarea greșită a dispozițiilor art.3 din Legea 51/1995, în raport de care s-a reținut că s-a interzis constituirea de barouri în afara UNBR.
CURTEA:
Asupra recursului de față;
P. acțiunea civilă înregistrată la Judecătoriei TG-J. si înregistrată sub nr._, reclamanta L. C. a chemat în judecată S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 100.000 Euro reprezentând daune morale ca urmare a supunerii la tratamente degradante si inumane.
In motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că, cu ocazia judecării cauzelor în care a participat în calitate de avocat sau reclamant, respectiv în dosarele: nr._/95/2010, aflat pe rolul Tribunalului Gorj - Secția penală; dosarul nr._ aflat pe rolul Judecătoriei TG-J.; dosarele nr.:_ ;_/318/2010;_/318/2011, unii magistrați gorjeni au manifestat față de reclamantă un comportament discriminatoriu, au achiesat la calomniile și afirmațiile defăimătoare aduse de unii participanți la proces ( așa ziși avocați), la ședințele de judecată au făcut afirmații care i-au adus atingere dreptului la imagine si reputație.
S-a mai susținut că pe parcursul desfășurării ședinței de judecată a fost permis unor persoane din sală ( avocați din baroul desființat prin Legea nr.3/1948), să o întrerupă din susținerea cauzei, aducându-i atingere dreptului la imagine și reputație, fiind obstrucționată la susținerea cauzelor pe motivul că nu își exercită profesia de avocat în Baroul „Tradițional” si nu are împuternicire avocațială colorată.
S-a precizat, că în ședința publică din 12.04.2011 completul de judecată C13, a invocat că reclamanta are împuternicire xeroxată, fapt neadevărat, deoarece exemplarul depus la dosar fiind cel original pe care este aplicată semnătura și ștampila.
În continuare a arătat că începând cu anul 2006 este avocat în Baroul Gorj, înființat în baza încheierii din 30 iulie 2003, încheiere pronunțată de Judecătoria TG-J. care este definitivă si irevocabilă, iar până în prezent nu au fost cazuri în care avocații din Baroul Gorj, înființat în baza încheierii din 30 iulie 2003, să fie condamnați pentru exercitarea fără drept a profesiei de avocat.
În cursul judecării cauzelor înregistrate sub numerele:_/318/2010,_/318/2011, la termenul din 27.09.2011, președintele completului de judecată a permis avocatului G. C., să o calomnieze si să-i aducă acuzații, instanța achiesând la acuzațiile acestuia și i-a pus în vedere să facă dovada calității de reprezentant, deși în dosarele respective exista împuternicirea precum și lista avocaților din Baroul Gorj.
A mai susținut sub acest aspect că președinta completului de judecată i-a adus prejudicii privind imaginea și reputația și au determinat ca părțile aflate în sala de ședință să o ironizeze.
Unele persoane aflate în sala de judecată chiar au s-au adresat unele injurii denumind-o tupeistă și nesimțită, i-au aruncat geanta de pe masă și au afirmat că mai înainte de a deveni avocat trebuie să dea examen și după aceea să se angajeze în cauze.
De asemenea, președintele completului C 13 a analizat la un termen anterior condițiile reprezentării sale ca avocat al părții și a afirmat că din punctul său de vedere participarea sa ca avocat este legală însă trebuie să țină cont de ordinul Consiliului Superior al Magistraturii care prevede ca magistrații să nu primească în cauze ca avocați decât pe cei din Baroul Tradițional ( cel înființat în baza Legii nr. 51/1995).
Aceleași acuzații defăimătoare i-au fost aduse și în dosarul nr._, de completul C3 fond funciar.
În dovedirea acțiunii s-a depus la dosar Încheierea din 17.09.2011 pronunțată de Judecătoria TG – J. Secția Civilă în dosarul nr._/318/2010, Încheierea din 27.09.2011 pronunțată de Judecătoria TG – J. în dosarul nr._/318/2011, decizia nr. 41 din 31.03.2006 a Consiliului Baroului Gorj, din care rezultă că reclamanta L. C. este înscrisă ca avocat stagiar începând cu data de 31.03.2006, și a înființat cabinet de avocat „L. C.” – cabinet de avocat cu sediul profesional în Tg – J. . . ., decizia nr. 41/A al Consiliului Baroului Gorj din 19 iunie 2008, încheierea din 30 iulie 2003 pronunțată de Judecătoria g – J. prin care s-a admis cererea formulată de B. P. domiciliat în Orăștie . jud. Hunedoara, și s-a dispus înscrierea Filialei Bălești, Gorj, a Asociației „ Figaro P.” cu sediul în comuna Bălești . jud. Gorj în registrul asociațiilor și fundațiilor Judecătoriei Tg – J., Legea nr. 3 din 17.01.1948 privind desființarea Barourilor și înființarea Colegiilor de Avocați din România, publicat în MO nr. 15 din 17.01.1948, decizia Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci nr._ din 29.04.2004, Încheierea din 29.09.2011 a Judecătoriei Tg – J. pronunțată în dosarul nr._ .
Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj a formulat o întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului R..
L. C. a răspuns la întâmpinarea formulată de Ministerul Finanțelor Publice și a depus la dosar în continuare: decizia nr. 1561 din 07.05.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Penală, rezoluția de scoatere de sub urmărire penală a reclamantei alături de alte părți, tabloul cu avocații cuprinși în Uniunea Națională a Barourilor din România, unde la poziția 47 este trecută și reclamanta, modelul de împuternicire avocațială, s-a solicitat ascultarea martorilor C. G., D. S., D. I., P. E., G. C. F., s-a depus înregistrarea audio în dosarul nr._/95/2010 al Tribunalului Gorj – Secția Penală, decizia nr. 707 din 21.05.2010 a Tribunalului București, copie de pe sentința penală nr. 323 din 18.11.2011 a Judecătoriei Zărnești, copie de pe încheierea de ședință din 07.02.2012 a Judecătoriei TG–J. dată în dosarul nr._/318/2011, copie de pe încheierea din 14.02.2012 a Tribunalului Gorj – Secția a I-a civilă dată în dosarul nr._, copie de pe decizia civilă nr. 406 din 28.02.2012 pronunțată de Tribunalul Gorj – Secția a I-a Civilă în dosarul nr._, copie de pe încheierea de ședință din 08.11.2012 dată în dosarul nr._ de Judecătoria TG - J., copie de pe sentința civilă nr. 7089 din 08.05.2012 a Judecătoriei TG - J. – Secția Civilă în dosarul nr._, copie de pe sentința civilă nr. 7648 din 11.11.2010 a Judecătoriei TG–J. dată în dosarul nr._, copie de pe decizia nr. 159 din 02.02.2011 pronunțată de Tribunalul Gorj – Secția C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, copie de pe sentința civilă nr. 94 din 22.02.2011 pronunțată de Tribunalul Gorj Secția I-a Civilă în dosarul nr._, copie de decizia nr. 234 din 28.04.2011 pronunțată de Secția I - a Civilă Pentru Cauze Cu Minori Și De Familie, copie de pe sentința civilă nr. 9655 din 17.11.2011 pronunțată de Judecătoria TG–J. în dosarul nr._ .
S-a dispus de asemenea atașarea dosarelor nr._/318/2011, nr. 8113/2010, nr._ ale Judecătoriei TG – J.,.
În urma probelor administrate prin sentința civilă nr. 222 din 14.01.2013, a fost respinsă acțiunea formulată de L. C. domiciliată în TG–J. . et3 . îndreptată împotriva pârâtului S. R. reprezentat prin M. Finanțelor cu sediul în București . sector 5 .
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut din probele administrate în cauză, următoarea stare de fapt și de drept:
P. cerere reclamanta L. C., a solicitat obligarea Statului R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la plata sumei de 100.000 Euro reprezentând daune morale, ca urmare a supunerii la tratamente degradante și inumane de către magistrații gorjeni în sensul articolului 3 din CEDO, susținând că magistrații au manifestat față de aceasta un comportament discriminatoriu și au achiesat la calomniile și afirmațiile defăimătoare aduse de unii participanți așa ziși avocați, la ședințele de judecată în concret, prin analizarea excepțiilor lipsei calității de reprezentant al părții, respectiv de mandatar - avocat al acesteia.
A reținut instanța că prin Legea nr. 51/1995 se prevede că avocatul reprezintă partea în temeiul unui contract de asistență juridică încheiat în formă scrisă, iar avocatul se legitimează în raport cu organele judiciare printr-o împuternicirea avocațială ce are sensul de procură potrivit Codului civil R..
De asemenea, s-a reținut că activitatea de avocatură este una liberală și este reglementată prin Legea 51/1995 iar activitatea desfășurată de persoane aflate în situația reclamantei s-a constatat că nu poate fi apreciată ca întrunind elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 281 Cod penal și astfel la nivel național s-a creat o practică neunitară în sensul de a admite sau nu calitatea de reprezentant al părților, unor avocați în cauze din afara Barourilor Tradiționale( adică cele care nu au fost înființate potrivit Legii 51/1995).
