Obligaţie de a face. Decizia nr. 708/2015. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 708/2015 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 24-11-2015 în dosarul nr. 708/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 708/2015
Ședința publică de la 24 Noiembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. P.
Judecător E. G.
Judecător G. P.
Grefier I. P.
S-a luat spre examinare cererea de recurs formulată de către A. V. împotriva deciziei civile nr. civile nr. 735 din 18.06.2015 pronunțate de Tribunalul Iași în dosarul nr._, intimați fiind B.C.R. - S. N. Iași, ., B. Z. V., B. A. de Viață V. I. G. S.A, având ca obiect
obligație de a face - daune cominatorii.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă recurentul A. V. și avocat B. C. C., care substituie pe avocat U. A., pentru intimata B. A. de Viață V. I. G. S.A., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că: dosarul este la AL treilea termen; nu s-au depus de către de către părți punctele de vedere solicitate de instanță cu privire la incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.5 Cod procedură civilă; nu s-a solicitat judecata în lipsă.
Instanța acordă cuvântul părților cu motivul de ordine publică invocat de instanță din oficiu
Recurentul A. V. depune la dosar depune la dosar concluzii scrise. Arată că este întemeiat motivul de ordine publică.
Avocat B. C. C. pentru intimata B. A. de Viață V. I. G. S.A. arată că raportul dintre părți a fost analizat atât la fond, cât și în apel în baza dispozițiilor noului Cod de procedură civilă, ce a intrat în vigoare la 15.02.2013, raportat la data oficială a înregistrării cererii de chemare în judecată, 15.02.2015. Dacă a fost cumva o eroare și cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 14.02.2013 atunci instanța de recurs urmează să aprecieze asupra sancțiunii nulității prevăzută de art. 304 pct.5 Cod procedură civilă. În cazul în care instanța de judecată va constata însă că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată în mod corect la 15.02.2015 solicită respingerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.5 Cod procedură civilă.
Declarând dezbaterile închise.
După deliberare,
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față:
Prin sentința civilă nr. 9948/23.07.2014 a Judecătoriei Iași a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A. V. în contradictoriu cu pârâtele „Banca Comercială Română” – S. N. Iași și S.C. „S. C.” S.R.L., ca neîntemeiată.
A fost respinsa cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A. V. în contradictoriu cu Biroul Executorului Judecătoresc Zabolotnai V., ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.
A fost anulata cererea de chemare în garanție a „Bancii Comerciale Române - A. de Viață V. I. G.” SA, formulată de reclamant, ca netimbrată.
A fost respinsa cererea formulată de „Banca Comercială Română - A. de Viață V. I. G.” SA, de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut ca, potrivit art. 34 alin 3 din OUG nr. 80/2013, cererile reconvenționale, cererile de intervenție principală, cererile de chemare în garanție se taxează după regulile aplicabile obiectului cererii, dacă acesta ar fi fost exercitat pe calea principală.
Conform art. 33, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepțiile prevăzute de lege.
Dacă cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I din Codul de procedură civilă, obligația de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanță și de a transmite instanței dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanței.
Prin aceeași comunicare, instanța îi pune în vedere reclamantului posibilitatea de a formula, în condițiile legii, cerere de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru, în termen de 5 zile de la primirea comunicării.
Dispozițiile art. 200 alin. (2) teza I din codul de procedură civilă rămân aplicabile în ceea ce privește complinirea celorlalte lipsuri ale cererii de chemare în judecată. Instanța însă nu va proceda la comunicarea cererii de chemare în judecată în condițiile art. 201 alin. (1) din Codul de procedură civilă, decât după soluționarea cererii de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru.
Analizând înscrisurile cauzei prin prisma excepției invocate, instanța a constatat că cererea de chemare în garanție nu a fost taxată cu taxa de timbru judiciar în cuantum de 3562,56 lei, astfel cum i s-a pus în vedere reclamantului, sub sancțiunea anulării cererii.
Față de argumentele de fapt și de drept reținute, instanța, constatând neîndeplinirea obligației arătate, a admis excepția netimbrării cererii de chemare în garanție și a anulat această cerere ca netimbrată.
