Exercitarea autorităţii părinteşti. Decizia nr. 201/2014. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 201/2014 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 12-03-2014 în dosarul nr. 2922/189/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 201/2014
Ședința publică de la 12 Martie 2014
Completul compus din:
Președinte: C. T.
Judecător: V. C.-S.
Judecător: C. A.
Grefier: A. H.
S-a luat în examinare cererea de recurs formulată de D. L.-E. împotriva deciziei civile nr. 263/A din 29 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul V., intimat fiind G. C. S., autoritate tutelară fiind P. municipiului Bârlad, având ca obiect exercitarea autorității părintești.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile litigante.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul asupra cauzei de către grefier, care învederează aspectele mai sus menționate cu privire la lipsa părților, la modul de îndeplinire al procedurii de citare, că recursul este la al treilea termen de judecată și că se solicită judecata în lipsă.
Pentru termenul de astăzi s-au depus la dosar prin serviciul de registratură precizări formulate de recurenta D. L. E., duplicatul fiind comunicat de instanță intimatului G. C. S. spre luare la cunoștință.
Având în vedere că s-a solicitat judecata cauzei în lipsă, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
După strigarea pricinii, s-a depus la dosar prin serviciul de registratură o cerere formulată de avocat B. C., în calitate de apărător al intimatului G. C. S., prin care solicită acordarea unui termen de judecată pentru a depune actele solicitate și pentru imposibilitate de a se prezenta în instanță din motive de sănătate.
Verificând actele și lucrările dosarului, Curtea constată că intimatul G. C. S. a beneficiat la termenul din data de 15 ianuarie 2014 de amânare a judecății cauzei pentru angajare apărător, iar cererea formulată de avocatul B. C. nu este însoțită de dovada stării de imposibilitate și prin urmare, respinge cererea de amânare.
CURTEA DE APEL
Deliberând asupra recursului de față, constată:
Prin sentința civilă nr. 810/19.05.2013 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Bârlad a hotărât:
A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul G. C. S. în contradictoriu cu pârâta D. L. E. și cu Autoritatea Tutelară – P. Bârlad.
A încuviințat ca reclamantul G. C. S. să mențină relații persoanele și contacte directe cu minora D. C., născută la data de 15.04.2008, astfel:
- să viziteze pe minoră, la domiciliul său, în prima și a doua zi de C.;
- să viziteze pe minoră, la domiciliul său, în prima și a doua zi de Paști;
- să viziteze pe minoră, la data de 15 aprilie, de ziua minorei, la domiciliul său;
- să viziteze pe minoră de ziua reclamantului, respectiv 24 aprilie, în ipoteza în care, reclamantul se află în România,
- prin luarea minorei, timp de 3 săptămâni în luna iulie în anii pari și în luna august în anii impari, în vacanța de vară la mare sau la munte, în România,
A admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă D. L. E. în contradictoriu cu reclamantul pârât G. C. S..
A dispus ca exercițiul autorității părintești a minorei D. C., născută la data de 15.04.2008, să revină în comun, ambilor părinți.
A stabilit locuința minorei D. C., născută la data de 15.04.2008, la pârâta-reclamantă D. L. E. în Bârlad, ., ., jud. V..
A obligat reclamantul-pârât G. C. S. să contribuie la întreținerea minorei D. C., prin plata unei pensii de întreținere în cuantum de câte 300 euro lunar, în echivalent lei la data plății, începând cu data introducerii cererii reconvenționale (04.10.2011) și până la majoratul minorei.
A dispus compensarea cheltuielile de judecată, astfel încât, după compensare părțile nu-și datorează cheltuieli de judecată
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele considerente de fapt și de drept:
Minora D. C., născută la data de 15.04.2008, este un copil din afara căsătoriei, rezultat din relația reclamantului G. C. S. cu pârâta D. C., având filiația stabilită față de ambii părinți de la naștere.
Minora a locuit de la naștere cu pârâta în Bârlad, iar reclamantul a locuit în Norvegia. Potrivit înscrisului depus la dosar, Ayse Seval G., a dispus prin testament ca după moartea sa, terenul și imobilul al cărui proprietar este, conform certificatului de proprietate Pafta 022D-17-B-3-B, A. 121, Parsel 3 și care se află la adresa Mugla, Fethiye, . reclamantului G. C. S..
Analizând probele administrate în dosar, raportând situația de fapt la textele legale incidente, instanța de fond a apreciat întemeiată, în parte, cererea introductivă formulată de reclamantul G. C. Surku, prin care a solicitat încuviințarea de legături personale cu minora D. C. și în parte cererea reconvențională formulată de pârâtă.
Cu privire la cererea principală, instanța de fond a reținut că, dreptul părintelui de a avea legături personale cu copilul său nu poate fi suprimat, și că, atât timp cât nu s-a pronunțat decăderea din drepturile părintești, părintele separat de copil este îndreptățit să aibă legături personale cu copilul său.
În acest sens, sunt și dispozițiile Noului Cod civil, care consacră deplina egalitate în drepturi a părinților în ceea ce privește exercitarea drepturilor și îndatoririlor față de copiii minori, exercitarea drepturilor părintești realizându-se exclusiv în interesul copilului minor, interes fundamental.
Pe de altă parte, art.262 Noul cod civil și art. 14 din Legea 272/2004 consacră dreptul copilului de a menține relații personale și contacte directe cu părintele cu care nu locuiește.
Părțile s-au pus de acord cu privire la menținerea legăturilor personale ale reclamantului cu minora D. C., însă, nu s-au pus de acord cu privire la modalitatea concretă a programului de vizitare.
Reclamantul a solicitat, prin cererea de chemare în judecată precizată, un program de vizitare extins care să cuprinsă posibilitatea de a lua minora în Turcia, la locuința bunicilor paterni, împreună cu mama ei sau singură, de C. să poată vizita minora la domiciliul ei, de P. să poată vizita minora la domiciliul ei, de ziua minorei la data de 15 aprilie să poată vizita minora la domiciliul ei, cât și obligarea pârâtei să înștiințeze pe pârât despre evoluția și creșterea minorei, prin e-mail, poșta, telefon ori ale mijloace de comunicare de care dispune pârâta, aceasta să-i trimită fotografii recente cu minora, pârâta să informeze educatorii, învățătorii, profesorii și pe toți cei care se vor ocupa în mod profesionist de educația fiicei sale că are voie să o viziteze la școală, să se prezinte la ședințele cu părinții, să se intereseze de situația sa școlară. În prezent, pârâta îi restricționează acest drept, condiționându-i acordul prealabil și în prezența ei; pârâta să depună diligențele ca minora să învețe limba norvegiană și engleza la un nivel avansat și literar, respectând, astfel, libertatea de comunicare a minorei, cu luarea în considerare a statului acesteia de cetățean norvegian; pârâta să depună diligențele ca minora să beneficieze de cea mai bună educație preșcolară și școlară, nelimitându-i doar posibilitățile oferite de sistemul de învățământ obligatoriu și gratuit român și să îl consulte de fiecare dată când dorește schimbarea instituției de învățământ.
