Anulare act. Decizia nr. 277/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 277/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 01-03-2013 în dosarul nr. 21662/245/2010
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE CIVILĂ Nr. 277/2013
Ședința publică de la 01 Martie 2013
Completul compus din:
Președinte G. P.
Judecător C. P.
Judecător E. G.
Grefier L. R.-C.
S-a luat spre examinare recursul civil formulat de M. T. împotriva deciziei civile 513/19.09.2012 pronunțată de Tribunalul Iași, intimați C. local al orașului P. Iloaiei și Orașul P. Iloaiei - prin primar, având ca obiect anulare act.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă av. V. pentru recurent, lipsă reprezentanții intimaților.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care arată că dosarul este la al treilea termen de judecată, au fost comunicate motivele de recurs intimaților, nu s-a solicitat judecata cauzei în lipsă.
Interpelat cu privire la valoarea terenului av V. arată că este valoarea constată de expertiză 3300 euro respectiv 14.784 lei prin convertirea euro – lei la cursul zilei.
Instanța, raportat la valoarea obiectului litigiului și dispozițiile art. 282 indice 1 Cod procedură civilă pune în discuție admisibilitatea prezentei căii de atac.
Av V. arată că este admisibil recursul având în vedere întemeierea acțiunii pe dispozițiile art. 6 și art. 11 din Legea 213/1998. La . acestei legi era prevăzut pentru litigiile ce se întemeiază pe dispozițiile sale atât calea apelului cât și a recursului. În apel s-a schimbat temeiul juridic aplicabil speței respectiv dispozițiile Legii 10/2001 și art. 6 din Convenția Europeană drepturilor Omului. Recurentul nu poate fi privat de o cale de atac, pentru că în apel, instanța i-a înrăutățit situația apreciind aplicabile în cauză alte dispoziții decât cele pe care și-au întemeiat acțiunea. În situația în care dispozițiile aplicabile sunt cele prevăzute de Legea 213/1998 recursul este admisibil.
Instanța rămâne în pronunțare cu privire la excepția invocată.
CURTEA DE APEL
Prin cererea înregistrată sub nr._ la Judecătoria Iași reclamantul M. T. a chemat în judecată pe pârâții C. local al orașului P. Iloaiei și Orașul P. Iloaiei - prin primar, solicitând reconstituirea suprafeței de 825 mp. teren situat în orațul P. Iloaieistr.P. R. nr.11 (în prezent nr.15), confiscată abuziv de Comitetul Executiv al Consiliului Popular P. Iloaiei prin deciziile nr. 73/13.06.1976 și nr. 74/20.06.1976, constatarea nevalabilității acestor decizii.
Pârâții au invocat lipsa calității lor procesuale pasive.
Prin sentința civilă nr._/13.11.2011 a Judecătoriei Iași se respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților și se respinge acțiunea reclamantului M. T. ca nefondată.
Examinând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a reținut că reclamantul a formulat la data de 03.06.1976 o cerere, înregistrată sub nr. 1085, prin care solicită Consiliului Popular al comunei P. Iloaiei, jud. Iași să preia suprafața de 250 mp, proprietatea sa, pentru a nu împiedica sistematizarea localității. Ca urmare a cererii reclamantului, a fost emisă Decizia nr. 73 a Biroului Executiv al Consiliului Popular al Comunei P. Iloaiei, județul Iași, prin care, avându-se în vedere prevederile Legii nr. 58/1974, suprafața de teren de 250 mp a trecut în patrimoniul statului și în administrarea Consiliului Popular al Comunei P. Iloaiei, județul Iași.
Ca urmare a cererii formulate la data de 03.06.1976, înregistrată sub nr. 1084, de către numitul B. I., cerere aflată la fila 158 dosar, prin Decizia nr. 74/18.06.1976 a Biroului Executiv al Consiliului Popular al Comunei P. Iloaiei, jud. Iași, s-a dispus atribuirea către numitul B. I. a suprafeței de teren de 250m., preluată de reclamant, cu plata unei taxe anuale de 1 leu/m.p., iar la data de 25.06.1976 a fost emisă autorizația de executare de lucrări nr. 14, pe numele lui B. I., autorizație aflată la fila 124 dosar, pentru construirea unei case și de anexe gospodărești.
A fost emis titlul de proprietate nr._/22.10.1992 pe numele B. V. I., pentru suprafața de teren de 909 mp.
