Validare poprire. Decizia nr. 9690/2012. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 9690/2012 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 16-10-2012 în dosarul nr. 9690/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 9690
Ședința publică de la 16 Octombrie 2012
Președinte: - N. D.
Judecător: - Florența C. C.
Judecător: - L. M. L.
Grefier: - A. P.
Pe rol, judecarea recursurilor declarat de terții popriți DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE D., în numele și pentru ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE D. - T. C. și de debitorul S. M. C. împotriva deciziei civile nr. 151/29.03.2012, pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata creditoare B. E. M., având ca obiect validare poprire.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care a învederat instanței următoarele:
- depunerea de către recurentul debitor S. M. C. de relațiilor solicitate de instanță la termenul anterior, prin adresa nr. 5682/01.10.2012, precum și a unei precizări în care arată faptul că motivele de recurs formulate în cauză au fost înaintate Tribunalului D. la data de 15.06.2012, atașând în dovedirea susținerilor, o copie de pe borderoul recomandatelor din data de 15.06.2012, după care;
- solicitarea recurentei terț poprit D. D. de judecarea cauzei în lipsă, potrivit dispozițiilor art.242, alin.2 Cod procedură civilă, după care;
Instanța, luând act de solicitarea recurentei de judecare a cauzei în lipsă și apreciind cauza în stare de soluționare a trecut la deliberări asupra recursurilor formulate în cauză.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față:
P. cererea adresată instanței la data 19.09.2011, creditoarea B. E. M. a solicitat validarea popririi, emisă de executorul judecătoresc în mâinile terțului poprit A. Trezorerie C., pe conturile debitorului Spitalului M. C..
În fapt, a motivat că în procedura de executare silită a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 3542/18.11.2009 a Tribunalului D., în urma emiterii somației și a scurgerii termenului de 6 luni, cerut de OG 22/2002, la data de 06.09.2011 a fost emisă ordonanța de poprire nr. 21/E/2011, pe conturile debitorului său, S. M. C., în mâinile terțului poprit A. – Trezorerie C..
La data de 15 Septembrie 2011, terțul poprit a restituit ordonanța de poprire pe motiv că ar fi aplicabile prev. art. 1 din OG 71/2009, aspect care reprezintă o încălcare a obligațiilor terțului poprit.
Nerespectarea obligațiilor ce-i revin în calitate de terț poprit de către A. Trezorerie C. este de natură să-i încalce un drept recunoscut prin hotărâre judecătorească a cărei punere în aplicare trebuie garantată de statul roman prin toate organele sale.
La data de 30.09.2011, debitorul S. M. C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de validare a popririi întrucât în speță sunt aplicabile prevederile OUG nr.71/2009.
La data de 04.10.2011, terțul poprit A. C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de înființare a popririi formulată de creditoarea B. E. M., pentru următoarele motive:
Terțul poprit T. Municipiului C. nu a refuzat îndeplinirea obligațiilor ce îi revin în această calitate, acesta a restituit numai documentația transmisă de către B. Iotovici M.. în dosarul de executare nr. 20/E/2001, deoarece în speță procedura de executare cade sub incidența disp. OUG nr. 71/2002 privind plata unor sume prevăzute în titlurile executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personale din sectorul bugetar.
La data când hotărârea judecătorească a devenit definitivă și executorie 25.11.2009 disp. art 1 din OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar erau aplicabile, astfel încât T. C. în mod corect a restituit documentația privind dosarul nr, 20/E/2011, către B. I. M. R..
O altă critică formulată de creditoare s-a referit la faptul că terțul poprit „nu are capacitatea și nici calitatea legală de a acționa ca instanță de judecată cenzurând actele executării judecătorești și dispunând în raport cu data la care se poate realiza executarea ce face obiectul prezentului litigiu”.
Și sub acest aspect terțul poprit nu a făcut altceva decât să respecte dispozițiile legale în vigoare, nu terțul poprit stabilește data de la care se poate realiza executarea, ci dispozițiile cuprinse la art. 1 din OUG 71/2009, care arată clar modalitatea în care se va desfășura executarea, precum și procentele ce se vor achita în fiecare an.
În ceea ce privește încălcarea disp. art. 20 alin 2 din Constituția României, care prevede faptul că normele de drept comunitar european sunt prelevate fața de normele de drept intern, nu rezultă care este culpa terțului T. Municipiului C. în raport de acest principiu constituțional și în ce constă discriminarea creditoarei, Curtea Constituțională a constatat că există o stare de fapt obiectivă, cuantificabilă și independentă de voința Guvernului care pune în pericol un interes public, respectiv stabilitatea economică a statului roman.
