Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 211/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 211/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 15-02-2013 în dosarul nr. 11935/99/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE CIVILĂ nr. 211/2013
Ședința publică de la 15 Februarie 2013
Completul compus din:
Președinte C. P.
Judecător G. P.
Judecător E. G.
Grefier L. R.-C.
S-a luat spre examinare recursul formulat de recurent Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași împotriva sentinței civile 2389/03.10.2012 pronunțată de Tribunalul Iași în dosar_, intimată M. G., având ca obiect despăgubiri Legea nr.221/2009.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 08.02, susținerile apărătorilor intimatei și a reprezentantului Ministerului Public fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, când, din lipsă de timp pentru a delibera, s-a amânat pronunțarea pentru azi, când,
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată sub nr._ la Tribunalul Iași reclamanta M. G. a chemat în judecată pe pârâtul S. R., reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Iași și a solicitat obligarea acestuia la acordarea de despăgubiri în sumă de 404.000 euro reprezentând echivalentul unor bunuri imobile preluate abuziv de Balian A. și Balianu A. ca urmare a unor măsuri abuzive cu caracter administrativ.
Reclamanta a indicat ca temei juridic dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr.221/2001 și a precizat că bunurile imobile expropriate au fost suprafața de 548 mp. situată în Iași, . A și un imobil de locuit în suprafață de 210 mp.
S. R., prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Iași, a depus întâmpinare prin care invocă lipsa calității sale de reprezentant susținând că aceasta aparține Ministerului Finanțelor Publice față de dispozițiile art.3 punctul 81 din Hotărârea de Guvern nr. 34/2009.
Cu privire la daunele materiale, pârâtul susține că reclamanta nu a depus dovezi (înscrisuri sau orice alte mijloace de probă) în acest sens și că persoana condamnată a decedat, astfel că reclamanta nu este beneficiarul direct al despăgubirilor.
Referitor la daunele morale, pârâtul invocă decizia nr.1358/21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională a României prin care s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
La termenul din 28 noiembrie 2011 reclamanta M. G. a precizat că solicită introducerea în cauză a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice.
Prin sentința civilă nr. 2389/3 octombrie 2012 Tribunalul Iași – Secția I civilă hotărăște:
Admite în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta M. G., domiciliată în Iași, ., ., . în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Obligă pârâtul să plătească reclamantei suma de 776.625,36 lei cu titlu de despăgubiri ce reprezintă: 709.546,02 lei valoarea de circulație a terenului în suprafață de 548 mp situat în Iași, . A și 67.079,34 lei, valoarea de circulație a imobilului casă de locuit demolat în suprafață de 110 m.p. situat la aceeași adresă.
Respinge capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii exproprierii.
Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul reține următoarele:
Prin cererea adresată instanței de judecată reclamanta M. G. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice despăgubiri reprezentând valoarea proprietății expropriată abuziv și fără plată, construcție ce a aparținut bunicilor săi.
Analizând actele dosarului, reține instanța de fond că imobilul situat în Iași, . de 548 m.p. a aparținut bunicilor reclamantei conform cărții imobilului nr. 157/11.05.1939.
Astfel, la pag. 21 sunt trecuți Balian A. și A. în . A, cu suprafața de teren ce se expropriază de 548 m.p. și 110,10 m.p. de construcții.
Din actele depuse de reclamantă, rezultă că exproprierea nu s-a făcut printr-o cauză de utilitate publică,scopul acesteia fiind extinderea Întreprinderii „ Țesătura” Iași, care era persoană juridică de drept privat.
În Decretul nr. 750/1963 dat de Consiliul de Stat al Republicii Populare Române, se menționează că „ în scopul dezvoltării și sistematizării Întreprinderii Țesătura din orașul Iași, Consiliul de Stat al Republicii Populare Române decretează: Art. Unic – se expropriază și se trece în proprietatea statului dându-se în administrarea Întreprinderii „ Țesătura” Iași terenurile în suprafață de 37.459,96 m.p. împreună cu construcțiile aferente în suprafață de 4149,95 m.p.”.