S-a mai retinut că, între pârâta „Banca Comercială Română”, în calitate de bancă împrumutătoare, și reclamant, în calitate de împrumutat, s-a încheiat convenția de credit nr. 1174/06.07.2007, în temeiul căreia pârâta a acordat reclamantului un credit în valoare de 28.000 Euro, pe o durată de 300 de luni.
Conform art. 7.4 lit. c din acest contract banca are dreptul să recupereze din sumele aferente despăgubirilor încasate de la societatea de asigurare, ca urmare a producerii evenimentului asigurat, obligațiile împrumutatului, existente la momentul respectiv.
La data de 06.07.2007 reclamantul a încheiat contractul de asigurare cu „Banca Comercială Română -A. de Viață” prin emiterea certificatului de asigurare nr._/fila 52.
La data de 22.12.2010 s-a emis notificarea către reclamant de către pârâta S.C. „S. C.” S.R.L., fila 54-55, prin care i s-a adus la cunoștință acestuia încheierea contractului de cesiune de creanță nr. J1128/22.12.2010 prin care cedentul, „Banca Comercială Română”, a cedat cesionarului S.C. „S. C.” S.R.L. creanța deținută față de reclamant. Această notificare a fost expediată prin scrisoare cu confirmare de primire, corespondența nefiind ridicată de către reclamant.
Contractul de cesiune nr. J1128/22.12.2010 încheiat între „Banca Comercială Română” și S.C.”S. C." S.R.L a fost înregistrat în Arhiva Electronica de Garanții Reale Mobiliare, fila 60.
În drept, instanța a reținut că prezentul litigiu se ghidează după dispozițiile de drept material anterioare actualului Cod Civil.
Urmărind dispozițiile de aplicare a legii în timp, inserate în art. 6 alin.2 din Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009, instanța a notat că unul dintre principiile fundamentale este reprezentat de neretroactivitatea legii civile. În acord cu art. 102 alin.1 din Legea 71/2011, „contractul este supus dispozițiilor legii in vigoare la data când a fost încheiat in tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea si încetarea sa.”
Conform art. 969 din Codul civil decretat în 1864, incident conform art. 3 din Legea nr. 71/2011, contractul valabil încheiat are putere de lege intre părțile contractante.
În materia răspunderii civile contractuale (în cazul obligațiilor de a da și a face) creditorul trebuie să dovedească existența creanței, debitorul având sarcina dovedirii îndeplinirii obligației. Odată ce creditorul face dovada existenței creanței neexecutarea se prezumă, cât timp debitorul nu dovedește executarea.
Analizând dispozițiile clauzei reglementată la art. 7.4 lit. c din convenția de credit nr. 1174/06.07.2007, instanța a constatat că părțile au prevăzut dreptul băncii împrumutătoare de a-și recupera debitul restant din sumele aferente contractului de asigurare pe viață, încasate de la societatea de asigurare. Instanța a constatat că părțile nu au prevăzut o obligație în acest sens în sarcina creditorului, de a-și recupera debitul din astfel de sume, ci doar o posibilitate lăsată la îndemâna creditorului.
Totodată, instanța a constatat că dispozițiile art. 7.4 lit. c prevăd dreptul creditorului de a-și recupera creanța din sumele încasate, și nu doar datorate în baza convenției de asigurare de viață.
Obligația civilă este definită ca fiind o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată.
Astfel, prin obligație civilă se înțelege îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva și care, în caz de nevoie, poate fi impusă prin forța coercitivă a statului .
Din definiție a rezultat că obligația civilă presupune, întotdeauna, o îndatorire a subiectului pasiv (iar nu o posibilitate, facultate), care prezintă următoarele trăsături:
- îndatorirea subiectului pasiv constă într-o conduită corespunzătoare conduitei pe care o poate avea subiectul activ;
- îndatorirea subiectului pasiv poate consta într-o acțiune sau, după caz, într-o abținere; - în caz de nevoie, îndatorirea poate fi impusă subiectului pasiv prin forța coercitivă a statutului.
A rezultat că obligația este întotdeauna un raport juridic care se naște și există între cel puțin două persoane, alcătuit din două laturi inseparabile: una pasivă, adică un debitor și datoria sa, și una activă, înțelegând pe creditor și dreptul său de creanță.