De asemenea, Curtea a arătat că ordonanța de urgentă a fost adoptată în vederea atenuării efectelor unde stări de criză economică generalizată. O atare finalitate economică implică în mod necesar și neechivoc, o reglementare juridică primară, rapidă, unitară și energică. în consecință, adoptarea măsurii criticate reclamă, în mod indubitabil, urgența; or, reglementarea urgentă a situației rezultate în condițiile de criză economică nu putea fi făcută în mod rapid și rezonabil nici prin asumarea răspunderii Guvernului în fața Camerei Deputaților și a Senatului asupra unui proiect de lege nici prin adoptarea unui proiect de lege cu procedura de urgentă. În aceste condiții, pentru conservarea stabilității economice a statului, singurul instrument rămas la îndemna Guvernului a fost adoptarea unei ordonate de urgentă.
La data de 24.10.2011, creditoarea a formulat răspuns la întâmpinarea terțului poprit arătând că în speță sunt incidente disp. din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prevalente fața de normele de drept intern, relevanță instituită atât în Constituția României cât și în normele Codului Civil.
Art. 6 par. 1 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale protejează dreptul la un proces echitabil și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil. Acest termen se aplică inclusiv în faza executării silite (ca ultima parte a unui proces)- cauza Ruianu contra României, S. contra României, V. I. contra României, S. P. contra României.
În legătură cu acest termen rezonabil, a solicitat să se observe că au trecut deja 2 ani de la obținerea titlului executoriu, pe de o parte, iar pe de altă parte suma ce i se cuvine nu este de natură să afecteze într-o măsură gravă stabilitatea financiară și interesul politic.
Referitor la concordanța dintre OUG 71/2009 și legislația comunitară, a considerat că judecătorul chemat să se pronunțe este cel intern, respectiv instanța de fond, iar aceasta nu poate decât să dea eficiență normelor comunitare invocate în vederea admiterii cererii de poprire.
P. sentința civilă nr.2376/22.11.2011, pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._, a fost respinsă cererea de validare a popririi formulată de creditoarea B. E. M., în contradictoriu cu debitorul S. M. C. și terțul poprit A. -T. C..
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
P. sentința civilă nr. 3542/18.11.2009, Tribunalul D. – Secția conflicte de muncă și asigurări sociale a admis acțiunea formulată de B. E. M., în contradictoriu cu S. M. C. și a obligat pârâtul să achite reclamantei o despăgubire egală cu valoarea tichetelor de masă de care ar fi trebuit să beneficieze aceasta potrivit numărului de zile lucrate în perioada 17.04._09.
Sentința a devenit irevocabilă și a fost investită cu titlul executoriu. Creditoarea a solicitat executarea acestei sentințe Biroului executorului judecătoresc I. M. R..
În consecință, s-a întocmit dosarul de executare 21/E/2011 privind înființarea popririi pe contul debitorului S. M. C., pentru suma totală 2672,23 lei.
Cu adresa nr._/14.09.2011, A. C. a comunicat executorului judecătoresc că nu poate înființa poprirea întrucât în cauză sunt incidente prev. art. 1 din OUG 71/2009 și restituie executorului judecătoresc documentația prin care s-a înființat poprirea pe contul debitorului S. M. C. .
Reținând că hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă la 20.04.2010, în cauză sunt aplicabile prevederile OUG 71/2009.
Potrivit art. 1 din OUG 71/2009, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la 31.12.2009, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a) în anul 2012 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu; b) în anul 2013 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu; c) în anul 2014 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu.
Ordonanța definește înțelesul noțiunii de sector bugetar și anume „instituțiile publice a căror finanțare se asigură integral din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, după caz.
Față de prevederile legale suscitate, instanța a apreciat că nu poate fi validată poprirea întrucât orice procedură de executare silită în cursul termenelor prevăzute de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009, este suspendată de drept.
P. Decizia nr.605/2011, a Curții Constituționale s-a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii și ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar. Curtea Constituțională a reținut că nu se poate reține existența nici unei discriminări între debitori, în sensul că statul ca debitor și-ar aroga mai multe drepturi decât debitorii persoane de drept privat în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim său nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere. Totodată, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în a decide dacă și în ce măsură diferențele dintre diversele situații similare justifică un tratament juridic diferit, iar scopul acestei marje variază în funcție de anumite circumstanțe, de domeniu și de context. Măsura contestată urmărește un scop legitim - asigurarea stabilității economice a țării - și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere - executarea eșalonată a hotărârilor judecătorești în cauză. Astfel, situația particulară ivită și motivată prin existența unei situații extraordinare este una care reclamă o diferență evidentă de tratament juridic.
