Pretenţii. Decizia nr. 539/2015. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 539/2015 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 03-12-2015 în dosarul nr. 539/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
C. DE A. IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 539/2015
Ședința publică de la 03 Decembrie 2015
Completul compus din:
Președinte: C. P.
Judecător: L. P.
Grefier: D. G.
Reprezentantul ministerului public – DIICOT – Serviciul Teritorial Iași prin procuror Z. L..
S-au luat în examinare, în complet de divergență, cererile de apel formulate de C. V. și pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. București împotriva sentinței civile nr. 239 din 29 ianuarie 2015 pronunțată de Tribunalul Iași, Secția I civilă, având ca obiect pretenții – daune morale și materiale.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat Todearcă M., apărătorul apelantului-intimat C. V., consilier juridic S. N., reprezentanta intimatului-apelant S. R. prin M. Finanțelor P. București.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care:
C., în majoritate, constată că instanța poate invoca din oficiu motivul de ordine publică privind nelegalitatea sentinței de fond referitor la aplicarea Legii nr. 29/1968 abrogată prin art. 108 din Legea nr. 255/2013, raportat la data introducerii acțiunii.
Față de motivul invocat la acest termen de judecată, instanța pune în discuția părților litigante prin reprezentanți dacă se impune trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond sau soluționarea cauzei în fond, în această cale de atac.
Avocat Todearcă M., apărătorul apelantului-intimat C. V., apreciază că dispozițiile art. 504 – 507 din vechiul Cod de procedură penală au corespondent în art. 539 din Noul Cod de procedură penală. Solicită soluționarea cauzei cu celeritate, apreciind că instanța de apel este competentă să soluționeze acest litigiu, nu solicită trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.
Referitor la caracterul nelegal și față de concluziile puse în ședința publică din 29.10.2015, susține că sunt depuse 5 hotărâri de achitare prin care a dovedit că este vorba de o reținere nelegală.
Precizează apărătorul apelantului-reclamant că a pus concluzii pe Noul Cod de procedură penală, prin care a solicitat despăgubiri pentru perioada detenției nelegale și să dispuneți majorarea pretențiilor, și de a reține cauza spre rejudecare pe fondul cauzei. Consideră că sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 504 și art. 539 din Noul Cod de procedură penală. Mai mult, apreciază că nu există o jurisprudență constantă a instanțelor de judecată.
Consilier juridic S. N., reprezentanta intimatului-apelant S. R. prin M. Finanțelor P. București consideră aplicabilă în cauză dispozițiile Noului Cod de procedură penală și raportat la acestea, solicită a se observa că noua lege statuează un termen de introducere a acțiunii, respectiv un termen de 6 luni. Solicită a se observa că acțiunea la instanța de fond a fost introdusă la 28 mai 2014, și cele șase luni de la data pronunțării deciziei ÎCCJ, respectiv data de 26.11.2013, termenul de 6 luni s-a împlinit la 26.05.2014. Invocă tardivitatea depunerii cererii de chemare în judecată, apreciind că în cauză se impune casarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare, pe motiv de nelegalitate. Apreciază că instanța de fond nu putea calcula termenul de introducere a acțiunii, câtă vreme s-a raportat la dispozițiile vechiului Cod de procedură penală.
În situația în care, C. de A. Iași va aprecia că această sentință este nelegală, pentru că nu a fost respectat temeiul Noului Cod de procedură penală, consideră că se poate pune în discuție și calcularea termenului de introducere a acțiunii.
În replică, avocat Todearcă M. susține că la dosar se află depusă dovada recipisei poștale cu data de 26 mai 2014, apreciind că acțiunea la instanța de fond a fost introdusă în termenul legal prevăzut de 6 luni.
Reprezentantul Ministerului Public – DIICOT – Serviciul Teritorial Iași prin procuror Z. L., având cuvântul, solicită admiterea excepției de nelegalitate și să se constate că sunt aplicabile dispozițiile Noului Cod de procedură penală, acestea fiind de imediată aplicare. Raportat la dispozițiile art. 480 din Codul de procedură civilă, instanța de apel poate reține cauza spre rejudecare pe fond și nu se impune trimiterea cauzei spre rejudecare.