Din perspectiva creditorului, raportul de obligații apare ca un drept de creanță, iar din punctul de vedere al debitorului apare ca o datorie. Dreptul de creanță face parte din activul patrimonial al creditorului, fiindcă lui îi profită prestația ce i se datorează; datoria este un element al pasivului patrimonial al debitorului, el fiind ținut să execute o prestație sau mai multe prestații în favoarea creditorului.
Analizând materialul probatoriu administrat în prezenta cauză, instanța a constatat că reclamantul nu a făcut dovada existenței creanței în patrimoniul său față de pârâți și, deci, nici a obligației corelative invocate, reclamantul având posibilitatea de a se îndrepta împotriva asiguratorului în baza contractului de asigurare de viață încheiat, în cazul în care sunt îndeplinite clauzele contractuale.
În ceea ce privește apărările invocate cu privire la nulitatea clauzelor din convenția de credit nr. 1174/06.07.2007, instanța a constatat că nu a fost în mod legal investită cu astfel de apărări, conform încheierii din 23.05.2014, și nu a procedat la analiza acestora.
Totodată, instanța a constatat că nici apărările, referitoare la lipsa notificării contractului de cesiune de creanță intervenit între Banca Comercială Română și S.C. „S. C.” S.R.L., nu au putut fi reținute având în vedere că aceasta a fost comunicat reclamantului, conform înscrisurilor depuse la filele 54, 55, 61, în acord cu dispozițiile art. 1393 din Codul civil decretat în 1864.
Față de aceste motive de drept și de fapt, instanța a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, capătul de cerere accesoriu privind plata daunelor cominatorii urmând soarta cererii principale.
În conformitate cu art. 453 din Codul de procedura civila, instanța a respins cererea formulată de „Banca Comercială Română - A. de Viață V. I. G.” SA de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că dovada suportării cheltuielilor solicitate s-a realizat la data de 21.07.2014, după închiderea dezbaterilor ce a au avut loc la termenul din 18.07.2014 și, conform art. 452 din Codul de procedură civila adoptat prin Legea nr. 134/2010, instanța nu poate avea în vedere înscrisurile depuse după dezbaterile asupra fondului cauzei.
Împotriva acestei sentințe a promovat apel reclamantul, A. V..
Prin decizia civilă nr. 735/civ din 18 iunie 2015, Tribunalul Iași a respins apelul declarat de A. V. împotriva sentinței civile nr.9948/23.07.2014 a Judecătoriei Iași, sentință pe care a păstrat-o.
A fost respinsa cererea de acordare a cheltuielilor de judecata solitate de „Banca Comercială Română - A. de Viață V. I. G.” SA, ca nefiind dovedita.
Pentru a decide în acest sens, tribunalul a reținut ca excepțiile au fost analizate și soluționate corect de prima instanță, instanta de apel însușindu-și considerentele, ce au fost exhaustiv analizate.
În mod corect și judicios a apreciat prima instanță, prin încheierea din 23.05.2014, că cererea depusă la fila 84 și precizată la fila 206 are caracterul unei cereri de modificare a cererii de chemare în judecată și a respins această cerere, ca fiind tardiv formulată, în raport de art. 204 din Codul de procedura civilă, nefiind întemeiat motivul de apel cum că avocatul reclamantului nu ar fi avut mandat să renunțe la aceste motive.
Motivele de apel vizând caracterul abuziv al clauzelor privind dobânda, comisioanele, precum si a art. 7.4 din contractul de creditare și a condițiilor de creditare, în general, nu au fost analizate, excedând cadrului procesual stabilit de prima instanță.
Prima instanță nu i-a încălcat dreptul la aparare apelantului, acesta având posibilitatea introducerii unei noi acțiuni în condițiile prevăzute de lege cu privire la solicitarea de constatare a caracterului abuziv a unor dispoziții contractuale.
A fost apreciat ca neintemeiat si motivul de apel cu privire la nepronunțarea scutirii de taxă de timbru, ca urmare a incidentei dispozițiilor privind protecția consumatorului, în condițiile în care s-a respins, ca tardivă, modificarea acțiunii în care s-au invocat aceste aspecte și s-a calificat acțiunea ca fiind una de „obligație de a face”, evaluabilă în bani.
În ceea ce privește motivul de apel referitor la necomunicarea declarării exigibilității anticipate, a reținut tribunalul că, la data de 08.12.2010, Banca Comercială Română a trimis notificarea nr._/05.12.2010, prin care a fost notificat apelantul că are debite restante de 1.272,44 euro, pe care trebuia să-l achite în termen de 7 zile calendaristice, în caz contrar întreg creditul devenind scadent.
