Reparare prejudicii erori judiciare. Decizia nr. 559/2014. Curtea de Apel CRAIOVA

Comentarii

0

Decizia nr. 559/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 14-03-2014 în dosarul nr. 559/2014

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CRAIOVA

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIE Nr. 559

Ședința publică de la 14 Martie 2014

Completul constituit din:

Președinte: S. A. C.

Judecător: M. M.

Judecător:I. M.

Grefier: A. Golașu

M. Public – P. de pe lângă Curtea de Apel C. este reprezentat de procuror V. N..

Pe rol, judecarea recursului declarat de recurentul-reclamant C. A. împotriva sentinței civile nr. 150/30.09.2013, pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. prin M. Finanțelor P. – Direcția Generală Regională a Finanțelor P. C., având ca obiect reparare prejudiciu erori judiciare.

La apelul nominal făcut în ședință publică lipsesc părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 07.03.2014, când instanța, în vederea depunerii de concluzii scrise, a amânat pronunțarea în cauză la data de 14.03.2014, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.

CURTEA,

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

P. cererea înregistrată sub nr._ 16.05.2011 la Tribunalul B., reclamantul C. A. a chemat în judecată în calitate de pârât S. R., prin M. Finanțelor P., pentru a fi obligat la plata sumei de 300.000 Euro din care: 100.000 Euro daune materiale, constând în pagubele financiare pe care le-a suferit ca urmare a pierderii funcției de director executiv adjunct la Poliția Comunitară B. și cheltuielile efectuate cu deplasarea la instanțele de judecată cu ocazia proceselor penale; suma de 200.000 Euro, reprezentând daune morale pentru gravele prejudicii aduse reclamantului și familiei sale prin lezarea sănătății, demnității, onoarei și reputației.

In drept, și-a întemeiat cererea pe prevederile art. 504 -506 Cod de procedură penală; art. 43 alin. 3 din Constituția României; art. 5 paragraful 1 și art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

In fapt, reclamantul a motivat că în perioada august 1993 - aprilie 2005 a lucrat ca ofițer activ la IPJ B., iar în perioada iulie 1996 - aprilie 2005 a îndeplinit funcția de prim adjunct al Șefului IPJ B., după care s-a pensionat la data de 30.04.2005.

La data de 31.05.2006 a fost reținut de către DIICOT - Serviciul Teritorial G., fiind acuzat de săvârșirea infracțiunii de transmitere de informații secrete în afara cadrului legal, faptă prevăzută de art. 19 alin. 1 teza a IV-a din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională.

Împotriva sa a fost emis mandat de arestare pentru 29 de zile de către Curtea de Apel G. și a fost pus în libertate la data de 9.06.2006, prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În perioada urmăririi penale s-au făcut împotriva sa o . abuzuri și ilegalități și anume: cercetarea și începerea urmăririi penale s-a făcut de către DIICOT G. cu încălcarea art. 27 lit. c) Cod de procedură penală pentru o presupusă faptă comisă în luna ianuarie 2006 când era pensionar, așa cum s-a stabilit prin încheierea nr. 3717/9.06.2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

P. încălcarea normelor de competență materială s-a autorizat nelegal interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice, încălcându-se prevederile ar. 91/1 alin. 3, respectiv art. 100/1 alin. 3 Cod de procedură penală.

S-a mai susținut că în mod nelegal a fost trimis în judecată și că acțiunile de cercetare abuzivă și arestare nelegală au avut grave consecințe asupra sa și a familiei sale, aducând atingere onoarei, creditului moral, poziției sociale și reputației.

De asemenea, lipsirea sa de libertate în mod nelegal, mediatizarea excesivă a fenomenului (circa 2 ani de zile în peste 50 de articole în ziarele locale), i-au afectat viața de familie, imaginea și sursele de venit.

Din cauza detenției a fost izolat de societate și nu a putut obține un loc de muncă, iar cel pe care l-a deținut l-a pierdut la data arestării sale. A fost trecut în funcții inferioare pregătirii sale și umilit. I-au fost încălcate drepturile privind datele personale și a fost discreditat în fața opiniei publice.

Față de aceste prejudicii suferite a considerat că sunt întrunite elementele răspunderii civile prevăzute de art. 504 - 506 Cod de procedură penală și art. 43 alin. 3 din Constituția României.

A considerat că s-a încălcat și principiul prevăzut de art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a drepturilor Omului, respectiv judecarea într-un termen rezonabil deoarece procesul penal a durat din martie 2005 până în martie 2011.

Pentru dovedirea acțiunii a solicitat proba cu înscrisuri.

S-au dispus atașarea dosarelor penale în care s-au pronunțat sentințele și deciziile penale privind pe reclamant.

Pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția puterii de lucru judecat în raport de hotărârea nr. 289/30.04.2008 pronunțată de Tribunalul B. în dosarul nr._ și excepția prescripției dreptului la acțiune în raport de termenul de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. 2 Cod de procedură penală.

Cu privire la prima excepție, pârâtul a susținut că prin sentința civilă nr. 289/30.04.2008 pronunțată de Tribunalul B. în dosarul nr._, s-a respins ca nefondată acțiunea reclamantului formulată în contradictoriu cu S. R. întemeiată pe dispozițiile art. 504-506 Cod de procedură penală și având ca obiect acordarea de daune pentru privarea de libertate nelegală în perioada 31.05._06.

Cea de a doua cerere de chemare în judecată are același obiect, este fundamentată pe același temei juridic și este formulată de aceleași părți și în contra lor în aceeași calitate.

Consideră că sunt incidente dispozițiile art. 163 alin. 1 Cod de procedură civilă conform cărora, nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeași cauză, același obiect și de aceeași parte înaintea mai multor instanțe.

Cu privire la prescripția dreptului la acțiune, pârâtul a motivat că în raport de data punerii în libertate a reclamantului prin încheierea nr. 3717/9.06.2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și data introducerii acțiunii de către reclamant, s-a depășit termenul de 18 luni.

A solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamant.

P. sentința civilă nr.1263 din 13.10.2011, pronunțată de Tribunalul B. - Secția Civilă, în dosar nr._, a fost respinsă excepția puterii de lucru judecat și excepția prescripției dreptului la acțiune, invocate de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P..

A fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul C. A., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. județul B..

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:

a)în ce privește excepția puterii lucrului judecat în raport de hotărârea nr.

289/30.04.2008, pronunțată de Tribunalul B. în dosarul nr._ ,

nu s-a putut reține în cauză deoarece nu există identitate de obiect între cele două cauze.

În acțiunea ce a format obiectul dosarului nr._, reclamantul a solicitat obligarea Statului R. prin M. Finanțelor P. la plata sumei de un milion de Euro daune morale pentru privarea de libertate în mod nelegal.

În acțiunea dedusă judecății, reclamantul a solicitat obligarea aceluiași pârât la plata sumei de 300.000 Euro, din care_ Euro daune materiale și 200.000 daune morale pentru prejudiciul adus onoarei demnității și imaginii sale publice și prejudiciul material constând în pagubele financiare pe care le-a suferit ca urmare a pierderii funcției și cheltuielile suportate cu ocazia proceselor penale.

P. urmare, nu există identitate între cele trei elemente: părți, obiect și cauză, astfel că nu s-a putut reține autoritatea de lucru judecat.

b)Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța a constatat că nu operează în cauză deoarece nu se pretind daune morale pentru arestarea preventivă pentru a se avea în vedere data punerii în libertate a reclamantului la calculul termenului de prescripție de 18 luni.

Temeiul daunelor morale și materiale solicitate de reclamant îl constituie prejudiciul adus prin lezarea onoarei, demnității și prin pierderea locului de muncă, ca o consecință a cercetării penale și a mediatizării cazului său, precum și pierderile materiale suferite ca urmare a înlăturării din funcția deținută și cheltuielile de judecată.

P. urmare, nu se raportează la termenul prevăzut de art. 506 alin. 2 Cod de procedură penală.

În consecință, excepțiile invocate de pârât au fost respinse .

Pe fondul cauzei, Tribunalul a constatat următoarele:

In fapt, prin ordonanța nr. 6/D/P/31.06.2006 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T.- Serviciul Teritorial G. s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva reclamantului C. A., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 19 al. l teza a IV-a din Legea nr.51/1991.

P. încheierea din data de 31.05.2006, pronunțată de Curtea de Apel G. în dosar nr._, s-a admis propunerea formulată de P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T.- Serviciul Teritorial G. și s-a dispus arestarea preventivă a reclamantului, în baza art. 143, 146 și 148 lit. d) și h) Cod procedură penală, pentru infracțiunea prevăzută de art. 19 al. 1 teza a IV-a din Legea nr. 51/1991 pe durata de 29 zile, începând cu 31.05.2006, ora l6,30.

P. încheierea nr. 3717/9.06.2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în baza art. 140 al. 6 Cod de procedură penală, s-a admis recursul declarat de C. A. împotriva încheierii din 31.05.2006 pronunțată de Curtea de Apel G. în dosar nr._, s-a casat încheierea, s-a trimis propunerea de luare a măsurii a arestării preventive privind pe C. A. la Tribunalul B. spre competentă soluționare și s-a dispus punerea de îndată în libertate a acestuia. În considerentele încheierii, s-a arătat că instanța sesizată cu propunerea de arestare preventivă a încălcat normele procedurale privind competența materială, hotărârea pronunțată fiind lovită de nulitate absolută conform art. 197 al. 2 Cod de procedură penală, întrucât potrivit art. 149 " (2)Cod de procedură penală, propunerea de arestare preventivă se adresează instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond, iar în sarcina lui C. A. s-a reținut infracțiunea prevăzută de art. 19 al. l teza a IV-a din Legea nr.51/1991 privind siguranța națională a României, infracțiunile privind siguranța națională a României prevăzute în legi speciale fiind judecate în primă instanță de tribunal conform art.27 lit. c) Cod de procedură penală.

P. încheierea din data de 24.10.2006 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul B. a respins propunerea formulată de P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T.- Serviciul Teritorial G. prin care se solicită arestarea preventivă a lui C. A., ca fiind rămasă fără obiect, avându-se în vedere adresa prin care DIICOT- Serviciul Teritorial G. a învederat instanței că dat fiind intervalul mare de timp trecut de la data formulării propunerii de arestare preventivă a lui C. A., aceasta nu mai este oportună, motiv pentru care nu se mai susține cererea, urmând a se continua cercetările în scopul definitivării urmăririi penale.

Așa cum rezultă din publicațiile depuse la dosar, cazul reclamantului a fost mediatizat în presa locală în perioada respectivă.

Analizând pretențiile reclamantului, Tribunalul a constatat că acestea nu sunt întemeiate pentru următoarele considerente.

Reclamantul și-a întemeiat cererea pe prevederile art. 504 -506 Cod de procedură penală; art. 43 alin. 3 din Constituția României; art. 5 paragraful 1 și art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Art. 504 Cod de procedură penală prevede cazurile care dau dreptul la repararea pagubei și anume, persoana care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare; persoana care în cursul procesului a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal; persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.

1. în ce privește acordarea daunelor materiale în sumă de 100.000 Euro pentru prejudiciul material suferit ca urmare a pierderii funcției de director executiv adjunct la Poliția Comunitară B. și cheltuielile efectuate cu deplasarea la instanțele de judecată cu ocazia proceselor penale, reclamantul a invocat ca temei al despăgubirilor solicitate, pentru daunele materiale prevederile art. 504 alin. 2 Cod de procedură penală, constând în privarea de libertate în cursul procesului penal, pe o durată de 29 zile, precum și cercetarea nelegală de către DIICOT G..

În ce pricește arestarea reclamantului, aceasta a făcut obiectul dosarului nr._ în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 289/30.04.2008 de Tribunalul B. prin care s-a respins ca nefondată acțiunea reclamantului formulată în contradictoriu cu S. R., întemeiată pe dispozițiile art. 504-506 Cod de procedură penală având ca obiect acordarea de daune pentru privarea de libertate nelegală în perioada 31.05._06.

Pentru a nu opera autoritate de lucru judecat, acest temei referitor la acordarea de daune morale și materiale respectiv arestarea reclamantului, nu mai poate fi pus în discuție.

Rămâne doar ca motiv de a solicita daune materiale și morale, cercetarea nelegală și mediatizarea cazului în care a fost implicat reclamantul.

Aceste motive însă nu se regăsesc printre cazurile prevăzute de art. 504 Cod de procedură penală.

Reclamantul nu poate invoca prevederile art. 504 Cod de procedură decât pentru cazurile limitativ prevăzute de acest text de lege, neputând fi extinse și la alte fapte cauzatoare de prejudicii.

Pentru alte cauze, altele decât cele prevăzute de art. 504 Cod de procedură

penală, operează răspunderea civilă delictuală prevăzută de art. 998-999 Cod

civil, temei legal pe care nu 1-a invocat reclamantul în această cauză.J

Invocarea art. 43 alin. 3 din Constituția României; art. 5 paragraful 1 și art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu suplinește norma de drept material intern și norma de procedură internă pe baza căreia se dispune repararea pagubei materiale sau a daunei morale.