Pe fondul cauzei, solicită respingerea acțiunii formulată de reclamantul C. V. și să se constate că raportat la dispozițiile art. 539 din Noul Cod de procedură penală nu s-a constatat o arestare nelegală și nu pot fi acordate despăgubirile solicitate de reclamant.
Avocat Todearcă M., apărătorul apelantului-intimat C. V. solicită a se avea în vedere concluziile orale puse în ședința publică din 29 octombrie 2015. Apreciază că toate hotărârile instanțelor de achitare pe de o parte fac dovada acestui caracter nelegal, dar solicită a se observa că soluția de revocare a arestării preventive s-a dispus în timpul procesului penal fără a se lua o altă măsură preventivă, în condițiile în care s-a constatat că există dubii cu privire la actele dosarului care au fost administrate. Pe aceste dubii, s-a luat această măsură a arestului preventiv, care a fost prelungită 9 luni de zile și ulterior s-a dispus revocarea măsurii privind arestul preventiv. Nu au existat rațiuni plauzibile pentru sustragerea urmăririi penale, acesta ar putea să fie un motiv de nelegalitate. Un alt motiv ar fi că bănuielile că reclamantul ar fi comis o infracțiune nu au fost plauzibile, fiind un alt motiv pentru care s-a luat măsura arestării preventive în mod nelegal. Mai mult, decât atât nu au existat probe certe din care să rezulte că există acele persoane care au săvârșit pretinsele infracțiuni care au fost reținute în sarcina lor. Toate aceste chestiuni fac referire la art. 5 paragraful 1 din Convenție cu referire la caracterul nelegal și la celelalte dispoziții ale dreptului comunitar pe care le-a invocat în concluziile scrise.
Reprezentantul Ministerului Public – DIICOT – Serviciul Teritorial Iași prin procuror Z. L. susține că în ce privește caracterul nelegal al arestării preventive, precizează că soluția de arestare nu echivalează cu soluția unei arestări preventive nelegale. În al doilea rând s-a dispus arestarea măsurii arestului preventiv, în nici un caz nu s-a dispus o altă măsură preventivă. Mai mult, decât atât când s-a dispus revocarea arestului preventiv instanța de judecată a făcut aplicarea principiului indubio pro reo, deci a constatat că măsura a fost luată în mod legal, deoarece au fost martori care și-au schimbat depozițiile. Deci, aplicând acest principiu s-a dispus revocarea arestului preventiv, dar asta nu înseamnă că s-a constatat că pe tot parcursul arestării preventive, această arestare a fost nelegală.
Consilier juridic S. N., reprezentanta intimatului-apelant S. R. prin M. Finanțelor P. București susține că achiesează la concluziile puse de reprezentantul DIICOT Iași, și solicită ca instanța să aibă în vedere concluziile orale puse în ședința din 29 octombrie 2015. Consideră că măsura arestării preventive nu poate fi considerată nelegală și potrivit art. 539 alin. 1 Cod procedură penală, trebuie stabilită prin ordonanța procurorului și încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară. În situația de față nu există niciuna din condițiile impuse de textul de lege prin care s-ar fi constata că arestarea preventivă a reclamantului-apelant ar fi fost nelegală. Solicită admiterea apelului declarat de S. R., și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.
În replică, avocat Todearcă M., apărătorul apelantului-intimat C. V. solicită a se avea în vedere toate circumstanțele cauzei și faptul că un cetățean al Statului R. care a fost arestat și ulterior achitat, nu mai poate avea altă calea de a obține aceste despăgubiri, apreciind că această lacună legislativă rămâne la aprecierea judecătorului.
Declarându-se închise dezbaterile, instanța rămâne în pronunțare asupra cauzei de față.
După deliberare,
C. DE A.
P. sentința civilă nr. 239/29.01.2015 pronunțată de Tribunalul Iași, Secția I civilă s-a admis în parte acțiunea formulată de către reclamantul C. V. în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. cu sediul în București reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor P. Iași .
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 30.000 (treizeci mii) lei cu titlu de daune morale.
S-a respins cererea de acordare a daunelor materiale.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:
Legea aplicabilă cererii de față este Codul de procedură penală de la 1968 respectiv CAP. IV care reglementează „Repararea pagubei materiale sau a daunei morale in cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate in mod nelegal”, respectiv art. 504-507, sub incidența cărora a rămas definitivă soluția de achitare a reclamantului in procesul penal in cadrul căruia a fost arestat.