P. urmare, având în vedere că executarea este suspendată de drept, instanța a respins cererea de validare a popririi.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel creditoarea B. E. M., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
În motivarea apelului, creditoarea a arătat că a recunoaște supremația unei ordonanțe de guvern – O.U.G. nr.71/2009 în fața dispozițiilor Constituției României este o motivare neconformă cu sistemul de drept existent în țara noastră.
Creditoarea a menționat că Statul Român își arogă mai multe drepturi decât orice alt debitor-subiect de drept privat.
A considerat că termenul rezonabil stabilit de art.6 paragraful 1 din CEDO trebuie aplicat, așa cum a fost avut în vedere la elaborarea CEDO; a admite că dispozițiile unei ordonanțe de urgență sunt de natură să înlăture aplicabilitatea unor legi, a unor convenții și tratate internaționale la care România este parte, este echivalent cu a recunoaște că se pot încălca drepturi recunoscute și acordate prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, fără nici o sancțiune pentru cele care nu respectă ordinea de drept.
P. decizia civilă nr.151/29.03.2012, pronunțată de Tribunalul D., în dosarul nr._, s-a admis apelul declarat de apelanta creditoare B. E. M., împotriva sentinței civile nr. 2376/22.11.2011, pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul debitor S. M. C. și intimata terț poprit A. -T. C..
A fost schimbată în tot sentința civilă apelată, în sensul că s-a admis cererea de validare poprire.
S-a validat poprirea înființată prin adresa din 06.09.2011, emisă în dosarul de executare nr. 21/E/2011 al B.E.J. I. M. R. asupra sumelor de bani datorate debitorului de terțul poprit, până la concurența sumei de 2672,23 lei ce reprezintă creanța creditoarei B. E. M..
A fost obligat terțul poprit să plătească creditoarei suma de 2672,23 lei în privința căreia s-a validat poprirea.
Pentru a pronunța astfel, tribunalul a constatat următoarele:
Dispozițiile OG 71/2009, invocate de apelantă, care limitează dreptul creditorului de a urmări silit bunurile aflate în patrimoniul instituției publice în raport de procedura instituită de aceasta ordonanță, încalcă dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 par 1 din CEDO din perspectiva interpretării în acest sens date în mod constant în jurisprudența Curții.
Astfel, potrivit acestei jurisprudențe, executarea unei sentințe său a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte din proces, deoarece dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridica internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă - în sensul de executorie - și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul uneia dintre părți.
În acest context trebuie subliniat că în numeroase cauze, dintre care reamintim S. c. Romaniei, Metaxas c. Greciei, Karahalios contra G., Curtea a statuat că nu este oportun să ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță contra statului, să recurgă la procedura executării silite pentru a obține satisfacție.
Și în cauza C. c. României, Curtea a arătat că ar fi excesiv să pretinzi unui reclamant care a obținut o hotărâre judecătorească definitivă contra Statului, să intenteze din nou acțiuni contra autorității cu scopul de a obține executarea obligației în cauză.
Hotărârea dată în cauza Hornsby c. Greciei stabilește, pe de o parte, că dreptul la un proces echitabil nu acoperă procedura numai până la pronunțarea unei hotărâri, ci până la executarea acesteia, iar pe de altă parte instituie obligația statului și a administrației de a se “plia” unei hotărâri pronunțate contra lor. Curtea a subliniat faptul că administrația constituie un element al statului, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză său omite să execute o hotărâre judecătoreasca ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 din CEDO de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor își pierd orice rațiune de a fi.
În cauza Oneryildiz c. Turciei, în care, după ce menționează că reclamantul dobândise dreptul la o despăgubire, care nu fusese plătită, Curtea face trimitere la principiul stabilit în hotărârea Hornsby c. Greciei, arătând că preeminența dreptului implică obligația statului său unei autorități publice de a se plia unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva lor, fără a aștepta o procedură de executare silită.
De asemenea, în hotărârea Sacaleanu împotriva României, Curtea a avut în vedere aceleași principii care impun obligația statului, administrației, de a executa hotărârea pronunțata împotriva să chiar și în cazul aplicării unui act normativ derogatoriu de la dreptul comun, cum este în cauza OG nr. 22/2002.