În afara lipsei temeiului legal al acordării acestor despăgubiri, acțiunea formulată de reclamant nu este dovedită și sub aspectul prejudiciului suferit.

Spre deosebire de daunele morale al căror cuantum nu poate fi stabilit pe bază de expertize sau alte mijloace de probă, fiind apreciat de către instanță în funcție de anumite criterii, daunele materiale trebuie dovedite.

Reclamantul a estimat daunele materiale la suma de 100.000 Euro, fără a face dovada prejudiciului suferit.

În ce privește pierderea funcției de director executiv adjunct la Poliția Comunitară B., invocată ca fiind determinată de măsura arestării dispuse împotriva sa, nu constituie prin ea însăși un temei de acordare a despăgubirilor.

Reclamantul trebuia să facă dovada salariului avut anterior arestării sale, dovada faptului că a atacat în justiție decizia de eliberare din funcție în mod nelegal și solicitarea de a fi reintegrat în funcție, precum și dovada pierderilor suferite prin lipsirea de venituri pe perioada cât a fost cercetat penal.

De asemenea, în ce privește acordarea de despăgubiri pentru cheltuielile suportate cu deplasarea la instanțele penale din țară pe perioada proceselor penale, această obligație nu cade în sarcina Statului R. și nu se încadrează la despăgubiri, ele având regimul juridic al cheltuielilor judiciare prevăzute de art. 192-193 Cod de-procedură penală.

Răspunderea Statului R. operează numai în condițiile expres prevăzute de lege.

Reclamantul a precizat că acțiunea privind obligarea Statului R. la plata daunelor materiale și morale vizează numai hotărârea pronunțată în dosarul nr. 4599/44/26 soluționat de Curtea de Apel Suceava în care acțiunea penală a fost pornită de către DIICOT -Serviciul Teritorial G..

P. sentința penală nr. 65/25.06.2010 pronunțată de Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. 4599/44/26, s-a dispus achitarea lui C. A., în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) Cod de procedură penală pentru fapta prevăzută de art. 19 alin. 1 Teza IV din Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României.

P. aceeași sentință s-a dispus plata din fondurile Ministerului Justiției a cheltuielilor de deplasare la instanță pentru martori, iar în temeiul art. 192 alin. 3 Cod de procedură penală, cheltuielile avansate de stat în proces au rămas în sarcina acestuia.

Potrivit art. 193 alin. 5 Cod de procedură penală, în caz de achitare, partea vătămată este obligată să plătească inculpatului cheltuielile judiciare făcute de acesta, în măsura în care au fost provocate de partea vătămată.

Potrivit art. 193 alin. 6 Cod de procedură penală, în celelalte cazuri privind restituirea cheltuielilor judiciare făcute de părți în cursul procesului penal, instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile.

Față de dispozițiile legale menționate, instanța constată că cheltuielile de judecată pe care le-a efectuat reclamantul în cadrul procesului penal, puteau fi solicitate de acesta cu ocazia soluționării procesului penal, când s-a dispus achitarea acestuia.

Aceste cheltuieli nu pot forma obiectul despăgubirilor solicitate pentru repararea pagubei materiale conform prevederilor art. 504 Cod de procedură penală.

Reclamantul nu a solicitat aceste cheltuieli judiciare în cadrul procesului penal și nu le mai poate solicita în cadrul acțiunii în despăgubiri întemeiată pe art. 504 Cod de procedură penală.

Referitor la daunele solicitate pentru tergiversarea procesului penal, acestea nu pot fi imputate Statului R., deoarece nu s-a făcut dovada faptului că soluționarea procesului penal a fost întârziată în mod nejustificat.

Cauza penală în care a fost inculpat reclamantul a parcurs mai multe grade de jurisdicție, a fost strămutată de la o instanță la alta la cererea reclamantului și prin urmare, nu se poate susține că i-au fost încălcate drepturile procesuale penale și dreptul prevăzut de art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind soluționarea într-un termen rezonabil.

Cu privire la acordarea daunelor morale pentru prejudiciul de imagine suferit prin mediatizarea excesivă a cazului său, pentru discreditarea, marginalizarea și umilirea sa, reclamantul avea posibilitatea să cheme în judecată persoanele care au acționat în afara deontologiei de presă sau trusturile de presă care l-au prejudiciat.

S. R. nu poate fi tras la răspundere pentru articolele publicate în presă fără să fie implicat în vreun fel.

Reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului moral, în ce a constat el, în ce măsură familia sa a fost prejudiciată și care au fost consecințele pe plan social și profesional.

Sunt doar susținerile sale din acțiune, fără a avea vreun suport probator.

Conform art. 1169 Cod Civil, cel ce face o afirmație înaintea judecății trebuie să o dovedească.

Pentru considerentele mai sus reținute tribunalul a respins excepțiile invocate de pârât și a constatat că este nefondată acțiunea formulată de reclamantul C. A., și a respins-o.

Impotriva acestei sentinte a declarat recurs reclamantul, criticand-o ca nefiind legala.

P. decizia civilă nr.7959/10.07.2012, pronunțată de Curtea de Apel C., în dosarul nr._, a fost admis recursul declarat de reclamantul C. A., împotriva sentinței civile nr. 1263 din 13.10.2011, pronunțată de Tribunalul B. - Secția Civilă, în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți S. R. prin M. Finanțelor P. și S. R. prin M. Finanțelor P. prin DGFP.

A fost casată sentința și a fost trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul D..

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:

Consfințind principiul disponibilității in procesul civil, art. 129 alin. 6 C.Proc. Civ. prevede ca, in toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecații.

Aceasta înseamnă nu numai ca judecătorul nu poate soluționa un litigiu decât pe baza cererii părții interesate, ci si ca judecata se desfășoară numai in limitele sesizării. Asa fiind, in determinarea obiectului si limitelor sesizării, este necesara analizarea temeiului de drept indicat de partea interesata, astfel ca toate împrejurările de fapt ale cauzei sa fie stabilite de către instanța in deplina concordanta cu realitatea, iar acestora sa le corespunda norma legala incidenta.

P. cererea introductiva de instanța, reclamantul a solicitat obligarea paratului S. R. prin M. Finanțelor P. la plata sumei de 300.000 Euro din care 100.000 daune materiale si 200.000 daune morale.

Motivându-si in fapt cererea, sub aspectul daunelor morale solicitate, acesta a arătat ca in perioada exercitării urmăririi penale împotriva sa au fost comise o . abuzuri si ilegalități, cu consecința vătămării onoarei, creditului moral, poziției sociale si reputației.

Astfel, s-a invocat faptul ca cercetarea si începerea urmăririi penale au fost făcute cu încălcarea art. 27 lit. C) din C. Proc. P.., autorizarea interceptării și înregistrării convorbirilor, precum si a percheziției domiciliare s-a făcut in mod ilegal prin încălcarea normelor de competenta materiala, in mod ilegal a fost reținut pe data de 31.06.2006 si prezentat imediat instanței de judecat cu încălcarea dreptului de a face plângere împotriva reținerii, in mod ilegal a fost arestat preventiv pentru 29 zile, în mod ilegal a fost trimis in judecata.

De asemenea, reclamantul a invocat faptul ca atât viata de familie, cat si sănătatea, imaginea si sursele sale de venit au fost afectate prin lipsirea sa de libertate in mod ilegal si prin mediatizarea excesiva a cazului, inclusiv prin publicarea rechizitoriului, fiindu-i nesocotit dreptul la securitatea si protejarea datelor personale individuale.

In plus, reclamantul a invocat si încălcarea principiului prevăzut de art. 6 alin. 1 din CEDO, privind termenul rezonabil de judecare a cauzelor, având in vedere ca întreaga procedura judiciara a durat 5 ani.

Sub aspectul daunelor materiale, reclamantul a învederat faptul ca suma solicitata deriva din pierderea funcției de director executiv, cheltuielile făcute cu deplasarea la diverse instanțe, precum si sumele plătite Organizației pentru Apărarea Drepturilor Omului pentru acordarea asistentei juridice.

Întemeindu-si in drept cererea, reclamantul a invocat prevederile art. 504-506 C.Proc. pen., art. 43 alin. 3 din Constituția României, art. 5 par. 1 si art. 6 alin. 1 din CEDO.

Procedând la analiza cu prioritate a excepțiilor invocate, prima instanța a respins excepția autorității de lucru judecat, precum si excepția prescripției dreptului la acțiune, reținând, cu privire la aceasta din urma, ca, fata de temeiul invocat de reclamant si fata de împrejurarea ca nu se pretind daune morale pentru arestarea preventiva, nu se raportează la termenul prevăzut de art. 506 alin. 2 C.Proc. P..

Pe fondul cauzei, deși cercetarea nelegala si mediatizarea cazului au fost reținute ca motiv de solicitare a daunelor morale si materiale, s-a apreciat ca nu sunt îndeplinite condițiile art. 504 C.Proc. P.., nefiind in prezenta cazurilor limitativ prevăzute de acest text de lege, iar invocarea art. 43 alin. 3 din Constituție, art. 5 par. 1 si art. 6 alin. 1 din CEDO, in lipsa invocării disp. art. 998/999 C.Civ., nu suplinește norma de drept material si norma de procedura interna pe baza căreia se dispune repararea pagubei materiale sau a daunei morale.

Referindu-se totuși parțial la solicitările reclamantului, s-a apreciat ca acestea sunt nefondate, motivele fiind arătate in considerentele sentinței recurate.

Astfel, motivarea in fapt a hotararii priveste suma solicitata cu titlu de daune materiale, iar sub aspectul daunelor morale dezlegarea data de prima instanta privește încălcarea termenului rezonabil prev. de art. 6 alin. 1 din CEDO, precum si încălcarea dreptului la imagine.

Procedând in acest mod, instanța a soluționat cauza fără a intra in cercetarea fondului.

Astfel, chiar daca in cauza instanța a apreciat ca nu sunt incidente dispozițiile art. 504 C.Proc. P.., având în vedere ca in cererea de chemare in judecata a fost invocata si incidenta art. 5 si 6 din Convenția europeana a drepturilor omului, in raport de acest temei juridic, instanța era obligata sa stabilească daca prevederile Convenției sunt aplicabile raportului juridic dedus judecații, iar in caz afirmativ sa pună in discuție îndeplinirea condițiilor textului citat, cat si fundamentarea răspunderii pentru daunele materiale si morale solicitate.

Pe de altă parte, s-a constatat ca prima instanța a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale analizându-l doar parțial, respectiv sub aspectul prejudiciului de imagine suferit si al nerespectării termenului rezonabil.

Celelalte aspecte invocate de reclamant ca temei al acordării daunelor morale, respectiv pretinsele abuzuri si ilegalități săvârșite in timpul urmăririi penale nu au făcut obiect al cercetării instanței, aceasta nepronunțându-se motivat asupra lor, cum chiar recurentul arata.

Astfel fiind, constatându-se ca instanța de fond nu s-a pronunțat asupra temeiurilor de drept invocate in mod explicit si nici nu a analizat in totalitate cererea cu care a fost investita, in vederea judecării fondului pretențiilor formulate, conform art. 312 alin. 5 C.Proc. Civ., recursul reclamantului s-a admis cu consecința casării hotărârii și trimiterii cauzei spre rejudecare la Tribunalul D., urmând a se avea in vedere si celelalte critici aduse sentinței.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului D. sub nr._ .

La data de 24 septembrie 2012, reclamantul C. A. a formulat următoarele precizări:

1. Obiectul cauzei este solicitarea acordării de daune materiale si morale pentru eroare judiciară, produsa in dosarul penal cu nr._ în care a avut

calitate de inculpat.

In cazul reclamantului există fără dubii o eroare judiciara. Așa cum este definită în doctrina de specialitate, aceasta constă în :"eroarea ce are loc cu prilejul judecării unei cauze penale constând în greșita stabilirea faptelor ce a avut ca urmare pronunțarea unei hotărâri nedrepte". De altfel ICCJ-Secția Civila prin Decizia nr. 5567/29.06.2011 a stabilit că "orice restrângere adusa libertății persoanei in cadrul procedurilor judiciare urmate de recunoașterea nevinovăției sale are semnificația unei erori judiciare in înțelesul art. 504, al. 2 si 3 din CPPenala"

2. Temeiurile de drept și termenul legal de introducere a plângerii:

- art. 504-506 CPP,

- Constituția României - art. 52, al. 3 care stipulează în termini expreși că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare si ca despăgubirile ce pot fi acordate pentru astfel de prejudicii pot fi materiale si morale.

- Convenția Europeană a Drepturilor Omului - art. 5, paragraful 5, conform căreia orice persoana care este victima unei arestări contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații.