Pârâta nu a fost de acord cu acest program de vizitare, fiind de acord cu un program de vizitare restrâns, care să se desfășoare în România.
A reținut instanța de fond că, în toate situațiile în care o instanță este chemată să dispună asupra vreunei măsuri în legătură cu un minor, ceea ce primează în mod absolut este interesul superior al minorului, orice decizie dispusă trebuind să aibă în vedere cu prioritate acest deziderat.
Interesul superior al minorului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică și morală normală, la echilibru socio-afectiv, la viața de familie.
Practica judiciară a statuat că interesul minorului se apreciază prin examinarea anumitor criterii de apreciere, cum sunt: condițiile materiale și morale ale părintelui care solicită menținerea de relații personale, de situația dintre părinți, legătura de afecțiune stabilită între minor și părintele cu care nu locuiește, vârsta copilului, situația minorului, dreptul acestuia de a fi crescut și educat de ambii părinți și de a se bucura cât mai mult timp posibil de aceștia pentru a deveni un adult echilibrat psihic și emoțional.
Analizând programele propuse de părți prin prisma interesului superior al minorei și prin raportare la criteriile mai sus menționate, instanța de fond a reținut, în ceea ce privește condițiile materiale și morale, din înscrisurile depuse la dosar și susținerilor reclamantului, necontestate, că reclamantul nu deține o locuință proprie, locuința din Turcia fiind proprietatea surorii acestuia, reclamantul fiind instituit legatar cu titlu particular în ceea ce privește acest bun. Ancheta socială efectuată în Turcia a stabilit că locuința are două nivele, cu încălzire centrală cu calorifere, este alcătuită din 3 camere și sufragerie, fiind o locuință individuală, cu grădină, cu piscină în grădină, prezentând condiții corespunzătoare de trai. La această adresă, se ajunge din România cu avionul până la Istanbul, din Istanbul la Dalaman până la adresa în cauză cu un vehicul. A rezultat că locuința din Turcia deține toate condițiile pentru a considera că interesul minorului era respectat prin luarea la locuința aceasta.
A mai reținut instanța de fond că reclamantul nu locuia în mod statornic la această adresă, locuința sa fiind în Norvegia. Cererea de efectuare a anchetei psiho-sociale în Norvegia a fost restituită de autoritățile norvegiene întrucât reclamantul nu mai locuia la adresa indicată în documente iar noua sa locație nu a putut fi identificată.
În răspunsul la interogatoriu reclamantul a recunoscut că era traducător și consultant în Oslo și că în ultimii 6 ani a lucrat ca șofer de taxi.
În ceea ce privește situația părinților, din declarațiile martorilor audiați, F. M. și H. V. a rezultat că părțile s-au înțeles bine până în urmă cu un an, când între aceștia au apărut neînțelegeri, determinate atât de faptul că reclamantul dorea ca pârâta și fetița să meargă în Norvegia, cât și de neîndeplinirea de către reclamant a obligației de contribui la creșterea minorei.
Martorul H. V. a declarat că, o perioadă de aproximativ un an, cât a avut grijă de fetiță, nu a văzut ca reclamantul să sune și să țină legătura cu pârâta. De asemenea, martorul F. M. a arătat că, în urmă cu un an și jumătate, reclamantul a cumpărat o mașină, în România, intenționând să se stabilească în țară, însă a plecat împreună cu mașina. În anul 2011, de C., reclamantul a venit în România, a locuit la hotel și a sunat-o pe pârâtă să vină cu copilul să o vadă. Martorul a arătat că pârâta a refuzat, invitându-l pe pârât să viziteze pe minoră la locuința sa. Reclamantul nu a văzut-o pe minoră în această perioadă, nu a solicitat pârâtei să viziteze minora.
A rezultat că neînțelegerile dintre părinți au ajuns la un nivel la care sunt afectate drepturile minorei, întrucât aceștia nu reușesc să comunice și nici să-și rezolve neînțelegerile intervenite.
În ceea ce privește legătura de atașament a minorei cu tatăl său, a rezultat din probele administrate că minora era atașată de tată. Acest aspect a fost confirmat de martorii audiați care au relevant că minora întreba de tatăl său, simțea ,,nevoia de tată". Reclamantul era o persoană liniștită, se comporta frumos cu fetița și mama ei, cât timp a fost în România mergea cu fetița în parc și la cumpărături.
Analizând raportul de evaluare psihologică nr. 19/11.06.2012 a rezultat că minora se prezintă cu o dezvoltare psiho-cognitivă în limite normale, cu elemente de confort psiho-emoțional bun, fiind prezente elemente tranzitorii legate de absența figurii paterne.
În ceea ce privește criteriul vârstei și situația minorei, s-a constatat că minora avea vârsta de 5 ani, vârstă la care are nevoie atât de prezența, sprijinul și îndrumarea mamei, cât și ale tatălui.
A rezultat din probele administrate în cauză că reclamantul a venit de aproximativ 2-3 ori în România să-și viziteze copilul (declarația martorului F. M.), minora împreună cu mama ei au mers în vizită în Norvegia o dată, pentru o perioadă de 1 lună - 1 lună jumătate (declarația martorului H. V.) și doar o singură dată în Turcia – la bunicii paterni, așa cum a rezultat din susținerile reclamantului, necontestate de pârâtă, coroborată cu planșele fotografice depuse la dosar.
Având în vedere aceste considerente rezultate din analizarea ansamblului materialului probator, instanța de fond a apreciat că era în interesul minorei D. C. să mențină relații personale cu tatăl său, după un program larg pentru a asigura menținerea unor legături afective între minoră și reclamant, însă, nu în maniera propusă prin cererea de chemare în judecată.
Instanța de fond a apreciat că luarea minorei pentru o perioadă de aproximativ o lună în Turcia nu corespundea interesului superior al minorei. Reclamantul a solicitat ca minora să meargă o lună în Turcia, împreună cu mama ei, însă instanța nu putea să oblige pârâta să se supună acestei solicitări, întrucât s-ar aduce atingere libertății de mișcare a pârâtei. De asemenea, s-a apreciat că luarea minorei, singură în Turcia, nu era benefică acesteia, întrucât minora avea o vârstă mică (5 ani), o astfel de vârstă nepermițând o rupere de mediul în care minora s-a dezvoltat, iar o schimbare bruscă de decor și impactul cu o cultură și limbă total necunoscută erau de natură să destabilizeze dezvoltarea acesteia.