A mai reținut instanța că Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat decizia nr. XXVII din 16.04.2007 în interesul legii, decizie ce a fost publicată în M.O. partea a I-a nr. 772 din 14.11.2007 dată la care aceasta a devenit obligatorie pentru instanțele judecătorești.
Potrivit art. 1 alin 2 din Legea 51/1995 modificată și completată prin legea 225/2004 s-a prevăzut că profesia de avocat se exercită numai de avocații înscriși în Barourile din care fac parte, barou component al Uniunii Naționale a Barourilor din România, iar prin alineatul 3 al articolului 2 din aceeași lege, s-a interzis expres constituirea și funcționarea de barouri în afară de UNBR, sub sancțiunea nulității de drept a acestor acte.
Raportat la aceste prevederi, prima instanță a reținut în legătură cu excepțiile invocate privind lipsa de reprezentant legal al părții, inclusiv de reprezentant convențional, mandatar-avocat, instanța era obligată în conformitate cu art. 137 C procedură civilă în toate dosarele în care s-a invocat excepția lipsei de reprezentant legal al reclamantei, să pună în discuție această excepție și să se pronunțe cu prioritate.
Sub acest aspect s-a reținut că punerea în discuție a acestei excepții invocată de către avocații aflați în sala de ședință și care fac parte din Uniunea Națională a Barourilor din România, nu poate fi interpretată ca un tratament inuman și degradant aplicat de către magistrați, reclamantei deoarece potrivit art. 2 pct. 3 și art. 5 din Legea 303/2004, privind Statutul Judecătorilor și Procurorilor, aceștia sunt obligați prin întreaga lor activitate să asigure supremația legii.
Mai mult, prima instanță a reținut că reclamanta prin acțiune nu a invocat o răspundere a Statului în nume propriu, pentru activitatea puterii judecătorești și nemijlocit ca titular de obligații și drepturi ci ca o răspundere subsidiară, de garant a respectării drepturilor și libertăților cetățenești de către puterea judecătorească.
Astfel, răspunderea patrimonială a Statului pentru erorile săvârșite de magistrați este reglementată prin legea specială nr. 303/2004 care prevede în articolul 96 alin 1 prevede să S. răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Potrivit art. 96 alin 4 din lege, dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului prin erori judiciare, săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit în prealabil printr-o hotărâre penală definitivă sau disciplinară pentru magistrat, că aceștia au comis o faptă în cursul judecății.
Împotriva sentinței a declarat recursa L. C., care a criticat sentința primei instanțe pentru nelegalitate și netemeinicie.
P. încheierea din 06.03.2013 s-a dispus de către instanță recalificarea căi de atac din recurs în apel, astfel că, sentința urmează să fie analizată în calea de atac a apelului.
S-a susținut că sentința primei instanțe este nelegală dată cu aplicarea greșită a legii, indicându-se motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 și art. 304 indice 1 C procedură civilă.
Sub acest aspect s-a arătat că s-au aplicat greșit dispozițiile art. 3 din legea 51/1995, prin care se reține că s-a interzis constituirea de barouri în afara UNBR, cât și încălcarea articolului 15 alin 2 din Constituția României care prevede că „legea dispune numai pentru viitor”, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.
Tot sub acest aspect s-a susținut de apelantă că prima instanță a avut în vedere la pronunțarea sentinței decizia nr. XXVII din 16.07.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fără a observa Baroul Gorj din care susține că face parte că a fost înființat în baza hotărârii nr. 24 din 20.06.2004, iar dispozițiile articolului nr. 3 din Legea 51/1995 au fost introduse prin Legea 255/2004 în vigoare la data de 20.06.2004, deci, ulterioare înființării Baroului Gorj, în care apelanta este avocat. Cu alte cuvinte, s-a susținut că decizia Înaltei Curți își produce efecte numai pentru viitor și nu și pentru trecut, ea neavând caracter retroactiv.
Mai mult, prima instanță a nesocotit sentința penală nr. 323 din 18.11.2000 a Judecătoriei Zărnești în care s-a statuat că Barourile Tradiționale ( cele care înființează în baza Legii nr. 51/1995), nu posedă acte de înființare, astfel că acestea nu au personalitate juridică și cu rea credință a fost nesocotită și practica Înalte Curți de Casație și Justiție.
