Validare poprire. Decizia nr. 4650/2012. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4650/2012 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 04-04-2012 în dosarul nr. 4650/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 4650/2012
Ședința publică de la 04 Aprilie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE - Judecător M. P. P.
- Judecător M. M.
- Judecător N. D.
- Grefier V. R.
x.x.x
Pe rol, judecarea recursului declarat de debitorul S. C. Județean de Urgență C. împotriva deciziei civile nr. 520 din 18 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata creditoare I. M. precum și intimatul terț poprit D.G.F.P. D. în numele T. C., având ca obiect validare poprire.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care a învederat că recursul a fost declarat și motivat în termenul prevăzut de lege precum și faptul că prin conținutul cererii de recurs, recurentul debitor a solicitat judecarea cauzei în conformitate cu dispozițiile prevăzut de art. 242 Cod Pr.Civilă, după care, apreciind cauza în stare de judecată, instanța a trecut la soluționare:
CURTEA:
Asupra recursului civil de față:
P. cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei C. sub nr._, creditoarea I. M. a solicitat, în temeiul art. 460 alin.1 C.pr.civ. validarea popririi înființate prin adresa comunicată în data de 30.03.2011 de către B. C. F. în dosarul nr. 202/E/2010 și obligarea terțului poprit să vireze suma de 8339,18 lei, reprezentând debit și cheltuieli de executare, în baza titlului executoriu ce îl constituie sentința nr. 5073/2008 pronunțată de Tribunalul D..
În motivarea cererii,creditoarea a arătat că,prin adresa menționată mai sus,B. C. F. a solicitat înființarea popririi asupra conturilor SCJUC deschise la Trezoreria C. dar,deși au trecut mai mult de 2 luni de la această dată,terțul poprit nu a virat banii în contul creditoarei.
Debitorul a depus întâmpinare,solicitând respingerea cererii.
S-a arătat că, potrivit prev. OUG 71/2009, suma solicitată de creditoare, reprezentând « tichete de masă » se va executa eșalonat începând cu anul 2012.
P. sentința civilă nr._ din 10 iunie 2011, pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._, a fost admis cererea formulată de creditoarea I. M., în contradictoriu cu debitorul S. C. Județean de Urgență C. și terțul poprit Direcția de Trezorerie și contabilitate Publică a mun. C..
A fost validată poprirea înființată de B.E.J. C. F. la data de 30.03.2011,în dosarul de executare nr. 202/E/2010 și obligat terțul poprit să plătească creditoarei suma de 8339,18 lei.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a constatat următoarele:
P. sentința civilă nr. 5073/2008 1160/19.03.2010 pronunțată de către Tribunalul D.,ce constituie titlu executoriu, creditoarea I. M. a obținut, în contradictoriu cu S. C. Județean de Urgență C., o despăgubire egala cu drpturile salriale cuvenite pe eprioada 15.05.2005 – 01.06.2008 si valoarea tichetelor de masa potrivit numărului de zile lucrate de aceasta in aceasta perioada, dar nu mai mult de 20 de tichete lunar.
Deoarece debitorul nu s-a conformat, creditoarea s-a adresat Biroului Executorului Judecătoresc C. F., întocmindu-se dosarul de executare nr. 202/E/2010. La data de 08.11.2010 s-a emis somație. Debitorul nu a achitat debitul conform titlului executoriu menționat mai sus cuantificat la suma totala de 8339,18 lei, (astfel încât la data de 30.03.2011 a emisă adresa de înființare a popririi, către terțului poprit Trezoreria C.. Acesta din urmă, la data de 30.03.2011, a răspuns în sensul că orice cerere de executare silită este suspendată de drept în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr.71/2009.
Conform art.55 alin.4 din Legea nr.571/2003 - Codul Fiscal, tichetele de masă nu sunt incluse în veniturile salariale, nefiind impozabile, deci nu urmează acest regim juridic. Pe de altă parte, O.U.G. nr.71/2009 se referă numai la drepturi restante de natură salarială.
Oricum, art.6 paragraful 1 din Convenția (Europeană) pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale protejează dreptul la un proces echitabil și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, în materie civilă și penală.