Cererea de despăgubire are ca temei, intre altele, privarea nelegală de libertate prin raportare la soluția de achitare dispusă in proces, prin urmare data la care s-a născut dreptul la reparație al reclamantului este data soluției definitive pronunțate în procesul penal, 26.11.2013, in raport de care se stabilește și incidența legii in temeiul căreia este îndreptățit a formula cerere in despăgubire.
Reclamantul a învestit instanța cu cererea de despăgubire motivat atât de arestarea nelegală, cât și de durata nerezonabilă a procesului penal.
Realizarea dreptului constituțional la repararea pagubei cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale are loc în condițiile legii.
Limitele și condițiile răspunderii statului ca urmare a unui proces penal sunt reglementate cu caracter expres și limitativ de disp. Art. 504-507 Cod pr. penală.
Acestea includ reglementarea a două cazuri care atrag obligația de despăgubire: eroarea judiciară și privarea nelegală de libertate.
Sunt întrunite in persoana reclamantului condițiile angajării statului pentru privarea nelegală de libertate.
Potrivit ART. 504 alin 2-4 Cod pr.penală din 1968 „(2) Are dreptul la repararea pagubei si persoana care, in cursul procesului penal, a fost privata de libertate ori careia i s-a restrans libertatea în mod nelegal.
(3) Privarea sau restrangerea de libertate in mod nelegal trebuie stabilita, dupa caz, prin ordonanta a procurorului de revocare a masurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanta a procurorului de scoatere de sub urmarire penala sau de incetare a urmaririi penale pentru cauza prevazuta in art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotarare a instantei de revocare a masurii privative sau restrictive de libertate, prin hotarare definitiva de achitare sau prin hotarare definitiva de incetare a procesului penal pentru cauza prevazuta in art. 10 alin. 1 lit. j).
(4) Are drept la repararea pagubei suferite si persoana care a fost privata de libertate dupa ce a intervenit prescriptia, amnistia sau dezincriminarea faptei.”
Tribunalul a reținut că reclamantul, cercetat fiind pentru săvârșirea mai multor infracțiuni, a fost supus măsurii arestării preventive pe durata a 8 luni, din octombrie 2004 până in iunie 2005. P. sentința penală nr. 414 din 27.10.2011 a Tribunalului Cluj, astfel cum a fost reformată prin decizia penală nr. 3713/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție -Secția Penală, reclamantul a fost achitat pentru toate infracțiunile ce au pricinuit arestarea sa.
Reținând acestea, sunt îndeplinite condițiile art. 504 alin 2 Cod pr.penală. Reclamantul a fost arestat în procesul penal in care s-a dispus achitarea pentru toate infracțiunile, iar caracterul nelegal al privării de libertate s-a probat prin hotărârea judecătorească definitivă de achitare.
Caracterul nelegal al măsurii privării de libertate este dat de faptul că, în acord cu dispozițiile alin. (2) al art. 504 C. proc. pen., prin hotărârea definitivă mai sus menționată, s-a dispus achitarea inculpatului, cercetându-se condițiile de reținere în sarcina sa a săvârșirii faptelor imputate, pe baza probelor administrate. Reclamantul, împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive, iar ulterior a fost achitat, este îndreptățit la acordarea de despăgubiri pentru repararea daunelor pricinuite prin arestare, urmând a fi înlăturate criticile formulate de pârâtul S. R. cu privire la caracterul legal al măsurii privative de libertate.
În cadrul acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen. nu se poate repune în discuție legalitatea arestării preventive, însă simpla existență a hotărârii de achitare, indiferent în ce temei, așa cum a statuat decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale, conduce la concluzia că lipsirea de libertate a fost ilegală și face admisibilă o astfel de acțiune.
Hotărârea de achitare a reclamantului lipsește de fundament în tot măsura arestării preventive, indiferent dacă aceasta a fost dispusă cu respectarea procedurii aplicabile, aspect necontestat în speță. O soluție contrară ar conduce la situația paradoxală în care deși s-a stabilit definitiv nevinovăția reclamatului, măsura arestării internă aceluiași proces să fie pe mai departe recunoscută ca legală.