În tabelul anexă la decret, la pag.2 poz. 5 este înscris Balian A. și A. cu suprafața de 548 m.p. teren și imobil de locuit de 110,10 m.p. teren, pentru care în calitate de descendent de gradul II reclamanta a cerut să i se acorde despăgubiri materiale.
Raportat la actele dosarului, coroborate cu declarațiile martorului audiat și raportul de expertiză efectuat în cauză, reține tribunalul că acțiunea reclamantei este întemeiată având în vedere art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 cât și C.E.D.O. – Primul Protocol Adițional la Convenție – art. 1 – Protecția Proprietății, urmând a fi admisă cererea de despăgubiri așa cum au fost stabilite prin expertiza efectuată.
Cât privește capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al exproprierii, acesta a fost respins de instanța de fond, deoarece a fost formulat de reclamantă pentru prima oară odată cu concluziile pe fondul cauzei.
S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Iași, a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 2389 din 3 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Iași și a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței pentru următoarele motive:
În fapt, prin cererea introductivă de instanță reclamanta arată că soțul său Mahmote V. a fost condamnat prin Sentința penală nr. 29/03.02.1960 pronunțată de Tribunalul M. lași în dosarul nr._ pentru infracțiunea de uneltire contra ordinei sociale, cu pedeapsa de 5 ani închisoare corecțională și 3 ani interdicție corecțională, în temeiul dispozițiilor art. 209 pct. 2 lit. a din Codul penal din 1936 și art. 59 combinat cu art. 58 pct. 2 și 4 Cod penal.
Menționează de asemenea că prin Sentința civilă nr. 183/04.02.1969 pronunțată de Judecătoria P. în dosarul nr. 3949/1968 a fost admisă acțiunea pentru ieșirea din indiviziune, stabilindu-se în sarcina reclamantei ca obligație de plată suma de 2032 lei, contravaloarea cotei părți ce i se cuvenea soțului ei și că pentru jumătate din casă și că, în perioada 1959-1969 a plătit chirie la IGO P. pentru jumătate din casă.
În plan social reclamanta arată că urmare a arestării soțului său a rămas cu doi copii în îngrijire pe care a trebui să-i întrețină deși nu avea nici un venit, că fiul cel mare a vrut să dea examen la facultatea de drept și nu a putut să se înscrie datorită arestării tatălui său, apoi a vrut să intre în cadrul miliției și la fel a fost împiedicat, iar fiul cel mic din aceleași motive nu s-a mai înscris la liceu urmând doar o școală profesională.
Urmare a faptului că soțul reclamantei a fost arestat familia întreagă suferind nenumărate îngrădiri atât în plan social cât și profesional reclamanta s-a considerat îndreptățită să solicite despăgubiri Statului român pentru suferințele îndurate în acea perioada.
Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului lași prin reprezentant legal a depus întâmpinare solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată, apreciind că reclamantul nu face dovada susținerilor sale pentru următoarele considerente:
În primul rând reclamanta nu a dovedit cu acte sau orice alt mijloc de proba cele afirmate și să depună orice alt înscris care îl deține în legătură cu cele afirmate sau orice alte probe în dovedirea motivelor de fapt ce stau la baza cererii introductive de instanță care le mai deține și pentru dovedirea pretențiilor solicitate, în dublu exemplar pentru a ne putea fi comunicate, așa cum prevede codul de procedură civilă și a putea lua cunoștință de acestea.
Într-adevăr prin Legea nr. 221/2009 s-a urmărit în principal ștergerea ope legis a tuturor consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic, repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea de condamnare s-a dispus decăderea din acestea sau degradarea militară, afirmarea explicită a posibilității instanțelor de judecată de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral dacă se apreciază, în urma examinării tuturor circumstanțelor cauzelor, ca reparația obținută prin efectul Decretului - lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare și al OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, nu este suficientă și reglementarea unei posibilități speciale de reparare a prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri ca efect al hotărârii de condamnare cu caracter politic.