La formarea acestei concluzii instanța de fond a avut în vedere împrejurarea că minora a fost în vizită în Turcia o singură dată, când a avut vârsta de 1 an, în acest caz, însoțită de mama ei, la o vârstă mai mică. Au fost reținute și concluziile raportului de evaluare psihologică efectuat în cauză, prin care s-a stabilit că minora beneficiază de un climat favorabil unei dezvoltări armonioase pe plan psiho-cognitive-emoțional și social din partea mamei. Minora trăiește sentimente, emoții pozitive în relația cu mama sa, verbalizează despre accesul în căsuță ,,aici în casă poate să intre mama, V., A. și bunica". S-a apreciat în raportul de evaluare că interesul superior al minorului este respectat dacă vizita s-a făcut într-un mediu securizat pentru copil, ținându-se seama de continuitate în creșterea și dezvoltarea acestuia.
A mai reținut instanța de fond că, dat fiind faptul că minora are numai 5 ani, acesta nu a atins o vârstă începând cu care să se poată considera, în mod rezonabil, că personalitatea sa este suficient de structurată, astfel încât să facă față unei schimbări majore.
Reclamantul a arătat că era în interesul minorei ca să mențină legături cu bunicii paterni din Turcia, însă nu a rezultat din probe că pârâta s-a opus exercitării acestui drept, că între bunicii paterni și minoră exista o legătură pe care pârâtă intenționa să o distrugă. Instanța a recunoscut că familia extinsă a minorei, respectiv bunicii paterni au dreptul să mențină legături personale cu minora, însă acest drept, trebuia exercitat în concordanță cu interesul minorei și nu interesul bunicilor paterni.
Cererea reclamantului privind obligarea pârâtei să-l înștiințeze despre evoluția și creșterea minorei, prin e-mail, poșta, telefon ori ale mijloace de comunicare de care dispune pârâta, aceasta să-i trimită fotografii recente cu minora, nu era întemeiată în raport de faptul că nu s-a făcut dovada că pârâta nu dorea să comunice cu reclamantul cu privire la creșterea minorei, că a refuzat să-i trimită informații sau fotografii cu minora, restricționând în acest mod relația minorei cu tatăl său.
Nici cererile privind obligarea pârâtei să informeze educatorii, învățătorii, profesorii, că reclamantul avea voie să o viziteze la școală, să se prezinte la ședințele cu părinții, să se intereseze de situația sa școlară, respectiv să depună diligențele ca minora să învețe limba norvegiană și engleza la un nivel avansat și cea privind depunerea diligențelor ca minora să beneficieze de cea mai bună educație preșcolară și școlară, nu au fost apreciate ca fiind întemeiate, având în vedere că nu s-a făcut dovada că pârâta limitează contactul reclamantului cu educatorii și profesorii minorei, că restricționează exercițiul autorității părintești a reclamantului asupra minorei sau că nu se ocupă în mod corespunzător de minoră.
În ceea ce privește solicitarea inserată la punctual nr. 14, în care reclamantul a insistat după precizarea cererii, s-a apreciat că aceasta nu era o veritabilă cerere, pe de o parte, iar pe de altă parte, că nu s-a făcut dovada că pârâta a refuzat ca reclamantul să contribuie la creșterea și educarea minorei.
Reținând aceste considerente, instanța de fond a apreciat că este în interesul copilului ca reclamantul G. C. S. să mențină relații persoanele și contacte directe cu minora D. C., potrivit programului arătat mai sus.
La stabilirea acestui program instanța de fond a avut în vedere că interesul superior al copilului implică menținerea unor legături efective care să conducă la existența unei vieți de familie cu ambii părinți. Atingerea acestui deziderat presupune în mod necesar coabitarea copilului cu fiecare dintre părinții săi pe o durată de timp suficient de îndelungată. Timpul petrecut de părinte cu minorul trebuie recunoscut într-o măsură cât mai ridicată, motiv pentru care instanța a apreciat că se impune ca minora să fie luată în vacanța de vară de către reclamant pentru a petrece mai mult timp la mare sau la munte, consolidând în acest mod relația dintre părinte și copil.
În privința cererii privind exercitarea autorității părintești și stabilirea locuinței minorei, instanța de fond a reținut că pârâta a solicitat ca exercițiul autorității părintești a minorei D. C. să-i revină în exclusivitate, motivat de faptul că reclamantul locuiește în străinătate, și din acest motiv, exercitarea în comun a acesteia este greu de realizat.
Cererea privind exercitarea autorității părintești în mod exclusiv de către pârâtă a fost apreciată ca neîntemeiată întrucât potrivit art. 483 din Noul cod civil autoritatea părintească este definită ca fiind ansamblul drepturilor și îndatoririlor care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți. Printre obligațiile prevăzute de Noul cod civil ca făcând parte din autoritatea părintească este și cea de a asigura locuința minorului. Exercitarea autorității părintești presupune exercitarea drepturilor și obligațiilor părintești. În principiu, autoritatea părintească este exercitată de ambii părinți împreună. Exercițiul autorității părintești fundamentează prezumția mandatului tacit reciproc între părinți reglementat de art. 503 alin. 2 din Codul civil. Numai în ipoteza în care există motive temeinice, exercițiul autorității părintești urmează să revină doar unuia dintre părinți.
Ceea ce primează la analizarea motivelor temeinice nu este interesul părinților, ci interesul superior al minorului, întrucât exercitarea autorității părintești de către ambii părinți era un drept al minorului. Din această perspectivă, exercitarea autorității părintești în mod exclusiv numai de către un părinte trebuie privit ca un remediu al unei situații care reprezintă un pericol pentru drepturilor și interesele minorului.
Art. 507 Cod civil stabilește situațiile care justifică împrejurarea ca un părinte să exercite exclusiv autoritatea părintească, respectiv dacă unul din părinți este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicție, decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau dacă, din orice motiv se află în stare de neputință de a-și exprima voința
Pârâta-reclamantă nu a făcut dovada niciuneia dintre situațiile mai sus menționate care să justifice exercitarea în mod exclusiv a autorității părintești. Nu a rezultat din probele administrate în cauză împrejurarea că reclamantul ar reprezenta un pericol pentru drepturile minorei. Împrejurările relatate invocate de pârâtă cu privire la dezinteresul reclamantului nu conduc la concluzia că exercițiul autorității părintești numai de către mamă ar fi în concordanță cu interesul superior al minorului. Nici susținerile cu privire la omisiunea reclamantului de a-și achita contribuția la creșterea și educarea copilului său nu sunt relevante, drepturile părintești și implicit dreptul copilului ca ambii părinți să exercite autoritatea părintească fiind independent de executarea obligației de întreținere a minorului pentru care există alte mijloace de constrângere a pârâtului.