Nu interesează nici dacă reclamantul a contestat prestația profesională a magistraților învestiți cu soluționarea cauzei, condițiile de angajare a răspunderii statului nu implică cu necesitate atare demersuri.
Pentru aceste motive, Tribunalul a stabilit că reperul pe baza căruia se stabilește nelegalitatea măsurii arestării preventive este dat de soluția definitivă de achitare a reclamantului, motiv pentru care și calculul termenului de formulare a acțiunii în despăgubire odată cu cercetarea excepției de prescripție s-a raportat la aceeași hotărâre.
Reținându-se că reclamantul a fost victimă a arestării nelegale și că nelegalitatea arestării rezultă din hotărârea definită de achitare a instanței penale, Tribunalul a constatat întrunite condițiile angajării răspunderii paratului pentru despăgubiri.
S-a reținut, însă, în acest sens ca relevantă în aprecierea despăgubirilor numai durata arestării preventive, nu și critica reclamantului privind durata nerezonabilă a procesului penal, pe care nu o cercetează. Acest aspect nu intră sub incidența criteriilor de referință stabilite de art. 504 Cod pr.penală. Aprecierile asupra consecințelor privării nelegale de liberate nu pot fi realizate pe considerente ce țin de procesul penal in întregul său, pentru că, judecând in limitele instituției reglementate de art. 504 cod pr.penală instanța civilă este ținută să aprecieze nu asupra procesului penal in sine, ci asupra consecințelor măsurii privative de libertate interne acestuia. Instanța civilă este ținută să stabilească răspunderea statului pornind de la statuările instanței penale ( arestarea și caracterul său nelegal) în raport de care va evalua consecințele de natură civilă produse asupra reclamantului. Judecata cererii de despăgubire nu permite instanței civile nicio apreciere asupra procesului penal, asupra legalității derulării acestuia (in sfera căreia intră și conceptul de durată rezonabilă), pentru că procedura reparării pagubei in caz de privare nelegală de liberate nu are rolul de a permite un control indirect al judecății realizate in materie penală. Delimitarea celor două materii este categoric realizată prin art. 504 alin 3 Cod pr.penală, iar competența instanței civile in materia procedurii de reparare a pagubei este justificată tocmai de excluderea – in această procedură - a oricărui element de apreciere ce ține de legea penală.
Reținând aspectele expuse tribunalul a constatat că reclamantului i-a fost încălcat unul dintre cele mai importante atribute ale personalității umane, dreptul la libertate, privit ca drept inalienabil al ființei umane și ca valoare primordială într-o societate democratică.
În acest sens, art. 23 alin. (1) din Constituția României statuează că „libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile", iar art. 5 C.E.D.O. că „orice persoană are dreptul la libertate și siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa decât în cazurile și potrivit căilor prevăzute de lege".
În speță, dispoziția constituțională enunțată anterior, precum și reglementarea internațională, au fost grav încălcate și prin aceea că atingerea adusă dreptului fundamental al reclamantului s-a perpetuat în timp, atât prin reținerea, cât și prin arestarea sa preventivă pe o perioadă de 8 luni.
Aprecierea daunelor materiale se va face numai pe baza duratei arestării preventive, in raport de care tribunalul stabilește că simpla dovadă a măsurii arestării preventive pe o durată de 8 luni constituie prin ea însăși dovada suficientă a afectării in substanța sa a dreptului la libertate și a valorilor morale de esența demnității oricărei persoane.
In acord cu criteriile de determinare a reparației stabilite in art. 505 Cod pr.civilă, prin raportare la durata privării nelegale de libertate, consecințele produse asupra reclamantului probate cu depoziția martorului G., Tribunalul a apreciat ca echitabilă acordarea sumei de 30.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de către reclamant prin privarea nelegală de libertate.
Suma stabilită este apreciată de instanță ca necesară pentru asigurarea compensării suferințelor morale pricinuite reclamantului prin măsura privativă de libertate.
Tribunalul a reținut ca reper în determinarea cuantumului despăgubirilor acordate soluțiile pronunțate de CEDO în materia despăgubirilor morale. Instanțele naționale, ca și C. Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei relative la tratamentul la care persoana a fost supusă de autoritățile penale și a consecințelor nefaste pe care acesta l-a avut cu privire la viața sa particulară, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probatoriile administrate.
Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudența națională, cât și hotărârile C.E.D.O. pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și, respectiv, pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora.
Or, judecând în echitate, se constată că suma acordată de instanță reclamantului cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi o reparație pentru atingerea adusă onoarei, sănătății și reputației sale prin declanșarea procedurii penale în cadrul căreia s-au dispus măsurile restrictive și, în final, achitarea sa.
Nu vor fi reținute în aprecierea daunelor morale prejudiciul moral determinat de desfacerea căsătoriei (pronunțată in 2013, pe baza acordului părților) câtă vreme aceasta privește căsătoria încheiată la 11.02.2011, adică ulterior punerii in libertate a reclamantului. Dacă se reține ca fondată doar cererea de despăgubire întemeiată pe privarea nelegală de libertate, nu și pe eroarea judiciară, atunci nu sunt reținute ca relevante decât aspectele rezultate din probatoriu aflate in conexiune cu durata arestării preventive și împrejurările sale.
Pentru aceleași motive nu a fost reținut ca dovedit prejudiciul material. Susținerea potrivit căreia reclamantul a înstrăinat doua imobile pentru a suporta cheltuielile impuse de proces nu a fost probată. Sentința civilă nr. 9711/2011 privește un debit din perioada 2008- 2010, deci ulterioară duratei arestării preventive, înstrăinarea imobilului suspus executării silite s-a făcut in temeiul acestei sentințe, prin urmare nu are legătură cu privarea de libertate. Nu a fost probată înstrăinarea celui de-al doilea imobil.
Depoziția martorului nu este relevantă in sensul reținerii efectelor stării de arest asupra raporturilor de muncă ale reclamantului în lipsa unui înscris doveditor în sensul existenței și duratei acestora. Ca atare nici dificultățile de reintegrare în muncă a reclamantului nu vor fi reținute câtă vreme acestea sunt în relație nemijlocită cu raporturi de muncă a căror existență nu a fost dovedită. Cheltuielile constând în pachete cu alimente, onorarii plătite avocaților corelative duratei arestării preventive nu au fost dovedite.
În consecință, cererea reclamantului a fost admisă în parte, pârâtul a fost obligat la plata sumei de 30 000 lei daune morale, și a fost respinsă cererea de acordare a daunelor materiale.
Reclamantul C. V. a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 239/29.01.2015 și a criticat hotărârea ca fiind netemeinică.
În motivarea cererii, reclamantul arată că P. de pe lângă ICCJ a dispus față de acesta începerea urmăririi penale pentru infracțiunea de trafic de droguri (art. 2 din Legea nr. 143/2000) și constituirea unui grup infracțional organizat (art. 7 din Legea nr. 39/2003). Pe durata 11.10.2004 – 27.06.2005 reclamantul susține că a fost arestat preventiv pe nedrept deoarece, în toate ciclurile procesuale, a fost achitat definitiv, ultima dată prin decizia penală nr. 3713/ 26.11.2013 a ICCJ.
Reclamantul invocă durata mare a procesului penal – 9 ani, încălcându-i-se dreptul la un proces echitabil, cât și judecarea cauzei într-un termen rezonabil.
Reclamantul se consideră și o „victimă” a unei erori judiciare, fiind lipsit de libertate în mod nelegal.
De asemenea, la stabilirea cuantumului daunelor instanța trebuia să aibă în vedere nu numai durata arestării preventive, ci și cea a duratei procesului penal, mediatizarea excesivă a cauzei, faptul că a fost prezentat ca infractor și lider al grupului infracțional, cu repercursiuni asupra vieții sale de familie.
Pentru a face față procesului penal, reclamantul susține că a fost nevoit să-și vândă două imobile astfel că suma acordată de instanță este nesemnificativă.
Se solicită admiterea apelului, schimbarea sentinței în sensul acordării de daune morale de 900.000 euro și materiale de 100.000 euro.
Împotriva sentinței civile nr. 239/ 29.01.2015 a declarat apel și pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P., sub aspectul cuantumului daunelor acordate de instanța de fond solicitând reducerea acestora.