S-a mai susținut de asemenea că prima instanță a încălcat articolul 6 din CEDO care cuprinde obligația instanței de a înlătura probele administrate, astfel deși din probatoriul administrat, încheieri de ședință și înscrisuri coroborate, rezultă fără dubiu că apelanta își desfășoară activitate de avocat într-un barou legal constituit, totuși unii magistrați au soluționat excepția lipsei calității de avocat în mod greșit.
În raport de prevederile Statutului profesiei de avocat, calitatea de reprezentant a avocatului se stabilește în raport de împuternicirea avocațială depusă la dosar, instanțele au analizat legalitatea împuternicirii avocațiale în mod greșit.
Cât privește condiționalitatea admisibilității acțiunii de existența unei hotărâri de sancționare a magistraților în baza art. 96 alin 4 din legea 303/2004, aceasta încalcă dreptul de acces la instanță, deoarece Consiliul Superior al Magistraturii nu are atribuții de a cerceta modul de soluționare a cauzelor de către magistrați.
P. decizia civilă nr. 177 din 03.04.2013, pronunțată de Tribunalul Gorj. A fost respins ca nefondat apelul declarat de L. C. domiciliată în Tg – J. . ., împotriva sentinței civile nr. 222 din 14.01.2013 pronunțată de Judecătoria Tg – J. în dosarul nr._ .
Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut următoarele:
Analizând motivele de apel în raport de probele administrate în cauză și sentința apelată s-a reținut că apelul este neîntemeiat cu următoarea motivare.
Apelanta a susținut prin motivele de apel că sentința primei instanțe este nelegală și este dată cu încălcarea articolului nr. 15 alin. 2 din Constituție, potrivit cu care „legea dispune numai pentru viitor cu excepția legii penale sa contravenționale mai favorabile”.
În acest sens a arătat că decizia nr. XXVII din 16.04.2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, nu are caracter retroactiv, ea se aplică numai pentru viitor și de la data publicării în Monitorul Oficial, sub acest aspect instanța de fond trebuia să rețină că Baroul Gorj din care face parte, a fost înființat prin Hotărârea Nr. 24 din 20 iunie 2004, care a avut la bază Încheierea din 30 iulie 2003 a Judecătoriei TG-J., (fila 12 dosar instanță fond), precum și înregistrarea la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci prin decizia nr._ din 29.04.2004 ( fila 13 ), iar prin aplicarea acestei decizii s-au încălcat dispozițiile cuprinse în articolul 15 alin. 2 din Constituție, și articolul 330 din Codul de procedură civilă.
Examinând această critică se reține că este nefondată, în raport de obiectul cererii cu care a fost învestită prima instanță și excepțiile invocate în cauză.
În ceea ce privește decizia XXVII din 16.04.2007, ea a fost publicată în Monitorul Oficial din 14.11.2007, Înalta Curte de Casație și Justiție stabilind că asistența juridică acordată în procesul penal unui inculpat sau unui învinuit de către o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condițiile Legii 51/1995 modificată și completată prin legea 225/2004 echivalează cu o lipsă de apărare a acestuia.
Potrivit dispozițiilor art. 330 din codul de procedură civilă dezlegarea dată problemelor de drept judecată este obligatorie pentru instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României partea I.
P. Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat modificată și completată prin Legea nr. 225/2004, s-a prevăzut că „ profesia de avocat se exercită numai de avocații înscriși în tabloul Baroului din care fac parte, Barou component al Uniunii Naționale a Barourilor din România, denumită în continuare U.N.B.R., iar prin alineatul 3 al aceluiași articol s-a interzis expres constituirea și funcționarea de barouri în afară de U.N.B.R. sub sancțiunea nulității de drept a acestor acte”.
Ori, câtă vreme dispozițiile din actul normativ arătat, având caracter de lege specială, cu privire la modul de exercitare a profesiei de avocat, conțin anumite cerințe imperative, este de la sine înțeles că nu există posibilitatea îndeplinirii unei asemenea profesii în afara cadrului instituționalizat de aceea lege”.
Așa cum rezultă din articolul 1 alin. 2 din Legea nr. 51/1995, modificată prin Legea 225/2004, s-a interzis nu numai constituirea dar și funcționarea de barouri deja înființate, în afară de U.N.B.R. sub sancțiunea nulității de drept a acestor acte.