Având în vedere că apelantul nu s-a conformat celor notificate, banca a dat eficiență dispozițiilor art. 8.3 din condițiile generale de creditate, declarând întreg creditul scadent anticipat.
Cu privire la incidența clauzei cu privire la pierderea capacității de muncă, tribunalul a reținut că apelantul nu a adus la cunoștință băncii acesta aspect și nici la cunoștință asiguratorului, în termenele prevăzute în polița de asigurare, pentru a da eficiență acestor dispoziții, astfel încât nu își poate invoca propria culpa în neexecutarea acestei clauze, în condițiile în care banca nu a avut cunoștință de acest aspect, cu atât mai mult cu cât acesta s-a întâmplat (așa cum a rezultat din datele de la dosar ) la data de 21.01.2013, când efectele poliței de asigurare erau deja încetate, ca urmare a declarării exigibilității anticipate a creditului, fără legătură cu evenimentul asigurat.
La data de 22.12.2010 s-a emis notificarea, de către pârâta S.C. „S. C.” S.R.L., fila 54-55,către reclamant, prin care i s-a adus la cunoștință acestuia încheierea contractului de cesiune de creanță nr. J1128/22.12.2010, prin care cedentul – „Banca Comercială Română” - a cedat cesionarului - S.C.” S. C.” S.R.L.- creanța deținută față de reclamant.
Această notificare a fost expediată prin scrisoare cu confirmare de primire, corespondența nefiind ridicată de către reclamant.
Contractul de cesiune nr. J1128/22.12.2010 încheiat între „Banca Comercială Română” și S.C. ‚S. C.” S.R.L a fost înregistrat în Arhiva Electronica de Garanții Reale Mobiliare, fila 60 dosar fond, fiindu-i astfel opozabilă, nefiind întemeiat nici motivul de apel cu privire la validitatea cesiunii de creanță.
Ca urmare a calificării naturii juridice a cauzei în „obligație de face”, în mod judicios a analizat prima instanță și reținut că, în materia răspunderii civile contractuale, creditorul, respectiv apelantul din prezenta cauză, trebuie să dovedească existența creanței, debitorul având sarcina dovedirii îndeplinirii obligației. Odată ce creditorul face dovada existenței creanței, neexecutarea se prezumă, cât timp debitorul nu dovedește executarea.
Analizând dispozițiile clauzei reglementate la art. 7.4 lit. c din convenția de credit nr. 1174/06.07.2007, tribunalul a constatat că prima instanță a constatat corect că părțile au prevăzut dreptul băncii împrumutătoare de a-și recupera debitul restant din sumele aferente contractului de asigurare pe viață, încasate de la societatea de asigurare, însă părțile nu au prevăzut o obligație în acest sens în sarcina creditorului, de a-și recupera debitul din astfel de sume, ci doar o posibilitate lăsată la îndemâna creditorului.
Totodată prima instanță a constatat judicios că dispozițiile art. 7.4 lit.c prevăd dreptul creditorului de a-și recupera creanța din sumele încasate și nu doar datorate în baza convenției de asigurare de viață, banca având doar un drept, nu și o obligație, nu s - a putut reține aplicabilitatea art. 1010 din Codul civil .
Polița de asigurarea are rolul de a garanta o anumită situație intervenită pe parcursul derulării relațiilor contractuale, iar in lipsa încheierii acestei polițe apelantul nu ar fi putut beneficia de împrumut. Evenimentul asigurat s-a produs după declararea exigibilității anticipate a creditului, respectiv 12.12.2010, iar evenimentul asigurat a avut loc la dat de 21.01.2013, la peste doi ani de la încetarea valabilității Certificatului de asigurare nr._, astfel încât banca nu poate fi obligata să solicite punerea în executare a dispozițiilor art. 7.4 lit. c din contractul de credit bancar nr. 1174/06.07.2007 privind eliberarea sumelor datorate de la „Banca Comercială Română - A. de Viață V. I. G.” SA.
Față de argumentele anterior expuse, tribunalul, în baza dispozițiilor art.480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a respins apelul declarat de A. V., ca nefondat.
