Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 693/2012. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 693/2012 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 02-04-2012 în dosarul nr. 693/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
C. DE A. IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 693/2012
Ședința publică de la 02 Aprilie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. G.
Judecător C.-A. S.
Judecător L. P.
Grefier I. P.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe recurent C. G. și pe intimat S. R. P. M. FINANȚELOR P., având ca obiect
despăgubiri Legea nr. 221/2009, recurs declarat împotriva sentinței civile nr. 2156 din 12.01.2011 pronunțată de Tribunalul V..
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă reprezentantul Parchetului de pe lângă C. de A. Iași, procuror V. E., lipsă fiind recurentul C. G. și reprezentatul intimatului.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că recursul este la al treilea termen de judecată și că nu s-au comunicat de către Asociația Foștilor Deținuți Politici din România relațiile solicitate de către instanță. S-a solicitat judecata în lipsă.
Reprezentanta Parchetului de pe lângă C. de A. Iași arată că lipsesc relațiile solicitate. Precizează că nu au caracter politic condamnările pentru furt.
Instanța constată că prin cererea de recurs s-a formulat o cerere de către recurent în sensul de a se efectua demersuri la CNASAS pentru a se comunica dosarul de urmărire ce vizează pe tatăl și bunicul său.
Reprezentanta Parchetului de pe lângă C. de A. Iași, interpelată fiind de instanță, arată că nu are de formulat alte cereri și că solicită un termen pentru a se comunica relațiile solicitate.
Instanța, având în vedere mențiunea de pe copia aflată la fila 147 dosar fond din partea CNSAS, respinge cererea recurentului C. G. privind efectuarea de demersuri la CNSAS, având în vedere că se află la dosarul de fond copia tuturor înscrisurilor aflate în arhiva CNSAS
Reprezentanta Parchetului de pe lângă C. de A. Iași arată că este vorba despre o condamnare pentru furt pentru care a intervenit și reabilitarea.
Instanța constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul la dezbateri.
Reprezentanta Parchetului de pe lângă C. de A. Iași solicită respingerea recursului, deoarece sentința primei instanțe este legală și temeinică. S-a respins în mod legal acțiunea, deoarece condamnările suferite de reclamant nu au caracter politic. Acesta a fost condamnat înainte de revoluție pentru o infracțiune de furt, pentru care a fost reabilitat, iar pentru condamnările de după revoluție nu se poate pune în discuție caracterul politic. De asemenea, acțiunea nu face nici obiectul art. 504 Cod procedură penală.
Declarând dezbaterile închise.
După deliberare,
C. DE A.
Asupra recursului civil de față, reține următoarele:
P. sentința civilă nr. 2156 din 12 octombrie 2011, Tribunalul V. a respins acțiunea formulată de reclamantul C. G. în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin M. Finanțelor P..
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, cu privire la primul capăt de cerere, prin care reclamantul a solicitat să se constate caracterul politic al condamnării sale penale la o pedeapsă privativă de libertate de 9 luni, prin sentința penală nr. 458/1975 a Judecătoriei sector 7 București, că acesta este neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Din fișa matricolă penală a reclamantului (filele 27-28) rezultă că acesta a fost condamnat prin sentința penală nr.458/1975 a Judecătoriei sector 7 București la pedeapsa de 1 (un) an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt în dauna avutului personal, faptă prevăzută și pedepsită de art. 208, 209 Codul penal din 1968, fiind arestat la data de 6.03.1975 și liberat condiționat la data de 24.12.1975. Reclamantul a fost reabilitat de drept, întrucât această condamnare nu figurează în cazierul judiciar.
