Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 5818/2012. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 5818/2012 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 03-05-2012 în dosarul nr. 5818/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 5818
Ședința publică de la 03 Mai 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE G. I.
Judecător E. B.
Judecător C. S.
Grefier A. C.
x.x.x.
M. Public a fost reprezentat de procuror C. C. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel C.
Pe rol, soluționarea recursului declarat de recurenta reclamantă T. S. și recurenta intervenientă C. A. împotriva sentinței civile nr. 80 din 24 februarie 2012, pronunțată de Tribunalului M. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant T. R. și intimatul pârât S. R. reprezentat de M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor M., având ca obiect Legea nr.221/2009 .
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns avocat S. V. pentru recurenta reclamantă T. S. și recurenta intervenientă C. A., lipsind intimatul reclamant T. R. și intimatul pârât S. R. reprezentat de M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor M..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care a învederat că recursul a fost declarat și motivat în termen, după care;
Instanța constatând că nu mai sunt cereri de formulat și excepții de invocat, a apreciat cauza în stare de soluționare și a acordat cuvântul asupra recursului de față.
Avocat S. V., pentru recurenta reclamantă T. S., a solicitat, în principal, admiterea recursului, modificarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, iar în subsidiar a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul M. pentru completarea probatoriului.
Nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Reprezentantul Ministerului Public a pus concluzii de admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul M. motivat de faptul că la judecarea pricinii nu a participat un reprezentant al Ministerului Public. Alt motiv de nelegalitate îl constituie faptul că în preambulul hotărârii recurate s-a trecut „decizie” în loc de „sentință” și că lipsește încheierea din 29.02.2012 la care face referire instanța în motivarea hotărârii.
CURTEA
Asupra recursului civil de față ;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinti, la data de 20.01.2010 reclamanții T. R. și T. S. au chemat în judecată S. R. prin M. Finanțelor P., pentru ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 150.000 lei reprezentând despăgubiri materiale și câte 500.000 lei despăgubiri morale, în temeiul Legii nr.221/2009, pentru pierderile și suferințele cauzate.
În cadrul concluziilor pe fond reclamanții au precizat că solicită doar acordarea daunelor materiale.
În motivarea cererii au arătat că familia lor a fost strămutată în dimineața zilei de 18 iunie 1951, în Dropia, județul Călărași în câmp, domiciliu obligatoriu fiind stabilit până în martie 1956.
Reclamanții au solicitat proba cu martori, fiind audiați în cauză T. C. și C. E. și proba cu expertiza specialitatea evaluare bunuri mobile.
Tribunalul M. prin sentința civilă nr.196 din 14 iunie 2011, pronunțată în dosar nr._, a admis în parte acțiunea precizată de reclamanții T. R. și T. S. în contradictoriu cu pârâtul S. R. - prin M. Finanțelor P..
A obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 118.070 lei reprezentând daune materiale, precum și suma de 1100 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință a reținut că potrivit disp. art. 5 alin. 1 lit b din Legea nr. 221/2009 se acordă despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile legii nr. 10/2001.
Prin urmare, pentru a obține despăgubiri reclamanții trebuie să dovedească faptul că bunurile respective au fost confiscate, iar confiscarea s-a făcut chiar prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative dispuse.
În cauza de față din declarațiile martorilor rezultă că la momentul la care familia reclamantului a fost dislocată, autoritățile locale le-au confiscat mai multe bunuri din gospodărie, animale și cerealele pe care le aveau depozitate în gospodărie.