Mai tranșant, în cauza Bourdov c. Rusiei, Curtea a stabilit că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor pentru a onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. Reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care să afecteze însăși substanța dreptului, din cauza dificultăților financiare ale statului .
Și în cauzele Scordino vs. Italia, Moroko vs. Rusia, Curtea a arătat că un justițiabil ce a câștigat un proces împotriva statului poate avea obligația de a lua câteva masuri procedurale pentru a-și vedea executată hotărârea favorabilă, fie în mod voluntar, fie printr-o procedură de executare silită. În consecință, nu este nerezonabil ca autoritățile să ceara reclamantului să înfățișeze documente suplimentare cum ar fi, coordonatele bancare, pentru a permite său a grăbi executarea hotărârii. Cerința cooperării reclamantului nu trebuie, totuși, să depășească strictul necesar și, în orice caz, nu eliberează autoritățile de obligația lor în baza Convenției de a lua masurile corespunzătoare, din timp, din proprie inițiativa, pe baza informației disponibile, pentru a onora hotărârea judecătoreasca pronunțată împotriva statului. De aceea, Curtea consideră că sarcina de a asigura executarea unei hotărâri judecătorești împotriva statului revine în primul rând autorităților de stat începând din momentul în care hotărârea respectivă devine definitivă și executorie.
Curtea a statuat că obligația statului de a garanta fiecărei persoane dreptul la executarea unei hotărâri judecătorești definitive și executorii într-un interval rezonabil și de a executa din oficiu într-un termen rezonabil hotărârile judecătorești pronunțate împotriva să și de a crea un remediu efectiv în caz contrar, se opun invocării de către stat a lipsei de fonduri sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătorești. Revine statelor obligația de a-și organiza sistemul legal într-o asemenea maniera încât autoritățile să își poată îndeplini obligația lor în această privință.
P. urmare, potrivit acestei interpretări posibilitatea invocării de către instituția publică debitoare a termenului de 6 luni pentru a face demersurile necesare de a-și îndeplini obligația de plată (iar nu pentru a o îndeplini), precum și a lipsei fondurilor necesare efectuării plății, reprezintă prevederi incompatibile cu principiile statuate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, enunțate anterior.
În acest sens, s-a menționat, de asemenea, ca în toate cauzele vizând Fondul Proprietatea - din care cea mai relevantă este Hotărârea pilot M. A. - s-a reținut în sarcina Statului R. obligația de a asigura executarea hotărârilor judecătorești dispuse împotriva sa și s-a statuat ca o neexecutare a hotărârilor judecătorești prin care s-a dispus obligarea Statului Român la plata unor sume de bani către particulari, pe o perioadă de mai mulți ani lipsește de substanța însuși dreptul recunoscut prin hotărâre și constituie o încălcare atât a art. 1 Protocolul 1 cât și a art. 6 Convenție.
Fondul Proprietatea a fost creat în vedere plății despăgubirilor în bani sau prin acțiuni a foștilor proprietari în favoarea cărora s-a recunoscut un drept de creanță față de Statul Român. Faptul că el nu este operațional a constituit motiv de condamnare la CEDO în multiple hotărâri, în toate reținându-se că neplata sumelor de bani la care particularii au fost îndreptățiți prin hotărâri judecătorești constituie o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor prevăzut de art. 1 Protocolul 1 Convenție, cât și o încălcare a dreptului la un proces echitabil, prin prisma faptului că statul nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a executa voluntar obligațiile stabilite în sarcina sa.
Situația eșalonării plății creanțelor recunoscute în favoarea creditorilor bugetari este similară cu situația beneficiarilor dreptului la despăgubire din Fondul "Proprietatea", aplicându-li-se același tip de raționament juridic.
Având în vedere disp. art. 20 alin 2 din Constituția României care indică modul de soluționare a unui anumit conflict între dispozițiile Convenției, ca tratat privitor la drepturile omului la care România este parte și reglementările interne, în sensul că au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile, precum și faptul că normele cuprinse în convenție și în protocoalele sale adiționale alcătuiesc, împreună cu jurisprudența organelor sale, un . se aplică direct de către judecătorul național investit cu soluționarea cauzei, nici Curtea Constituțională și nici Înalta Curte de Casație și Justiție neavând competența legală de a stabili cu valoare de principiu concordanța unei prevederi din dreptul național cu o prevedere din dreptul internațional obligatorie pentru România, sancțiunea aplicabilă într-o asemenea ipoteză este deci aceea a inaplicabilității normei interne contrare Convenției pentru raportul juridic concret și situația conflictuală supusă examinării.