În conformitate cu art. 453 din Codul de procedura civilă, instanța a respins cererea formulată de „Banca Comercială Română - A. de Viață V. I. G.” SA de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că nu a facut dovada ca sunt eferente acestui dosar.
A. V. a declarat recurs, considerând că sentința tribunalului este nelegală și netemeinică.
În motivarea recursului, se susține că decizia este nelegală, pentru că instanța de fond nu a motivat soluția dată, în raport cu toate motivele de fapt și de drept invocate prin cererea de chemare în judecată și prin apărările formulate împotriva pretențiilor pârâților.
Prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, în special în sarcina instanței, obligația de a proceda la o analiză efectivă a argumentelor în baza cărora se pronunță o soluție.
Noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță să-și motiveze hotărârea prin analiza în mod real a chestiunilor esențiale care i-au fost supuse judecății (Hotărârea CEDO privind cauza B. împotriva României, din 15.02.2007).
Orice cerere de chemare în judecată trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea. Motivarea în fapt este obligatorie, trebuind sa fie expusă cat mai clar, concis.
Motivarea în drept este mai puțin pretențioasa pentru ca reclamantul nu are obligația sa indice textele de lege pe care le socotește aplicabile în cauza respectiva. Aceasta este opera instanței, a judecătorului.
De asemenea, obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie pretenția formulata de reclamant împotriva pârâtului. Obiectul trebuie sa fie licit și posibil. Acesta este determinat, fixat sau stabilit și în raport cu apărările/pretențiile părții adverse.
În prezenta cauză, obiectul a fost reprezentat de solicitarea de obligare a pârâtului să dea curs dispozițiilor art. 7.4 lit. c din contractul de credit bancar nr.1174/06.07.2007, încheiat de recurent cu „Banca Comerciala R.” - S. Iași - N., privind recuperarea sumelor datorate de la „Banca Comerciala R. - A. de Viață”, conform Certificatului de asigurare nr._ emis în data de 06.07.2007; iar, in subsidiar, ca răspuns la apărările formulate de S.C. „S. C.” S.R.L., s-a solicitat:
I. Nulitatea absolută a dispozițiilor art. 7.4 din contractul de creditare, privitor la conduita „Bancii Comerciale Romane” în ceea ce privește recuperarea creanței de la societatea de asigurare, în temeiul art. 1010 din Vechiul Cod civil, care prevede că obligația este nula când s-a contractat sub o condiție potestativa din partea acelui ce se obligă.
În baza principiului simetriei, obligația reclamantului de a încheia și plăti asigurarea creditului acordat, îi generează dreptul de a beneficia de asigurarea creditului, respectiv de a recupera sumele creditate de la „Banca Comerciala R. - A. de Viață”, iar debitoarea acestei obligații este„Banca Comerciala R.”, conform contractului de creditare.
C. procesual este stabilit de către reclamant, care menționează în cererea de chemare în judecată persoanele cu care înțelege să se judece și obiectul cererii, adică ceea ce pretinde, însă se definitivează din punct de vedere al apărărilor in funcție de excepțiile si pretențiile invocate de partea adversa.
Noțiunea de excepție este asociata în legislație atât unor instituții de drept substanțial, cât și unora de drept procesual civil.
Excepția de drept material este ceea ce practica și doctrina numesc o apărare pe fond sau apărare propriu-zisa.
În dreptul material, prin excepții se înțeleg toate posibilitățile de apărare prin care se neaga dreptul părții adverse sau existenta raportului juridic. În cazul în care excepțiile de drept material se invoca ., ele au ca scop respingerea pretențiilor avansate, ca nefondate sau neîntemeiate.
Excepțiile procesuale presupun în mod imperativ existenta unui proces civil pe rol și reprezintă mijloace de apărare prin care una din părțile din proces, fără sa combată fondul pretențiilor, urmărește să obțină anularea cererii de chemare în judecată, refacerea unor acte, întârzierea judecații sau chiar respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
Nulitatea absoluta invocată în prezenta cauză este o excepție materială, de ordine publică, ce poate fi invocată in tot cursul procesului, și care urmărește să sancționeze conduita abuzivă a „Bancii Comerciale Romane” în ceea ce privește recuperarea creanței de la societatea de asigurare, respectiv refuzul acestei de a respecta si da efect poliței de asigurare.