Acest drept ar rămâne iluzoriu dacă nu ar include și faza de executare a hotărârilor judecătorești definitive. Însă Convenția are în vedere drepturi efective, concrete, iar nu iluzorii, așa cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg în jurisprudența sa, începând cu cauza Artico vs. Italia (1980).
Statul și instituțiile publice au îndatorirea, reprezentând autoritatea publică, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătoreasca de condamnare a lor, termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art.6 din Convenție fiind aplicabil și în faza executării silite (de exemplu, cauza Ruianu contra României, Pini și Bertani, Manera și Atripaldi contra României, Ș. contra României, V. I. contra României, S. P. contra României).
Întârzierea în executarea unei sentințe, imputabilă autorităților care nu furnizează o justificare valabilă în acest sens, aduce atingere și dreptului creditorului la respectarea bunurilor sale, drept protejat de art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției.
În Cauza Ș. contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: "Administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art.6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi".
Curtea reamintește că nu este oportun să ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție.
Curtea a concluzionat că, prin refuzul de a executa sentința, autoritățile naționale au lipsit reclamantul de un acces efectiv la justiție în faza de executare, fiind încălcat art.6 alin.1 din Convenție.
Așadar, refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitului constituie și o atingere adusă dreptului ce decurge din art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției.
Așa cum rezultă din cele arătate anterior, art.6 din Convenție, în maniera în care a fost interpretat de Curte, impune statului (și instituțiilor publice) obligația pozitivă de a da curs hotărârilor judecătorești irevocabile prin care a fost obligat la plata unor sume de bani, nefiind oportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță împotriva statului să inițieze procedura executării silite pentru satisfacerea creanței sale.
În consecință, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere.
Cu atât mai mult, statul nu poate impune limitări ale executării silite și nu poate institui norme care să ducă la amânarea realizării creanței pe care o persoană o are împotriva sa, aceasta constituind o ingerință în dreptul său la recunoașterea bunurilor.
Dispozițiile derogatorii ale O.G. nr.22/2002, ale O.U.G. nr. 75/2008, ale O.U.G. nr.71/2009 și ale actelor subsecvente de punere în aplicare a ordonanțelor favorizează statul în raporturi de drept privat (raporturile de drept al muncii întră în sfera dreptului privat), acolo unde statul trebuie să se găsească pe poziții de deplină egalitate cu orice altă persoană fizică sau juridică. Un debitor, privit generic, nu poate nicicând invoca lipsa fondurilor, putând fi urmărit silit inclusiv asupra locuinței, în cazul persoanei fizice, sau până la . cazul persoanei juridice.
Curtea Constituțională a României, în practica sa constantă (de exemplu, Decizia nr. 255/2003, Decizia nr. 127/2008, Decizia nr. 1184/2008, Decizia nr. 784/12.05.2009), a considerat că dispozițiile derogatorii ale O.G. nr.22/2002 sunt în acord cu dispozițiile Constituției.
În Decizia nr. 127/2008, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile O.G. nr.22/2002 nu contravin nici dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, chiar dacă permite statului să împiedice, să anuleze sau să întârzie în mod excesiv executarea unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva sa: „este adevărat că prin instituirea unui termen de 6 luni în care instituția debitoare este obligată să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată (dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau nu continuă din cauza lipsei de fonduri) se prelungește durata procedurii de executare a titlului. Însă, Curtea observă că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, de exemplu în Cauza Burdov contra Rusiei (2002), s-a statuat că, deși o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidități pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare, în mod excepțional, se admite că o întârziere în executare ar putea fi justificată de circumstanțe speciale, chiar dacă regula este aceea a executării într-un termen rezonabil. Această întârziere nu trebuie să se eternizeze, astfel încât să aducă atingere substanței înseși a dreptului protejat de art.6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.”
De la Cauza Burdov contra Rusiei (2002), jurisprudența Curții de la Strasbourg a evoluat în sensul arătat mai sus, în Cauza Ș. contra României (2005), lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere.
Constituționalitatea O.G. nr.22/2002, a O.U.G. nr. 75/2008 sau a O.U.G. nr.71/2009 nu poate fi pusă în discuție de către prezenta instanță, verificarea constituționalității fiind de competența exclusivă a Curții Constituționale.