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia data în RIL cu nr. 1/2012, a stabilit de asemenea că, deși s-au pronunțat decizii de constituționalitate cu caracter general vizând aceste norme, revine completului de judecată care judecă fiecare speță în parte să stabilească concordanța aplicabilității normelor CEDO cu prevederile OG 71/2009 cu modificări:
"Așadar, controlul obiectiv, în abstracto, realizat de Curtea Constituțională în ceea ce privește convenționalitatea normelor în discuție nu exclude posibilitatea instanțelor judecătorești de drept comun de a efectua o analiză nemijlocită, directă, de compatibilitate a respectivelor dispoziții cu cele ale Convenției, în raport cu situația particulară fiecărei spețe, ca obiect al încălcării reclamate în fiecare litigiu, tocmai pentru a se verifica în concreto păstrarea justului echilibru între interesele statului și cele ale reclamanților.
În acest sens, este util a se observa că, dacă se are în vedere că un titlu executoriu este posibil să fi fost obținut cu 3 ani înainte de anul 2009 (pentru a nu fi prescrisă executarea, conform art. 6 din Decretul nr. 167/1958, act normativ în vigoare la data constituirii titlurilor), s-ar putea ajunge și la situația în care executarea integrală a unei creanțe stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă ar avea loc în decursul a 10 ani (2006-2016), marjă obiectivă în care s-ar înscrie multitudinea situațiilor de fapt ale fiecărei spețe (marjă subiectivă).
Nu este lipsit de interes a se observa că prin Recomandarea (2003) 16, Comitetul Miniștrilor statelor membre din cadrul Consiliului Europei a stabilit o . principii directoare în vederea punerii în executare a deciziilor administrative și jurisdicționale în domeniul dreptului administrativ. În partea referitoare la executarea de către autorități a obligațiilor la care au fost condamnate ca urmare a acestor decizii, Comitetul Miniștrilor invită statele membre să asigure la nivel național un sistem în care autoritățile să fie în măsură să execute într-un termen rezonabil hotărârile pronunțate, iar în caz de neexecutare trebuie prevăzută o procedură adecvată pentru a obține executarea deciziei, în principal prin prevederea posibilității popririi său a amendării debitorului.
Totodată, prin Rezoluția 1787 (2011), Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a invitat România să trateze cu prioritate problema neexecutării hotărârilor judecătorești, apreciind această chestiune drept una dintre deficiențele naționale majore și sistemice, aspect dovedit de numărul mare de hotărâri de condamnare pronunțate de Curtea Europeană.
De aceea, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că numai pe baza evaluării nemijlocite, directe, de către instanțe, în raport cu circumstanțele fiecărei spețe, se poate stabili compatibilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2010, cu dispozițiile Convenției Europene a drepturilor Omului și cu jurisprudența Curții de la Strasbourg, însă analiza în concret a acestei compatibilități nu poate fi realizată pe calea recursului în interesul legii"
În speța dedusă judecații, tribunalul a constatat că hotărârea ce constituie titlul executoriu a dobândit acest caracter la data de 25.11.2009, că până în prezent a trecut o perioadă ce se apropie de termenul de 3 ani ce constituie potrivit art. 3 coroborat cu art. 7 Decretul 167/1958 termen de prescripție a executării silite și că, până a i se da posibilitatea creditoarei să-și recupereze sumele datorate acesteia de câtre debitoare, integral, vor trece 7 ani.
În contextul în care termenul de 3 ani este considerat de lege un termen excesiv de lung pentru a efectua demersuri de a obține executarea silită în materie de creanțe, depășirea sa de către creditor fiind sancționată cu pierderea dreptului de a obține executarea silită a creanței, tribunalul a constatat că nu este posibil ca, exclusiv în materia debitorilor bugetari, acest termen de 3 ani să fie considerat un termen rezonabil, sau chiar scurt, iar plata creanței să se întindă pe o perioada de 7 ani.
Având în vedere, deci, criteriile legale – care sunt aplicabile cu caracter de generalitate tuturor debitorilor, tribunalul a constatat că, prin aplicarea în speță a prevederilor OG 71/2009, cu modificări, s-ar aduce atingere substanței dreptului de proprietate a creditoarei, precum și dreptului său de a obține executarea silită a unei hotărâri judecătorești, fiind încălcate, astfel, atât art. 1 Protocolul 1 și art. 6 CEDO.