3. Plângerea ce face obiectul prezentului dosar a fost introdusa in termen, conform prevederilor art. 506, al. 2 CPP, respectiv in termen de 18 luni de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare, sens in care s-a pronunțat si ICCJ- secția Civila prin Decizia nr. 5567/29.06.2011 stabilind ca "acțiunea poate fi introdusa in termen de 18 luni de zile de la rămânerea definitiva a hotărârii de achitare potrivit art. 506 CPP".

4. Cu privire la ilegalitatea măsurii de arestare preventive dispusa începând cu 31.05.2006 a prezentat următoarele probe:

- Hotărârea judecătorească definitivă nr. 3717/09.06.2006 pronunțata de ICCJ cu privire la revocarea arestării sale, prin care s-a stabilit ca "hotărârea de arestare preventive este lovita de nulitate absoluta conform art. 197, al. 2 CPP" si "neverificându-și competența materială, instanța (C.A . G.) a hotărât o măsura nelegală";

- Sentința penala nr. 65/25.06.2010 a Curții de Apel Suceava prin care a fost achitat in dosarul penal_ ;

- Decizia Penala nr. 963/11.03.2011 a ICCJ prin care s-a respins recursul DIICOT, hotărârea de achitare rămânând definitivă in dosarul_ ;

4. Cu privire la daunele materiale solicitate în aceasta cauză.

Solicită ca despăgubiri restituirea salariilor lunare cu majorările si sporurile aferente calculate cu rata inflației începând cu data de 22.11.2006 (data suspendării din funcția publica ca urmare a arestării si trimiterii in judecata) si pana la data de 11.03.2011(data rămânerii definitive a sentinței penale de achitare).

Reclamantul face precizarea că la data arestării sale (31.05.2006), deținea funcția publică de Director Executiv Adjunct la Poliția Comunitară B., așa cum rezultă din carnetul de muncă depus la dosar în copie legalizată. Urmare a arestării și presiunii mediatice a fost determinat de conducerea instituției să solicite trecerea pe o funcție inferioară, respectiv funcția publică de șef birou intervenție.

La data de 22.11.2006, când ocupa funcția de șef birou intervenție, DIICOT G. dă publicității în ziarul local Obiectiv Vocea Brăilei rechizitoriul întocmit în dosarul_ prin care este trimis în judecată (a anexat la dosar acest articol de presă).

Conducerea Poliției Comunitare s-a sesizat despre acest aspect și prin Decizia nr. 746/22.11.2006 având anexat referatul de specialitate nr. 5791/22.11.2006 a dispus suspendarea din funcția publica, deținută conform legii nr. 188/1999, republicată, privind Statutul funcționarilor publici, art. 86, al. 2, care prevede ca "în cazul in care funcționarul public este trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni de natura celor prevăzute la art. 54, lit. H, persoana care are competența legală de numire in funcția publica va dispune suspendarea funcționarului public din funcția publica pe care o deține".

După suspendare, fiind trecut pe o funcție inferioara la numai câteva luni respectiv 07.05.2007, in timpul derulării procesului penal, conducerea Politiei Comunitare B. a dispus încetarea raporturilor sale de serviciu cu aceasta instituție fără acordul reclamantului cu încălcarea prevederilor art.96, al. 3 din Legea 188/1999-R unde se specifica că "pe perioada suspendării raporturile de serviciu ale funcționarului public nu pot înceta si nu pot fi modificate decât din inițiative sau cu acordul funcționarului public in cauza".

Temeiul de drept al solicitării sale este art. 86, al. 3 din Legea nr. 188/1999-R care prevede că - "dacă instanța judecătoreasca dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din funcția publica încetează, iar funcționarul public își va relua funcția publica deținuta anterior și îi vor fi achitate drepturile salariale aferente".

Sub acest aspect precizează că nu solicită reluarea funcției publice din care a fost suspendat, ci numai achitarea salariilor aferente așa cum sunt evidențiate in carnetul de munca.

Probe prezentate de reclamant pentru această solicitare: - Carnetul de munca ., nr._ vizat de ITM B. depus in copie legalizata la Tribunalul B.,

- Decizia nr. 746/22.11.2006 emisa de Conducerea Politiei Comunitare B. la care se afla anexat referatul de specialitate nr. 5791/22.11.2006 prin care a fost suspendat la data de 22.11.2006 din funcția publica de Sef Birou Intervenție la Politia Comunitare B., ca urmare a trimiterii in judecata conform legii nr. 188/1999-R, documente pe care le-a depus la Curtea de Apel C. anexate la concluziile scrise pentru termenul din 02.07.2012,

- Ziarul local Obiectiv Vocea Brăilei din 22.11.2006 in care pe prima pagina este prezentat rechizitoriul DIICOT G. sub titlul "Comisarul Sef C. a fost trimis in judecata pentru încălcarea Legii siguranței naționale" (a anexat acest ziar la plângerea depusa la Tribunalul B., si care se afla la dosar).

- Decizia ICCJ Secția Civila, nr. 3189/20.04.2005 care a stabilit ca "situația existenta la data arestării reclamantului si declanșării procesului penal se prezuma a subzista pana la proba contrarie. Ea nu poate fi pusa sub semnul eventualității si transpusa printr-o noua nedreptate făcuta victimei erorii judiciare".

B. Tot ca daune materiale solicită să se dispună restituirea sumei de_,50 lei actualizata cu rata inflației reprezentând cheltuieli de judecata privind apărarea juridică ce i-a fost necesară in acest dosar, suma pe care a achitat-o la Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului cu chitanțele nr._ si_ ambele din 06.06.2006, chitanțe pe care le-a depus anexate in original la concluziile scrise prezentate la Tribunalul B..

Temeiul de drept - art. 193, al. 6 CPP si art. 998 C Civil;

Probe prezentate pentru aceasta solicitare: - Chitanțele nr._ si_, ambele din 06.06.2006, însoțite de memoriul depus la instituția sus menționata si prezentate Tribunalului B. anexate la concluziile scrise existente la dosar,

- Memoriul depus de Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului la ICCJ cu ocazia judecării măsurii arestării preventive evidențiat in încheierea nr. 3717/09.06.2006 a ICG, precum si memoriul depus la Curtea de Apel Suceava, existente in dosarul penal_ .

5. Cu privire la daunele morale solicitate in plângere, apreciaza ca această solicitare este justificată pentru gravele prejudicii aduse lui si familiei sale având in vedere drepturile si libertățile fundamentale încălcate astfel:

P. arestarea nelegala dispusa i s-a încălcat dreptul la libertate si siguranța prevăzut de art. 23, al. 1 din Constituția României si art. 5, paragraful 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, provocându-i suferințe psihice semnificative, trebuind să suporte nu doar restrângerea severa a libertății de mișcare, ci si tensiunea si disconfortul continuu pe care situația de persoana încarcerată le presupun.

P. arestare nelegala i-a fost atinsa buna reputație, percepția publica privitoare la persoana sa s-a modificat in mod total nefavorabil. Suferința psihica produsa de lipsirea de libertate a ajuns sa fie amplificata de conștientizarea faptului ca imaginea publica si reputația sa au suferit, poziția sociala, credibilitatea personala, raportat la informarea permanenta a publicului ca a săvârșit infracțiuni grave la adresa siguranței Statului R..

Traumele suferite in timpul detenției au avut urmări grave asupra stării sale de sănătate înregistrând in acest fel anumite boli pentru toata viata (a anexat la dosar scrisoarea medicala nr. 5033/2007).

Reclamantului i s-a încălcat grav dreptul la respectarea vieții private si de familie prevăzute de art. 26-27-28 din Constituția României si art. 8 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului (care prevede ca "orice persoana are dreptul la respectarea vieții sale private si de familie a domiciliului său si a corespondentei" ), constând in aceea ca:

Anchetatorii au dat publicității în massmedia informații mincinoase denigratoare precum ca a fost arestat pentru ca a furat documente secrete, i-au publicat in nenumărate rânduri fotografia inclusiv după gratii, i-au publicat datele de stare civila contrar legii nr. 677/2001 privind prelucrarea datelor cu caracter personal. Pe perioada procesului au apărut peste 50 articole de presa in ziarele locale si centrale despre acest caz cu informații furnizate de anchetatori.

A prezentat ca probe anexate la plângere o parte din aceste articole de presa edificatoare in acest sens cu declarațiile procurorului tocmai sub acest aspect S. R. trebuie să răspundă pentru prejudiciile de imagine ce i-au fost aduse de slujitorii săi, așa cum de altfel cere si art. 1373 Cod Civil.

Jurisprudența in acest domeniu:

-CEDO Hotărârea din 24.09.2009- cauza T. contra României in care s-a stabilit încălcarea prevederilor art. 8 din convenție statuând ca "noțiunea de viata privată include elemente care fac trimitere la dreptul la imaginea unei persoane si cu publicarea unei fotografii ce tin de viata privata",

-CEDO cauza VON HANNOVER contra Germaniei nr._.

Curtea de Apel G. a autorizat ilegal interceptarea si înregistrarea convorbirilor sale telefonice conform autorizației nr. 01 din 10.02.2006 si totodată a autorizat ilegal efectuarea percheziției domiciliare conform autorizației nr. 1 din 03.03.2006. Astfel de activități ilegale s-au făcut cu încălcarea art. 91 ,al. 3 din CPP si respectiv art. 100, al. 3 din CPP care prevede ca autorizarea unor astfel de activități se fac de către instanța competentă sa judece fondul cauzei.

Or, in cazul său raportat la încheierea nr. 3717/09.06.2006 pronunțata de ICCJ care a stabilit ca Instanța Curții de Apel G. nu avea competenta materiala să dispună arestarea sa, nefiind prima instantă de fond, rezulta cu certitudine ca si celelalte activități procedurale dispuse până la 31.05.2006 s-au efectuat tot cu încălcarea normelor privind competenta materială.

A prezentat ca probe cele doua autorizații emise de CA G. si despre care se face vorbire si in rechizitoriu.

I s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 21, a. 3 din Constituția României si art. 6 din Convenția Europeana, in sensul ca acest proces a durat 5 ani de zile existând astfel o depășire peste limita a "termenului rezonabil", cu repercusiuni financiare si morale asupra sa si a familiei sale.

Jurisprudența CEDO. P. hotărârea din 03.03.1998 in cauza REINHARDT si SUMANE KAID contra Franței, "Curtea Europeana reamintește ca termenul rezonabil incepe să curgă de la data când persoana este acuzată. Curtea constata ca reclamantul a suferit repercursiuni importante asupra situației sale începând de la data la care parchetul a dispus prin rezoluția procurorului începerea urmăririi penale împotriva sa". In concluzie Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reținut in mod constant ca in cazurile de violare a drepturilor prevăzute in convenție sunt întemeiate cererile de acordare a unor despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral si fizic suferit.

6. Cu privire la solicitarea instanței către Tribunalul B. de a trimite dosarul nr._ apreciază că nu se mai poate lua in discuție hotărârea pronunțata in acest dosar întrucât Tribunalul B. prin sentința civila nr. 1263/13.10.2011 (dosar_ ) a stabilit ca nu se poate retine in cauza autoritate de lucru judecat deoarece nu există identitate de obiect, aspect reținut și de Curtea de Apel G. și de Curtea de Apel C. care nu au luat in discuție infirmarea acestuia

Pârâta Direcția Generala a Finanțelor P. a Județului D., pentru S. R. prin M. Finanțelor P., a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea acțiunii formulate de către reclamantul C. A. împotriva Statului R., pentru următoarele motive:

In fapt, prin acțiunea formulată inițial la Tribunalul B., reclamantul C. A. a chemat în judecată S. R. prin M. Finanțelor P. pentru a fi obligat la plata sumei de 300 000 euro din care 100 000 euro daune materiale constând in pagubele financiare pe care le-a suferit ca urmare a pierderii funcției de director executiv adjunct la Poliția Comunitară B. si cheltuielile efectuate cu deplasarea la instanțele de judecata cu ocazia proceselor penale, suma de 200 000 euro, reprezentând daune morale pentru gravele prejudicii aduse reclamantului si familiei sale prin lezarea sănătății, demnității, onoarei si reputației.

In drept, și-a întemeiat cererea pe prevederile art. 504-506 C proc pen, art. 43 alin 3 din Constituția României, art. 5 paragraful 1 si art. 6 alin 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

In susținerea acțiunii, petentul a arătat ca in perioada august 1993-aprilie 2005 a lucrat ca ofițer activ la IPJ B., iar in perioada iulie 1996-aprilie 2005 a îndeplinit funcția de prim adjunct al Șefului IPJ B., după care s-a pensionat la data de 30.04.2005.

La data de 31.05.2006, acesta a fost reținut de către DIICOT- Serviciul Teritorial G., fiind acuzat de săvârșirea infracțiunii de transmitere de informații secrete in afara cadrului legal, fapta prevăzuta de art. 19 alin 1 teza a IV din Legea nr. 51/1991, privind siguranța naționala.

Împotriva sa au fost emise mandate de arestare pentru 29 de zile de către Curtea de Apel G. si a fost pus in libertate la data de 09.06.2006, prin Decizia ICCJ.