Însă în privința concordanței dispozițiilor O.G. nr.22/2002, ale O.U.G. nr. 75/2008 și ale O.U.G. nr.71/2009 cu cele ale Convenției Europene, primul judecător chemat să se pronunțe este cel intern. În această privință, prezenta instanță nu mai este ținută de aprecierile Curții Constituționale dacă ordonanțele respective respectă sau nu principiile europene în materia drepturilor omului.
Între aplicarea ordonanțelor indicate, ce prevăd eșalonări în achitarea unor creanțe constatate prin hotărâri judecătorești irevocabile – titluri executorii, creanțe ce reprezintă drepturi salariale restante, pe de-o parte și dispozițiile Convenției și ale jurisprudenței Curții de la Strasbourg, pe de altă parte, instanța este obligată să dea curs celor din urmă, conform art.11 alin.2 și art.20 din Constituția României, revizuită în 2003.
Art. 11 alin. 2 din Constituție arată că „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”. Art. 20 intitulat „Tratatele internaționale privind drepturile omului” prevede: „(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”
În concluzie, ori de câte ori se invocă prevederile O.G. nr. 22/2002, ale O.U.G. nr. 75/2008, ale O.U.G. nr. 71/2009 sau ale actelor subsecvente de punere în aplicare a ordonanțelor, pentru a se bloca sau amâna executarea silită, acest impediment nu va fi luat în considerare.
Neexistând impediment legal, instanța a constatat că terțul poprit nu și-a îndeplinit obligația sa prevăzută de art. 456 C.p.c .
Fiind întrunite condițiile prevăzute de art. 460 C.p.c., instanța a admis cererea.
Împotriva sentinței au formulat apel debitorul S. C. Județean de Urgență C. și terțul poprit Direcția de Trezorerie și contabilitate Publică a mun. C., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
Debitorul a arătat că, în speță, creditoarea este fosta salariată a unității spitalicești, își desfășura activitatea în cadrul cabinetului școlar, unitate care în prezent se află în subordonarea Consiliului Local al Municipiului C. - Serviciul Public Creșe, Cabinete Medicale și de Medicină Dentară. Ca urmare a O.M.S. nr. 820/30.06.2001 și adresei Direcției de Sănătate D. nr.6828/24.08.2009, începând cu data de 01.07.2009 finanțarea pentru personalul din cadrul cabinetelor medicale școlare și grădinițe nu se mai face către unitățile sanitare, ci către bugetul local. În aceste condiții, recurenta a înaintat noului angajator prin adresa nr.8954/09.03.2010 situația sumelor prevăzute prin hotărârile judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.
Apelantul a arătat, de asemenea, că tichetele de masă sunt cuprinse la articolul bugetar 10.02.01, „Titlul I Cheltuieli de Personal”, încadrându-se în prevederile O.U.G. nr.71/2009, urmând a se executa eșalonat începând cu anul 2010, după următoarea procedură de executare: a) în anul 2010 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu, b) în anul 2011 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu, c) în anul 2012 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu.
Apelul nu a fost întemeiat în drept.
Terțul poprit a criticat sentința pentru netemeinicie și nelegalitate.
Terțul poprit a arătat că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. OUG 71/2009 care au suspendat de drept executarea titlului executoriu in speta ; prin validarea popririi se aduce atingere bugetului de stat afectat de criza economică, iar prin această măsură se obține un titlu executoriu împotriva terțului poprit care nu are această calitate în cauză, nefiind dovedită.
P. decizia civilă nr.520 din 18 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul D. în dosar nr._, s-au respins apelurile declarate de debitorul S. C. Județean De Urgență C., și de către terțul poprit . D.G.F.P. D. în numele T. Mun. C., în contradictoriu cu creditoarea I. M., împotriva sentinței civile nr._ din 10 iunie 2011, pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._ .
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
Potrivit art. 452 C.p.civ., poprirea presupune existența a două raporturi juridice: unul între creditor și debitor și altul între debitor și terțul poprit, în care debitorul este creditor al terțului. P. înființarea popririi se naște un al treilea raport juridic, între creditorul din primul raport juridic (creditorul popritor) și terț (terț poprit), în care terțul va fi obligat să plătească direct creditorului popritor ceea de datora creditorul său – debitor în primul raport juridic.