Prin urmare, din probele administrate, instanța a reținut că reclamanții au făcut dovada confiscării următoarelor bunuri: oi, vaci cai, păsări, cazan de țuică, băutură – vin și țuică, butoaie, putini, grape, rarițe, pluguri, șaretă, car, cereale –grâu și porumb, lemne pentru foc și construcție, mobilă, pături și covoare, a căror valoare este de_ lei, astfel cum rezultă din expertiză.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. – DGFP M., solicitând casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, în esență, pentru următoarele motive: cauza s-a soluționat fără participarea procurorului, fiind încălcate dispozițiile art.4 alin.5 din Lg.221/2009; s-au acordat despăgubiri materiale în baza Legii 221/2009, în condițiile în care acest drept putea fi valorificat în termenul general de prescripție, fiind un drept de creanță, și, mai mult, aceste bunuri nu au fost dovedite; s-au acordat cheltuielile de judecată în totalitate, fără aplicarea art.274 alin.3 c.pr.civ., privind reducerea onorariului avocațial la o sumă rezonabilă, având în vedere simplitatea cauzei, durata, timpul și volumul de muncă pentru executarea mandatului de către avocat; pentru a se evita situația în care pot fi promovate mai multe acțiuni, având ca obiect solicitarea aceluiași drept – Legea nr.221/2009 (referitor la ascendenții comuni), reclamanții trebuiau să facă dovada calității procesuale active unice, având în vedere că aceste despăgubiri se pot solicita o singură dată.
Intimații reclamanți T. R. și T. S. au formulat întâmpinare, arătând, în esență, că motivele de recurs sunt neîntemeiate, aceștia având calitatea de moștenitori, respectiv mamă și fiu, conform înscrisurilor depuse la dosar, cererea fiind dovedită cu probele dosarului, art.174 c.pr.civ., fiind corect aplicat, iar participarea procurorului, față de temeiul juridic al cererii, nefiind obligatorie.
În cauză a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul recurentului, numita C. A., solicitând, ca și recurentul, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, întrucât, ca urmare a manoperelor dolosive ale fratelui său T. R., a fost pur și simplu exclusă de la posibilitatea de a-și fructifica drepturile ce îi revin conform art.5 din Lg.221/2009, prin acțiune nefiind nominalizată și intervenienta, ca moștenitoare îndreptățită la despăgubiri.
Curtea de Apel C., prin decizia nr.1538/09.nov.2011, a admis recursul declarat de recurentul pârât S. R. R. DE M. FINANȚELOR P. PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR M. împotriva sentinței civile nr.196 din 14 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul M., a fost casată sentința și trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul M..
Curtea a constatat că din dispozițiile art.5 alin.1 lit.b din Legea 221/2009 rezultă că titularul dreptului la despăgubiri are obligația de a face dovada că este îndreptățit la toate despăgubirile ce s-ar fi cuvenit autorului său, iar instanța de judecată, în baza rolului activ, impus de art.129 c.pr.civ., să pună în discuția părților și să lămurească toate aspectele hotărâtoare în modul de soluționare a cauzei.
S-a apreciat că în speță, instanța de fond, nu numai că nu a lămurit, din oficiu, în ce calitate sunt îndreptățiți reclamanții la despăgubiri materiale (mai ales având în vedere că aceștia au solicitat atât în nume propriu cât și în calitate de moștenitori, iar în cuprinsul acțiunii se face referire și la o altă fiică, T. A.), dar nu a cercetat acest aspect nici la solicitarea expresă a pârâtului, formulată prin întâmpinare.
Astfel, prin întâmpinarea depusă la dosar pârâtul a solicitat expres ca reclamanții să facă dovada calității procesuale active unice (certificat de moștenitor, acte de filiație, declarație autentică), având în vedere că aceste despăgubiri se pot solicita o singură dată și pentru a se evita situația în care pot fi promovate mai multe acțiuni, având ca obiect același drept – ce decurge din Lg.221/2009. Or, sub acest aspect al calității procesuale active unice, a reclamanților, în cazul în care li s-au acordat despăgubiri în calitate de moștenitori, instanța nu a examinat și nu s-a pronunțat.
Din acest punct de vedere, mai ales că în recurs s-a formulat cerere de intervenție, care susține recursul pârâtului sub acest aspect, intervenienta arătând că are și ea calitatea de moștenitoare, alături de reclamanți, s-a impus reluarea judecății la instanța de fond, pentru a se lămuri ceea ce este prioritar în cauză, respectiv calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri a reclamanților și, respectiv, a intervenientei, fie în nume propriu, fie ca moștenitori, sau în ambele calități.