A mai reținut instanța de fond că este în interesul minorei D. C. ca ambii părinți să îndeplinească obligațiile legate de persoana sa și bunurile sale. Împrejurarea că părinții nu comunică între ei nu constituie un motiv suficient care să determine ca, pe viitor, exercitarea autorității părintești să revină numai unuia dintre ei.
Nici faptul că reclamantul locuiește în altă țară nu justifica cererea, având în vedere că, grație mijloacelor de comunicare moderne, poate fi asigurată exercitarea autorității părintești, în comun. Din acest punct de vedere s-a reținut că, autoritatea părintească comună nu presupunea ca ambii părinți să se ocupe de copil zi de zi, ci înseamnă luarea de decizii comune, consultarea părinților în problemele esențiale privitoare la copil. În ipoteza în care reclamantul nu răspunde și nu este implicat în luarea deciziilor cu privire la minoră, pârâta are căi legale pentru a suplini consimțământul tatălui, în ipoteza în care decizia cu privire la minoră corespunde interesului acesteia.
Cu privire la locuința minorei, din probele administrate și recunoașterile părților a rezultat că minora locuiește cu mama sa, la locuința acesteia din Bârlad, ., ., jud. V.. Din raportul de anchetă psiho-socială efectuat de Autoritatea Tutelară P. Bârlad la locuința pârâtei a rezultat că locuința în care locuia minora este un apartament format din două camere și dependințe, mobilat, foarte bine întreținut care oferă condiții bune de locuit.
Reținând aceste aspecte, având în vedere poziția tatălui, instanța de fond a apreciat că este în interesul minorei ca locuința să fie stabilită la mama sa, pentru a asigura continuitate în îngrijire și un mediu securizat, având în vedere împrejurarea că minora a locuit în fapt, de la naștere, cu pârâta.
Prin urmare, s-a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâtă, fiind stabilit ca exercițiul autorității părintești să revină în comun, ambilor părinți, iar locuința stabilită la pârâtă.
În privința cererii referitoare la pensia de întreținere, instanța de fond a reținut, din probele administrate, că reclamantul contribuie în mod constant la creșterea și întreținerea minorei D. C., astfel că în mod justificat pârâta a învestit instanța cu o cerere prin care solicită ca reclamantul să contribuie la întreținerea minorei.
Cât privește modalitatea concretă de contribuție, s-a avut în vedere că reclamantul nu locuieșe cu minora, ci în altă țară, Norvegia, nu ținea legătura cu minora, astfel că cererea prin care se solicita ca acesta să contribuie la întreținerea minorei prin plata unei pensii de întreținere corespunde cu interesul superior al copilului.
S-a reținut că minora este înscrisă la grupa mică de la Grădinița cu Program Prelungit Bârlad, așa acum a rezultat din adeverința nr. 296 din 26.09.2011, și are unele probleme de sănătate, fiind internată la spitalul de copii de mai multe ori, împrejurări din care s-a prezumat că nevoile sale de creștere și educarea sunt crescute.
Reclamantul a fost de acord să contribuie la creșterea și educarea minorei, prin plata unei pensii de întreținere, solicitând ca aceasta să fie stabilită în raport de venitul minim pe economie.
Deși prin ancheta socială în Norvegia, prin comisie rogatorie, dispusă în cauză, nu s-a putut face dovada cuantumului real al veniturilor reclamantului, instanța de fond a apreciat că nu poate face abstracție de recunoașterile efectuate în fața instanței de către reclamant, din care a rezultat că are venituri din muncă.
Prin răspunsurile la interogatoriu, reclamantul a recunoscut că este traducător și consultant în Oslo și că în ultimii ani a lucrat ca șofer de taxi, că are un venit de 280.000 lire (coroane) norvegiene pe an, salariu brut. Pe de altă parte, reclamantul a recunoscut că are un venit lunar de 3.000 euro, precizând că uneori a realizat un venit mai mare de 3.000 euro/lunar-venit brut.
Contrar solicitării reclamantului, instanța de fond a apreciat că se impune ca la calcularea cuantumului pensiei de întreținere să fie avute în vedere împrejurarea că reclamantul are venituri din muncă. S-a reținut că reclamantul nu mai are în întreținere și alți minori, astfel cum a recunoscut prin răspunsurile la interogatoriu. Față de aceste aspecte, s-a apreciat că un cuantum de câte 300 euro lunar răspunde nevoilor materiale ale minorei D. C., dar și posibilităților financiare ale pârâtului.
Față de dispozițiile art. 532 Cod civil, s-a apreciat că pârâtul datorează întreținere, începând cu data introducerii cererii reconvenționale (04.10.2011) și până la majoratul minorei.
Reținând dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă care prevăd că partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, instanța de fond a apreciat întemeiată, în parte, cererea pârâtei privind acordarea cheltuielilor de judecată și întemeiată în parte cererea reclamantului, proporțional cu admiterea acestora. Prin urmare, a compensat cheltuielile de judecată efectuate de reclamant cu cheltuielile de judecată efectuate de pârât, astfel încât părțile nu își mai datorează una alteia cheltuieli de judecată rămase după compensare.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul G. C. S. cât și pârâta D. L. E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Reclamantul G. C. S. a criticat hotărârea primei instanțe cu privire la următoarele aspecte:
Susține că instanța de fond a fost părtinitoare în luarea hotărârii, având în vedere calitatea intimatei de cetățean român si de faptul ca el este cetățean norvegian de origine turcă, aspecte ce au influențat modul de desfășurare a procesului.
Învederează că au fost încălcate dispozițiile art. 115-118 și art. 218 Cod procedură civilă întrucât proba cu interogatoriu nu a fost solicitata de D. L. E. prin întâmpinare sau prin cerere reconvenționala, și cu toate acestea instanța, la data de 18.09.2012, când a fost prezent la judecata, a admis aceasta proba, ceea ce a condus la preconstituirea de dovezi, in stabilirea cuantumului pensiei de întreținere.
Apreciază că interogatoriul a fost redactat ., iar venitul lunar de 3000 euro, a fost obținut in perioada in care D. L. E. si minora s-au deplasat in Norvegia (2009), cum de altfel s-a consemnat la întrebarea nr. 7.