În speță, așa cum rezultă din actele dosarului de executare nr. 202/E/2010, creditoarea I. M. are titlu executoriu împotriva debitorului S. C. de Urgență C..
Faptul că, actualmente, finanțarea pentru personalul din cadrul cabinetelor medicale școlare și grădinițe nu se mai face către unitățile sanitare, ci către bugetul local și că, în prezent, creditoarea nu mai este angajată a Spitalului C. Județean de Urgență C. nu este de natură a exonera debitorul de obligația de a plăti sumele de bani. Obligația sa este consacrată printr-o hotărâre judecătorească, definitivă și irevocabilă, învestită cu formulă executorie, ale cărei efecte trebuie respectate.
Așa cum s-a afirmat și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, "dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul uneia dintre părți".(Immobiliare Saffi împotriva Italiei, S. împotriva României)
În ceea ce privește susținerea apelantului debitor privind includerea tichetelor de masă la titlul cheltuieli de personal, chiar în ipoteza acceptării că acestea fac parte din drepturile salariale și s-ar încadra în prevederile O.U.G. nr. 71/2009, tribunalul a reținut că, în mod corect, instanța de fond a dat eficiență jurisprudenței europene în materia executării hotărârilor judecătorești, tezei că omisiunea sau întârzierea la plată a sumelor la care statul sau instituțiile publice au fost obligate ar fi de natură a încălca atât dreptul la un proces echitabil protejat de art. 6 din Convenție cât și dreptul de proprietate protejat de art.1 din Protocolul nr. 1.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului are o aplicare directă în dreptul intern, Curtea Constituțională reținând că "interpretarea instanței de contencios european, în virtutea principiului subsidiarității, se impune și față de instanța de contencios constituțional național, iar cele reținute de Curtea Constituțională se aplică tuturor instanțelor române, nu numai instanței de contencios constituțional.
Cauzele invocate de instanța de executare din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului au aplicabilitate directă în speță, fiind pronunțate în materia executării unor obligații de plată stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile în sarcina statului, cu referire expresă la protecția efectivă a justițiabilului și restabilirea legalității, ceea ce implică obligația administrației de a se plia unei sentințe sau hotărâri pronunțate de o asemenea instanță.
În contextul procedurii de executare a unei obligații pecuniare stabilite în sarcina statului printr-o hotărâre definitivă și executorie, în mod legal, instanța de fond a făcut referire la jurisprudența CEDO în cazurile în care organele statului nu-și îndeplinesc obligațiile rezultate din hotărâri pronunțate împotriva lor.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa a statuat că "executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din proces, în sensul art. 6 alin.1 din Convenție. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. În același sens, s-a pronunțat Curtea Europeană și în cauza Hornsby împotriva Greciei – 19.03.1997.
Instanța de fond a interpretat, deci, în mod corect prevederile legale incidente în cauză.
Aceasta a reținut că au prioritate la aplicare prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului față de prevederile legale interne, același principiu fiind înscris și în art. 20 din Constituția României.
În acest sens, așa cum în mod constant s-a decis în jurisprudența CEDO, refuzul autorităților de a aloca sumele necesare hotărârilor judecătorești ce constituie titluri executorii încalcă atât prev. art. 1 Protocolul 1, cât și prevederile art. 6 CEDO, text legal conform cu care statele membre sunt ținute a asigura executarea silită a hotărârilor judecătorești, lipsa fondurilor nefiind un motiv justificat de întârziere a acestei executări.
Același principiu se regăsește și în cauzele Broniowski contra Poloniei – Hotărârea Marii Camere din 22.06.2004, Hornsby contra Greciei, Ruianu contra României, Pini, Bertani, Manera și Atripaldi contra României, S. contra României, S. P. contra României, în toate aceste cauze Curtea Europeană a Drepturilor Omului reținând că administrația publică are obligația de a executa voluntar hotărârile judecătorești, orice omisiune a acesteia în executare sau întârziere în executare lipsind de eficacitate prev. art. 6 din CEDO.