În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea dispoz.art.4 alin.5 din Lg.221/2009, care prevede participarea procurorului la judecata cauzei, aceasta impune, de asemenea, casarea sentinței și reluarea judecății la instanța de fond, pentru a se lămuri care din persoanele îndreptățite la despăgubiri se încadrează în prevederile deciziei nr.200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne – caz în care nu se mai impune stabilirea caracterului politic al măsurii administrative, acesta fiind prevăzut expres în art.3 din Lg.221/2009, lit.e) și, ca atare, participarea procurorului nu este obligatorie – iar, în cazul în care nu sunt incidente dispozițiile art.3 și, ca atare, se impune cercetarea de către instanță, a caracterului politic al măsurii administrative, participarea procurorului la judecată este obligatorie, fiind incidente dispoz.art.4 alin.5 din Lege, întrucât, pentru a stabili dreptul la despăgubiri, instanța trebuie să constate, implicit, și caracterul politic al măsurii, pentru că numai astfel sunt aplicabile prevederile Legii.
Referitor la acordarea despăgubirilor, s-a apreciat că prima instanță nu a făcut o cercetare completă, în sensul că nu a lămurit dacă este vorba de bunuri confiscate ca efect al măsurii administrative cu caracter politic și care nu au fost restituite (în natură sau prin echivalent), cum prevede textul citat, luând în considerare, la pronunțarea soluției, numai probe din care rezultă bunurile rămase în gospodărie, conform declarațiilor martorilor și valoarea acestora, conform expertizei, efectuată în raport de declarațiile martorilor.
Prin urmare, s-a arătat că se impune ca instanța să pună în discuția părților, completarea probatoriilor, pentru o corectă aplicare a Legii.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul M. sub nr._ .
Prin sentința civilă nr. 80 din 24 februarie 2012, tribunalul a respins acțiunea și cererea de intervenție.
Prima instanță a reținut că reclamanții sunt moștenitorii autorului T. A. decedat la 3 iulie 1979, T. S. în calitate de soție supraviețuitoare și T. R. în calitate de fiu iar intervenienta în nume propriu este moștenitoarea autorului T. A. în calitate de fiică .
Atât reclamanții și intervenienta au solicitat despăgubiri materiale în calitate persoane îndreptățite, atât în nume propriu cât și ca moștenitori ai autorului comun.
Potrivit art. 5 alin 1 lit. b din legea 221/2009 reclamanții trebuie să dovedească pe de o parte că bunurile solicitate au fost confiscate ca efect al măsurii administrative cu caracter politic și pe de altă parte că nu au fost restituite în natură sau prin echivalent.
Așa cum a reținut și Curtea de Apel în decizia de casare cu ocazia soluționării fondului, prin probele administrate aceștia au dovedit bunurile rămase în gospodărie, conform declarațiilor martorilor și valoarea acestora, conform expertizei, efectuată în raport de declarațiile martorilor fără a dovedi că au fost confiscate și nerestituite .
Deși la termenul din 29.02. instanța, având în vedere decizia de casare și disp. art. 315 alin 1 c.pr.civ în conformitate cu care în caz de casare hotărârile instanței de recurs asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, a pus în discuție completarea probatoriului apărător pentru reclamanta Tărîșescu S. și intervenienta C. A. a arătat că nu înțelege să propună alte probe .
În consecință față de probatoriul administrat s-a constatat că nu a fost dovedită confiscarea bunurilor și nici faptul că nu au fost restituite și prin urmare nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile impuse de art. 5 alin 1 lit. b .
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanta și intervenienta în nume propriu.
În motivarea recursului s-a susținut că instanța de recurs a fixat limitele casării exclusiv la intervenientă, restul considerentelor fiind scutite de orice critică, astfel încât instanța de rejudecare nu era investită să se preocupe de posibilitatea ca familiei recurentelor să i se fi restituit bunurile de care a fost privată cu ocazia deportării.