Petentul consideră că, în perioada urmăririi penale s-ar fi făcut împotriva sa abuzuri și ilegalități și anume: cercetarea și începerea urmăririi penale s-a făcut de DIICOT G., cu încălcarea art. 27 lit. c) Cpp, pentru o presupusa faptă comisă în ianuarie 2006, când era pensionar, așa cum s-a stabilit prin încheierea nr. 3717/09.06.2012 pronunțata de ICCJ.

P. încălcarea normelor de competența materială s-ar fi autorizat interceptarea si înregistrarea convorbirilor telefonice, încălcându-se prevederile art. 91/1 alin.3, respectiv art. 100/1 alin 3 C proc penală.

S-a mai susținut ca, în mod nelegal a fost trimis in judecată și că, acțiunile

de cercetare abuziva și arestare nelegala au avut grave consecințe asupra sa si a familiei

aducând atingere onoarei, creditului moral, poziției sociale si reputației.

De asemenea, lipsirea sa de libertate in mod nelegal, mediatizarea excesivă a fenomenului i-au afectat viața de familie, imaginea si sursele de venit, iar din cauza detenției a fost izolat de societate si a putut obține un loc de munca, iar cel pe care l-a deținut, l-a pierdut la data arestării sale.

Pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția puterii de lucru judecat in raport de Sentința Tribunalului B. 289/30.04.2008, excepția prescripției dreptului la acțiune si a solicitat respingerea acțiunii pe fond, ca neîntemeiată și nedovedită. P. sentința civilă nr. 1263/13.10.2011, Tribunalul B. a respins excepțiile invocate de pârât și a respins și acțiunea reclamantului ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul, criticând-o ca fiind nelegală arătând ca instanța nu a cercetat toate temeiurile de drept invocate de acesta pentru acordarea despăgubirilor morale iar în privința despăgubirilor materiale, soluția de respingere este nelegala întrucât daunele materiale solicitate sunt o consecința directă a arestării.

In faza de recurs, cauza a fost strămutată la cererea reclamantului recurent de la Curtea de Apel G. la Curtea de Apel C..

Această instanța, prin Decizia Civilă nr. 7959/10.07.2012, a admis recursul declarat de reclamant, a casat cauza și a trimis-o spre rejudecare la Tribunalul D.., reținând că instanța a soluționat cererea reclamantului fără a intra în cercetarea fondului.

Analizand cauza prin prisma precizarilor si motivelor invocate la data de 03.10.2012, a dispozitiilor legale incidente si a probelor administrate, tribunalul a pronunțat sentința nr. 150/2013, în care a reținut că:

La solicitarea instantei, la data de 03.10.2012, reclamantul C. A. a precizat actiunea, in sensul ca a mentionat ca solicita daune materiale si morale pentru eroarea judiciara produsa in dosarul penal nr._, in temeiul art. 504-506 C.pr.pen, art. 52 alin. 3 din Constitutia Romaniei si art. 5 paragraful 5 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului. În ceea ce priveste daunele materiale, reclamantul a aratat ca acestea constau in salariile lunare cu majorarile si sporurile aferente calculate cu rata inflatiei incepand cu data de 22.11.2006 cand a fost suspendat din functia publica in urma arestarii si pana la data de 11.03.2011 cand a ramas definitiva sentinta penala de achitare, temeiul de drept fiind art. 86 alin. 3 din Legea nr. 188/1999 – R și restituirea sumei de_,50 lei, actualizata cu rata inflatiei, reprezentand cheltuielile de judecata privind apararea juridica ce i-a fost necesara in proces, suma pe care a achitat-o la Organizatia pentru Apararea Drepturilor Omului si pe care o solicita in temeiul art. 193 alin. 6 C.pr.pen. si art. 998 C.civ.

Referitor la daunele morale, a aratat ca prin arestarea nelegala i s-a incalcat dreptul la libertate si la siguranta prev. de art. 23 alin. 1 din Constitutia Romaniei si art. 5 paragraful 1 din CEDO, i-a fost atinsa buna reputatie, traumele suferite in timpul detentiei au avut urmari grave asupra starii sale de sanatate, i s-a încălcat grav dreptul la respectarea vieții private si de familie prevăzute de art. 26, 27 si 28 din Constitutia Romaniei si art. 8 din CEDO si i s-a incalcat dreptul la un proces echitabil prevazut de art, 21 alin. 3 din Constitutia Romaniei si art. 6 din CEDO in sensul ca acest proces a durat 5 ani, depasindu-se astfel termenul rezonabil.

Reclamantul a chemat deci in judecata S. R. pentru ca prin hotararea ce se va pronunta, acesta sa fie obligat la acordarea de despagubiri materiale si morale, la originea prejudiciului pe care el sustine ca l-a incercat, aflandu-se lipsirea de libertate cu titlu preventiv, in perioada 31.05.2006 – 09.06.2006.

Prezentand succint situatia de fapt, arata ca prin incheierea pronuntata la data de 31.05.2006 in dosarul nr._, Curtea de Apel G. a admis propunerea Parchetului de pe langa ÎCCJ – DIICOT – Serviciul Teritorial G. si a dispus arestarea preventiva a inculpatului C. A. (reclamantul din cauza de fata) pentru o perioada de 29 de zile, incepand cu data de 31.05.2006, retinandu-se ca exista indicii temeinice in sensul ca inculpatul a comis infractiunea de transmitere de informatii cu caracter secret prev. de art. 19 alin. 1 teza 4 din Legea nr. 51/1991 privind Siguranta N. a Romaniei, respectiv ca in urma unei intelegeri anterioare cu invinuitul G. C. – comisar de politie in cadrul IPJ Braila, la sfarsitul lunii ianuarie 2006, a inmanat martorului V. N. un numar de trei rapoarte de recrutare informatori – documente cu caracter secret – in scopul publicarii acestora in ziarul "Obiectiv – Vocea Brailei".

ÎCCJ, prin încheierea nr. 3717/09.06.2006, a admis recursul declarat de către inculpatul C. A. impotriva incheierii de arestare preventiva, a dispus punerea de indata in libertate a acestuia daca nu este arestat in alta cauza si a dispus, de asemenea, trimiterea propunerii de arestare preventiva la Tribunalul Braila, spre competenta solutionare.

Instanta de recurs a apreciat ca prima instanta a incalcat normele procedurale privind competenta materiala, hotararea pronuntata fiind lovita de nulitate absoluta, conform art. 197 alin. 2 C.pr.pen.

Investita cu solutionarea propunerii de arestare preventiva, instanta Tribunalului Braila, prin incheierea din 24.10.2006, a constatat ca aceasta a ramas fara obiect, motiv pentru care a respins-o.

Pentru a se pronunta astfel, judecatorul a avut in vedere adresa depusa la dosar de M. Public chiar la termenul din 24.10.2006, prin care a invederat ca propunerea de arestare preventiva nu mai este oportuna, ca urmare a intervalului mare de timp care s-a scurs de la data formularii ei.

In cele din urma, inculpatul C. A. a fost trimis in judecata prin rechizitoriul nr. 6/D/P/2006 din data de 10.11.2006 pentru savarsirea infractiunii de transmitere de informatii cu caracter secret in afara cadrului legal prev. de art. 19 alin. 1 din Legea nr. 51/1991, prin sentinta penala nr. 65/25.06.2010 pronunțată de Curtea de Apel Suceava in dosarul nr._, definitiva prin decizia din 11.03.2011 a ÎCCJ, hotarandu-se achitarea sa, in temeiul art. 10 lit. d C.pr.pen.

In esenta, instanta penala a retinut ca elementul material al laturii obiective a infractiunii, respectiv transmiterea unor inscrisuri (trei copii xerox ale unor pretinse rapoarte de recrutare informatori intocmite de C. C.) de catre inculpatul C. A. ziaristului V. D. N. este indeplinit in speta, insa respectivele documente poarta mentiunea "secret de serviciu", fiind scoase de sub incidenta art. 19 din Legea nr. 51/1991.

Asa cum s-a arata mai sus, reclamantul a invocat prevederile art. 52 alin. 3 din Constitutia Romaniei, 504 – 506 C.pr.pen. si art. 5 paragraful 5 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, reglementari legale care au urmatorul continut:

Art. 52 alin. 3 din Constitutia Romaniei stabileste ca "S. răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență."

Potrivit art. 504 C.pr.pen, "(1)Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. (2) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. (3) Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j). (4) Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei."

Art. 506 din acelasi cod, prevede ca "(1) Acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptățită, potrivit art. 504, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreținerea sa. (2) Acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului, prevăzute în art. 504. (3) Pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin M. Finanțelor P.. (4) Acțiunea este scutită de taxa judiciară de timbru.(5) Hotărârea este supusă numai recursului."

În sfarsit, art. 5 paragraful 5 din Conventie, stabileste ca "Orice persoana care este victima unei arestari sau a unei detineri in conditii contrare dispozitiilor acestui articol are dreptul la reparatii."

Este necesar a arata ca instituind dreptul la libertate si la siguranta, Conventia, prin art. 5, stabileste situatiile de exceptie in care o persoana poate sa fie lipsita de libertatea sa, toate aceste situatii fiind subsumate imperativului ca masura detentiei sa fie legala.

In acelasi sens este si trebuie interpretata si legea interna.

Avand in vedere texte legale precitate, se ajunge la concluzia ca reclamantul era in drept sa solicite in instanta acordarea de despagubiri ca urmare a arestarii preventive ce s-a dispus in ceea ce il priveste la data de 31.05.2006, in termen de 18 luni de la data de 09.06.2006, cand incheierea judecatorului fondului a fost casata si s-a dispus punerea de indata in libertate a inculpatului, daca nu este arestat in alta cauza, incheierea nr. 3717/09.06.2006 a ÎCCJ putand fi asimilata hotărârii instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate la care se refera art. 504 alin. 3 C.pr.pen.

Nu a intrat in analiza legalitatii masurii arestarii preventive dispuse fata de reclamant la data de 31.05.2006, insa a aratat ca in interpretarea instantei, art. 506 C.pr.pen. are in vedere doua ipoteze de lucru, atunci cand arata ca actiunea pentru repararea pagubei poate fi pornita in termen de 18 luni: o ipoteza in care masura preventiva nu a fost revocata pentru nelegalitate in cursul procesului (indiferent daca a avut o durata egala sau mai mica decat cea a procesului) dar in fond, s-a dispus achitarea inculpatului, caz in care termenul curge de la data ramanerii definitive a hotararii de achitare și o ipoteza in care masura preventiva a fost revocata pentru nelegalitate in cursul procesului printr-o hotarare (categorie in care, potrivit teoriei dreptului, intra si incheierile prin care se dau anumite dezlegari cauzei) a instantei (sau prin ordonanta procurorului), caz in care solutia data fondului nu prezinta importanta pentru angajarea raspunderii civile a statului. In aceasta a doua ipoteza prezentata, arestarea nelegala deschide persoanei lipsite de libertate vocatia la despagubiri, chiar si in cazul in care cu privire la aceasta, se pronunta o solutie de condamnare pe fondul cauzei.

Fundamentul raspunderii statului este diferit in cele doua ipoteze, astfel ca nu se poate aduce niciun argument pertinent pentru sustinerea potrivit careia, desi dreptul la actiunea in despagubire nu se afla in raport de dependenta de solutia data fondului cauzei (arestarea preventiva fiind revocata printr-un act jurisdictional penal anterior hotararii prin care procesul a luat sfarsit), actiunea sa fie totusi conditionata de pronuntarea hotararii definitive in fond.

Pentru a combate rationamentul contrar, reamintim că o cauza juridica a cererii in despagubire o poate constitui si ordonanta procurorului de scoatere de sub urmarire penala sau de incetare a urmaririi penale (art. 504 alin. 3), caz in care este evident ca nu mai poate fi vorba despre o hotarare judecatoreasca de achitare.

De asemenea, reclamantul însuși a interpretat in acelasi fel legea, intrucat el a promovat o cerere cvasiidentica celei pendinte la data de 21.11.2007, deci cu mult inainte de a fi fost data o solutie definitiva pe fondul cauzei.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a decis ca art. 5 paragraful 5 este respectat atunci cand normele interne permit celui in cauza sa ceara o reparatie urmare a unei privari de libertate care a fost dispusa in conditii contrare dispozitiilor paragrafului 1, 2. 3 si 4, legislatia interna a statului roman continand reglementari exprese din acest punct de vedere.

Dar chiar si in situatia in care nu ar exista reglementare interna si s-ar aplica direct Conventia de catre autoritatile judiciare nationale, solutionarea cererii se impune a fi circumscrisa tot regulii promovarii actiunii civile personale patrimoniale . timp precis determinat si previzibil (in lipsa de alta reglementare, in termenul general de prescriptie de 3 ani), care este aplicabil in considerarea, intre altele, a funcției de consolidare a raporturilor juridice, de inlaturare a incertitudinii si de asigurare a stabilitatii acestora, pe care o indeplineste institutia prescriptiei extinctive.