Deși nu face obiectul prezentei cauze, stabilirea legalității funcționării Barourilor înființate în urma obținerii unei hotărâri judecătorești de recunoaștere a dreptului de asociere, se impun a fi amintite următoarele:
În sistemul legislației noastre, avocatul este îndreptățit să îndeplinească acte procedurale și să pledeze în instanță în favoarea clientului său. De asemenea, avocatul este îndreptățit să dea consultații juridice clientului său, să formuleze acte, la diferite autorități publice, să-l consilieze în diferite probleme juridice, fapt pentru care s-a arătat în mod întemeiat că asemenea acte nu implică reprezentarea părții în justiție, reprezentarea însă implică și asistarea părții de avocat.
Prima instanță nu a fost învestită și nici nu s-a pronunțat cu privire la existența sau inexistența calității de avocat a apelantei reclamante, ce a făcut numai trimitere la această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție și la Legea nr. 51/1995.
Potrivit articolului 1 din Legea 51/1995 nemodificată prin Legea nr. 225/2004, profesia de avocat este liberă și independentă cu organizare și funcționare autonome în condițiile legii și ale Statutului profesiei. Profesia de avocat se exercită numai de membrii barourilor.
Raportat la obiectul cauzei, instanța a reținut că reclamanta și-a întemeiat acțiunea în daune pe modul cum au fost soluționate excepțiile privind lipsa calității de avocat, apelanta reclamantă susținând că este membră a Baroului înființat potrivit Încheierii din 30 iulie 2003.
Sub acest aspect instanța de control judiciar reține că raportat la articolul 2 pct. 3 și art. 5 din legea 303/2004, privind Statutul Judecătorilor și Procurorilor republicată, judecătorii și procurorii sunt obligați ca prin întreaga lor activitate să asigure supremația legii, astfel că, să impune ca organele judiciare să ia nu numai măsurile necesare asigurării apărării învinuitului sau inculpatului în procesul penal, când apărarea este obligatorie potrivit legii, ci și să observe că asistența juridică a fost acordată de o persoană care a dobândit calitatea de avocat în condițiile Legii 51/1995 pentru că altfel asistența juridică acordată echivalează cu o lipsă de apărare.
În cauza dedusă judecății în fața primei instanțe, s-a susținut că în diferitele cauze, reclamanta a avut calitatea de avocat însă, prin excepțiile invocate de unii membrii ai Baroului Gorj, ce fac parte din U.N.B.R., a fost supusă unor șicane, injurii, cu acordul membrilor completului de judecată.
Susținerile apelantei nu sunt confirmate de probele administrate în cauză.
Astfel, prin Încheierea din 27.09.2011 pronunțată în dosarul nr._/318/2010, se reține că avocatul G. C. membru al Baroului Gorj, în calitate de consilier, a contestat calitatea de reprezentant al lui L. C., întrucât nu se află în scrisă în Baroul Gorj ( U.N.B.R.), iar în baza dispozițiilor art. 137 din Codul de procedură civilă s-a acordat un termen acesteia, să-și dovedească calitatea de reprezentant al pârâtei, având în vedere că nu se regăsește pe lista avocaților înscriși în Baroul Gorj.
Aceeași situație rezultă și din Încheierea din 27.09.2011,încheierea dată de Judecătoria TG – J. în dosarul nr._/318/2011, la fel și prin încheierile din 29.09.2011( fila 90 dosar instanță fond), decizia civilă nr. 406 din 28.02.2012, fila 96 dosar instanță fond, încheierea nr. 4326 din 08.11.2012, fila 98 dosar instanță fond, sentința civilă nr. 7089/2012, fila 99 dosar instanță fond, sentința civilă nr. 7089 din 02.05.2012, fila 103 dosar instanță fond, decizia nr.159 din 02.02.2011, fila 107 dosar instanță fond.
Martorii ascultați în cauză, respectiv: C. G., D. S., D. I., P. E., G. C. F., au declarat în instanță că s-a invocat excepția lipsei calității de reprezentant ca avocat al lui L. C., însă aceste excepții au fost soluționat potrivit dispozițiilor art. 137 C procedură civilă, asupra căreia instanța trebuia să se pronunțe înainte de cercetarea în fond a pricinii, ori, respectarea dispozițiilor legal citate, nu poate fi interpretată ca un tratament inuman, degradant de către magistrați care potrivit art. 2 pct. 3 și art. 5 din Legea 303/2004 republicată, sunt obligați ca prin întreaga lor activitate să asigure supremația legii.
Nu se poate reține astfel, critica că judecătorii au încălcat legea când au analizat excepția menționată, producându-i reclamantei un prejudiciu, instanțele având această obligație potrivit normelor legale.