S-a concluzionat că instanța a depășit limitele casării și că nu a pus în discuție necesitatea de a clarifica eventuala restituire a bunurilor., iar cu privire la acest aspect sarcina probei aparținea pârâtului care a adus în discuție eventualitatea ca bunurile să fi fost deja restituite.
S-a arătat, de asemenea, că proba era lipsită de interes cu privire la anumite bunuri, fiind evident că animalele nu au putut supraviețui zeci de ani.
Recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente.
Critica din recurs care vizează depășirea cadrului procesual, stabilit prin decizia de casare, este nefondată, fiind evident că recurentele se află în eroare în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor art. 315 cod procedură civilă și înțelegerea conținutului deciziei de casare.
Astfel, instanța de recurs a analizat trei probleme de fapt și de drept, apreciind că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a fi dezlegate fiecare dintre acestea și anume:
- să se stabilească dacă reclamanții și intervenienta au formulat acțiunea în nume propriu sau în calitate de moștenitori, caz în care trebuia să se dovedească faptul că autorul comun nu mai are și alți moștenitori care să fi promovat același tip de acțiunea;
- să se stabilească dacă măsurile administrative ce au determinat promovarea acțiunii sunt definite prin lege ca având caracter politic sau dacă se invocă și alte tipuri de măsuri administrative pentru care se cere constatarea caracterului politic, caz în care este obligatorie participarea reprezentantului parchetului;
- să se facă o cercetare completă a aplicabilității în cauză a prevederilor art.5 alin.1 lit.b din Legea 221/2009, deoarece nu a lămurit dacă este vorba de bunuri confiscate ca efect al măsurii administrative cu caracter politic și care nu au fost restituite, luând în considerare, la pronunțarea soluției, numai probe din care rezultă bunurile rămase în gospodărie, conform declarațiilor martorilor și valoarea acestora, conform expertizei.
Curtea a stabilit expres că, față de acest ultim motiv de casare, se impune ca instanța să pună în discuția părților, completarea probatoriilor, pentru o corectă aplicare a legii și a dispus ca la rejudecare să se aibă în vedere considerentele prezentei decizii, celelalte critici, susțineri și apărări ale părților, pentru pronunțarea unei sentințe legale și temeinice.
Din simpla lectură a considerentelor deciziei de casare rezultă că sentința pronunțată în primul ciclu procesual a fost desființată în totalitate și că limitele casării au fost stabilite la întreaga situație de fapt și de drept dedusă judecății, urmând ca instanța să stabilească temeinicia și legalitatea pretențiilor din acțiunea precizată și din cererea de intervenție în interes propriu.
Rejudecând pricina în fond, tribunalul a respectat prevederile art. 315 cod procedură civilă și a stabilit cadrul procesual sub aspectul calității reclamanților și intervenientei, al temeiului de drept al pretențiilor, punând în discuție și suplimentarea probelor.
Astfel, din declarațiile părților și actele de stare civilă a rezultat că reclamanta T. S. a promovat acțiunea în nume propriu și ca moștenitoare a soțului său, T. A.. T. R., născut în anul 1952, în perioada deportării, și C. A. ( fostă T.), în vârstă de 4 luni la data deportării, au solicitat de asemenea despăgubiri în nume propriu și ca moștenitori.
Toate părțile au invocat că față de familia lor s-a luat măsura administrativă a stabilirii domiciliului potrivit deciziei nr.200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, aspect rezultat și din Hotărârea 339/1991 și Hotărârea 341/1991 prin care s-au stabilit drepturile de care beneficiază T. R. și T. S. în temeiul Decretului Lege 118/1990.
Cum dispoz. art.4 alin.5 din Lg.221/2009 prevăd că participarea procurorului la judecata cauzei se impune doar dacă măsura luată față de reclamanți nu este definită prin lege ca având caracter politic iar în speță stabilirea caracterului politic al măsurii administrative este prevăzut expres în art.3 din Lg.221/2009, lit.e), nu s-a impus participarea procurorului la judecata în prima instanță.