Apelantul S. R. argumentează criticile formulate privind cuantumul daunelor prin aceea că prin hotărârea de scoatere de sub urmărire penală nu s-a reținut arestarea nelegală a reclamantului, iar potrivit jurisprudenței CEDO sumele acordate în situații similare sunt mult mai mici (cauzele Konalos contra României, C. contra României, D. și M. Pidhorni contra României, C. și G. contra României, Stoianova și N. contra României, Crăciuc contra României).
Ambele părți au depus întâmpinări față de apelurile formulate în cauză.
La solicitarea apelantului C. V. a fost audiat martorul C. F..
La termenul de judecată din 3 decembrie 2015, curtea a invocat, în opinie majoritară, motivul de ordine publică privind nelegalitatea sentinței instanței de fond având în vedere art. 108 din Legea nr. 255/2013 de abrogare a Legii nr. 29/1968, raportat la data introducerii acțiunii.
Acțiunea în pretenții a reclamantului a fost formulată la data de 26 mai 2014 (data poștei de pe plicul adresat instanței de fond), fiind întemeiată pe dispozițiile art. 539, art. 541 Cod procedură penală, art. 5 pct. 1 din CEDO, art. 52 alin. 3 Constituția României.
La data sesizării instanței, dispozițiile Legii nr. 29/1968 erau abrogate prin art. 108 din Legea nr. 255/2013, încă din 1 februarie 2014, astfel că instanța de fond s-a pronunțat și a acordat reclamantului daune morale având ca temei juridic o dispoziție legală abrogată.
Instanța de apel nu poate verifica temeinicia motivelor de apel formulate de părți prin analizarea condițiilor prevăzute de art. 504 Cod procedură penală, și care nu mai erau în vigoare la data sesizării instanței de fond.
Mai mult, chiar reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile legii de procedură penală în vigoare la data sesizării instanței, iar excepția prescripției dreptului la acțiune a fost soluționată de instanța de fond tot prin raportare la noua lege de procedură penală.
Cu încălcarea dispozițiilor art. 14 alin. 6 Cod procedură civilă, potrivit cu care instanța este obligată să-și întemeieze hotărârea numai pe motivele de drept supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii, tribunalul analizează temeinicia și legalitatea pretențiilor solicitate prin raportare la un text de lege abrogat la data sesizării instanței (art. 504 din vechiul Cod de procedură penală), fără a proceda conform alin. 5 al aceluiași text.
Pentru aceste considerente, hotărârea instanței de fond este nelegală, fiind incident motivul de ordine publică referitor la aplicarea unui act normativ abrogat la data sesizării instanței și fără a ține cont de temeiul juridic indicat de către reclamant.
Pentru a da părților posibilitatea să discute și să argumenteze chestiunile de fapt invocate prin raportare la textul normativ în vigoare, dar având în vedere și solicitarea uneia dintre părți (apelantul S. R.), curtea va anula hotărârea primei instanțe și va trimite cauza spre rejudecare.
Criticile apelantului S. R., prin M. de Finanțe, privind prescripția dreptului la acțiune nu pot fi valorificate deoarece soluția instanței de fond rămâne câștigată cauzei în condițiile în care această parte interesată nu a formulat criticile prin cererea de apel.
În rejudecare, tribunalul va avea în vedere faptul că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat despăgubiri atât pentru arestarea sa preventivă considerată nelegală, cât și pentru durata mare a procesului. Pretenția dedusă judecății va fi analizată în funcție de condițiile ce trebuie îndeplinite față de temeiul juridic invocat de reclamant.
În consecință, în temeiul art. 480 Cod procedură civilă, curtea va admite apelurile, va anula sentința civilă nr. 239/29.01.2015 pronunțată de Tribunalul Iași și va trimite cauza spre rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelurile declarate de C. V. și S. R., prin M. Finanțelor P., împotriva sentinței civile nr. 239/29.01.2015 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o anulează în tot.
Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 3 decembrie 2015.
Președinte, C. P. | Judecător, L. P. | |
Grefier, D. G. |
Red. P.C.
Tehnoredactat
G.D.
2 ex./ 22.12.2015
Tribunalul Iași: T. Doinița
| ← Strămutare. Sentința nr. 13/2015. Curtea de Apel IAŞI | Legea 10/2001. Decizia nr. 418/2015. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