La data de 02.10.1975 a fost emisă autorizația pentru executare de lucrări pe numele M. T. și M., autorizație aflată la fila 121 dosar, pentru construirea unei case de către titularii autorizației, însă reclamantul susține prin acțiune că nu a formulat vreo cerere pentru emiterea unei astfel de autorizații.
Prin titlul de proprietate nr._/22.10.1992 s-a constituit dreptul de proprietate al numitului P. I. N., pentru suprafața de teren de 706 mp..
Prin sentința civilă nr. 2209/01.03.2007, pronunțată în dosarul nr._/245/2006 al Judecătoriei Iași, rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului, s-a admis în parte acțiunea formulată de M. T. și P. P., constatându-se nulitatea absolută parțială a titlurilor de proprietate nr._ și_ din 1992, emise pe numele P. N. și B. I., până la concurența suprafețelor de teren de 250 m.p. fiecare.
Rezultă că, după anularea parțială a celor două titluri de proprietate, terenurile solicitate de către reclamant, au revenit în patrimoniul unității administrativ – teritoriale, astfel că excepția lipsei calității procesuale pasive invocată în cauză de pârâtul C. L. al orașului P. Iloaiei, jud. Iași, nu este întemeiată, având în vedere și dispozițiile art. 21,23 și 25 din Legea nr. 213/1998, contrar celor susținute prin răspunsurile în scris la interogatoriu, aflate la fila 157 dosar,date de pârâtul C. L. al orașului P. Iloaiei, jud. Iași, prin Primar.
Reclamantul și-a întemeiat acțiunea, conform susținerilor de la fila 86 dosar, pe dispozițiile art. 6 alin.2 și 3 și ale art. 11 din Legea nr. 213/1998, care prevăd că bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv, cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari, sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, instanțele judecătorești fiind competente să stabilească valabilitatea titlului, având în vedere prevederile art.11 pentru constatarea nulității absolute a actelor respective.
Potrivit dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 58/1974, în vigoare la data emiterii Deciziei nr. 74/18.06.1976, prin care s-a atribuit numitului B. I. suprafața de teren de 250 m.p. pentru construirea unei case, cu anexe gospodărești, în vederea sistematizării localităților, se atribuie loturi de 200 – 250 m.p. teren,în folosință, cetățenilor pentru construirea de locuințe și anexe gospodărești,de către comitetele executive ale Consiliilor populare comunale.
Instanța a constatat că nu există motive de constatare a nulității emiterii deciziei respective.
Cererea reclamantului de la fila 159 dosar, prin care solicită preluarea din proprietatea sa a suprafeței de teren de 250 m.p. pentru a nu împiedica sistematizarea localității, poartă semnătura lui, reclamantul nu s-a înscris în fals împotriva acesteia și nici nu reiese din conținutul cererii respective că i-ar fi fost viciat consimțământul, iar din prevederile Legii nr. 58/1974 nu rezultă că cererea respectivă trebuie să fie autentificată la notariat, astfel că nu sunt motive de constatare a nelegalității emiterii Deciziei nr. 73/16.06.1976.
Față de aceste considerente, instanța a respins ca neîntemeiate, atât excepția invocată, în cauză, cât și acțiunea pe fond, așa cum a fost formulată și modificată ulterior.
Reclamantul M. a declarat recurs și a precizat că motivele de nelegalitate și netemeinicie le va depune după redactarea și comunicarea hotărârii.
La data de 24.11.2011 M. T. a formulat motive de apel împotriva sentinței civile nr._/13.11.2011 a Judecătoriei Iași, apel respins prin decizia civilă nr. 513/19.09.2012 pronunțată de Tribunalul Iași Secția I civilă.
Pentru a pronunța această decizie tribunalul reține următoarele:
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate și a dispozițiilor legale incidente în cauză, tribunalul a constatat neîntemeiat apelul formulat.
În mod evident, reclamantul M. T. a investit instanța cu o acțiune având ca obiect revendicarea suprafeței de 825 m.p. teren situată în P. Iloaiei, .. 11 și constatarea nelegalității actelor de preluare a terenului de către C. Popular al comunei P. Iloaiei.
În primul rând, se impune a se preciza că obiectul deciziilor nr. 73/18 iunie 1976 (de trecere în patrimoniul statului și în administrarea Consiliului Popular al comunei P. Iloaiei) și respectiv nr. 74/18.06.1976 ( de atribuire în vederea construirii unei locuințe) emise de fostul Consiliu Popular al comunei P. Iloaiei, vizează doar suprafața de 250 m.p. ( filele 107 – 108 dosar fond) și nu suprafața de 825 m.p. indicată în cererea de chemare în judecată. Chiar și în situația în care întreg terenul solicitat nu a fost preluat prin cele două decizii la care reclamantul a făcut referire, acțiunea urmează a fi analizată în raport de dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora „ bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație”.