Potrivit art. 1 alineat 1 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, modificată prin OUG nr. 62/2010:
„(1) Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitivã, pronunțatã în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte sãvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau dupã aceastã datã și care au avut drept scop împotrivirea fațã de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.“
(2) Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în:
a) art. 185 - 187, 190, 191, 193^1, 194, 194^1 - 194^4, 196^1, 197, 207 - 209, 209^1 - 209^4, 210 - 218, 218^1, 219 - 222, 224, 225, 227, 227^1, 228, 228^1, 229, 230, 231^1, 258 - 261, 267, 268^7, 268^8, 268^12, 268^14, 268^29, 268^30, art. 284 ultimul alineat, art. 323 - 329, 349, 350 și 578^6 din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare;
b) Legea nr. 80/1941 pentru reprimarea faptelor ce pun în primejdie existența și interesele Statului, publicată în Monitorul Oficial nr. 31 din 6 februarie 1941;
c) Legea nr. 190/1947 pentru portul și vânzarea armelor de foc, publicată în Monitorul Oficial nr. 134 din 16 iunie 1947;
d) Decretul nr. 212/1948 pentru completarea pedepselor privind unele infracțiuni ce interesează siguranța interioară și exterioară a Republicii Populare Române, publicat în Monitorul Oficial nr. 196 din 25 august 1948;
e) art. 4 și 5 din Decretul nr. 83/1949 pentru completarea unor dispozițiuni din Legea nr. 187/1945, publicat în Buletinul Oficial nr. 1 din 2 martie 1949;
f) art. 2 lit. a), b), d) și e), art. 3 lit. a), b), f), g) și h) și art. 4 din Decretul nr. 183/1949 pentru sancționarea infracțiunilor economice, publicat în Buletinul Oficial nr. 25 din 30 aprilie 1949;
g) Legea nr. 16/1949 pentru sancționarea unor crime care primejduiesc securitatea Statului și propășirea economiei naționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 12 din 15 ianuarie 1949;
h) Decretul nr. 163/1950 pentru deținerea, portul și vânzarea armelor și munițiilor, precum și transportul explosivilor, publicat în Buletinul Oficial nr. 54 din 26 iunie 1950;
i) Decretul nr. 199/1950 pentru modificarea Legii nr. 16/1949 pentru sancționarea unor crime care primejduiesc securitatea Statului și propășirea economiei naționale, publicat în Buletinul Oficial nr. 68 din 12 august 1950;
j) art. 166 alin. 2, art. 237 și art. 238 din Codul penal din 1968, publicat în Buletinul Oficial nr. 79 bis din 21 iunie 1968.
(3) Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
(4) Caracterul politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3) se constată de instanța judecătorească, în condițiile prevăzute la art. 4.
Potrivit art. 2 alin. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare:
„(1) Constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;
b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta;
c^1) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;
d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
A constatat tribunalul că infracțiunea de furt calificat excede faptelor pentru care legiuitorul a prevăzut caracterul de condamnare cu caracter politic și nici nu poate fi considerată o infracțiune săvârșită din motive politice, care a urmărit unul din scopurile enumerate la art. 1 lit. a-e din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999. Reclamantul nu a depus la dosar și o copie in extenso a sentinței penale invocată în cauză, pentru ca instanța săpoată analiza și conținutul faptei de furt calificat pentru care acesta a fost condamnat, deși i s-a pus în vedere în repetate rânduri că are această obligație, însă această omisiune nu împiedică soluționarea cererii.
S-a reținut că dosarul de la CNSAS depus în copie la dosar nu confirmă caracterul politic al condamnării dispuse prin sentința penală nr. 458/1975 a Judecătoriei sector 7 București, deoarece din conținutul acestuia rezultă că reclamantul a fost monitorizat și urmărit de fosta securitate după executarea pedepsei, începând cu anul 1976, fiind suspectat de evaziune și de faptul că ar intenționa să fugă din țară. Urmărirea prin informatori a continuat până în anul 1980. Din conținutul acestui dosar nu rezultă că reclamantul ar fi făcut obiectul unor măsuri administrative abuzive sau că a fost împiedicat să muncească potrivit calificării sale sau a fost supus la muncă degradantă.
În cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 504 Cod procedură penală, reclamantul nefiind în posesia unei hotărâre definitivă de achitare. Deși a susținut caracterul abuziv al arestării și al condamnării sale prin sentința penală din anul 1975, acest caracter nu a fost dovedit. Astfel, potrivit art. 504 alin. 2 din Codul de procedură penală are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).
Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Cu privire la al doilea capăt de cerere, prin care reclamantul a solicitat să i se plătească daune materiale și morale ca urmare a detenției sale, tribunalul a constatat că această cerere este nefondată, raportat următoarelor motive:
Potrivit art. 5 alin 1 lit. a pct. 2: „(1) Orice persoanã care a suferit condamnãri cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a fãcut obiectul unor mãsuri administrative cu caracter politic, precum și, dupã decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia pânã la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevãzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrãrii în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despãgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare”.
Acest text de lege a fost declarat neconstituțional, în timpul judecății, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit dispozițiilor art. 147 alin. 4 din Constituția României, de la data publicării în Monitorul Oficial deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. De asemenea, potrivit alin. 1 din același articol, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Raportat la această situație de fapt, începând cu data de 15 noiembrie 2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, în forma modificată de Ordonanța de Urgență nr. 62 din 30 iunie 2010, au fost suspendate de drept, urmând să-și înceteze efectele juridice începând cu data de 31 decembrie 2010, dacă legiuitorul nu intervine pentru modificarea prevederilor atacate.
Or, de la data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și până la data pronunțării sentinței, dispozițiile a căror neconstituționalitate a fost constatată de Curte nu au fost modificate prin legi sau ordonanțe de urgență, astfel încât acestea nu mai produc efecte juridice, potrivit dispozițiilor constituționale anterior menționate.
Cum reclamantul a invocat ca temei de drept, în susținerea cererii privind acordarea de daune morale, tocmai dispozițiile Legii nr. 221/2001 care și-au încetat efectele, acestea nu mai pot fi reținute ca și temei juridic al acțiunii acestuia. Chiar și în ipoteza în care textul de lege ar fi fost în vigoare, cererea de acordare a daunelor morale și materiale ar fi fost nefondată, deoarece temeinicia acestora era strâns legată de constatarea caracterului politic al condamnării, caracter care nu există însă în speța de față.
Mai mult decât atât, prin Decizia nr. 12 din 19.09.2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, Colegiul de conducere al Curții de A. București și Colegiul de conducere al Curții de A. G. și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial, decizie care are caracter obligatoriu pentru instanțe conform art..3307 alin.4 din Codul de procedură civilă.
Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul C. G. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului, reclamantul arată că instanța justifică respingerea cererii și pe nedepunerea in extenso a sentinței de condamnare în baza dreptului comun, sentință care nu i s-a comunicat niciodată acestuia și cu privire la care S. nu face nici o dovadă de comunicare. Fișa matricolă penală dovedește doar privarea de libertate, dar nu este concludentă în ceea ce privește condamnarea la drept comun. Sentința penală de condamnare în baza dreptului comun nu putea lipsi de la dosarul de urmărire întocmit de fosta Securitate, deoarece înscenarea furtului a avut loc din aceleași motive pentru care a fost urmărit și după eliberarea din închisoare, existând încă dovezi reținute de CNSAS, deși recurentul a formulat personal cereri de acces la dosarul personal, la dosarul tatălui său precum și la dosarul bunicului său.