P. încheierea din data de 26 aprilie 2012, Tribunalul D. a admis cererea de îndreptare eroare materială formulată de petenta B. E. M..
S-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta deciziei civile nr. 151/29.03.2012, pronunțată de către Tribunalul D. - Secția Civilă, în dosarul nr._, cu privire la numărul dosarului de executare urmând să se treacă, în mod corect, dosarul de executare nr. 22/E/2011 în loc de dosarul de executare nr. 21/E/2011.
Au fost menținute restul dispozițiilor deciziei civile nr. 151/29.03.2012, pronunțată de către Tribunalul D. - Secția Civilă, în dosarul nr._ .
Împotriva acestei decizii au declarat recurs terții popriți DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE D., în nume propriu și pentru ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE D. - T. C. și debitorul S. M. C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului, recurentul S. M. C. a arătat că nu a refuzat executarea silită, așa cum s-a susținut prin decizia atacată, însă a respectat dispozițiile actului normativ care dă posibilitatea de a se plăti creanța eșalonat, la anumite intervale de timp. O astfel de normă juridică reprezintă o ingerință a statului în dreptul creditorului de a obține executarea silită și, prin aceasta, finalizarea procesului civil, dar este o ingerință care are un scop legitim, acela de a proteja bugetul de stat într-o perioadă critică și este rezonabil proporțională cu scopul urmărit.
D. urmare, consideră că, prin norma de drept intern, nu se aduce atingere dreptului de proprietate al creditoarei, garantat de art.1 din Protocolul Adițional nr.1, deoarece alin.2 conferă dreptul statului de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general, iar expunerea de motive la adoptarea OUG nr.71/2009 relevă situația financiară a statului și argumentează eșalonarea plăților prin necesitatea protejării interesului general, astfel că sunt incidente dispozițiile convenției europene.
Față de motivele invocate a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei, în sensul respingerii apelului declarat de creditoare și menținerea sentinței.
În drept, a invocat dispozițiile art.299-316 Cod pr. civ.
În motivarea recursului său, DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE D., în numele și pentru ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE D. - T. C. a arătat că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii, fiind aplicabile dispozițiile art.304 pct.7,8 și 9 Cod procedură civilă.
A susținut că, prin considerentele hotărârii atacate, instanța de apel a reținut greșit faptul că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care sunt prevalente față de normele de drept intern, conform alin 2 din Constituția României.
În acest sens, recurenta a invocat decizia Curții Constituționale nr.188/2010 publicată în Monitorul Oficial al României nr.237 din 14.04.2010 a fost publicată decizia Curții Constituționale nr.188/2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor OUG nr.71/2009, privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, precum decizia nr.1008 din 7 iulie 2009 a Curții Constituționale publicată în M. Of. partea I, nr.507 din 23 iulie 2009, prin care s-a reținut conformitatea ordonanței criticate cu art.1 alin (4) din Constituția României privind principiul separației și echilibrului puterilor în stat, coroborate cu cele ale art. 126 alin. (1) privind instanțele judecătorești și cu art.20 și 20 alin.1-3 din Constituție privind liberul acces la justiție, argumentându-se că, „ în anumite situații extreme, precum în cea de față, implicațiile financiare legate de punerea în executare a hotărârilor judecătorești se pot constitui într-o situație extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituție, în măsura în care asemenea măsuri sunt motivate, în mod fundamentat, de apărarea stabilității economice a statului român.”
Raportat la considerentele acestor decizii recurenta a susținut că, în cauza de față, Guvernul român nu numai că nu refuză executarea hotărârilor judecătorești, ci se obligă la plata eșalonată a sumelor prevăzute prin acestea, iar executarea eșalonată a unor titluri executorii care au ca obiect drepturi bănești nu este interzisă în niciun mod de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
De asemenea, a învederat că terțul poprit T. Municipiului C. nu a refuzat îndeplinirea obligațiilor ce îi revin în această calitate, aceasta restituind numai documentația transmisă de către B. I. M. R., în dosarul de executare nr.22/E/2010, deoarece în speță procedura de executare cade sub incidența dispozițiilor O.U.G nr.71/2009, privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, așa cum a fost modificată.
A precizat că, la data când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă, dispozițiile O.U.G nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar erau aplicabile, astfel încât T. C., în mod corect, a restituit documentația privind dosarul de executare.