Justificările apelantelor că O.U.G. nr. 71/2009 se încadrează în situația de excepție în care ingerința statului în drepturile patrimoniale ale cetățenilor este justificată, deoarece în cauză sunt întrunite toate cele 3 condiții ale unei asemenea situații de excepție - privarea de bun este prevăzută de lege, urmărește un interes legitim și este respectată cerința proporționalității dintre interesul public care a dictat o asemenea măsură, modalitatea în care s-au restrâns drepturile cetățenilor si interesul privat al cetățeanului supus unei asemenea masuri – nu sunt nici reale, nici conforme cu situația de fapt.
Astfel, în cauza Bourdov contra Rusiei s-a rezolvat de către CEDO o situație similară, reclamantul beneficiind de asemenea de creanțe împotriva statului, creanțe care nu au fost onorate de Administrația financiară din cauza lipsei banilor în cont.
S-a stabilit cu acea ocazie că "o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor pentru a nu onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. Sigur, o întârziere în executarea unei hotărâri poate fi justificată în circumstanțe speciale, dar întârzierea nu poate avea drept consecință o atingere adusă substanței dreptului protejat de art. 6 paragraful 1(35). În cauză, reclamantul nu trebuia să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care viza repararea unei vătămări a sănătății sale, din pricina dificultăților financiare ale statului (36)."
Hotărârea este importantă pentru că expune cu claritate obligația statului de a executa din oficiu, într-un termen rezonabil, hotărârile pronunțate împotriva sa.
Complexitatea procedurii interne de executare silită sau a sistemului bugetar al statului nu poate scuti statul de obligația sa, în baza Convenției, de a garanta fiecărei persoane dreptul la executarea unei hotărâri judecătorești definitive și executorii într-un interval rezonabil. Autoritățile nu pot invoca lipsa de fonduri sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătorești.
S-a statuat că autoritatea pârâtă avea obligația de a lua toate măsurile necesare, fie singură, fie în cooperare cu alte autorități responsabile federale sau locale pentru a se asigura că fondurile necesare erau disponibile în vederea executării obligației Statului.
Apelanții apreciază că existența crizei mondiale justifică în planul Convenției Europene a Drepturilor Omului neexecutarea obligațiilor bănești care îi revin față de salariații din sistemul bugetar.
O asemenea susținere este lipsită de substanță și neconformă cu starea de fapt, astfel:
Apelantul debitor a ajuns în situația obligării sale la plata acestor sume din propria culpă, deoarece a refuzat să le acorde în mod voluntar salariaților din sistemul bugetar drepturile salariale cuvenite prin lege.
Incidenta crizei mondiale este suportată în final de omul simplu, acesta fiind în situația de a-si schimba dramatic modul de viata fie ca urmare a pierderii locului de muncă, fie ca urmare a diminuării considerabile a veniturilor.
A-l forța tot pe acesta să suporte greutatea crizei mondiale prin neonorarea de către stat a creanțelor pe care le are față de el atinge însăși substanța dreptului la proprietate al acestuia.
În condițiile în care, ca urmare a crizei mondiale, cetățeanul român nu mai beneficiază decât de condiții minimale de asistență medicala sau de servicii de asigurări sociale, însă trebuie să-și onoreze cu promptitudine datoriile către stat, către furnizorii de servicii de întreținere, și de multe ori către instituții de credit, în situația în care, așa cum se demonstrează statistic prin creșterea șomajului și prin reducerea veniturilor prin lege, cetățeanul simplu nu mai are loc de muncă sau are venituri diminuate, amânarea plății de către stat a sumelor pe care i le datorează rupe justul echilibru care trebuie să existe între stat și cetățean, punând întreaga povară a crizei pe umerii acestuia și punându-l în imposibilitate de a-și onora la rândul său datoriile sau chiar de a-și susține nevoile de întreținere proprii și ale familiei sale.
Ca atare, justificarea legalității ingerinței statului în dreptul de proprietate al cetățeanului prin incidența crizei mondiale nu este nici legală, nici morală, și nu poate fi reținută ca un motiv temeinic de reeșalonare a acestor plăți, statul trebuind să găsească alte soluții de rezolvare a unei situații financiare dificile decât aceea de neonorare a obligațiilor sale.