In ceea ce privește programul de vizitare, stabilit de instanța, arată că acesta nu a fost solicitat în această manieră si nu corespunde situației de fapt. Se ignoră faptul că apelantul este cetățean străin si se încalcă principiul potrivit căruia ambii părinți au drepturi si îndatoriri părintești fata de minora, în mod egal. Învederează că doar el este obligat să se deplaseze pentru a menține legături personale cu minora D. C..
Apreciază că vârsta minorei nu constituie un impediment în a se deplasa in Turcia pentru a-si cunoaște bunicii paterni.
Consideră că instanța a fost influențată de faptul că reclamantul este cetățean norvegian de origine turcă si pentru acest considerent instanța a respins cererea privind vizita minorei in Turcia, cu atât mai mult cu cat pe parcursul desfășurării procesului, s-au făcut aprecieri de către partea adversa ca "Turcia nu este membra a Uniunii Europene iar D. C. nu ar mai fi extrădata".
Arată că așa cum rezultă din planșele fotografice, depuse la dosarul cauzei, mama si sora sa sunt persoane in vârsta care nu se pot deplasa, astfel ca deplasarea minorei in Turcia nu reprezintă un capriciu. Mai arată că locuința familiei îi va aparține, fiind instituit legatar cu titlu particular in ceea ce privește imobilul si prin cererea de a petrece o luna in fiecare vara cu fiica sa in Turcia, reprezintă modalitatea în care înțelege să-și exercite îndatorirea de părinte.
Pârâta D. L. E.a criticat hotărârea primei instanțe cu privire la următoarele aspecte:
In mod greșit instanța de fond a admis în parte cererea sa reconvențională privire la exercitarea autorității părintești raportată la minora D. C., stabilind ca aceasta să revină în comun ambilor părinți, fără a lua în considerare motivele pe care le-a invocat, respectiv că apelantul locuiește în străinătate, nu are un domiciliu stabil, nu are o locuință în proprietate, nu manifestă interes pentru situația minorei și nu poate fi contactat în situațiile în care se impune luarea unor decizii cu privire la minoră.
Consideră că este dificil ca în aceste condiții să obțină consimțământul reclamantului cu privire la deciziile importante din viața minorei, având în vedere că reclamantul nici măcar nu și-a indicat domiciliul și nici nu se implică în problemele ce țin de minoră.
Susține că enumerarea prevăzută la art. 507 din Noul cod de procedură civilă, privind situațiile care justifică exercitarea autorității părintești de către un singur părinte, nu este una limitativă. Chiar în textul de lege menționat se prevede că se poate exercita autoritate părintească de către un singur, dacă din „orice alt motiv" un părinte se află în starea de neputință de a-și exprima voința.
Solicită a se ține cont de faptul că reclamantul, în timpul proceselor, nu a indicat niște elemente, niște informații care să confere o siguranță că el va putea fi contactat și găsit în orice moment, dacă situația impune luarea unor decizii cu privire la minoră.
În aceste condiții, apreciază că instanța trebuia să admită cererea cu privire la exercitarea doar de către apelantă a autorității părintești.
Mai arată că reclamantul a plătit pensia de întreținere doar două luni (câte 100 euro pe lună) și că de atunci nu mai știe nimic de el, că nu cunoaște domiciliul stabil al acestuia, nu are număr de telefon, astfel că în concret, nu poate fi găsit niciodată.
Intimata-apelantă D. L. E. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului părții adverse, menținerea soluției instanței de fond ca fiind legală și temeinică și obligarea cheltuielile de judecată.
Apreciază ca nefondată susținerea apelatului-reclamant că decizia instanței a fost influențată de calitatea sa și de faptul că el este cetățean norvegian de origine turcă.
Arată că, contrar susținerilor reclamantului, a solicitat proba cu interogatoriul acestuia, aspect menționat în cererea reconvențională.
Suma de 300 de euro la care a fost obligat apelantul reclamant nu este o sumă care a fost stabilită aleatoriu. Această sumă a fost stabilită în funcție de veniturile pe care le-a declarat apelantul la interogatoriul luat în instanță. Astfel, la întrebarea nr. 7 și 1 din interogatoriu apelantul reclamant a declarat că are un venit în jur de 3000 de euro. Arată că la acest venit pensia ar fi trebuit stabilită la 750 de euro, iar nu 300 de euro.
În ceea ce privește programul de vizitare, consideră că instanța a apreciat în mod corect probele administrate și a ținut cont de vârsta fragedă a minorei și de faptul că apelantul și familia sa au posibilitatea de a veni oricând în România pentru a vizita minora. Arată că se opune ca minora să fie luată în Turcia, mai ales că aceasta nu poate comunica în limba turcă iar din probele administrate a rezultat că apelantul nu are un domiciliu stabil în Turcia, nici măcar o reședință și cu atât mai puțin o proprietate și nici măcar o adresă fixă.
Mai arată că apelantul a manifestat un dezinteres total față de minoră, s-a eschivat de la plata pensiei de întreținere și nu a precizat în mod clar unde lucrează, venitul pe care îl obține sau dacă are un domiciliu stabil.
Susține că pensia de întreținere nu poate fi stabilită raportat la venitul minim pe economia din România, în condițiile în care apelantul nu locuiește și nu lucrează în această țară.
Prin decizia civilă nr. 263/A/2013 din 29 octombrie 2013, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul Iași - Secția civilă a hotărât:
A respins apelul declarat de D. L. E. împotriva sentinței civile nr. 810/19.05.2013 a Judecătoriei Bârlad.
A admis apelul declarat de G. C. S. împotriva sentinței civile nr. 810/2013 a Judecătoriei Bârlad pe care a schimbat-o după cum urmează:
A obligat pârâtul G. C. S. să contribuie la întreținerea minorei D. C. prin plata unei pensii de întreținere în cuantum de 800 lei începând cu data introducerii cererii reconvenționale (04.11.2011) și până la majorat.
A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.
A respins cererea apelantului G. C. S. de obligare a intimatei-apelante la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele considerente de fapt și de drept:
Criticile aduse de apelantul G. C. S. hotărârii instanței de fond cu privire la cuantumul pensiei de întreținere la care a fost obligat au fost apreciate ca fiind întemeiate.
Potrivit dispozițiilor art.499 al.1 și 3 din Noul cod civil, părinții sunt obligați în solidar să dea întreținere copilului lor, la fel și descendentului devenit major aflat în continuarea studiilor, până la finalizarea acestora, fără a depăși vârsta de 26 ani. Această obligație decurge nemijlocit din relația de filiație.