Totodată, a susținut că nu se poate reține culpa terțul poprit de a nu își îndeplini obligațiile legale în vigoare, deoarece nu terțul poprit stabilește data de la care se poate realiza executarea, ci dispozițiile cuprinse la art.1 și 2 din O.U.G nr.71/2009, așa cum a fost modificată, privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, care arată clar modalitatea în care se va desfășura executarea, precum și procentele ce se vor achita în fiecare an.
Față de motivele invocate, a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate, în sensul respingerii cererii de validare a popririi înființată în dosarul de executare pe contul debitorului S. M. C..
În drept, și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art.304 pct. 7, 8 și 9 Cod procedură civilă.
În vederea soluționării recursului, în raport de motivele invocate, Curtea a apreciat necesară suplimentarea probatoriului cu înscrisuri, sens în care s-a emis adresă către debitorul S. M. C. pe pentru a se comunica dacă, din creanța intimatei creditoare, a fost achitat procentul stabilit de OUG nr.71/2009, conform eșalonării stabilite, instituția debitoare răspunzând solicitărilor instanței prin adresa nr.5682/01.10.2012.
Verificând termenele de formulare a celor două recursuri, Curtea constată că este tardiv recursul declarat de S. M. C..
Sub acest aspect, se reține că, potrivit art.301 Cod pr. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate.
În speță, conform dovezii de comunicare existentă la fila 35 din dosarul de apel, recurentului i-a fost comunicată decizia tribunalului la data de 06.06.2012, iar recursul a fost declarat la data de 06.08.2012, deci peste termenul prevăzut de lege.
În raport de considerentele expuse, în baza art.312 alin.1 rap. la art.301 Cod pr. civ., recursul declarat de S. M. C. va fi respins ca tardiv.
În ceea ce privește recursul declarat de terții popriți DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE D. și ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE D. - T. C., Curtea constată că acesta a fost declarat în termenul legal, la 12.06.2012, astfel încât urmează a fi analizat pe fond.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate, Curtea apreciază că recursul declarat de terții popriți este fondat, având în vedere următoarele considerente:
Astfel, se constată că instanța de apel a făcut o greșită analiză a compatibilității disp.art.1 și 2 din OUG nr.71/2009 cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, în situația concretă a creditoarei.
Este adevărat că, prin decizia RIL nr.1/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că „ numai pe baza evaluării nemijlocite, directe, de către instanțe, în raport de circumstanțele fiecărei spețe, se poate stabili compatibilitatea dispozițiilor art.1 alin.1 și 2 din OUG nr.71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr.230/2010 cu dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului și cu jurisprudența Curții de la Strasbourg”.
Însă, în analiza acestei comptabilități, instanța de apel s-a raportat în mod greșit exclusiv la data titlului executoriu, fără a avea în vedere celelalte date concrete ale modului de derulare a procedurii executării silite în cazul creditoarei.
Sub acest aspect, Curtea reține că, în chiar considerentele deciziei RIL nr.1/2012, se argumentează că această analiză nu trebuie limitată doar la cea a termenului rezonabil, statuându-se că „analiza caracterului nerezonabil al duratei procedurii de executare face obiectul unei ample jurisprudențe a Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea dispozițiilor art. 6 din Convenție, analiză realizată uneori din perspectiva mai generală a "dreptului de acces la justiție" (Cauza Ruianu împotriva României, paragraful 54), iar nu doar aceea a termenului nerezonabil, după cum, în alte situații, se analizează și respectarea art. 1 Protocolul 1, dacă se rețin alte aspecte decât cele ce au condus la constatarea unei încălcări pe temeiul art. 6 (de exemplu, cauzele R., G., A., D., Georgi, A. și I. R., C. P., S. împotriva României etc.”
În speță, instanța de apel, raportându-se exclusiv la data titlului executoriu în baza căruia s-a pornit executarea silită, nu a avut în vedere faptul că o parte importantă a creanței creditoarei a fost deja achitată, dovadă fiind înscrisurile depuse în dosarul de executare silită, precum și răspunsul comunicat în recurs de S. M. C. prin adresa nr.5682/01.10.2012.