Acesta este unul din textele legale pe care reclamantul și-a fundamentat pretențiile, alături de art. 11 din Legea nr. 213/1998, art. 1844 și art. 1310 Cod civil, art. 45 alin. 2 indice 1 din Legea nr. 10/2001 și art. 136 din Constituție.
Din chiar situația de fapt expusă de reclamant rezultă că terenul litigios face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, categorie ce face obiectul unei reglementări speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001 care se referă atât la imobilele preluate de către stat cu titlu valabil cât și la cele preluate fără titlu sau fără titlu valabil. Legea nr.10/2001 are caracterul unei legi speciale, care, și în accepțiunea art.6 alin.1 și alin. 2 din Legea nr. 213/1998, este pe deplin aplicabilă în speță, astfel încât incidența dreptului comun este exclusă, iar acțiunea în revendicare îndreptată împotriva oricăreia dintre autoritățile publice, nu poate fi admisă.
Această interpretare a textelor menționate a fost dată și de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 53/2007, pronunțată în interesul legii, decizie care, deși privea altă materie (respectiv, a aplicabilității Legii nr. 33/1994 în concurs cu Legea nr. 10/2001), cuprinde argumente perfect aplicabile și în speța de față.
Deși avantajos, prin posibilitatea părților de a avea acces direct la instanțele judecătorești, dreptul comun rigid și conservator în câmpul său de aplicare, a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 care cuprinde atât norme speciale de drept substanțial, cât și reglementarea unei proceduri administrative, obligatorii, prealabile sesizării instanței.
Prin dispozițiile sale, legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, supunându-l totodată controlului judecătoresc prin norme cu caracter special. Așadar, după adoptarea legii speciale, fostul proprietar nu mai poate formula o acțiune în revendicare direct la instanțele judecătorești, ci este obligat să urmeze procedura administrativă specială, prevăzută de acest act normativ. Actul administrativ emis în cadrul acestei proceduri, este supus controlului judecătoresc, potrivit art. 26 din legea nr. 10/2001, motiv pentru care nu se poate susține și aprecia că se încalcă principiul constituțional al liberului acces la justiție. Pe de altă parte, acest principiu nu se aplică în mod arbitrar, calea acțiunii în justiție fiind deschisă, cu respectarea condițiilor și termenelor reglementate de legea specială.
Prin urmare, foștii proprietari sau moștenitorii acestora, pot să obțină apărarea dreptului lor de proprietate, numai în formele și cu respectarea condițiilor prevăzute de legea de reparație.
Astfel, conform art. 2 alin. 2 din legea nr. 10/2001, imobilele are au fost preluate în mod abuziv, în sensul art. 2 alin. 1, se restituie în baza prevederilor acestei legi. De vreme ce reclamantul nu a formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001 și astfel nu au respectat procedura impusă de dispozițiile legii speciale de reparație, acesta nu mai pot opta pentru alte căi juridice.
Concluzionând, în raport de dispozițiile art. 480-481 Cod civil, în acord cu principiul specialia generalibus derogant, se reține că dispozițiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv, promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Codului civil.
Pe de altă parte, dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, invocate de asemenea, de reclamant, referitoare la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, prevăd că „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație”. Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după . acestui act normativ, nici dispozițiile art. 6 alin. 2 din legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicare a unor imobile aflate în această situație. Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent, Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. 2 din legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.
Or, reclamantul nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu este exceptat de la aplicarea legii speciale, după cum nu a fost relevat nici un motiv independent de voința lui de a nu putea să fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării.
Tribunalul a avut în vedere și art. 6 din Convenție care garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să rezolve orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale. Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.
Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum persoanele interesate au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării (conform Deciziei XX/19.03.2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite), astfel este pe deplin asigurat accesul la justiție. Existența legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.
Or, așa cum s-a arătat, apelantul putea obține măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care era posibilă), dacă formula notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, calitatea de moștenitori dar și preluarea abuzivă de către stat.
Respingerea acțiunii s-a impus și potrivit Deciziei nr. 33/09.06.2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite într-un recurs în interesul legii, precum și al dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului în actuala orientare a Curții Europene.