II. Caracterul abuziv al condițiilor generale de creditare - anexa la contractul de credit bancar nr. 1174/06.07.2007, în lumina dispozițiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, care dispun la art. 1 „că orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului”.
Se interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Potrivit art. 4 „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de profesioniști pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens".
Clauzele din contractul de creditare care intră sub incidența acestor dispozițiile Legii nr. 193/2000 privesc:
- dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda - art. 2. din condiții generale de creditare - anexa la contractul de credit bancar nr. 1174/06.07.2007;
- obligația împrumutatului la plata comisioanelor de risc și a celor de administrare, plata comisioanelor de risc și a celor de administrare la rambursarea anticipată art. 4 din condiții generale de creditare - anexa la contractul de credit bancar nr.1174/06.07.2007;
- obligarea împrumutatului să se asigure prin încheierea unui certificat de asigurare la o instituție agreata de bancă, art. 6 din condiții generale de creditare - anexa la contractul de credit bancar nr. 1174/06.07.2007;
- dreptul băncii (nu, obligația) de a recupera sumele aferente despăgubirilor, ca urmare a producerii evenimentului asigurat;
- dreptul unilateral al băncii să anuleze, să reducă cuantumul acestora, să declare exigibil creditul, art. 7 din condiții generale de creditare - anexa la contractul de credit bancar nr.1174/06.07.2007
III. Necomunicarea declarării exigibilității anticipate a creditului, așa cum s - a prevăzut ca obligație în art.7. 4 din contractul de creditare. Notificarea anexată la întâmpinare, care ar fi fost întocmită la data de 05.10.2010, nu este însoțită de dovada transmiterii acesteia și confirmarea primirii acesteia de către recurent, respectiv o scrisoare recomandată cu confirmare de primire.
Prin urmare, nu a avut loc o comunicare valabilă și legală a notificării, prin care „Banca Comerciala R.” să declare exigibilitatea anticipată a creditul, astfel că, Certificatul de asigurare emis de „Banca Comerciala R. – A. de Viață”, este în perioada de valabilitate.
Consideră recurentul că cesiunea de creanță dintre „Banca Comerciala R.” –S. N. Iași și S.C.” S. C.” S.R.L nu-i este opozabilă.
Pentru ca cesiunea sa fie opozabila terților, inclusiv debitorului cedat este necesar ca acestuia sa-i fie comunicată cesiunea, prin notificare sau prin acceptare în formă autentică.
Niciuna dintre aceste formalități nu au fost respectate pentru a putea să-i fie opozabilă cesiunea de creanță dintre „Banca Comerciala R.”- S. N., Iași și S.C.” S. C.” S.R.L
Notificarea anexată de intimată nu este însoțită de dovada comunicării, respectiv a transmiterii și a primirii acesteia de către recurent, care să probeze că a fost înștiințat de faptul că a avut loc cesiunea de creanță.
Astfel, invocarea de către pârâtă a faptului că a considerat, la data de 05.12.2010, prin Notificarea nr._ (notificare care nu i-a fost niciodată comunicată recurentului) „întreaga creanță datorată de drept exigibilă, declarându-se de drept scadența anticipată a soldului datorat" dovedește:
- pe de o parte, caracterul abuziv și fraudulos al modului cum „Banca Comerciala R.” a aplicat clauzele contractuale, respectiv cum și-a încălcat obligațiile contractuale, în condițiile în care stingerea debitelor rezultate din contractul de ipotecă trebuia să aibă loc prin recuperarea sumelor datorate de la „Banca Comerciala R.- A. de Viață” ,conform Certificatul de asigurare nr._ emis in data de 06.07.2007;
- pe de altă parte, faptul că sumele care au fost achitate până data respectivă, au dobândit caracterul de „donație" făcută involuntar băncii, iar asigurarea făcută nu a avut decât un caracter pur formal, pentru care a fost bun de plată.
Astfel, instanța a fost legal învestită să se pronunțe cu privire la caracterul abuziv al dispozițiilor contractuale invocate și a nulității acestora, conform art. 1010 din Codulcivil cât și din prisma legislației specifice, neexistând un mandat special dat avocatului în sensul renunțării la aceste capete de cerere
B. Decizia atacată este netemeinică întrucât nu a dat o interpretare în spiritul dispozițiilor civile naționale și europene privind executarea contractelor de consum.