Si . in altul, termenul nu poate incepe sa curga de la data ramanerii definitive a hotararii prin care s-a dispus achitarea inculpatului, respectiv de la data de 11.03.2011, așa cum reclamantul a susținut, ci de la data incheierii prin care s-a revocat masura preventiva pentru lipsa de competenta materiala a judecatorului care a dispus-o, deci de la data de 09.06.2006, caz in care, actiunea putea fi introdusa cel mai tarziu la data de 09.06.2009.

Este necesar a se arata ca data la care reclamantul a investit instanta cu actiunea de fata este data de 16.05.2011, iar nu data de 21.11.2007 cand la Tribunalul Braila s-a inregistrat dosarul nr._, acea actiune promovata tot de catre reclamantul C. A. fiind solutionata prin sentinta civila nr. 289/30.04.2008 ramasă definitivă si irevocabilă.

Dar conform precizarii de actiune de la data de 03.10.2012, reclamantul si-a motivat cererea de acordare a despagubirilor morale si sub aspectul incalcarii dreptului la respectarea vietii private si de familie (prevazute de art. 26, 27 si 28 din Constitutia Romaniei si art. 8 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului), dat fiind ca anchetatorii au dat publicitatii in mass media informatii mincinoase si denigratoare in sensul ca ar fi furat documente secrete, i-au publicat fotografia inclusiv in ipostaza in care se afla dupa gratii, au aparut peste 50 de articole in presa despre caz, i-au publicat datele de stare civila contrar Legii nr. 677/2001, Curtea de Apel Galati a autorizat ilegal interceptarea si inregistrarea convorbirilor sale telefonice si a autorizat ilegal efectuarea perchezitiei domiciliare incalcandu-se art. 91¹ alin. 3 din C.pr.pen si respectiv art. 100 alin. 3 din acelasi cod.

Dincolo de faptul ca reclamantul nu a facut dovada ca la originea articolelor de presa au stat actiunile de informare si de furnizare date ale organelor judiciare ca sa justifice promovarea actiunii in contradictoriu cu statul, iar nu in contradictoriu cu trustul de presa culpabil, toate cauzele invocate de catre el ca generatoare de prejudicii morale s-au consumat cu mai mult de trei ani înainte de promovarea actiunii.

Si in acest caz, adresarea cu actiune in justitie pentru despagubiri nu este conditionata de pronuntarea unei solutii pe fondul cauzei, faptul generator de prejudicii deschizand dreptul la despagubire din chiar momentul in care prejudiciul s-a produs, câtă vreme dreptul la imagine, la respectarea vietii private si de familie apartine oricarei persoane, indiferent de situatia juridica in care se afla la un moment dat, iar protectia unui atare drept nu este in relatie cu afirmarea oficiala de catre autoritati, a inocentei persoanei din punct de vedere al legii penale.

Or, reclamantul a facut referire la articole de presa si publicatii din perioada 01.06.2006–21.11.2006 aflate la dosarul nr._ al Tribunalului Braila la fila nr. 28 – 37 si in dosarul nr._ al aceleiasi instante la filele nr. 50 – 59, care, in cazul in care i-au adus un prejudiciu moral, ar fi trebuit sa actioneze in termenul de prescriptie de 3 ani.

In aceiasi termeni trebuie pusa problema și in ceea ce priveste solicitarea daunelor morale pentru perchezitia considerata nelegala si autorizarea si inregistrarea convorbirilor telefonice de catre o instanta necompetenta material, acte de procedura care au o data anterioara arestării preventive, astfel ca cel tarziu de la pronuntarea incheierii din data de 09.06.2006 prin care s-a recunoscut necompetenta materiala a judecatorului ce a luat masura arestarii preventive, reclamantului i s-a deschis calea actiunii in despagubire.

F. de considerentele expuse, instanta urmeaza sa respinga cererea privind acordarea despagubirilor morale ca fiind prescrisa, cu exceptia daunelor morale solicitate pentru incalcarea dreptului la un proces echitabil, intemeiate pe dispozitiile art. 6 din CEDO si art. 21 alin. 3 din Constitutia Romaniei.

Referitor la acest temei al actiunii, instanta retine ca reclamantul este nemultumit de faptul ca procesul penal a durat o perioada de timp de 5 ani, fapt ce a avut repercusiuni financiare si morale asupra sa si a familiei sale.

Ambele texte de lege pe care reclamantul le invoca, instituie principiul solutionarii cauzei într-un termen rezonabil, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil.

Dar, avand in vedere faptul că rezonabilitatea duratei procedurilor judiciare nu poate fi apreciată in abstracto, mecanic, ci trebuie realizată în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale concrete, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a trasat pe tărâmul art. 6 par. 1 din Convenție o . linii directoare, indicând astfel criteriile ce trebuie avute în vedere în aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurilor.

În acest sens, Curtea arată că este necesar ca analiza termenului de desfășurare a procedurilor judiciare să se facă prin raportare la criteriile consacrate de jurisprudența sa, respectiv complexitatea cauzei în fapt și în drept, în funcție de durata procedurii, natura pretențiilor, dificultatea dezbaterilor, încărcarea rolului instanței, exercitarea căilor de atac, comportamentul părților din proces precum și comportamentul autorităților statale competente, în special a autorităților judecătorești etc., astfel încât până la soluționarea finală a cererii aceasta să nu ajungă lipsită de interes.

Stabilind faptul că statul este responsabil pentru activitatea ansamblului serviciilor sale, nu numai pentru cea a organelor judiciare, instanța europeană subliniază faptul că numai întârzierile imputabile autorităților judiciare competente pot conduce la o eventuală constatare a depășirii unui termen rezonabil în care trebuie să fie soluționată orice cauză, permițând astfel să se conchidă că nu a fost respectată cerința prevăzută de art. 6 par. 1 din Convenție. Aprecierea trebuie însă să ia în calcul „justul echilibru” ce trebuie menținut între exigența celerității procedurilor judecătorești și principiul general al unei bune administrări a justiției, în egală măsură consacrat de art. 6.

Concret, procesul penal a debutat la data de 07.03.2006, prin Rezolutia Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie – DIICOT – Serviciul -Teritorial Galati cand s-a inceput urmarirea penala impotriva invinuitului C. A. pentru savarsirea infractiunii prevazute de art. 169 alin. 1 – 3 C.pen. privitoare la divulgarea secretului care pericliteaza siguranta statului, iar prin Ordonanta din 05.05.2006, s-a dispus schimbarea incadrarii juridice din infractiunea sus-mentionata, in infractiunea prevazuta de art. 19 alin. 1 teza 4 din legea nr. 51/1991 privind siguranta nationala a Romaniei.

P. Ordonanta din 31.05.2006, P. a dispus punerea in miscare a actiunii penale impotriva inculpatului, formuland si propunere de arestare preventiva a acestuia.

La data de 10.11.2006, prin Rechizitoriul nr. 6/D/P/2006, s-a dispus trimiterea in judecata a inculpatului C. A., o prima solutie fiind pronuntata de catre prima instanta (Curtea de Apel Suceava, in dosarul nr._ ) la data de 25.06.2010. Dar instanta sesizata prin rechizitoriu nu a fost Curtea de Apel Suceava, ci Curtea de Apel Galati competenta teritorial, cauza ajungand in cele din urma pe rolul Curtii de Apel Suceava prin solutionarea favorabila a cererii de stramutare formulate de catre inculpat.

Inalta Curte de Casatie si Justitie s-a pronuntat in acest sens prin incheierea nr. 1861/03.04.2007 data in dosarul nr. 509/l/2007, iar cauza s-a inregistrat pe rolul Curtii de Apel Suceava la data de 02.05.2007.

Incepand cu aceasta data si pana la pronuntarea primei solutii la 25.06.2010, au fost administrate ample probatorii pe parcursul mai multor termene, datele de desfasurare a sedintelor de judecata fiind situate la intervale de timp scurte, de aproximativ trei saptamani.

Pe rolul Inaltei Curti de Casatie si Justitie, recursul declarat impotriva sentintei Curtii de Apel Suceava a presupus trei termene de judecata, respectiv 02.12.2010, 17.02.2011 si 11.03.2011 (rezulta din extrasul ecriss aflat la dosar), in conditiile in care data inregistrarii recursului a fost 22.10.2010.

Apreciază ca durata procedurilor in fata organelor judiciare nu a fost una excesiva, pe de o parte complexitatea cauzei determinata de natura si gravitatea infractiunii cercetate si de calitatea persoanelor a presupus un probatoriu amplu si mai dificil de administrat si ca urmare a distantei intre locul comiterii faptei si cel al situarii instantei (in acest sens, este de remarcat ca, de exemplu, cei 23 de martori a trebuit sa se deplaseze de la Galati la Suceava pentru a fi audiati nemijlocit), iar pe de alta parte, încărcătura instantelor, mai ales a instantelor de grad superior, este îndeobște cunoscuta ca fiind foarte mare la nivelul intregii tari.

Cu toate acestea, se observa din extrasul aplicatiei ecris ca nu au existat perioade de inactivitate a instantelor (cu exceptia perioadei de aproximativ 6 luni in care s-a solutionat cererea de stramutare formulata de catre inculpat), termenele acordate fiind scurte.

Pentru considerentele expuse, Tribunalul a apreciat ca reclamantului nu i s-a incalcat dreptul la un proces echitabil din perspectiva termenului rezonabil in care s-a desfasurat procesul sau penal, astfel ca cererea pentru despagubiri morale formulata in prezenta cauza nu este intemeiata.

Pe langa daunele morale, reclamantul a solicitat prin prezenta si daune materiale si anume restituirea salariilor lunare cu majorarile si sporurile aferente calculate cu rata inflatiei incepand cu data de 22.11.2006 si pana la data de 11.03.2011, temeiul de drept fiind art. 86 alin. 3 din Legea nr. 188/1999, precum si restituirea sumei de_,50 lei actualizata cu rata inflatiei reprezentand cheltuielile de judecata ce au constat in apararea calificata de care a beneficiat in cursul procesului, suma de bani fiind achitata la Organizatia pentru Apararea Drepturilor Omului dupa cum rezulta din chitantele depuse la dosar. Temeiul de drept al acestei solicitari, este art. 193 alin. 6 C.pr.pen si art. 998 C.civ.

In ceea ce priveste restituirea salariilor lunare, relevante sunt urmatoarele prevederi legale: Art.86 din Legea nr. 188/1999:

”(1) Raspunderea functionarului public pentru infractiunile savarsite in timpul serviciului sau in legatura cu atributiile functiei publice pe care o ocupa se angajeaza potrivit legii penale. (2) In cazul in care functionarul public este trimis in judecata pentru savarsirea unei infractiuni de natura celor prevazute la art. 54 lit. h), persoana care are competenta legala de numire in functia publica va dispune suspendarea functionarului public din functia publica pe care o detine. (3) Daca instanta judecatoreasca dispune achitarea sau incetarea procesului penal, suspendarea din functia publica inceteaza, iar functionarul public respectiv isi va relua activitatea in functia publica detinuta anterior si ii vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare. (4) In situatia in care nu sunt intrunite conditiile pentru angajarea raspunderii penale, iar fapta functionarului public poate fi considerata abatere disciplinara, va fi sesizata comisia de disciplina competenta. (5) De la momentul inceperii urmaririi penale, in situatia in care functionarul public poate influenta cercetarea, persoana care are competenta numirii in functia publica are obligatia sa dispuna mutarea temporara a functionarului public in cadrul altui compartiment sau altei structuri fara personalitate juridica a autoritatii ori institutiei publice.”

Art. 94 din Legea nr. 188/1999: „Raportul de serviciu se suspenda de drept atunci cand functionarul public se afla in una dintre urmatoarele situatii:

f)este arestat preventiv; m) in cazul in care s-a dispus trimiterea in judecata pentru savarsirea unei infractiuni de natura celor prevazute la art. 54 lit. h);

n) pe perioada cercetarii administrative, in situatia in care functionarul public care a savarsit o abatere disciplinara poate influenta cercetarea administrativa, la propunerea motivata a comisiei de disciplina; o) in alte cazuri expres prevazute de lege.

(2) In termen de 15 zile calendaristice inainte de data incetarii motivului de suspendare de drept, dar nu mai tarziu de data luarii la cunostinta de motivul incetarii suspendarii de drept, functionarul public este obligat sa informeze in scris persoana care are competenta legala de numire in functia publica despre acest fapt. Neinformarea persoanei care are competenta legala de numire in functia publica atrage incetarea de drept a raportului de serviciu al functionarului public, cu exceptia cazurilor prevazute la alin. (1) lit. f), h), i), k) si l). (3) Persoana care are competenta legala de numire in functia publica are obligatia sa asigure, in termen de 5 zile de la expirarea termenului prevazut la alin. (2), conditiile necesare reluarii activitatii de catre functionarul public.” Art. 96 din Legea nr. 188/1999: ”(1) Reluarea activitatii se dispune prin act administrativ al persoanei care are competenta legala de numire in functia publica.