Potrivit deciziei pronunțate în interesul legii, în măsura în care reclamantul dintr-o acțiune în revendicare se prevalează de un „bun” în sensul Convenției, dispozițiile acestui instrument internațional au prioritate față de prevederile legii naționale – respectiv Legea nr. 10/2001.
Este esențial, așadar, ca reclamantul să facă dovada că dețin un „bun” în sensul Convenției, noțiune explicitată și dezvoltată în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cauzele împotriva României și, mai ales, în cauza A. ș.a. din 15.10.2010.
După cum rezultă din această jurisprudență, aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamantului implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cea dezvoltată, atât a unui „bun actual” cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei ca stare de fapt.
Dacă în jurisprudența anterioară a Curții Europene simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate (cauza S., cauza P., cauza A. M. și alții, etc.), în cauza A. s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea unor reparații.
În speță, nu poate fi recunoscută reclamantului decât o vocație la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, recunoaștere care s-ar fi realizat direct în procedura Legii nr. 10/2001, neinițiată, de altfel, de către reclamant.
Dată fiind importanța deosebită a unei hotărâri pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Proprietarul care nu deține un „bun actual” în accepțiunea dată de hotărârea pilot anterior evocată nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată că, în speță, reclamantul nu are un drept la restituire care să-l îndreptățească la restituirea posesiei, fiind lipsită de relevanță împrejurarea legalității sau nelegalității titlului statului constituit prin preluarea imobilului în litigiu.
Pentru aceste motive, acțiunea reclamantului nu poate fi primită fiind inutilă evaluarea cerinței existenței unui „bun” și în patrimoniul pârâților.
În considerarea celor expuse, tribunalul a constatat neîntemeiate criticile aduse de apelant sentinței primei instanțe, astfel că a respins apelul formulat cu consecința păstrării hotărârii atacate.
Împotriva deciziei civile nr. 513/19.09.2012 a Tribunalului Iași a declarat recurs M. T..
În motivarea recursului recurentul a reiterat situația de fapt descrisă și în motivele de apel și a criticat sentința tribunalului pentru următoarele motive:
Hotărârea este nelegală și netemeinică întrucât instanța a aplicat în mod greșit legea atunci când pentru respingerea apelului a invocat legea nr. 10/2001 și art.6 alin 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului fără să pună în discuția părților aplicabilitatea acestor texte din lege și Convenție, motiv de casare prev.de art.304 pct. 5 și 9 Cod procedură civilă și art. 3041 Cod procedură civilă.
Hotărârea Tribunalului Iași este nelegală pentru că instanța nu a pus în discuția părților aplicabilitatea dispozițiilor legii nr. 201/2001 și a art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cerință obligatorie prev.de art. 129 alin 4 Cod procedură civilă.
Potrivit art. 129 alin 6 Cod procedură civilă „În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”.
Or, în speță, instanța și-a depășit investirea și a respins acțiunea cu încălcarea art. 129 Cod procedură civilă încât decizia pronunțată este nelegală și supusă casării.
Hotărârea este nelegală deoarece instanța prin aplicarea dispozițiilor legii nr.10/2001 a dat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut și i-a înrăutățit situația în propria cale de atac, motiv de casare prev.de art.304 pct. 6 și 9 Cod procedură civilă.
Instanța i-a respins apelul deoarece a reținut că prima instanță nu a aplicat dispozițiile legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Or, aceste dispoziții normative nu erau aplicabile în cauză deoarece sintagma „dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație" din art.6 alin 2 al legii se referă la legile existente la data publicării acestei legi și nicidecum la legile care vor apărea în viitor.
Pe de altă parte, aplicabilitatea art. 6 din CEDO nu a fost pusă în discuția părților și Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu putea fi aplicată din oficiu întrucât s-ar fi încălcat scopul urmărit de Convenție, acela al protecției dreptului omului și s-ar fi încălcat principiul neînrăutățirii situației în propria cale de atac.
Principiul non reformatus in peius, adică neînrăutățirea situației în propria cale de atac prev.de art.296 Cod procedură civilă nu poate fi folosit de instanță pentru crearea unei situații mai grele sau în defavoarea apelantului. In speță însă, instanța aplicând dispozițiile legii nr. 10/2001 i-a înrăutățit situația în propria cale de atac, deoarece i-a respins apelul și acțiunea numai pe acest motiv încălcând prin aceasta și principiul unui proces echitabil prevăzut de Convenție și Constituția României în art.21 alin 3.