Totodată, a reținut instanța de control judiciar că este de datoria magistraților să ia măsurile necesare în vederea asigurării unei calificări calificate în sensul Legii 51/1995, în vederea asigurării unei justiții corecte.
În același timp, a reținut instanța de control judiciar că, nici criticile apelantei reclamante că i s-a încălcat prezumția de nevinovăție, respectiv dreptul la un proces echitabil, nu poate fi primită întrucât, rezultă cu certitudine că instanța de fond a analizat întreg materialul probator aflat la dosar, respectiv declarațiile martorilor audiați în cauză, înregistrarea audio din dosar nr._/95/2010, fila 65 dosar instanță fond, astfel că, nu s-a făcut dovada supunerii reclamantei la tratamente degradante și inumane, în sensul articolului 3 din CEDO.
Dimpotrivă, reține instanța de control judiciar că, dispozițiile art. 3 din CEDO, devin incidente în deosebi în situația persoanelor aflate în stare de vulnerabilitate care pot reclama tratamente inumane sau degradante săvârșite de agenții Statului, ceea ce nu este cazul, în speța dedusă judecății.
Așa cum rezultă din actele de la dosar respectiv, sentința civilă nr. 94 din 22.02.2011, fila 106-108, 112-122 dosar instanță fond, apelanta reclamantă a mai chemat S. R. în judecată, pentru a fi obligat la 1.000.000 lei daune, invocând aceleași motive, cerere ce a fost respinsă, sentința rămânând irevocabilă prin decizia nr. 234 din 28.04.2011 a Curții de Apel C..
În raport de dispozițiile art. 296 C procedură civilă, s-a reținut astfel că apelul este nefondat, motiv pentru care s-a respins, sentința primei instanțe fiind temeinică și legală sub toate aspectele.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, L. C. criticând-o ca nefiind legala si temeinica.
In motivare, s-a arătat ca in mod gresit a fost respinsa cererea de sesizare a Curtii Europene de Justitie intrucat aceasta viza interpretarea si aplicarea art. 21 din Carta Europeana a Drepturilor omului, iar un aspect al tratamantului inuman si degradant este discriminarea avocatilor.
Un alt motiv de nelegalitate consta in aplicarea gresita a disp. art. 3 din Legea nr. 51/1951, a disp. art. 15 alin. 2 din Constitutia Romaniei si a deciziei XXVII /2007 a ICCJ, intrucat acestea sunt ulterioare infiintarii Baroului Gorj al carei membra este recurenta, precum si a disp. art. 2 din Legea nr. 303/2004 avand in vedere ca inregistrarile audio nu au fost sigilate asa cum prevad normele de procedura penala in materie, s-a respins cererea sa de inaintare a dosarului de infiintare a baroului, s-a incalcat practica ICCJ in materie penala, nu au fost analizate probele aflate la dosar, fiind incalcat totodata principiul nediscriminarii.
Arata recurenta ca motivul de netemeinicie este sustinut de faptul ca din probatoriul administrat rezulta ca unii magistrati au solutionat exceptia lipsei calitatii de avocat cu rea-credinta, cu nerespectarea Legii nr. 51/1995 in conditiile in care calitatea sa de avocat nu poate fi considerata ilegala intrucat s-ar pune in discutie actul ce a stat la baza infiintarii Baroului Gorj.
Cat priveste conditionarea admisibilitatii actiunii de existenta unei hotarari de sanctionare a magistratilor, s-a invederat faptul ca aceasta incalca dreptul de acces la instanta deoarece CSM nu are atributii in a cerceta modul de solutionare a cauzelor de catre magistrati.
In drept, au fost invocate disp. art. 304 pct. 9 C.proc. Civ.
In dovedire, au fost depuse la dosar incheierea nr. 4960/2012 a Judecatoriei Tg-J. si intampinare.
Intimatul nu a depus intampinare.
Analizând decizia recurata prin prisma criticilor formulate, Curtea constata ca recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Principiul legalității, regula esențiala care impune respectarea legii fundamentale si a celorlalte acte normative existente de către toate organele de stat, de către toate persoanele juridice ori fizice, presupune ca, in cadrul procesului civil, înfăptuirea justiției sa se realizeze cu respectarea dispozițiilor constituționale si ale legii pentru organizarea judiciara, ceea ce înseamnă ca in activitatea de soluționare a cauzelor civile trebuie asigurata atât aplicarea dispozițiilor de drept material care guvernează raportul juridic litigios, cat si dispozițiile procesuale.