Cât privește cea de a treia problemă ce se cerea a fi dezlegată în cauză, Curtea de apel a stabilit, cu putere de lucru judecat, că la acordarea despăgubirilor materiale pentru bunurile confiscate de stat la data strămutării familiei reclamanților nu pot fi avute în vedere doar probele din care rezultă bunurile rămase în gospodărie și valoarea acestora. S-a impus, prin aceeași decizie, să se pună în discuție completarea probatoriilor.
Potrivit art.5 alin.1 lit.b) din Legea nr.221/2009 se poate solicita de către persoanele îndreptățite acordarea de despăgubiri materiale reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Producerea prejudiciului material, cauzat prin confiscarea mobilelor deținute în proprietate de familia recurentelor este de necontestat, însă acestea aveau obligația de a dovedi faptul că bunurile au fost deținute anterior aplicării măsurii, că au fost confiscate de stat și că nu au fost restituite.
Sarcina probei revine evident reclamanților, potrivit art. 1169 cod civil deoarece vizează exclusiv dovedirea condițiilor impuse de lege. Este astfel nefondată susținerea recurentelor în sensul că aparținea pârâtului sarcina de a proba faptul că bunurile nu au fost restituite, deoarece acesta a susținut restituirea.
Prima problemă de fapt ce se cerea a fi dovedită nu era cea a restituirii, ci aceea a preluării efective, nefiind suficient să se dovedească existența în gospodărie a anumitor bunuri. Dovada s-a impus prin chiar considerentele deciziei de casare și se cerea a fi făcută, în condițiile art. 315 cod procedură civilă.
În ședința publică de la 24 februarie 2012, când s-a pronunțat sentința supusă recursului instanța a pus în discuție completarea probatoriului, însă reprezentantul convențional al recurentelor ( reclamanta și intervenienta) a arătat că nu înțelege să propună alte probe.
Așadar, instanța a respectat prevedrile art. 129 cod procedură civilă, manifestând rol activ, însă părțile au arătat că nu doresc administrarea unor noi probe, caz în care nu pot invoca în recurs propria lor culpă, mai ales în condițiile în care au beneficiat de apărare calificată și au cunoscut considerentele deciziei de casare, care impunea completarea probelor.
Analizând probele administrate în primul ciclu procesual, instanța constată că din declarațiile martorilor a rezultat doar faptul că familia reclamanților și intervenientei au avut anumite bunuri în gospodărie, dar nu s-a stabilit dacă aceste bunuri existau la data părăsirii forțate a domiciliului, dacă au fost preluate de stat ca efect al aplicării măsurii administrative cu caracter politic și dacă o parte din acestea au fost regăsite în domiciliu în anul 1956, când măsura strămutării a încetat.
În aceste condiții, nu se poate cere acordarea de despăgubiri materiale, recurentele fiind în culpă pentru că nu au administrat probele impuse de instanță și nu au dovedit pretențiile lor, deși le revenea sarcina probei.
Instanța apreciază că nu constituie motiv de nelegalitate faptul că tribunalul a consemnat în preambulul hotărârii că acesta este o decizie, deși, ca primă instanță, pronunță sentințe, așa cum a susținut în recurs reprezentantul parchetului, fiind vorba doar de o eroare materială care poate fi îndreptată potrivit art. 281 cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta reclamantă T. S. și recurenta intervenientă C. A. împotriva sentinței civile nr. 80 din 24 februarie 2012, pronunțată de Tribunalului M. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant T. R. și intimatul pârât S. R. reprezentat de M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor M., având ca obiect Legea nr.221/2009 .
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 03 Mai 2012.
Președinte, G. I. | Judecător, E. B. | Judecător, C. S. |
Grefier, A. C. |
Red./tehnored. GI
2ex/08.05.2012
Jud. fond M.O.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 5819/2012. Curtea de... | Contestaţie la legea electorală. Decizia nr. 5926/2012. Curtea... → |
|---|