Starea de nevoie a celui care pretinde întreținere este o condiție esențială a dreptului la întreținere (art.524), care se dovedește cu orice mijloc de probă. Există și o derogare de la această regulă reglementată de art.525 al.1 potrivit căruia ,,minorul care cere întreținere de la părinții săi se află în nevoie dacă nu se poate întreține din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri”.
Legea prezumă starea de nevoie a copilului, iar în caz de neînțelegere între debitori nu trebuie să facă dovada neputinței de a munci.
Obligația de întreținere a părinților are un caracter complex, fiind ținuți să asigure copilului, alături de cele necesare satisfacerii nevoilor de natură materială și mijloacele pe care le implică formarea și dezvoltarea, educația, învățătura și pregătirea sa profesională (art.499 al.1).
Potrivit dispozițiilor art.531, dacă se ivește o schimbare în ceea ce privește mijloacele celui care prestează întreținerea și nevoia celui care o primește, instanța de tutelă poate mări sau micșora pensia de întreținere.
Având în vedere că apelantul desfășoară activități remunerate, mijloacele acestuia prevăzute de art.529 în funcție de care se va stabili cuantumul pensiei de întreținere sunt reprezentate de veniturile realizate de acesta in cuantum de 3000 euro lunar. Ținând cont de vârsta minorei și văzând și dispozițiile art.529 al.2 potrivit căruia ,,când întreținerea se datorează de părinte, ea se stabilește până la o ¼ din venitul lunar net pentru un copil, 1/3 pentru doi copii și ½ pentru trei sau mai mulți copii,” instanța de apel a stabilit pensia de întreținere în folosul minorei ce urmează să fie achitată de către apelant.
A considerat instanța de apel că pensia se impune a fi plătită în moneda națională, respectiv în lei, chiar dacă apelantul realizează venituri în euro. S-a apreciat că cuantumul lunar de 300 euro stabilit de instanța de fond este prea mare în raport de necesitățile materiale și spirituale ale minorei, raportate la condițiile de trai din țara noastră, dar și de resursele materiale ale apelantului, care, locuind într-o altă țară, este nevoit să suporte cheltuieli mai mari legate de traiul său.
Pensia de întreținere ce urmează să fie achitată de către apelant trebui să fie calculată în funcție de situația familială a fiecărui părinte, printr-o apreciere in concreto raportată la disponibilul efectiv al celui obligat la întreținere, după deducerea cheltuielilor curente.
Tribunalul a apreciat că o sumă în cuantum de 800 lei lunar cu titlu de contribuție pentru întreținerea minorei D. C. ar satisface nevoile materiale si spirituale ale acesteia, încadrându-se in capacitatea contributiva a apelantului.
Cu privire la încuviințarea legăturilor părintești ale tatălui cu fiica sa, Tribunalul a constatat că instanța de fond a stabilit un program care respectă cu prioritate interesul superior al copilului, luând în considerare faptul că tatăl locuiește în străinătate.
Chiar dacă tatăl este cotitular al exercițiului autorității părintești, iar locuința copilului s-a stabilit la mamă, acesta deține totuși exercițiul unor drepturi părintești, în special dreptul părintelui care nu locuiește în mod statornic împreună cu copilul de a avea legături personale cu acesta (art.496 al.5).
Potrivit dispozițiilor acestui articol ,,părintele la care copilul nu locuiește în mod statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuința acestuia. Instanța de tutelă poate limita exercițiul acestui drept, dacă aceasta este în interesul superior al copilului”.
Așadar, dacă locuința copilului este la locuința unuia din părinți, atunci celălalt părinte va avea dreptul de a păstra legături personale cu minorul potrivit dispozițiilor art.401 al.1 (părintele sau, după caz, părinții separați de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta), la fel cum copilul are dreptul de a avea legături personale potrivit dispozițiilor art.262 al.2 care prevăd că ,,copilul care nu locuiește la părinții săi sau, după caz, la unul dintre ei are dreptul de a avea legături personale cu aceștia. Exercițiul acestui drept nu poate fi limitat decât în condițiile prevăzute de lege, pentru motive temeinice, luând în considerare interesul superior al copilului”.
Și dispozițiile art.14 din Legea nr.272/2004 cu privire la protecția și promovarea drepturilor copilului arată că ,,copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament”.
În cauza de față, instanța de tutelă a hotărât ca autoritatea părintească asupra minorului rezultat din căsătorie să fie exercitată de către ambii părinți.
Părintele care nu are exercițiul drepturilor părintești, în speță reclamantul, păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului (art.399 al.2), precum și dreptul de a avea legături personale cu acesta, la locuința copilului.(art.262 al.2, art.401 al.1, art.496 al.5).
Exercițiul acestui din urmă drept nu poate fi limitat decât prin hotărârea instanței de tutelă, pentru motive temeinice, si numai în interesul superior al copilului (art.262 al.2).
Sub aspectul dreptului celuilalt părinte, respectiv al reclamantului, de a avea legături personale cu copilul, instanța a pornit de la o prezumție de responsabilitate părintească comună, în considerarea petrecerii de către copil a unui timp egal cu ambii părinți.
Prezența egală a fiecărui părinte în viața copilului nu poate avea decât o influență benefică asupra evoluției sale. Ambii părinți trebuie să se implice în educația și în general în viața copilului iar acesta să se bucure de prezența și aportul atât al mamei cât și al tatălui, aceasta cu atât mai mult cu cât minorul are o vârstă fragedă, când atașamentul emoțional și dezvoltarea sunt esențiale.
Interesul superior al copilului reprezintă considerația supremă atunci când se hotărăște asupra unei cereri de încuviințare legături personale cu minorul, precum și în analiza modalității în care să fie exercitat acest drept.
Deși Noul Cod civil nu detaliază cum se pot realiza aceste relații personale, art.14 din Legea nr. 272/2004 cu privire la protecția și promovarea drepturilor copilului arată modalitățile de exercitare a acestui drept, după cum urmează: a) întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană care are, potrivit prezentei legi, dreptul la relații personale cu copilul; b) vizitarea copilului la domiciliul acestuia; c) găzduirea copilului pe perioadă determinată de către părintele sau de către altă persoană la care copilul nu locuiește în mod obișnuit; d) corespondență ori altă formă de comunicare cu copilul; e) transmiterea de informații copilului cu privire la părintele ori la alte persoane care au, potrivit prezentei legi, dreptul de a menține relații personale cu copilul; f) transmiterea de informații referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare, către părintele sau către alte persoane care au dreptul de a menține relații personale cu copilul.