Or, împrejurarea achitării unei părți importante a debitului era un aspect ce trebuia luat în considerare în analiza în concret a compatibilității, fapt ce reiese, de altfel, și din recenta decizie de inadmisibilitate pronunțată de CEDO în cauza D. și altii împotriva României, cauză în care reclamanții s-au plâns de întârzierile la executarea hotărârilor judecătorești care le acordau anumite drepturi salariale, invocând art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
În motivarea acestei decizii de inadmisibilitate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că:
„ (…) reclamanții aveau drepturi ferme și intangibile în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive pronunțate în perioada februarie - aprilie 2008. Curtea constată că, deși mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovadă de diligență în executarea hotărârilor judecătorești sus-menționate.
Astfel, în conformitate cu legislația în vigoare (supra, pct. 24), reclamanții au primit în octombrie 2008 o primă tranșă, reprezentând 30% din totalul sumelor datorate. În septembrie 2010, li s-a plătit o sumă suplimentară, reprezentând 25% din a doua tranșă de 34% din suma totală, deși în temeiul O.U.G. nr. 45/2010 din 19 mai 2010 cea de a doua tranșă ar fi trebuit plătită în 2012.
Conform legii, sumele plătite s-au actualizat de fiecare dată în raport cu indicele prețurilor de consum din data plății.
Până în prezent, reclamanții au primit mai mult de o treime din suma totală acordată de instanțe, restul sumei trebuind să fie plătit eșalonat, conform legislației în vigoare, până în 2016. Nu există nimic în dosar care să sugereze că Guvernul nu are intenția de a respecta calendarul plăților.
Ținând seama de faptul că o parte importantă din sumele datorate reclamanților le-a fost deja plătită, Curtea nu poate considera că a fost afectată însăși substanța dreptului reclamanților.
În orice caz, având în vedere toate elementele de mai sus și contextul special al prezentei cauze, Curtea consideră că plata eșalonată a sumelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă.”
Situația de fapt dedusă judecății în cauza de față este similară cu cea la care se referă decizia de inadmisibilitate pronunțată de CEDO în cauza D. și altii împotriva României, astfel că argumentele care au condus la constatarea de către Curte a compatibilității ordonanței de eșalonare cu art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție sunt valabile și în cauza de față.
În plus, în dezacord cu instanța de apel, Curtea apreciază și faptul că, raportat la data titlului executoriu, nu se poate reține termenul nerezonabil de desfășurare a procedurii de executare, în condițiile în care sentința nr.3626/2009, ce constituie titlu executoriu cu privire la drepturile salariale cuvenite creditoarei, a fost pronunțată la 25.11.2009, după . 18.06.2009, a OUG nr.71/2009 ce prevedea eșalonarea drepturilor de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.
În orice caz, sentința ce constituie titlu executoriu în cazul intimatei creditoare nu face parte din primele hotărâri judecătorești ce puteau fi vizate de actul de eșalonare, respectiv cele de la nivelul anului 2006, la care face referire și decizia RIL nr.1/2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în cazul cărora o derulare a procedurii de executare pe durata a 10 ani poate fi apreciată ca având caracter nerezonabil, în funcție și de partea din creanță rămasă de achitat.
D. urmare, Curtea apreciază că instanța de apel a stabilit, în mod greșit, că nu există compatibilitate între disp.art.1 și 2 din OUG nr.71/2009 și prevederile Convenției, în cazul concret al intimatei creditoare, astfel încât recursul declarat de terții popriți este întemeiat, urmând a fi admis ca atare și, în temeiul art.312 alin.1-3 C.pr.civ. se va modifica sentința atacată, în sensul respingerii apelului declarat de creditoare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca fiind tardiv, recursul formulat de debitorul S. M. C. împotriva deciziei civile nr.151/29.03.2012, pronunțată de Tribunalul D., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata creditoare B. E. M., având ca obiect validare poprire.
Admite recursul formulat de terții popriți DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE D., în numele și pentru ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE D. - T. C. împotriva deciziei civile nr.151/29.03.2012, pronunțată de Tribunalul D., în dosarul nr._ .
Modifică decizia civilă nr.151/29.03.2012, pronunțată de Tribunalul D., în dosarul nr._, în sensul că respinge apelul declarat de apelanta creditoare B. E. M., împotriva sentinței civile nr. 2376/22.11.2011, pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._ .
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 16 Octombrie 2012
Președinte, N. D. | Judecător, Florența C. C. | Judecător, L. M. L. |
Grefier, A. P. |
Red. jud. F. C. C.
Tehn. E.O.
3 ex./14.11.2012
J.f. A. G. B.
J.a. A. E. G.
D. O.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 19/2012. Curtea de Apel CRAIOVA | Pretenţii. Decizia nr. 9414/2012. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