(2) Actul administrativ prin care se constata, respectiv se aproba suspendarea raportului de serviciu, precum si cel prin care se dispune reluarea activitatii de catre functionarul public se comunica Agentiei Nationale a Functionarilor Publici, in termen de 10 zile lucratoare de la data emiterii. (3) Pe perioada suspendarii raportului de serviciu autoritatile si institutiile publice au obligatia sa rezerve postul aferent functiei publice. Ocuparea acestuia se face, pe o perioada determinata, in conditiile legii. Pe perioada suspendarii, raporturile de serviciu ale functionarilor publici nu pot inceta si nu pot fi modificate decat din initiativa sau cu acordul functionarului public in cauza. (4) Perioada suspendarii raporturilor de serviciu in conditiile art. 94 alin. (1) lit. c) si art. 95 alin. (1) lit. c) se considera vechime in functia publica.” Art.109: „Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al functionarului public sunt de competenta instantelor de contencios administrativ, cu exceptia situatiilor pentru care este stabilita expres prin lege competenta altor instante.”

Art.117: „Dispozitiile prezentei legi se completeaza cu prevederile legislatiei muncii, precum si cu reglementarile de drept comun civile, administrative sau penale, dupa caz, in masura in care nu contravin legislatiei specifice functiei publice.” Asadar, reclamantul era obligat ca la data luarii la cunostinta despre motivul incetarii suspendarii de drept a raporturilor sale de serviciu, respectiv la data la care a cunoscut ca solutia de achitare a ramas definitiva, sa aduca acest fapt la cunostinta persoanei care are competenta legala de numire in functia publica respectiva, pentru emiterea actului administrativ de reluare a activitatii. Neprocedand astfel, reclamantul a determinat incidenta art. 94 alin. 2 teza finala, care se refera la incetarea de drept a raporturilor sale de serviciu. In orice caz, raportul juridic de drept procesual civil pentru recuperarea sumelor de bani reprezentand diferentele salariale pe perioada solutionarii actiunii penale, perioada in care raporturile de serviciu au fost suspendate, este de conceput numai intre reclamant si entitatea in care acesta a fost incadrat, cu respectarea conditiilor legale. Reclamantul nu a dovedit ca a chemat in judecata unitatea de politie in care si-a desfasurat activitatea pentru despagubiri, iar cererea sa a fost nesolutionata din motive care i-ar putea fi imputabile statului. In ceea ce priveste cheltuielile judiciare ocazionate de procesul penal, codul de procedura penala contine reglementari ample in Tilul V capitolul IV, insa acestea nu acopera decât prin art. 193 alin. 6 C.pr.pen. situatia in care se dispune achitarea inculpatului, iar in cauza nu exista o parte vatamata sau o parte civila in sarcina careia sa poata fi pusa obligatia de plata. Asadar, cheltuielile judiciare suportate de catre inculpat pana la data de 11.03.2011 (data achitarii sale definitive), pot fi puse in sarcina statului. Dar un asemenea fapt este de conceput numai in ceea ce priveste cheltuielile normale pe care le presupune procesul, si care pot consta in onorariu de avocat, onorariu de expert, alte cheltuieli pentru administrarea probatoriului, cheltuieli ocazionate de transportul la sediul organului judiciar, in concluzie, cheltuieli necesare sustinerii intereselor procesuale ale inculpatului. Nu intra in aceasta categorie cheltuielile avansate la Organizatia pentru Apararea Drepturilor Omului si nu poate fi obligat statul la suportarea unor asemenea cheltuieli voluptuarii. In orice caz, statul nu poate raspunde penrtru fapta proprie, ci eventual, pentru fapta prepusilor sai savarsita in functiile incredintate, astfel ca temeiul art. 998 C.civ. nu poate constitui argument pentru admisibilitatea cererii in despagubire. F. de cele expuse, instanta a respins ca neintemeiate, cererile avand ca obiect obligarea statului la plata despagubirilor materiale. Exceptia autoritatii de lucru judecat a fost respinsa intrucat, asa cum s-a aratat mai sus, intre prezenta actiune, asa cum a fost precizata si actiunea solutionata prin sentinta civila nr. 289/30.04.2008 ramasă definitivă si irevocabilă, pronuntata in dosarul nr._ al Tribunalului Braila, nu se regaseste tripla identitate de parti, obiect si cauza.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs reclamantul C. A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivare a arătat că în mod nelegal instanța s-a transformat in «interpret » al legii ce reglementează obiectul acțiunii respectiv art. 504-506 CP Penala, luând in calcul "doua ipoteze de lucru" si o aplica pe cea contrara drepturilor omului. Astfel instanța respinge acțiunea privind solicitarea daunelor morale pe motiv de prescriptie a dreptului la acțiune motivând ca avea dreptul sa introduc acțiunea in termen de 18 luni de la data de 09.06.2006 cand a fost pus in libertate prin incheierea nr. 3717/09.06.2006 a ICCJ, asimiland-o cu «hotărârea instanței de revocare a măsurii preventive restrictive de libertate la care se refera art 504 CP Penala», neluând in calcul data rămânerii definitive a hotărârii de achitare respectiv 11.03.2011. Totodată instanța apreciază ca « reclamantul insusi a interpretat in aceiași fel legea promovand o acțiune cvasiidentica la Tribunalul B. in dosarul nr._ ce a fost soluționat prin sentința civila nr. 289/30.04.2008 de respingere a acțiunii rămasa definitiva si irevocabila. In fapt si in drept situația reala privind promovarea acțiunii probata prin inscrisuri este următoarea: La data de 31.05.2006, a fost reținut si arestat preventiv pentru 29 zile de către DIICOT G., iar la data de 09.06.2006, urmare recursului declarat a fost pus in libertate de către ICCJ prin incheierea nr. 3717 din 09.06.2006. Instanța suprema a reținut in motivare ca « măsura arestării a fost ilegala fiind lovita de nulitate absoluta ».

In mod ilegal instanța considera ca termenul de 18 luni de introducere a acțiunii curge de la data de 09.06.2006 intrucat desi a fost pus in libertate a fost totuși trimis in judecata iar daca ar fi fost condamnat, automat nu ar mai fi fost indreptatit sa fie despăgubit pentru arestare ilegala. Conform art. 160 al.4 din CP Penala, instanța de Judecata pe tot parcursul procesului penal putea dispune arestarea din nou a inculpatului daca apăreau probe noi astfel ca temeiul legal este tot hotărârea de achitare de la care curge termenul de 18 luni. Contrar principiului privind asigurarea unei practici judiciare unitare, Tribunalul D. apreciază ca « incheierea 3717/09.06.2006 a ICCJ poate fi asimilata hotărârii de revocare a măsurii preventive restrictive de libertate la care se refera art. 504 al. 3 CPP » tocmai pentru a interpreta prescripția dreptului la acțiune, iar Tribunalul B. in dosarul 3712/ 113/2007 despre care se face vorbire in sentința atacata, pentru a-i respinge acțiunea introdusa de 18 luni la acea data, a hotărât ca « incheierea 3717 a ICCJ de punere in libertate nu poate fi asimilata cu o hotărâre de revocare a măsurii privative de libertate ».

Deci, fiecare Instanța interpretează in deplina cunoștința de cauza tocmai pentru a-i respinge acțiunea printr-o incalcare fragranta a drepturilor omului. Consideră ca sentința civila nr. 150/2013 pronunțata in acest dosar este nelegala, iar acțiunea promovata îndeplinește condițiile legale pentru a fi admisa asa cum prevede art. 504-506 CPP, jurisprudenta interna si internaționala, astfel:

1. in dosarul penal nr._ in care a fost reținut si arestat, in urma judecării cauzei, Curtea de Apel Suceava a pronunțat sentința penala nr. 65 din 25.06.2010 prin care a fost achitat, sentința ce a rămas definitiva prin decizia nr. 963 din 11.03.2011 a ICCJ. Conform prevederilor art. 506 al. 2 CPP, a promovat aceasta acțiunea pentru despăgubiri in termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare respectiv 16.05.2011.

Solicită ca instanța de recurs sa respecte principiul practicii judiciare unitare întrucât ICCJ, ca instanța suprema in toate cazurile admise in domeniul despăgubirilor pentru lipsire ilegala de libertate a stabilit ca termenul de promovare a acțiunii este de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare răspunzând astfel la toate criticele formulate in diferite cauza de acest gen de către reprezentanții Parchetului sau al Statului R. astfel:

- prin Decizia ICCJ Secția Civila nr. 5567/29.06.2011 in care reclamantul DS a introdus acțiune in anul 2009 la Tribunalul Iasi pentru măsura restrictiva de a părăsi tara in perioada 20.04._05, ICCJ a dispus că « nu pot fi admise criticele parchetului de pe langa CA Iasi referitoare la stingerea dreptului la acțiune prin implinirea termenului de prescripție prevăzut de art 506 al.2 CPP. Termenul de 18 luni prevăzut de textul de lege menționat de la rămânerea definitiva a hotărârii de achitare, in speța 20.09.2008 a fost respectat de reclamant care a formulat cerere de chemare in judecata la data de 22.06.2009,

- prin Decizia ICCJ Secția Civila nr. 457 din 27.01.2012 se hotărăște in admiterea acțiunii ca «tocmai soluția de achitare este ipoteza premisa a normei ce reglementează acordarea de despăgubiri pentru erori judiciare, respectiv daca reclamantul nu ar fi fost achitat nu ar fi indeplinit condițiile prevăzut de art 504-505 CPP pentru a promova acțiunea in pretenții »,

- Decizia ICCJ Secția Civila nr. 983 din 03.12.2009. Reclamantul MT a introdus acțiune la Tribunalul A. la data de 12.02.2007 pentru arestare nelegala de 30 zile in perioada 24.06._02. Instanța suprema răspunzând criticilor statului roman cu privire la tardivitate a hotărât ca "cererea de chemare in judecata nu a fost introdusa tardiv asa cum susține statul roman, cererea de chemare in judecata fiind intemeiata pe dispozițiile art. 504-507 CPP. Potrivit art. 8 din Decretul 167/1958, prescripția dreptului la acțiune in repararea pagubei pricinuita prin fapta ilicita incepe sa curgă de la data cand păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască atat paguba cat si pe cel care răspunde de ea, iar potrivit art 506 al. 2 CPP acțiunea poate fi introdusa in termen de 18 luni de la data rămânerii definitive dupa caz a hotărârilor instanței de judecata sau a ordonanței procurorului. Cum ICCJ a pronunțat hotărârea in recurs la data de (achitare) iar acțiunea a fost promovata la acțiunea nu este tardiva. »

In contextul celor expuse mai sus intemeiate pe prevederi legale si jurisprudenta a instanței supreme cere sa se constate ca instanța de fond in mod nelegal a respins si celelalte solicitări de acordare a despăgubirilor morale pentru incalcarea dreptului la respectarea vieții private si de familie in sensul ca:

- a dovedit prin articole de presa depuse la dosar ca procurorul de caz a difuzat informații mincinoase si denigratoare prin încălcarea prezumției de nevinovăție. Dovada ca instanța nu a analizat aceste articole este tocmai motivarea de respingere a acestui capăt de cerere precum ca « reclamantul nu a făcut dovada ca la originea articolelor de presa au stat acțiunile de informare si de furnizare date de organele judiciare ». Invocarea instanței precum ca « adresarea cu acțiuni in justiție in asemenea cazuri nu este condiționata de pronunțarea unei soluții pe fondul cauzei » este ilegala întrucât nici o instanța nu i-ar fi dat dreptate pana nu prezenta o hotărâre de achitare mai ales in condițiile in care in articole de presa se preciza «conform procurorului de caz... « sau rechizitoriul publicat in presa de procurorul de caz, articole de presa pe care le-a depus la dosar.

- Aceeași motivație pe care o apreciază nelegala a expus-o instanța si cu privire la solicitarea de despăgubiri morale pentru interceptări telefonice si percheziții domiciliare autorizate de o instanța necompetenta material, așa cum de altfel a stabilit ICCJ prin hotărârea nr. 3717 din 09.06.2006., proba clara si concludenta in susținerea cererii.

2. cu privire la respingerea cererii privind incalcarea dreptului la un proces echitabil precum ca nu este intemeiata apreciez ca este nelegala din următoarele motive:

In condițiile in care s-a pronunțat in acest dosar o hotărâre definitiva de achitare, instanța apreciază ca « durata procedurilor nu a fost una excesiva pe de o parte complexitatea cauzei determinata de natura si gravitatea faptei ». Oare unde este gravitatea faptei daca in dosar s-a pronunțat hotărâre de achitare?

Greutatea deplasării celor 23 de martori de la G. la Suceava este motivata greșit de instanța, intrucat toti sunt cu domiciliu stabil, aproape toti sunt lucratori de politie, ceea ce rezulta ca in doar câteva luni ar fi fost rezolvata situația audierilor.