Instanța urmează să aibă în vedere că acordarea daunelor materiale să aibă efecte compensatorii, neputând să constituie amenzi excesive pentru autorii daunelor și nici venituri nejustificate pentru victimele acestora.
De altfel, în situația dată, nu poate exista sancțiune fără dovedirea existenței unui prejudiciu.
În materia despăgubirilor civile s-a decis ca o cerere în pretenții pentru daune, indiferent dacă ar constitui o reparație simbolică sau o compensare veritabilă, trebuie să specifice natura daunei pretinse în relație cu condiția culpabilă imputată instituției / autorității.
Totodată însă, urmează a se avea în vedere și faptul că Balian A. și A. au decedat, prin urmare nu este beneficiarul direct al despăgubirilor, ci descendent de gradul 2, deși prejudiciul moral semnificativ s-a produs asupra sa și într-o mai mică măsură asupra familiei sale.
De asemenea, nu este lipsit de relevanță nici faptul că a trecut o perioada îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului și până în prezent - mai bine de 50 de ani, astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului însăși înlăturarea prin lege (art 2 din Legea nr. 221/2009) a efectelor hotărârii judecătorești de condamnare cu caracter politic constituind o satisfacție rezonabilă.
În ceea de privește cuantumul daunelor materiale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudență constantă, statuând în echitate și în raport de circumstanțele cauzei, adoptând o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate.
În acest sens se exemplifică, în Cauza Konolos (hotărârea din 07.02.2008), în care Curtea a constatat încălcarea dispozițiilor art. 5 par. 1 prin arestarea nelegală, a acordat 3.000 euro pentru «prejudiciul moral incontestabil» suferit de reclamant, în Cauza C., pentru detenție nelegală, neaducerea în fața unui magistrat și interceptări telefonice nelegale, Curtea a acordat reclamantului suma de 12.000 euro cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral. Și în alte hotărâri din anul 2008 (încălcarea dispozițiilor art. 1 par. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție, art. 6 par. 1 din Convenție), Curtea a manifestat aceeași moderație, acordând sume cuprinse între 1.000 - 5.000 euro pentru prejudiciul moral (Cauza Țară L. - hotărârea din 29.07. 2008, Cauza Dekany - hotărârea din 01.04. 2008).
Instanța de judecată la pronunțare trebuie să țină seama de aceste măsuri legale și de contextul economic în care se aftă țara noastră în prezent având în vedere faptul că reclamantul a solicitat acordarea unor despăgubiri într-un cuantum exagerat de mare raportat la înscrisurile și dovezile depuse la dosarul cauzei în susținerea acțiunii.
Cu privire la acest aspect reclamanta prin acțiunea introductivă a menționat că în cazul apariției unor reglementări legale cu privire la acordarea daunelor morale înțelege să îți reducă pretențiile la nivelul maxim al limitelor ce se vor stabili motiv pentru care se solicită ase ține seama de această afirmație a reclamantei.
Referitor la plata cheltuielilor de judecată, potrivit prevederilor art.274 alin.1 din Cod procedură civilă, partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă prin aceasta trebuie ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpa procesuală sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste cheltuieli.
O altă condiție care trebuie îndeplinită pentru a se acorda cheltuielile de judecată, este ca partea care le solicită să fi câștigat în mod irevocabil procesul, ori în situația de față nu nu se încadrează în această categorie.
În cazul acestei instituții nu este îndeplinită nici una din aceste condiții, actele atacate de către reclamant fiind temeinic și legal întocmite.
Pentru aceste motive, recurentul solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței recurate și respingerea cererii reclamantei de acordare a daunelor materiale.
Recurentul a invocat incidența în cauză a motivelor de recurs prevăzute de art. 304 punctele 7 și 8 Cod procedură civilă.
Intimata M. G. a pronunțat întâmpinare solicitând respingerea recursului.
Intimata invocă lipsa calității procesuale active a Direcției Generale a Finanțelor Publice Iași de a reprezenta S. R. în prezenta cauză, în lipsa unui mandat valabil de reprezentare.
Cererea de recurs a fost promovată în baza mandatului nr._/24.08.2011, care nu are legătură cu prezenta cauză.