Sub acest aspect, raportat la obiectul cererii deduse judecații, se constata ca reprezentarea părților in judecata era reglementata prin dispozițiile capitolului IV din Codul de procedura Civila, in forma in vigoare la data săvârșirii acțiunilor pretins vătămătoare, prevăzându-se cu caracter general in cuprinsul art. 68 alin. 1 faptul ca părțile pot sa exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar, text ce se completează cu celelalte dispoziții care succed si cu prevederile speciale ale Legii nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat, in forma corespunzătoare datei faptelor contestate.
Potrivit acesteia din urma, organizarea profesiei de avocat se face numai in condițiile acestei legi, putând fi exercitata numai de avocații înscriși în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naționale a Barourilor din România, denumită în continuare U.N.B.R., instanțele judecătorești având obligația, conform art. 2 alin. 3, sa permită si sa asigure avocatului care reprezintă sau asista partea desfășurarea nestingherita a activității sale, in condițiile legii.
Așa fiind și cum, în raport de prevederile art. 2 pct. 3 și art. 4 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, "judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, se impune concluzia conform căreia verificarea calității de avocat de către instanța de judecata reprezintă o obligație legala si nu o acțiune ilicita, cu caracter discriminator, cum reclamanta susține.
Pe de alta parte, atât părțile implicate . si apărătorii acestora au dreptul de învedera anumite chestiuni de ordin procedural, respectarea principiului contradictorialității presupunând, de aceasta data, ca instanța de judecata sa pună in discuție toate aspectele invocate astfel ca toate părțile, personal sau prin reprezentant, sa își poată exprima punctul de vedere.
In acest context, se retine ca atât invocarea unei excepții, cat si argumentarea sa fac parte din ansamblul drepturilor de care părțile unui litigiu pot uza, corelativ îndatoririi instanței de a se pronunța, motivat, asupra respectivului mijloc de apărare.
Reclamând verificarea calității sale de avocat ca având caracterul unui tratament inuman, degradant si discriminatoriu, recurenta ignora atât dispozițiile legale precitate, cat si principiile care guvernează desfășurarea procesului civil sau penal, rațiunea acestora constând tocmai in aceea de a se asigura parților dreptul la un proces echitabil.
De altfel, chiar jurisprudenta constanta a Curtii Europene a Drepturilor Omului releva faptul ca organizarea profesiunilor liberale urmareste scopuri de interes general, iar instituirea Uniunii prin Legea nr. 51/1995 urmareste promovarea unei asistențe juridice adecvate și, implicit, promovarea justiției însăși (decizie privind admisibilitatea cererii nr._/03prezentată de P. B. împotriva României, cauza mutatis mutandis, A. și alții c. Spaniei, nr._/880). P. urmare, o procedura de aceasta maniera in care se contesta si se solutioneaza o exceptie de procedura, respectiv a calitatii de avocat nu poate fi acceptata ca avand caracter ilicit in sensul pretins de reclamanta, instantele de fond retinand, pe baza probatoriului administrat, inexistenta oricaror sicane sau injurii aduse acesteia in cursul sedintelor de judecata in care s-a invocat si care ar fi putut sa dea dreptul obtinerii unei satisfactii cu caracter pecuniar.
In aceeasi ordine de idei, nu se poate reprosa instantelor de fond incalcarea principiului neretroactivitatii legii reglementat de art. 15 alin. 2 din Constitutia Romaniei prin aceea ca in cauza au fost avute in vedere prevederile Legii nr. 51/1995 astfel cum a fost modificata si completata prin legea nr. 225/2004 si ale deciziei XXVII/ 16.04.2007 a ICCJ, constatandu-se ca acestea nu au analizat existenta calitatii sale de avocat, ci indreptatirea la repararea pretinsului prejudiciu prin raportare la procedura de solutionare a exceptiei lipsei calitatii de reprezentant si la dispozitiile art. 137 C.Proc. Civ.
De altfel, instantele de fond nici nu puteau examina solutia data acestei exceptii pentru a face mai apoi aplicarea acelor dispozitii legale si a deciziei in interesul legii de care reclamanta se prevaleaza, nu puteau face aprecieri asupra corectei ori gresitei sale rezolvari, nefiind indreptatite sa procedeze in aceasta maniera, asa incat nu se poate retine incalcarea in vreun fel a principiului neretroactivitatii legii care presupunea reanalizarea acelei chestiuni, ceea ce nu s-a intamplat .