Contractele cu executare succesivă, mai ales cele încheiate pe o perioada lungă de timp, intră în sfera de acțiune a art. 970 din Codul civil, interpretat ca fundament juridic pentru principiul solidarismului contractual.
Din aceasta perspectiva, esențial este alin. 2 al articolului mai sus menționat, respectiv convențiile „obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea,.. dă obligației după natura sa". Textul de lege a fost interpretat în sensul consacrării faptului ca voința individuală, exprimată la momentul încheierii contractului, este prezumată a fi construită pe ideea de echitate, de echilibru.
Respectarea dreptului la echilibru contractual al uneia dintre părți presupune acceptarea, de către cealaltă parte, a introducerii în contract a unui mecanism de reechilibrare a contractului.
În absența înțelegerii părtilor, ca orice drept subiectiv, dreptul la păstrarea stării de parteneriat, de echilibru contractual, intra sub protecția forței coercitive a statului, iar echilibrul contractual poate fi restabilit prin intervenția judecătorului.
Referitor la calitatea de consumator a clientului, in accepțiunea legislației privind protecția consumatorilor, recurentul afirmă că aceasta rezulta din faptul că clientul este persoana fizica, a încheiat si a executat contractul de credit cu banca in scopuri aflate in afara activității comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale (fiind îndeplinite, astfel cerințele impuse de pct. 13 din Anexa Legii nr. 296/2004, art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992, art. art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).
În ceea ce privește calitatea de comerciant/agent economic a băncii, aceasta rezulta din faptul ca banca este o persoana (juridica) autorizata sa presteze un serviciu (financiar) consumatorilor (pct. 1, 7 si 43 din Legea nr. 296/2004, art. 2 pct. 3 din O.G. nr. 21/1992, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000).
Calificarea raportului juridic ca fiind unul care intra sub incidența legislației privind protecția consumatorilor atrage in sarcina comerciantului (atât în faza precontractutală, cât și în executarea contractului încheiat cu consumatorul) o . obligații, printre care un loc aparte îl ocupa obligația de a se abține de la a insera in contractele cu consumatorii clauze abuzive.
În accepțiunea art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea nr. 296/2004 si art. 2 pct. 16 din OG nr. 21/1992, clauza abuziva este acea clauza inserata in contract care, nefiind negociata direct cu consumatorul, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor.
Conform prescripțiilor legale, pentru ca o clauza contractuala să fie considerată abuziva, este necesar ca: a) aceasta sa nu fi fost negociata direct cu consumatorul si b) aceasta sa creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor, contrar cerințelor bunei-credințe.
Art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 stabilește că o clauza va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fără a da posibilitatea consumatorului sa influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale.
Contractul preformulat a fost definit de Ordinul Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor nr. 92/2007ca fiind acel tip de contract redactat în întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu. Prin urmare, lipsa negocierii directe cu consumatorul este echivalenta cu stabilirea clauzei in mod unilateral de către comerciant si imposibilitatea consumatorului de a influenta natura clauzei.
Or, clauzele contractuale ce formează obiectul prezentei cauze se circumscriu întocmai acestor prescripții legale, deoarece contractul in discuție face parte din categoria contractelor de adeziune si a condițiilor generale de vânzare, fiind preformulate.
Sustine recurentul că, in materia protecției consumatorilor, principiul autonomiei de voința (art. 969 Cod civil) este aplicat in mod diferit, ideea ca încheierea si conținutul contractului este rezultatul voinței părtilor fiind des contrazisa de realitățile sociale.
Cea de-a doua condiție pentru calificarea unei clauze ca fiind abuziva se refera la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere al comerciantului, care impune, contrar principiului bunei-credințe, la momentul semnării contractului, clauze care ii creează un avantaj in detrimentul consumatorului.
Principiul bunei-credințe a fost preluat din art. 3 pct. 1 din Directiva nr. 93/13/CEE si desemnează respectul reciproc al părtilor contractante, adoptarea unui comportament onest si rezonabil care să aibă în vedere interesele legitime ale consumatorului, fundamentând chiar o abordare obiectiva a dezechilibrului contractual ce poate fi apreciat ca rezultat al unui dezechilibru in puterea de negociere a părtilor.