C. G. învederează că în mod sistematic CNSAS a întârziat trimiterea la dosarul instanței a dosarului de urmărire întocmit de fosta Securitate, astfel că el a trebuit să se prezinte personal și să protesteze energic pentru eliberarea dosarului. După pronunțarea sentinței de către tribunal, CNSAS l-a informat pe avocatul său că deține încă două dosare de urmărire, pentru tatăl, respectiv bunicul său, de unde se deduce că a fost în atenția fostei Securități de la vârsta de 10 de ani de la care se recrutau viitorii turnători din familii decerebrate politic. Nu din întâmplare - pretinde recurentul - nici dosarul de urmărire al fostului deținut politic vecin al său, D. V., nu a fost înaintat aceleiași instanțe, după cum nu a fost remis nici când urmașii s-au prezentat personal, agenții fostei Securități interferând cu demersurile instanței, pentru ca societatea să nu se decomunizeze iar statul de drept să rămână simplu deziderat fără substanță actuală.
Recurentul arată că statul i-a eliberat doar niște copii, păstrând originalul dosarului de urmărire, care privește viața sa privată, deși dosarul a fost microfilmat iar statul deține deja o copie a acestuia, astfel că nu este exclus ca urmărirea să fi continuat și după 1989 și să continue și în prezent în același dosar de urmărire. Sunt suficient de cunoscute și documentate declarațiile lui N. C. de după 1964, când au fost puși în libertate majoritatea deținuților politici, cum că România nu mai are deținuți politici. România continua, totuși, să aibă opozanți ireductibili ai regimului comunist, opozanți cărora fie li se înscenau procese de drept comun, ca fostului deținut M. P. din Banca, fie erau internați cu forța în spitale de psihiatrie.
C. G. susține că din dosarul de urmărire eliberat de CNSAS rezultă că acesta a fost internat la Spitalul TBC V. după eliberarea din armată, când făcând demersuri pentru angajare i s-a spus că este bolnav și necesită internare de îndată pentru a putea supravegheat și controlat total, și înainte de ieșirea din spital și după externare, neconstatându-se existența vreunei boli ca aceea pentru care s-a dispus internarea, internare urmată de dezinformarea și avertizarea membrilor familiei, cum că nu este de dorit vreun contact personal cu acesta, deoarece este periculos .
Recurentul învederează că deși instanța citează prevederile art. 1 (1) din Legea nr. 221/2009 nu le conferă nici un efect în privința lui, care este a treia generație de opozanți ai comunismului în familia sa. În drept, instanța își întemeiază soluția pe soluțiile adoptate de C. Constituțională, ca și cum lumea drepturilor și libertăților fundamentale ar fi încremenit la 31.12.2010, când a expirat termenul de 45 de zile până la care dispozițiile declarate neconstituționale trebuiau puse de acord cu Constituția.
Arată recurentul că procedurile parlamentare de punere de acord a Legii nr. 221/2009 cu Constituția s-au declanșat imediat ce legea a fost declarată neconstituțională, în prezent aflându-se pe rolul puterii legiuitoare nu mai puțin de patru proiecte de lege, din care nici unul nu repudiază conceptul daunelor morale, discuțiile purtând asupra cuantumului și condițiilor de plată ale acestora, aceste proiecte înlăturând și dispoziția de lege lata conform căreia soluțiile în materia Legii nr. 221/2009 sunt atacabile doar cu recurs la curțile de apel.
Pe de altă parte, soluțiile Curții Constituționale au avut ca efect doar suspendarea art. 5 alin. 1, lit. a), Teza II din Legea nr. 221/2009, nicidecum a prevederilor art. 998 Cod civil, art. 504 și urm. Cod procedură penală, ale art. 20 (2) din Constituția România prin efectul cărora prevederile art. 5.5 și ale art. 6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului devin drept intern obligatoriu.
C. G. susține că la data de 26.10.2010, când s-a pronunțat sentința atacată prin prezentul recurs, luminile CEDO erau active într-un context legislativ perturbat abuziv de puterea executivă, inclusiv printr-un RIL din 19.09.2011, inițiat într-un context în care suprema instanță se pronunțase în mod constant în sensul că se acordă daune morale în baza Legii nr. 221/2009, iar celelalte instanțe erau pe cale de a se alinia la soluțiile supremei instanțe.