În ce privește critica vizând nerespectarea deciziilor Curții Constituționale a României care au constatat că sunt constituționale prev. O.U.G. nr. 71/2009, s-a reținut că, dacă legea internă conține dispoziții contrare Convenției Europene a Drepturilor Omului, se aplică cu prioritate dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Tribunalul a constatat că prima instanță a stabilit în mod legal compatibilitatea prevederilor O.U.G. nr.71/2009, față de circumstanțele concrete ale speței, cu dispozițiile art. 6 din Convenție, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție și jurisprudența constantă a CEDO în materia executării hotărârilor judecătorești care are o aplicare directă în dreptul intern
Conform art.20 din Constituție, legile interne vor fi interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului la care România este parte.
Curtea de la Strasbourg este interpreta supremă a Convenției, care se aplică direct în statele membre ale Consiliului Europei, inclusiv în România, astfel că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului are o aplicare directă în dreptul intern, urmând ca judecătorul național să dea eficiență acesteia.
În lumina jurisprudenței CEDO deja menționate, se poate concluziona că, atât în situația în care un stat se bucură de imunitate de executare silită, cât și în situația în care în dreptul intern este posibilă executarea silită a statului, refuzul sau întârzierea nejustificată de a plăti suma de bani la care a fost obligat printr-o hotărâre judecătorească este de natură să încalce atât dreptul la un proces echitabil protejat de art. 6 al Convenției, cât și dreptul de proprietate protejat de art. 1 al Protocolului nr. 1.
În condițiile în care art. 44 alin.1 din Constituție garantează creanțele asupra statului și a lipsei dovedirii din partea instituției debitoare a demersurilor pe care a încercat să le întreprindă pentru a îndeplini obligația de plată, susținerile privind întârzierea justificată în executarea hotărârii judecătorești, sunt neîntemeiate.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs debitorul S. C. Județean de Urgență C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În esență, recurentul a arătat că în speță, creditoarea este fosta salariată a unității spitalicești, își desfășoară activitatea în cadrul cabinetului școlar, unitate care în prezent se află în subordonarea Consiliului Local al Municipiului C.- Serviciul Public Creșe, Cabinete Medicale și de Medicină Dentară. Ca urmare a OMS nr.820/30.06.2001 și adresei Direcției de Sănătate D. nr.6828/24.08.2009, începând cu data de 01.07.2009 finanțarea pentru personalul din cadrul cabinetelor medicale școlare și grădinițe nu se mai face către unitățile sanitare, ci către bugetul local. În aceste condiții, recurenta a înaintat noului angajator prin adresa nr.8954/09.03.2010 situația sumelor prevăzute prin hotărârile judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.
Recurenta a arătat, de asemenea, că tichetele de masă sunt cuprinse la articolul bugetar 10.02.01, „Titlul I Cheltuieli de Personal”, încadrându-se în prevederile O.U.G. Nr.71/2009, urmând a se executa eșalonat începând cu anul 2010, după următoarea procedură de executare: a) în anul 2010 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu, b) în anul 2011 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu, c) în anul 2012 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu.
A mai susținut că prin OUG 71/2009 s-a eșalonat executarea creanțelor privind drepturile salariale începând cu anul 2012 și că tichetele de masă sunt cuprinse în cheltuielile de personal astfel că eșalonarea prevede și aceste creanțe.
A invocat și deciziile nr.188/2010, 877/2010 și 1107/2010, prin care Curtea Constituțională a respins excepțiile de neconstituționalitate a prevederilor OUG 71/2009.
Recursul este fondat.
În cauză debitorul a invocat pe fond eșalonarea plăților stabilită prin OUG 71/2009, act normativ care prevede plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
P. art.1 alin.(1) din Ordonanță se prevede că plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la 31 dec.2009 se va realiza după o procedură de executare – prin care în anul 2012 se plătește 34 % din valoarea titlului executoriu, în anul 2013 se plătește 33 % din valoarea titlului executoriu și în anul 2014 se plătește 33 % din valoarea titlului executoriu.
P. alin.2 al acestui articol se prevede că în cursul termenelor de la alin.1 orice procedură de executare silită se suspendă de drept.
Aceste dispoziții nu sunt contrare Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Art.6 din Convenție garantează oricărei persoane ca o instanță să judece orice litigiu privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.
Cum executarea silită constituie o parte integrantă a unui proces civil, art.6 din Convenție protejează și dreptul de acces la executarea silită.