Hotărârea este nelegală întrucât instanța a înlăturat aplicarea normelor legale prev.de legea nr.213/1998 pe baza unor decizii ale înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în alte materii decât legea pe baza căreia a fost investită instanța să judece litigiul și jurisprudenței CEDO care se referă la aspecte generale ce ar justifica încălcarea dreptului de proprietate și nu la protecția drepturilor omului, ceea ce înseamnă o înrăutățire a situației mele în propria cale de atac, lucru care nu se admite nici în hotărârile CEDO deoarece se încalcă principiul unui proces echitabil.
Hotărârea este nelegală și netemeinică deoarece prima instanță a reținut o greșită situație de fapt și a aplicat greșit legea, motiv de casare prev.de art.3041 Cod procedură civilă.
Terenul în suprafață de 250 mp proprietatea recurentului a fost preluat de Comitetul Executiv al comunei P. Iloaiei în mod abuziv fără consimțământul său pe bază de acte false, fără act autentic și dat în folosința unor persoane fizice din comună, P. N. și B. I., fără act autentic contrar legii nr.58/1974, legii nr.59/1974 și legii nr.213/1998, încât instanța nepronunțându-se asupra acestui motiv de apel a dat o hotărâre nelegală, motiv de casare prev.de art.3041 Cod procedură civilă.
Recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului și a acțiunii formulate.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 304 punctele 5, 6, 9 și art. 304 indice 1 Cod procedură civilă.
La termenul de judecată din 1 martie 2013 instanța de recurs a interpelat recurentul în legătură cu valoarea terenului pentru care s-a solicitat restituirea.
Apărătorul recurentului a indicat o valoare de 3300 euro, adică 14.784 lei.
Față de dispozițiile art. 282 indice 1 Cod procedură civilă instanța de recurs a invocat excepția inadmisibilității recursului declarat în cauză.
Reclamantul M. T. și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 6 alin.2 din Legea nr. 213/1998: „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.”
Având în vedere dispozițiile art. 299 raportat la art. 282 ind.1 Cod procedură civilă, rezultă că obiectul recursului, cale extraordinară de atac, este reglementat în mod expres, fie în legea de procedură civilă, fie în legi speciale.
În acest context, exercitarea căilor de atac este guvernată de principiul legalității, potrivit căruia căile de atac sunt instituite prin lege, ceea ce înseamnă că o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege.
În acest sens, calificarea greșită dată de către instanță cererii introductive ori căii de atac exercitate și, pe cale de consecință, pronunțarea unei hotărâri judecătorești corespunzătoare acestei calificări, nu poate răpi dreptul părții la respectiva cale de atac, întrucât căile de atac nu sunt cele menționate în hotărârea atacată, ci acelea prevăzute de lege.
În speță, se constată că sunt, aplicabile dispozițiile art.282 ind.1 Cod procedură civilă, termenul de „litigiu” folosit de legiuitor desemnând toate acțiunile cu caracter patrimonial, calificate ca atare, prin raportare la obiectul acestora, care privește în mod direct o valoare patrimonială și un act juridic al cărui obiect este un drept evaluabil în bani.
Acțiunea reclamantului privește un drept real imobiliar, deci are un caracter patrimonial, valoarea imobilului fiind inferioară sumei de 100.000 lei, situație în care hotărârea primei instanțe este supusă căii de atac a recursului, conform art.282 ind.1 Cod procedură civilă.
Admiterea atacării hotărârii judecătorești cu o altă cale decât aceea stabilită de lege constituie o încălcare a principiului legalității acestora, consacrat de legea procesual civilă în concordanță cu principiul statuat prin art.129 din Constituția României, care satisface exigențele art.21 din Legea fundamentală, privind liberul acces la justiție și dreptul la un proces echitabil, reglementate prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În consecință, curtea va respinge ca inadmisibil recursul declarat de M. T. împotriva deciziei civile nr. 513/19.09.2012 a Tribunalului Iași.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de M. T. împotriva deciziei civile nr. 513/19.09.2012 a Tribunalului Iași.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 1 martie 2013.
Președinte, G. P. | Judecător, C. P. | Judecător, E. G. |
Grefier, L. R.-C. |
Red jud PC_
Tehnored gref RCL_
2 EX
Jud fond O. M.
Jud apel C. A. M. și C. M.
| ← Autorizare desfiinţare lucrări. legea 50/1991. Decizia nr.... | Evacuare. Decizia nr. 1347/2013. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