Motivarea strămutării cauzei invocata de instanța ca un motiv de prelungire nu poate fi luata in calcul in defavoarea sa, pentru ca s-a dovedit de către ICCJ ca i s-au incalcat drepturile in acest proces, ca exista pericolul influențării actului de justiție motivat de faptul ca reclamantul in acest dosar C. C. era căsătorit cu C. C. procuror la DIICOT G. instituție care a dispus masuri ilegale impotriva sa.

Existenta celor trei termene de judecata la recursul declarat la ICCJ invocate de instanța nu-i sunt imputabile, ci chiar DIICOT care a primit aceste termene pentru a-si rezolva incompetenta intrucat au declarat o cale greșita de atac.

F. de cele expuse consideră ca in cauza i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil in sensul ca acest proces a durat cinci ani de zile, existând astfel o depășire peste limită a termenului «rezonabil», cu repercursiuni financiare si morale asupra sa si familiei sale.

Invocă in admiterea recursului pe latura acordării despăgubirilor morale si Decizia ICCJ Secția Civila nr. 8801 din 28.10.2009 care a admis o acțiune similara statuând ca perioada de 6 ani a procedurii penale si mediatizarea accentuata a avut repercursiuni negative asupra vieții private a reclamantului pe plan profesional si social ceea ce a adus si la o incalcare a art. 8 din Convenția Europeana.

Dreptul la libertate si siguranța este garantat de art. 5 din Convenție, iar dreptul la despăgubiri in situația lipsirii nelegale de libertate este garantat de art. 5 paragraful 5 din Convenție care condiționează acordarea de despăgubiri doar de existenta unei arestări nelegale.

Totodată, prin Decizia 457/27.01.2012, ICCJ Secția Civila a hotărât in admiterea acțiunii ca "prejudiciul moral cauzat printr-o arestare nelegala nu trebuie dovedit intrucat prin măsura respectiva se incalca unul din cele mai importante atribute ale personalității umane, dreptul la libertate ca drept inalienabil al fiintei umane si ca valoare primordiala . iar suma acordata de instanța cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit trebuie sa fie o reparație pentru atingerea adusa onoarei, sanatatii si reputației sale prin declanșarea procedurii penale in cadrul căreia s-au dispus masuri restrictive si in final achitarea persoanei».

3. Cu privire la respingerea cererii privind acordarea drepturilor salariale lunare pierdute ca urmare suspendării din funcția publica pentru trimitere in judecata precum si a cheltuielilor de judecata hotărârea instanței este nelegala din următoarele motive:

A dovedit cu inscrisuri legale ca la data arestării preventive indeplinea funcția de director executiv adjunct la Politia Comunitara B., unde datorita mediatizarii excesive a cazului și-a dat demisia si a fost trecut pe un post de funcție publica de conducere respectiv sef birou intervenții. La data de 22.11.2006 ca urmare a trimiterii in judecata si prin publicarea rechizitorului in presa de către procurorul de caz (a anexat la dosar ziarul respectiv) a fost suspendat din funcția de sef birou intervenții de către conducerea unității conform prevederilor legii 188/1999 R care prevede procedura suspendării funcționarilor publici in cazul trimiterii in judecata. In acest sens a depus la dosar Decizia conducerii Politiei Comunitare nr. 746/22.11.2006 si referatul de specialitate nr. 5791 in baza cărora a fost suspendat din funcția publica de conducere sef birou. A chemat in judecata S. R. pentru recuperarea salariilor pierdute incepand cu 22.11.2006 (data suspendării din funcție) si pana la data de 11.03.2011 (data rămânerii definitive a hotărârii de achitare), intrucat le-a pierdut ca urmare a trimiterii in judecata, cererea fiind întemeiata pe dispozițiile art. 504-506 CPP.

De altfel art. 505 al. 4 din CPP prevede ca « reparația in toate cazurile este suportată de stat prin M. Finanțelor». Aprecierea instanței in respingere precum ca «recuperarea diferentelor salariale pe perioada soluționării acțiunii penale, perioada in care raporturile de serviciu au fost suspendate este de conceput numai intre reclamant si entitatea in care acesta fost incadrat, iar reclamantul nu a dovedit ca a chemat in judecata unitatea de politie in care si-a desfășurat activitatea pentru despăgubiri » este total ilegala, in contradicție cu prevederile art. 505 al.4 CPP. Trimiterile instanței la prevederile legii 188/1999 R precum ca nu s-a prezentat dupa achitare pentru reluarea activității este inaplicabila in acest caz intrucat prin cererea de chemare in judecata a specificat in mod expres ca nu solicită reincadrarea in funcția publica avuta si pierduta prin suspendare, dar chiar si asa Legea 188/1999 R nu are nici o prevedere in care sa menționeze ca unitatea care a dispus suspendarea ca urmare a masurilor dispuse de organele judiciare este obligata in caz de achitare sa achite drepturile salariale solicitate ca despăgubiri si nici daca dupa achitare dacă nu te prezinți pentru reluarea activității nu ai avea dreptul sa primești diferentele bănești pierdute ca urmare a suspendării din funcție.

Mai mult decât atat, instanța prin incheierea de setinta din 25.03.2013 numește pe expetul contabil M. M. sa efectueze o expertiza contabila necesara cauzei (pentru care a achitat 700 RON), prin care sa stabilească salariile lunare cu sporuri si majorări pe care le-a pierdut pe parcursul procesului, ca urmare a suspendării din funcție in perioada 22.11._11, precum si actualizarea cheltuielilor de judecata. Expertul a depus raportul de expertiza contabila prin care a calculat si a stabilit suma corecta de_ RON reprezentând salarii de care a fost lipsit in perioada 22.06._11. La obiectiunile paratului Statului R. prin MPP si ale reprezentanților Ministerului Public, expertul isi menține in scris rezultatul expertizei ca fiind corect, iar instanța respinge obiectiunile si accepta rezultatul expertizei. De neconceput si ilegal este ca in pronunțarea sentinței de respingere, instanța nu face nici un fel de trimitere la rezultatul acestei expertize pe care a dispus-o, a achitat-o, iar expertul a calculat corect suma.

4. Referitor la respingerea cererii privind acordarea cheltuielilor ocazionate de procesul penal apreciază ca instanța in mod nelegal nu a aprobat aceste cheltuieli motivând ca "cheltuielile normale pot consta in onorariu avocat, onorariu expert, alte cheltuieli privind administrarea probatoriului... In concluzie cheltuieli necesare susținerii intereselor procesuale ale inculpatului." si nu intra in aceasta categorie cheltuielile avansate la

Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Instanța nu a luat in calcul prevederile art. 189 CPP care prevede ca cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedura, administrarea probelor, consemnarea mijloacelor materiale de proba si orice alte cheltuieli ocazionate de desfășurarea procesului penal se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de parti.

De altfel, desi instanța invedereaza in conceptul de cheltuieli si «cheltuielile necesare susținerii intereselor procesuale ale inculpatului», dar le respinge, consideră ca plata efectuata pe baza de chitanțe la Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului a existat, a dovedit-o si i-a fost necesara in susținerea intereselor procesuale ce a constat in consultarea si ajutorul primit de la juriștii acestei organizații pentru susținerea intereselor procesuale. Dealtfel consultanta si sprijinul pe care l-a primit s-a materializat si este dovedit prin memoriul depus la dosar cu ocazia judecării recursului impotriva măsurii de arestare unde chiar in hotărârea 3717 din 09.06.2006, ICCJ menționează ca «s-a prezentat si Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului prin consilier juridic T. I.», la Curtea de Apel Suceava a depus memoriu in apărare existent la dosar iar nenumăratele precizii scrise depuse la fiecare termen de judecata au avut la baza si consultările cu aceasta organizație. In concluzie exista o legătura de cauzalitate clara intre măsura arestării ilegale urmata de trimiterea sa in judecata si prejudiciul complex moral si material care i-a fost creat acesta fiind o consecința directa a masurilor abuzive la care a fost supus.

Invocă necesitatea unei practici judecătorești unitare, intucat practica neunitara este sancționată de CEDO. Neaplicarea acestui principiu încalcă prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, existând discriminare in sensul art. 14 atunci cand persoane aflate in situații identice sau compatibile sunt tratate preferențial unele fata de altele, fara a exista o justificare obiectiva si rezonabila de proportionalitate intre mijloacele folosite si scopul urmărit.

F. de cele expuse in conformitate cu prevederile art. 312 al. 1, 2 din Cod proc. civila solicită admiterea recursului, modificarea in tot a sentinței civile nr. 150/2013 din 30.09.2013 pronunțata de Tribunalul D. in dosarul_, in sensul admiterii cererii si a precizărilor depuse la instanța in 03.10.2012.

Examinând recursul prin prisma criticilor aduse și a dispozițiilor legale incidente, Curtea constată următoarele:

Temeiul de drept al acțiunii pendinte este dat de disp. Art. 504 C.Proc. pen. și art. 998 c. civ., fiind completat pe aspecte procesuale de disp. Art. 505-506 cpp, iar prevederile constituționale sau cele din tratatele de drept internațional consfințesc anumite principii de drept care trebuie să fie reflectate în disp. Art. 504 C.Proc. pen.

Potrivit disp. Art. 504 cpp, sunt cazuri care dau dreptul la repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal:

„(1) Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

(2) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

(3) Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).

(4) Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.”

Astfel cum s-a decis în contenciosul constituțional prin decizia nr.45/1998, principiul responsabilității statului față de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare săvârșite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori, fiind inadmisibil ca anumite erori judiciare, neimputabile victimei, să fie suportate de aceasta.

După pronunțarea acestei decizii, s-a produs modificarea textului art.504 din Codul de procedură penală, care în prezent are forma mai sus citată.

Curtea europeană a Drepturilor Omului a decis că art. 5 parag. 5 este respectat atunci când normele interne permit celui în cauză să ceară o reparație ca urmare a unei privări de libertate, care a fost luată în condiții contrare parag. 1, 2, 3 și 4.

Dar, a adăugat această instanță – cauza Benham c/Marii Britanii, cauza X c/Elveția – această împrejurare nu interzice statelor să supună acordarea unei indemnizații condiției dovedirii prejudiciului rezultat dintr-o potențială încălcare a drepturilor garantate de Convenție.

Deci, art. 5 parag. 5 din Convenția europeană garantează numai dreptul de a obține o reparație de la autoritățile statale, dar nu specifică prin el însuși celelalte condiții care ar conduce la o constatare a caracterului nelegal o măsură a arestării sau deținerii.

Greșeala primei instanțe nu este aceea că s-ar fi transformat in «interpret » al legii ce reglementează obiectul acțiunii respectiv art. 504-506 CP Penala, de vreme ce acesta este rolul unei instanțe de judecată, de a aplica și interpreta norma legală, în raport de situația de fapt care rezultă din probatoriul administrat în dosar.

De asemenea, nu este incorect a asimila încheierea nr. 3717/09.06.2006 a ICCJ, cu o hotărâre a instanței de revocare a măsurii preventive restrictive de libertate la care se refera art. 504 CP Penala.

Greșeala primei instanțe este că nu a luat in calcul data rămânerii definitive a hotărârii de achitare, în calculul termenului de prescripție a dreptului la cerere având ca obiect acordarea de daune morale, ca urmare a constatării arestării nelegale.

Astfel, în dosarul nr._ aflat pe rolul Tribunalului B., soluționat prin sentința civila nr. 289/30.04.2008 s-a constatat că nu se pot solicita daune morale ca urmare a revocării arestării, întrucât revocarea a avut la bază considerente procedurale, iar nu o soluție ce ține de fondul cauzei, adică de constatare a nevinovăției reclamantului.

Ori, prin pronunțarea unei hotărâri de achitare, practic se deduce din interpretarea disp. art. 504-506 CP Penala că se prezumă caracterul nelegal al măsurii arestării preventive luate în cursul unui proces penal, care este finalizat printr-o soluție de achitare.

În aceste condiții, pe de o parte, nu era împlinit termenul de prescripție al unei astfel de acțiuni, iar pe de altă parte, reclamantul este îndreptățit la a primi daune morale, pentru că a suportat 10 zile de arestare pe parcursul unui proces penal, care a încetat printr-o soluție de achitare, adică de constatare a nevinovăției inculpatului.

Potrivit dispozițiilor art. 504 alin. (2) C.proc.pen., persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori i s-a restrâns libertatea în mod nelegal are dreptul la repararea pagubei.

Articolul 505 din C.proc.pen. reglementează felul și întinderea reparației, stipulând că ea constă în plata unei sume de bani sau, după caz, în constituirea unei rente viagere, respectiv în încredințarea unui institut de asistență socială și medicală, și este, în toate cazurile, suportată de stat, prin M. Finanțelor P.. La stabilirea întinderii reparației se va ține seama de durata privării sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate.

Din perspectiva textelor de lege evocate mai sus, indiscutabil reclamantul are dreptul la repararea pagubei suferite printr-o privare nelegală de libertate.

Cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, cuantumul daunelor morale stabilindu-se așadar de către instanța de judecată prin apreciere, în funcție de consecințele negative produse asupra celui în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, efectul produs asupra situației sociale, familiale și profesionale. Desigur, toate aceste criterii trebuie subordonate unei aprecieri rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs.