Jurisprudența CEDO recunoaște însă statelor care au aderat la Convenție, o mare libertate în alegerea mijloacelor proprii pentru a permite sistemului lor să răspundă exigențelor art.6, atâta vreme cât limitările impuse nu ating chiar substanța dreptului. Limitarea dreptului este permisă dacă are un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat.
În cauză nu există un refuz de executare ci se invocă eșalonarea executării conform OUG 71/2009.
Dispozițiile acestei ordonanțe reprezintă o ingerință a statului în dreptul creditorului de a obține executarea silită și prin urmare a finalizării procesului civil dar ingerința are un scop legitim – acela de a proteja bugetul de stat în perioada de criză și apreciem că există un raport de proporționalitate între acest scop și limitarea dreptului.
Reținem acest raport de proporționalitate întrucât prin OUG 71/2009 nu este negat dreptul la executare ci doar eșalonată plata creanțelor în timp rezonabil.
Întârzierea rezonabilă a executării a fost admisă ca fiind posibilă în cauza Vasyl Petrovych Krapyngtsky împotriva Ucrainei.
În speță nu se poate reține că s-a adus atingere unui drept al creditoarei, drept garantat de art.1 din Protocolul adițional nr.1 deoarece prin alin. (2), art.1 conferă statului dreptul de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor conform interesului general.
Expunerea de motive la OUG 71/2009 relevă situația financiară dificilă a Statului și argumentează eșalonarea plăților prin necesitatea protejării interesului general iar dreptul de creanță al creditoarei nu este negat, nu îi este atinsă substanța sa, hotărârea judecătorească ce constituie titlul executoriu urmând a se executa conform eșalonării stabilită prin OUG 71/2009.
Din aceste considerente, soluția ce se impunea în privința cererii de validare a popririi era de respingere iar nu de admitere, având în vedere că executarea hotărârilor judecătorești prin care s-au acordat drepturile salariale este suspendată până în anul 2012, astfel că terțul poprit a avut o justificare în neîndeplinirea obligațiilor ce-i revin pentru efectuarea popririi.
Celălalt argument adus de recurent în susținerea motivului de nelegalitate nu este fondat.
Recurentul este debitor al creditoarei pentru că în sarcina sa, prin hotărârea judecătorească ce constituie titlu executoriu s-a stabilit obligația de plată a drepturilor bănești, drepturi cuvenite pe o perioadă anterioară pronunțării hotărârii (01-.06.2005 – 31.03.2008).
Calitatea sa de debitor nu se schimbă ca urmare a schimbărilor intervenite ulterior în raporturile de muncă ale creditoarei, pentru că acestea privesc situații juridice ulterioare titlului executoriu și chiar datei de aplicare a OMS 820/2001.
Sub acest aspect, instanța de apel a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor art.452 Cod pr.civilă.
Față de considerentele arătate și în baza art.312 rap.la art.304 pct. 9 Cod procedură civilă, urmează a se admite recursul, a se modifica decizia, în sensul admiterii apelurilor declarate de debitorul S. C. Județean de Urgență C. și terțul poprit D.G.F.P. D., în numele T. C., împotriva sentinței civile nr._ din 10 iunie 2011, pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._ .
Se va schimba sentința, în sensul că se va respinge cererea de validare poprire formulată de creditoarea I. M..
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de debitorul S. C. Județean de Urgență C. împotriva deciziei civile nr. 520 din 18 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata creditoare I. M. precum și intimatul terț poprit D.G.F.P. D. în numele T. C., având ca obiect validare poprire.
Modifică sentința, în sensul că admite apelurile declarate de debitorul S. C. Județean de Urgență C. și terțul poprit D.G.F.P. D., împotriva sentinței civile nr._ din 10 iunie 2011, pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._ .
Schimbă sentința, în sensul că respinge acțiunea.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 04 Aprilie 2012.
Președinte, M. P.-P. | Judecător, M. M. | Judecător, N. D. |
Grefier, V. R. |
Red.jud.M.M.
Tehn.MC/3 ex.
Data red.3.04.2012
j.a. D.O.
M.E.N.
j.f. A.P.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 20/2012. Curtea de Apel... | Anulare act. Decizia nr. 2033/2012. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