Rezultă, așadar, că deși dispozițiile art.496 al.5 din Noul Cod civil prevăd că legăturile personale cu minorul pentru părintele care nu locuiește în mod statornic cu el se pot realiza doar la locuința minorului, în baza dispozițiilor Legii 272/2004 enumerate mai sus, legăturile personale se pot realiza și la domiciliul părintelui care nu locuiește împreună cu minorul (găzduirea copilului pe o perioadă determinată).
În cauză, instanța de apel a apreciat că programul propus de către reclamant pentru a se realiza relațiile personale ale tatălui cu copilul este adecvat vârstei acestuia, dar și nevoii reclamantului de a petrece timpul cu copilul său. Menținerea legăturilor dintre tată și copil nu dăunează interesului copilului deoarece principial ambii părinți trebuie să manifeste disponibilitate maximă și o cooperare deplină, de așa manieră încât copilul să se bucure de prezența, de afecțiune, de grijă și de creștere din partea ambilor părinți.
Pe lângă aceste considerente de fapt și de drept particulare speței, se au în vedere și dispozițiile art.8 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ce reglementează dreptul persoanei la viața de familie, precum și jurisprudența CEDO creată în aplicarea acestor dispoziții. Este în interesul copilului, dar și al părintelui de a avea o viață de familie, deziderat ce se poate realiza numai prin menținerea legăturilor personale în mod efectiv și fără nicio ingerință din partea mamei minorului.
Criticile aduse de apelant cu privire la modalitatea de încuviințare a legăturilor personale cu minora s-au apreciat ca fiind neîntemeiate.
Instanța de fond a stabilit un program de legături personale ținând cont de interesul superior al copilului care are o vârstă fragedă, dar si de locuința acestuia, care a fost stabilita la mamă, în România. O găzduire egalitara a copiilor reprezintă incontestabil cea mai buna soluție, însă această soluție este posibila doar daca cei doi părinți locuiesc în aceeași tara.
Chiar daca fiecare părinte dispune de capacități educative si de disponibilitatea pretinsa pentru asumarea găzduirii copiilor, trebuie totuși sa se tina cont de asigurarea unei stabilități sociale a copilului, dar si a traiului copilului in mediul in care este obișnuit. Ar fi nepotrivit să se stabilească ca minora sa fie dusa ., situata la o distanta foarte mare pentru a se întâlni cu tatăl său. Acesta din urma trebuie să facă eforturile necesare pentru a relaționa cu fiica sa.
Față de cele arătate, Tribunalul a admis apelul declarat de G. C. S. împotriva sentinței civile nr. 810/2013 a Judecătoriei Bârlad pe care a schimbat-o în parte, doar în ceea ce privește contribuția de întreținere la care a fost obligat apelantul pentru minora D. C..
Apelul declarat de apelanta D. L. E. a fost apreciat a fi nefondat pentru următoarele considerente:
Criticile aduse de apelantă hotărârii instanței de fond vizează exercitarea autorității părintești față de minora D. C..
Instanța de fond a reținut că dispozițiile art.397 Cod civil, aplicabile începând cu data de 1 octombrie 2011 potrivit art.6 al.6 Cod civil, consacră regula potrivit căreia după divorț autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți.
Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte poate fi dispusă de instanța de divorț pentru motive temeinice în considerarea interesului superior al copilului conform art.398 al.1 Cod civil.
Aceste ,,motive temeinice”, este necesar să fie analizate de la caz la caz, în raport de toate elementele de fapt revelatoare pentru relația dintre copil și fiecare dintre părinți, calitatea acestor relații, eventualele deprinderi ale unuia dintre părinți care l-ar putea descalifica de la cotitularitatea autorității părintești.
În cauza de față, parata-apelanta nu a invocat și nu a dovedit existența unor împrejurări de fapt care să îl descalifice pe reclamant de la cotitularitatea autorității părintești.
Autoritatea părintească presupune ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana cât și bunurile copilului,ele aparțin în mod egal ambilor părinți și tot astfel răspund pentru creșterea copiilor minori. Autoritatea părintească nu poate fi exercitată decât în interesul superior al copilului.
În general divorțul are efecte negative față de copil prin stările conflictuale create și separarea părinților,situație în care este necesar să se evite accentuarea acestor consecințe prin limitarea exercițiului drepturilor părintești unuia dintre ei. Chiar dacă nu există o relaționare prea bună între părinți, aceasta nu poate duce la privarea copilului de ocrotirea unuia dintre părinți, iar aceștia nu o pot folosi pentru a se deroga de responsabilitățile care le revin în virtutea calității de părinte. Interesul copilului, de a fi crescut de ambii părinți, primează.
În consecință, în condițiile art.397, instanța de fond a stabilit în mod corect ca exercitarea autorității părintești asupra minorei D. C. să revină ambilor părinți, care vor decide împreună cu privire la problemele esențiale legate de persoana și patrimoniul minorei, în condițiile legii și vor răspunde în egală măsură împreună pentru îndeplinirea cu bună credință a acestor îndatoriri. Împrejurările invocate de apelanta cu privire la faptul ca tatăl locuiește în străinătate, că nu are un domiciliu stabil sau ca nu poate fi contactat cu ușurință nu sunt de natura să îl descalifice pe intimat de la exercitarea autorității părintești.
Așa fiind, Tribunalul a apreciat că apelul formulat de D. L. E. este nefondat si prin urmare l-a respins.
În baza art.296 Cod procedură civilă Tribunalul a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței instanței de fond.
Deoarece nu s-au depus la dosar dovezi din care sa rezulte realitatea cheltuielilor de judecată efectuate de G. C. S. în faza apelului, instanța a respins cererea acestuia de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen și motivat, pârâta-reclamantă D. L. E., criticând-o pentru nelegalitate.
În motivarea recursului, recurenta susține că în mod greșit instanța de apel a admis apelul declarat de G. C. S. și a dispus micșorarea pensiei de întreținere de la 300 euro la 800 lei, pe motiv că suma de 300 euro ar fi prea mare raportat la necesitățile materiale și spirituale ale minorei.
Susține recurenta că instanța de apel nu a luat în calcul actele medicale depuse la dosar și avute în vedere de instanța de fond, din cuprinsul cărora rezultă că minora are probleme de sănătate și sunt necesare anumite sume de bani pentru tratamente.
Motivează recurenta că minora are vârsta de 5 ani și jumătate, în toamna anului 2014 va fi elevă în clasa a I-a și față de programul de lucru care se finalizează la ora 16,00, este necesar ca minora să participe la programul „after school”, ceea ce presupune cheltuieli suplimentare.