În cauză, în aplicarea acestor criterii, în raport cu argumentele și indiciile produse de reclamant și din care rezultă că arestarea sa nelegală s-a întins pe o perioadă restrânsă de timp de numai 10 zile, iar intensitatea cu care a fost percepută la nivel psihic privarea de libertate nu a generat afecțiuni grave care ar putea fi constatate printr-un act medical, act care să fie de natură a reda o astfel de legătură de cauzalitate.

Astfel, se apreciază că un cuantum total al daunelor morale de 4000 lei – 400 lei pe zi de arestare - este de natură să compenseze prejudiciul moral, în acord și cu jurisprudența instanței supreme sau a Curții europene în materie.

Acestea sunt considerentele pentru care recursul va fi admis, iar sentința va fi casată în parte, în ceea ce privește soluționarea capătului de cerere având ca obiect acordarea de daune morale, ca urmare a constatării arestării nelegale, pe excepția prescripției dreptului la acțiune și, în rejudecare:

Va fi respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune.

Va fi admisă în parte acțiunea formulată de recurentul-reclamant C. A., în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R., reprezentat prin M. Finanțelor P..

Va fi obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 4000 lei, cu titlu de daune morale, ca urmare a constatării arestării nelegale.

În pronunțarea unei astfel de soluții, instanța a făcut aplicarea cazului de casare prevăzut de disp. pct. 5 al art. 304 cpc, coroborat cu disp. art. 312 alin. 5 cpc și art. 312 alin. 6 ind. 1 cpc, și anume dacă intervine o nouă casare în aceeași cauză, Curtea va rejudeca în fond cauza, chiar și la termenul când a avut loc admiterea recursului.

Curtea va menține sentința cu privire la soluționarea celorlalte capete de cerere, considerând că celelalte motive de recurs nu sunt întemeiate, pentru considerentele ce urmează:

Recurentul apreciază că a dovedit prin articole de presa depuse la dosar ca procurorul de caz a difuzat informații mincinoase si denigratoare prin încălcarea prezumției de nevinovăție, dar aceste aprecieri nu sunt urmate de demonstrarea caracterului denigrator sau calomnios al respectivelor afirmații, pentru a se putea înlătura motivarea primei instanțe.

Pe de altă parte, invocarea instanței precum ca « adresarea cu acțiuni in justiție in asemenea cazuri nu este condiționata de pronunțarea unei soluții pe fondul cauzei » este corectă, în măsura în care respectarea prezumției de nevinovăție nu este condiționată de pronunțarea unei hotărâri de achitare.

Simpla depunere la dosar a unor articole de presa nu este suficientă, în condițiile în care revine reclamantului sarcina de a demonstra în ce măsură responsabilitatea articolului de presă revine fie celui care l-a scris, fie sursei de la care provine informația, după cum caracterul calomnios al unei afirmații trebuie ilustrat prin redarea în concret a informației potențial ofensatoare, pentru a se putea justifica și eventualul prejudiciu provocat.

O acuzație formulată la modul general, de genul afirmațiile procurorului de caz astfel cum au fost citate de presă au fost calomnioase și dovada este efectuată prin articolele de presă depuse la dosar nu este suficientă în a reda pe de o parte caracterul ilicit al faptelor imputate, iar pe de altă parte prejudiciul produs.

Cu privire la solicitarea de despăgubiri morale pentru interceptări telefonice si percheziții domiciliare autorizate de o instanța necompetentă material, se reține că singura sancțiune prevăzută de lege în acest sens este excluderea din ansamblul probator a probelor obținute în mod nelegal.

Pe de altă parte nu s-a demonstrat nici caracterul eventual prejudiciabil al administrării unor astfel de probe, în condițiile în care pronunțarea unei hotărâri de achitare, precum și acordarea de daune pentru arestarea nelegală reprezintă modalități de reparație suficiente pentru a fi înlăturate consecințele potențial dăunătoare al administrării unor astfel de mijloace de probă.

Cu privire la respingerea cererii privind încălcarea dreptului la un proces echitabil se apreciază că durata procedurilor nu a fost una excesivă, iar complexitatea cauzei a fost determinata de natura si gravitatea faptei de care a fost acuzat reclamantul, gravitate care trebuie raportată nu la hotărârea finală de achitare, ci la posibilitatea constatării ca reală a unei asemenea fapte care se referea la afectarea siguranței naționale.

Totodată, există o reală și incontestabilă dificultate în deplasarea și audierea unui număr de 23 de martori, în condițiile în care procesul s-a desfășurat într-o altă localitate decât cea de domiciliu a acestora, indiferent de profesia pe care o aveau martorii, irelevantă de altfel în desfășurarea unui proces penal.

Potrivit disp. art. 60 cpp, Înalta Curtea dispune, fără arătarea motivelor, admiterea sau respingerea cererii de strămutare, așa încât nu se pot cunoaște care ar fi motivele reale pentru care s-a strămutat judecarea dosarului penal.

Ceea ce este cert că este că prin formularea de către reclamant a unei cereri de strămutare – motivată pe o potențială influențare a procurorului de caz, iar nu a instanței de judecată - și ulterior prin admiterea unei astfel de cereri, procesul a fost întârziat, fără ca organele de anchetă să aibă vreo culpă în această privință.

Existența celor trei termene de judecata la recursul declarat la Inalta Curte nu reprezintă de asemenea o întârziere suficient de nejustificată sau nerezonabilă pentru a conduce la constatarea unui caracter excesiv al duratei procedurilor.

Exemplul oferit din jurisprudență, prin care s-a admis o acțiune similara s-a statuat asupra unei perioade mai mari decât cea din speță, și anume de 6 ani și în orice caz depinde de specificul fiecărei cauze.

Soluția de respingere a cererii privind acordarea drepturilor salariale lunare pierdute ca urmare suspendării din funcția publica pentru trimitere in judecata, precum si a cheltuielilor de judecata este corectă din următoarele motive:

Astfel, reclamantul a chemat in judecata S. R. pentru recuperarea salariilor pe care le-ar fi putut obține începând cu data de 22.11.2006 (data suspendării din funcție) si pana la data de 11.03.2011 (data rămânerii definitive a hotărârii de achitare), întrucât susține că aceste drepturi le-ar fi pierdut ca urmare a trimiterii in judecata, cererea fiind întemeiata pe dispozițiile art. 504-506 CPP.

Ori, aprecierea instanței in respingerea acestei cereri, precum că recuperarea diferentelor salariale pe perioada soluționării acțiunii penale, perioada in care raporturile de serviciu au fost suspendate este de conceput numai intre reclamant si entitatea in care acesta fost încadrat, iar reclamantul nu a dovedit ca a chemat in judecata unitatea de politie in care si-a desfășurat activitatea pentru despăgubiri, este legala.

Potrivit disp. Art. 117 ale legii nr. 188/1999, “Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile legislației muncii, precum și cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice.”

Ori, în aceste condiții devin aplicabile disp. alin. (2) al Art. 52 c. muncii: “În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c), dacă se constată nevinovăția celui în cauză, salariatul își reia activitatea anterioară și i se plătește, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul și celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului.”

P. urmare, reclamantul era dator să inițieze în primul rand o acțiune împotriva angajatorului în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale și numai în subsidiar, dacă solicitarea sa ar fi fost respinsă din motive obiective, s-ar fi putut îndrepta împotriva statului.

În ceea ce privește raportul de expertiză, acesta cuprinde numai o evaluare a întinderii drepturilor salariale, iar expertul nu poate face aprecieri decât asupra situației de fapt, nu asupra dispozițiilor legale pe care s-ar putea întemeia îndreptățirea reclamantului la primirea unei despăgubiri.

Referitor la respingerea cererii privind acordarea cheltuielilor ocazionate de procesul penal, instanța in mod corect a apreciat că aceste cheltuieli reprezentate de un onorariu plătit unei organizații pentru apărarea drepturilor omului are un caracter voluptoriu.

Atâta timp cât reclamantul nu a dovedit că a fost reprezentat de către un avocat – fie el membru sau nemembru al unei organizații pentru apărarea drepturilor omului -, acesta nu poate solicita contravaloarea unei sume plătite unei organizații, care nu a demonstrat că are abilitarea legală de a acorda asistență juridică într-un proces penal.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în hotărârea Nolkenbockhoff v. Germania (hotărârea din 25 August 1987, paragraf 36), după ce a constatat aplicabilitatea în cauză a laturii penale a art. 6, că nicio prevedere din Convenție nu poate fi interpretată în sensul că acuzatul are dreptul la restituirea cheltuielilor efectuate în caz de abandonare a acțiunii îndreptate împotriva lui. În cauza Lutz v. Germania (hotărârea din 25 August 1987, paragraf 63), a precizat că refuzul de a obliga statul să suporte cheltuielile făcute de reclamant nu reprezintă o pedeapsă și nicio măsură echivalentă unei pedepse.

Curtea a făcut distincția necesară între aceasta situație și aceea din hotărârea Minelli v. Elveția, în care, deși procedurile împotriva reclamantului au fost oprite datorită intervenirii prescripției, acesta a fost obligat să suporte cheltuielile de judecată efectuate de stat și de partea adversă. Aceasta a reprezentat o adevărată constatare a vinovatei reclamantului, în lipsa unei condamnări definitive. Or, în cauza Lutz, statuând în echitate, instanțele nu i-au aplicat reclamantului nicio sancțiune, ci au refuzat sa oblige comunitatea să îi restituie cheltuielile, deoarece art. 6 alin. 2 din Convenție nu obligă statele sa îl indemnizeze pe acuzat în ipoteza încetării urmăririi.

Cu referire la hotărârile judecătorești invocate de recurent în dovedirea situației că practica instanței este în sensul acordării anumitor drepturi, este de precizat că practica judiciară nu este izvor de drept, cu excepția unei decizii pronunțate în soluționarea unui recurs în interesul legii, ceea ce nu este cazul în speță.

Nu există astfel o încălcare a dispozițiilor art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care se referă la interdicția oricărei discriminări cu privire la exercitarea vreunuia din drepturile fundamentale reglementate prin convenții ori protocoale adiționale, pentru că nu orice diferență de tratament constituie o discriminare.

Pentru considerentele învederate, în temeiul art. 312 al. 1 Cod procedură civilă, va fi admis recursul.

Va casa în parte sentința, în ceea ce privește soluționarea capătului de cerere având ca obiect acordarea de daune morale, ca urmare a constatării arestării nelegale, pe excepția prescripției dreptului la acțiune și, în rejudecare:

Va respinge excepția prescripției dreptului la acțiune.

Va admite în parte acțiunea formulată de recurentul-reclamant C. A., în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R., reprezentat prin M. Finanțelor P..

Va obliga pârâtul la plata către reclamant a sumei de 4000 lei, cu titlu de daune morale, ca urmare a constatării arestării nelegale.

Va menține sentința cu privire la soluționarea celorlalte capete de cerere.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant C. A. împotriva sentinței civile nr. 150/30.09.2013, pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R., prin M. Finanțelor P. – Direcția Generală Regională a Finanțelor P. C., având ca obiect reparare prejudiciu erori judiciare.

Casează în parte sentința, în ceea ce privește soluționarea capătului de cerere având ca obiect acordarea de daune morale, ca urmare a constatării arestării nelegale, pe excepția prescripției dreptului la acțiune și, în rejudecare:

Respinge excepția prescripției dreptului la acțiune.

Admite în parte acțiunea formulată de recurentul-reclamant C. A., în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R., reprezentat prin M. Finanțelor P..

Obligă pârâtul la plata către reclamant a sumei de 4000 lei, cu titlu de daune morale, ca urmare a constatării arestării nelegale.

Menține sentința cu privire la soluționarea celorlalte capete de cerere.

Decizie irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 14 Martie 2014.

Președinte: Judecător: Judecător:

S. A. C. M. M. I. M.

-aflat în concediu medical,

semnează Președintele instanței -

Grefier:

A. Golașu

Red. AC/ 2 ex.

Tehnored. AG. 20 Martie 2014

Jud. fond: L. C. C.

← Rectificare carte funciară. Decizia nr. 471/2014. Curtea de...		Obligaţie de a face. Decizia nr. 267/2014. Curtea de Apel CRAIOVA →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Conflict de competenţă. Sentința nr. 50/2013. Curtea de Apel CRAIOVA Validare poprire. Decizia nr. 9326/2013. Curtea de Apel CRAIOVA Strămutare. Sentința nr. 64/2013. Curtea de Apel CRAIOVA Rectificare carte funciară. Decizia nr. 471/2014. Curtea de Apel CRAIOVA Obligaţie de a face. Decizia nr. 267/2014. Curtea de Apel CRAIOVA Conflict de competenţă. Hotărâre din 19-03-2014, Curtea de Apel CRAIOVA Legea 10/2001. Decizia nr. 330/2014. Curtea de Apel CRAIOVA