In ceee ce priveste critica referitoare la neanalizarea probatoriului administrat in cauza, se retine ca intreaga motivare a deciziei recurate releva contrariul, instanta de apel expunand in considerentele hotararii argumentele pentru care a adoptat solutia in cauza tocmai prin raportare la probele administrate, respectiv proba cu inscrisuri si proba testimoniala.
Sub acest aspect, este de precizat ca, in conformitate cu disp. art. 167 alin. 1 din vechiul C.Proc. Civ., incuviintarea probelor este un atribut al instantei care poate sa aprecieze ca o anumita dovada poate sau nu sa duca la dezlegarea pricinii, cu alte cuvinte sa aprecieze asupra concludentei, pertinentei si utilitatii unei probe, in speta nefiind relevate imprejurari de natura sa conduca la concluzia incalcarii acestui articol, asa incat nici afirmatia recurentei privind gresita respingere a cererii sale de inaintare a dosarului de infiintare a Baroului Gorj nu poate fi primita.
Nu mai putin, este de observat ca desi recurenta se prevaleaza de existenta unei incalcari a legii in administrarea probatoriului, aceasta nu individualizeaza dispozitiile legale nerespectate, limitandu-se la afirmatii cu caracter general.
Aceleasi concluzii se impun si in ceea ce priveste pretinsa nesocotire a practicii ICCJ ale carei decizii penale au fost depuse la dosar, acestea putand primi relevanta doar in momentul solutionarii unei exceptii privind calitatea de reprezentant, fara a putea influenta o decizie in prezenta cauza in care se pune problema repararii unui prejudiciu si nu se mai dezbate aspectul de ordin procedural deja transat in litigiile anterioare.
In acest sens, este de observat ca, solutionand actiunea civila de fata, cele doua instante de fond nu au statuat asupra nelegalitatii infiintarii baroului al carei membru este reclamanta, ignorand hotararea nr. 24/20.06.2004 si incheierea Judecatoriei Tg-J. ramasa irevocabila la data de 20.06.2004, cum recurenta argumenteaza, ci, analizand atat activitatea premergatoare solutionarii unei exceptii de procedura, cat si indreptatirea instantei de a o solutiona ,respectiv existenta unei atitudini ilicite a partilor, au conchis ca aceasta s-a desfasurat in conditiile Codului de Procedura Civila.
In plus, fata de modul de redactare al cererii de chemare in judecata, se constata ca in mod corect s-a facut aplicarea disp. art. 96 din Legea nr. 303/2004 referitoare la raspunderea patrimoniala a statului conditionat de existenta unei hotarari definitive de angajare a raspunderii disciplinare a magistratului in conditiile in care reclamanta se prevaleaza in sustinerea actiunii de existenta unei atitudini caracterizata de rea-credinta a unora dintre judecatorii unor instante, respectiv de nerespectarea dispozitiilor cu caracter procedural, neputandu-se retine nici incalcarea dreptului de acces la instanta cata vreme, potrivit legii de organizare a CSM, hotararile sale sunt susceptibile de a fi atacate in instanta.
In ceea ce priveste critica referitoare la gresita respingere a cererii de sesizare a Curtii Europene de Justitie, se constata ca aceasta cerere a fost reiterata in fata instantei investite cu solutionarea recursului de fata, fiind solutionata la termenul din data de 08.07.2013, asa cum rezulta din preambulul prezentei decizii.
F. de considerentele expuse in adoptarea solutiei de respingere a cererii, nu se impune analizarea separata a acestei critici, fiind pe deplin valabile si in argumentarea respingerii acesteia.
In concluzie, apreciind ca in cauza nu subzista motivul de nelegalitate prevazut de art. 304 pct. 9 C.Proc. Civ., fata de disp. art. 312 C.proc. Civ., recursul urmeaza a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat declarat de reclamanta L. C., împotriva deciziei civile nr.177 din 03.04.2013, pronunțată de Tribunalul Gorj, în dosar nr_, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. R. prin M. Finanțelor, având ca obiect pretenții.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 08 Iulie 2013.
Președinte, A. M. | Judecător, S. P. | Judecător, R. M. |
Grefier, G. Ț. |
Red.jud.R.M./09.07.2013
Tehn. G.Ț/2ex.
Jud.fond.D.Ivănuși
Jud.apel.V.G./M.A.C.
| ← Strămutare. Decizia nr. 27/2013. Curtea de Apel CRAIOVA | Anulare act. Decizia nr. 6994/2013. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