În timp ce suprema instanță si-a continuat practica unitară și după 19.09.2011, unele instanțe s-au supus dizidenței Ministerului Public, ca în prezenta cauză, încălcând dispozițiile art. 126 (1) din Constituția României, conform căruia „Justiția se realizează prin înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”. Începând cu data de 14.04.2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală s-a pronunțat în mod constant în sensul că în materia cererilor fundamentate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 se acordă daune morale ori de câte ori cererile foștilor deținuți politici îndeplinesc cerințele acestei legi.
C. G. învederează că prin dispozițiile Legii nr. 202/2010 intrată în vigoare la 26.01.2011 calea de atac a apelului a fost desființată în materia Legii nr. 221/2009, prevăzându-se numai recursul, cu sustragerea de la controlul de legalitate al înaltei Curți de Casație și Justiție, însă față de faptul învestirii de către reclamant a instanței încă din primăvara anului 2010, văzând că legea produce efecte numai pentru viitor, consideră că prezenta cale de atac este aceea a apelului, prevăzut de art. 282 și următoarele Cod procedură civilă.
De altfel, pretinde recurentul că soluționarea acțiunii a fost tergiversată nejustificat, de conivență cu CNSAS, tocmai pentru a nu mai putea accede la Înalta Curte de Casație și Justiție.
În cauză nu s-a formulat întâmpinare.
Examinând actele și lucrările dosarului, curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în cele ce urmează.
Cu titlu preliminar, se cuvine a reține că - în pofida susținerilor reclamantului C. G. - calea de atac în cauza de față este recursul, raportat la prevederile art. XIII din Legea nr. 202/2010 (în vigoare la data pronunțării hotărârii Tribunalului V.) și față de principiul potrivit cu care dispozițiile de procedură civilă sunt de imediată aplicare.
Instanța de control judiciar constată că punctul 9 al articolului 304 Cod procedură civilă, în care se încadrează unele dintre criticile formulate de C. G. nu este incident în speță, câtă vreme tribunalul a interpretat și aplicat judicios dispozițiile legale relevante.
Criticile care excedează sferei articolului 304 Cod procedură civilă - și care se examinează în această cale de atac conform articolului 304 indice 1Cod procedură civilă - se vădesc nefondate, atât timp cât situația de fapt a fost corect stabilită de prima instanță.
C. de apel reține că acțiunea reclamantului a fost fundamentată juridic pe Legea nr. 221/2009.
Pornind de la rațiunea recunoașterii de către S. R., după 22 decembrie 1989 și instaurarea unui regim democratic, a consecințelor produse în sfera drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor săi prin regimul totalitar comunist, precum și de la necesitatea asumării și atenuării acestor consecințe produse atât asupra drepturilor patrimoniale cât și a celor care interesează valorile supreme ale personalității umane, legiuitorul român a adoptat - începând cu anul 1991 - o . acte normative menite să răspundă acestor imperative (Decretul nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 precum și a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri și O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispus, din motive politice măsuri administrative abuzive).
C. observă că Legea nr. 221/2009 - care a preluat în cea mai mare parte prevederile deja statuate în Decretul-Lege nr. 118/1999 și OUG nr. 214/1999 - a definit condamnările cu caracter politic și măsurile administrative cu caracter politic, reglementând o procedură specială pentru constatarea caracterului politic al unor condamnări sau măsuri administrative dispuse de statul român față de cetățenii săi în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Instanța de control judiciar constată că articolul 1 din Legea nr. 221/2009 definește drept condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, iar în alineatul (2) statuează asupra caracterului politic de drept al unor condamnări pronunțate în temeiul actelor normative enunțate în text.
Pe de altă parte, articolul 1 alineat (3) din Legea nr. 221/2009 prevede că sunt condamnări cu caracter politic și condamnările dispuse în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alineat (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispus, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001 cu modificările și completările ulterioare.
Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale rezultă că și în ipoteza condamnărilor intervenite în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, se poate constata caracterul politic al respectivelor condamnări numai dacă se dovedește - de persoana interesată - că prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alineat (1) din O.U.G. nr. 214/1999.
C. constată că, în fața instanței de fond, reclamantul nu a produs nici un înscris din care să rezulte caracterul politic al condamnării sale intervenite prin sentința penală nr. 458/1975 a Judecătoriei sector 7 București, în condițiile în care faptele reținute în sarcina reclamantului, respectiv furt în dauna avutului personal, faptă prevăzută și pedepsită de art. 208, 209 Codul penal din 1968, infirmă o asemenea concluzie.
În recurs, curtea a pus în vedere recurentului să producă dovezi care să ateste că această condamnare a avut caracter politic, sens în care a fost emisă adresă către avocatul ales al acestuia.
La data de 1 martie 2012, apărătorul recurentului a depus o notă scrisă, prin care menționează că singurele informații de care dispune sunt cele din fișa matricolă penală nr. 203/1973, lipsind și datele privind descrierea pe scurt a faptei.
În lipsa oricăror dovezi din care să rezulte caracterul politic al condamnării intervenite prin sentința penală nr. 458/1975 a Judecătoriei sector 7 București, curtea constată că acțiunea reclamantul nu este întemeiată, astfel cum judicios a reținut și judecătorul fondului. Referirile la dosare de urmărire privind rude ale recurentului, neînsoțite de dovezi în acest sens, sunt lipsite de consecințe juridice.
Referitor la respingerea capătului de cerere vizând daunele morale, curtea reține următoarele:
Potrivit art. 5 alineat (1) litera a din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea, inclusiv, pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Însă, prin decizia nr. 1358 din 21.10.2010, C. Constituțională a României a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 litera a teza I Cod procedură civilă sunt neconstituționale.
Pentru a statua astfel, C. Constituțională a reținut că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, aceste dispoziții, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
Potrivit art. 31 alineat (3)din Legea nr. 47/1992, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Decizia Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15.11.2010, astfel că cererea formulată de reclamant nu mai are fundamentare legală, câtă vreme prevederile legale pe care se întemeiază și-au încetat existența după expirarea termenului de 45 zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României ca urmare a necorelării lor cu dispozițiile Constituției de către Parlament.
Este adevărat că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor și că acțiunea reclamantului a fost înregistrată la instanța de fond la data de 07.04.2010, însă C. G. nu dobândise o speranță legitimă în acordarea daunelor morale deoarece, potrivit jurisprudenței CEDO - cauza Slavov contra Bulgariei - ,,dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia".
C. constată că a fost respectat principiului securității juridice, întrucât, prin decizia de admitere a recursului în interesul legii nr.12/19.09.2011 - decizie obligatorie pentru instanțele de judecată, potrivit art.3307 alin.4 din codul de procedură civilă - Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile articolului 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
În același timp, curtea reține că este pe deplin întemeiată constatarea tribunalului, potrivit cu care despre daune morale nu putea vorbi decât în situația premisă care lipsește în speță, aceea a constatării caracterului politic al condamnării.
Raportat considerentelor expuse și în aplicarea articolului 312 alineat (1) teza a doua Cod procedură civilă, curtea va respinge recursul și va menține sentința Tribunalului V..
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de C. G. împotriva sentinței civile nr. 2156/12.10.2011 pronunțată de Tribunalul V., sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 02 aprilie 2012.
Președinte, A. G. | Judecător, C.-A. S. | Judecător, L. P. |
Grefier, I. P. |
Red. G.A.
Tehnored. P.I.
2 ex. – 27.04.2012
Tribunalul V. – S. D. E.
| ← Succesiune. Decizia nr. 734/2012. Curtea de Apel IAŞI | Acţiune în constatare. Decizia nr. 698/2012. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