Arată recurenta că suma de 300 euro reprezintă 10 % din veniturile realizate de pârât și nu 25 % așa cum prevăd dispozițiile legale și este una rezonabilă având în vedere nevoile minorei și veniturile pârâtului.
Intimatul a depus întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului, potrivit art. 302 Cod de procedura civila, deoarece acesta nu cuprinde numele, domiciliul intimatului precum si motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În susținerea poziției sale procesuale, intimatul argumentează că aceste cheltuieli suplimentare pentru programul „after school” al minorei D. C. reprezintă o susținere noua a recurentei si nu poate fi admisa ca motivare a recursului.
Pensia de întreținere de 300 euro pe care si-o dorește recurenta nu are suport real, întrucât în anul 2013 nu a obținut venituri din munca, în luna iulie 2013 suferind o intervenție pe cord deschis, așa cum rezultă din actele medicale depuse la dosar. Venitul de 3000 euro la care se raportează recurenta a fost obținut în anul 2008, anul în care aceasta l-a vizitat împreuna cu minora in Norvegia, așa cum s-a precizat la întrebarea nr. 7 din interogatoriul luat la Judecătoria Bârlad.
Mai arată intimatul că nu are un loc de munca stabil, pe bază de contract de muncă, și că în luna noiembrie 2013 a fost internat la spital, fiindu-i recomandat repaos medical pentru un an. Prin urmare nu poate suporta plata pensiei de întreținere iar în acest sens Serviciul N. de Asigurări din Norvegia a hotărât ca începând cu 01.07.2011 contribuția pentru minora D. C. (care are si cetățenie norvegiana) sa fie zero.
Având a soluționa cu precădere excepția nulității recursului pentru neindicarea numelui și domiciliului intimatului, Curtea, prin încheierea din 12 februarie 2014 a dispus respingerea, având în vedere că dispozițiile art. 302 ind.1 alin. 1 lit. a Cod procedură civilă au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 176/2005 a Curții Constituționale. Prin aceeași încheiere, Curtea a respins excepția nulității recursului pentru neindicarea motivelor de nelegalitate, apreciind că sunt încadrabile pe motivul prevăzut de art. 304 punctul 9 Cod procedură civilă criticile formulate.
În faza procesuală a recursului au fost depuse, cu titlu de înscrisuri noi, înscrisuri medicale (de către ambele părți) și decizia nr._ din 2011 emisă de Biroul Național NAV pentru Asigurări Sociale în Străinătate.
Examinând decizia atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Curtea apreciază că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează:
Criticile recurentei vizează cuantumul obligației de întreținere stabilit în apel, prin reducerea de la 300 euro la 800 lei lunar, cuantum care în opinia acesteia înfrânge principiul interesului superior al copilului D. C. în vârstă de 5 ani, creditor al obligației de întreținere stabilite prin decizia atacată.
Analizând aceste critici, Curtea are în vedere, în raport de prevederile art. 304 Cod procedură civilă, că recursul poate fi exercitat numai pentru motive de nelegalitate, neputându-se cenzura decizia recurată sub aspectul modului în care, prin interpretarea probelor administrate, instanța de apel a stabilit situația de fapt.
În cauză, împrejurările de fapt stabilite pe baza interpretării și aprecierii probatoriului de către instanțele de fond și apel relevă că „venitul lunar net” al intimatului G. C. S., în accepțiunea textului art. 529 Cod civil, la care s-au raportat instanțele în stabilirea cuantumului obligației de întreținere, a fost de 3000 euro lunar.
Recurenta nu contestă câtimea mijloacelor materiale dovedite în privința intimatului debitor al întreținerii, ci modul în care au fost apreciate criteriile legale referitoare la nevoile concrete ale copilului și la mijloacele materiale ale tatălui, prevăzute de art. 529 alin. 1 Cod civil, potrivit cu care „întreținerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui care urmează a o plăti”.
De altfel, din actul emis de Biroul Național NAV pentru Asigurări Sociale în Străinătate, depus de către intimat cu titlu de înscris nou în recurs, rezultă că „venitul” acestuia începând cu 1 iunie 2011 „este prea mic pentru a se întreține pe sine și pentru a plăti alocația de sprijin pentru copil”. Este de observat că această decizie a fost emisă de autoritatea norvegiană într-o procedură internă vizând alocația de sprijin pentru copil, procedură în care, fiind „testată (…) abilitatea părintelui care nu are custodia de a se întreține pe el însuși”, s-a luat decizia de a nu mai fi acordată o atare alocație de sprijin copilului D. C. începând cu 01.07.2011.
Prin urmare, înscrisurile noi depuse în recurs, incluzând și documentele medicale referitoare la starea de sănătate atât a copilului, cât și a tatălui, nu contrazic ci, dimpotrivă, augmentează concluzia instanței de apel potrivit cu care un cuantum al întreținerii de 800 lei lunar satisface nevoile materiale și spirituale ale copilului în vârstă de 5 ani și se încadrează în capacitatea contributivă a tatălui intimat.
În mod legal a stabilit instanța de apel, printr-o apreciere globală a contextului situațional concret, că obligația de întreținere se impune a fi calculată în limita pragului legal de „până la o pătrime din venitul lunar net”, ținându-se seama de elemente precum „vârsta minorei”, „necesitățile materiale și spirituale ale minorei”, „condițiile de trai din țara noastră”, „resursele materiale ale apelantului, care, locuind într-o altă țară, este nevoit să suporte cheltuieli mai mari legate de traiul său”, „situația familială a fiecărui părinte”, „disponibilul efectiv al celui obligat la întreținere, după deducerea cheltuielilor curente”.
Prin urmare, raportat la criteriile legale prescrise de art. 529 Cod civil și la circumstanțele obiective analizate în concret de către instanța de prim control judiciar, Curtea apreciază că soluția de reducere a cuantumului întreținerii datorate copilului respectă raportul de proporționalitate între interesele legitime concurente ale părților în proces, fiind adecvată nevoilor de ordin material și spiritual ale minorei în vârstă de 5 ani, prin prisma interesului primordial al acesteia.
Pentru toate considerentele expuse, apreciind că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul declarat și va menține decizia atacată, ca fiind legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de D. L.-E. împotriva deciziei civile nr. 263/A/29.10.2013 pronunțată de Tribunalul V., Secția Civilă pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința, azi, 12 Martie 2014.
Președinte, C. T. | Judecător, V. C.-S. | Judecător, C. A. |
Grefier, A. H. |
Redactat T.C.
Tehnoredactat T.C./A.H.
02 exemplare
Tribunalul V.: S. D. E., A. A.
| ← Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... | Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... → |
|---|