Cum acțiunea introductivă de instanță este din data de 16.09.2011, mandatul nu putea fi dat la data de 24.08.2011.
Intimata invocă excepția nulității recursului deoarece, în fapt, recurenta se referă la altă cauză, la alte sentințe și la alte persoane care nu au legătură cu prezenta cauză: sentința penală din 29.03.1960, sentința civilă nr. 3949/1968 a Judecătoriei P. privind pe Mahmote V..
Recurenta susține nereal că s-au cerut daune morale, cât și cheltuieli de judecată, situații care sunt nereale și străine de prezenta cauză.
Pe fond se susține respingerea recursului deoarece reclamanta nu a obținut alte despăgubiri în temeiul Legii nr.10/2001 sau Legii nr. 247/2005.
Valoarea despăgubirilor s-a stabilit de către instanță printr-o expertiză tehnică necontestată de pârâtă.
Recurenta, prin consilier juridic, a solicitat termen pentru a răspunde la excepțiile invocate de către intimată.
Analizând excepțiile invocate, conform art. 137 Cod procedură civilă, curtea constată că are prioritate excepția lipsei calității de reprezentant legal a Direcției Generale a Finanțelor Publice Iași pentru S. R..
Din punct de vedere procesual, părțile pot fi reprezentate în exercițiul drepturilor lor procedurale, regulă cuprinsă în art. 67 alin. 1 Cod procedură civilă.
Instituția reprezentării părților în proces este denumită reprezentare judiciară și constă în posibilitatea legală a părților din proces să își exercite drepturile procesuale printr-o altă persoană numită reprezentant (mandatar).
Cererea de declarare a recursului este formulată de S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Iași, în baza mandatului nr._/24.08.2011.
La cererea de recurs nu s-a atașat și mandatul despre care se face vorbire astfel că, în temeiul art. 161 Cod procedură civilă, intimata a invocat lipsa calității de reprezentant a Direcției Generale a Finanțelor Publice Iași pentru recurentul S. R..
La solicitarea recurentului, în temeiul art. 161 Cod procedură civilă, curtea a acordat termen pentru îndeplinirea acestor lipsuri.
Curtea constată că recurentul nu a acoperit lipsurile pentru care a și solicitat termen, astfel că excepția lipsei calității de reprezentat este întemeiată.
Fără a face discuție cu privire la datele emiterii mandatelor de reprezentare a Statului R. – Ministerul Finanțelor Publice de către Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași, curtea reține că, la fond, potrivit petitului întâmpinării, mandatul poartă numărul_/19.10.2011.
Prin indicarea unui alt număr de mandat în cererea de recurs – nr._/24.08.2011, rezultă că mandatul dat la fondul cauzei a încetat, exercitarea drepturilor procesuale de către mandatar în recurs făcându-se în temeiul altui mandat.
Curtea mai reține că nu se poate face aplicarea dispozițiilor art. 69 alin. 2 Cod procedură civilă, așa cum a susținut reprezentantul Parchetului, deoarece recurenta nu a fost asistată de un avocat la judecarea pricinii la fond.
Cum Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Iași nu a făcut dovada mandatului pentru declararea căii de atac în numele Statului R. – Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul art. 161 alin. 2 Cod procedură civilă curtea decide anularea cererii de recurs a Statului R. – Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 2389/3.10.2011 a Tribunalului Iași, fără a fi analizate criticile recurentei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite excepția lipsei calității de reprezentant a Direcției Generale a Finanțelor Publice a Județului Iași, invocată de M. G..
În baza art. 161 alin. 2 din Codul de procedură civilă, anulează cererea de recurs formulată de S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Iași, împotriva sentinței civile nr. 2389 din 3.10.2012 a Tribunalului Iași.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi - 15.02.2013.
Președinte, C. P. | Judecător, G. P. | Judecător, E. G. |
Grefier, L. R.-C. |
Jud red PC 25.02.2013
Tehnored gref RCL_
2EX
Jud fond A. M.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 168/2013. Curtea de Apel IAŞI | Contestaţie la executare. Decizia nr. 800/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