Potrivit jurisprudenței constante a CJUE, sistemul de protecție pus in aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea ca un consumator se găsește . inferioritate fata de un vânzător sau un furnizor in ceea ce privește atât puterea de negociere, cat si nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate in prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenta asupra conținutului acestora.
III. Clauze abuzive privind dobânda
Clauzele din contractul de creditare care prevăd ca dobânda este formata dintr-o marja fixa plus dobânda de referința a băncii si clauzele care permit băncii modificarea, in mod unilateral, a cuantumului dobânzilor/comisioanelor au un caracterul abuziv .
Aceste clauze sunt cuprinse invariabil in contractul preformulat, căruia i-a lipsit caracterul negociat. Totodată, ele creează un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile pârtilor, contrar cerințelor bunei-credințe. Dezechilibrul contractual pe care l-au generat aceste clauze este evident întrucât cuantumul dobânzii de referința afișată la sediile„Bancii Comerciale Române”este lăsat la discreția acesteia.
Aceasta componenta a dobânzii a permis băncii ca, in mod arbitrar, sa modifice cuantumul dobânzii (prețul folosinței banilor, contraprestația datorata de consumator), afectând astfel interesul legitim al recurentului, întrucât nu s-a putut ști cu precizie prețul produsului cumpărat, acest preț nefiind predictibil.
Reaua-credință a bancii, care a impus astfel de clauze abuzive este demonstrata de evoluția cuantumului dobânzii practicate de aceasta prin comparație cu evoluția indicilor bancari.
Astfel, in perioada in care indicele EUR1BOR a avut creșteri, banca a majorat cuantumul dobânzii, in schimb, in momentul in care acest indice a scăzut, nu a mai diminua,t in consecința, cuantumul dobânzii, creând astfel un grav dezechilibru contractual.
De altfel, reaua-credință a bancii rezulta si din faptul ca aceasta l-a convins pe recurrent să încheie contractul de credit prin acordarea unei dobânzi fixe (aparent atractiv), promoționale, pe perioada unui an, urmând ca, după aceasta perioada, dobânda sa devină variabila in funcție de dobânda de referința afișată la sediile băncii.
Considera recurentul ca, la acel moment, nu a putut previziona ca acest cuantum al dobânzii va fi calculat in mod arbitrar, lipsindu-i orice legătura cu evoluțiile de pe piețele financiare.
Clauza care permite băncii calculul dobânzii in funcție de dobânda de referința afișată la sediile acesteia, precum si clauza care permite băncii modificarea in mod unilateral a cuantumului dobânzilor/comisioanelor acorda un drept discreționar băncii de a modifica acordul de voința format la momentul semnării contractelor de credit.
Sustine recurentul că, in situația de față, i-a fost imposibil sa determine modalitatea in care banca, luna de luna, a calculat in mod discreționar cuantumul dobânzii, fapt ce echivalează cu o nerespectare a caracterului determinabil al dobânzii.
În plus, clauza care permite băncii calculul dobânzii clienților in funcție de dobânda de referința afișată la sediile băncii, precum si clauza care permite băncii modificarea in mod unilateral a cuantumului dobânzilor/comisioanelor, conține o condiție pur potestativa pentru banca, in calitatea sa de debitoare a obligației de a calcula corect si transparent cuantumul dobânzii.
Conform art. 54 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), „vânzătorul (in cazul de fata banca) trebuie sa informeze consumatorii (adică împrumutatul) despre prețul final al produsului (creditul acordat) si sa ofere toate informațiile si documentele tehnice care trebuie sa însoțească produsul".
Acest articol trebuie interpretat prin raportare la definiția pe care o da art. 2 pct. 24 din OG nr. 21/1992 valorii totale plătibile de consumator - suma dintre valoarea totala a creditului și costul total al creditului pentru consumator.
Conform art. 93 lit. g) pct. 1 si 3 din OG nr. 21/1992, „variația ratei dobânzii trebuie sa fie independenta de voința furnizorului de servicii financiare, raportata la fluctuațiile unor indici de referința verificabili, menționați in contract", iar „formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicata in mod expres in contract cu precizarea periodicității si/sau condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării cât și în sensul reducerii acesteia".
În plus, pct. 3 lit. g din OG. nr. 21/1992 impune necesitatea indicării in contract a unei formule in funcție de care se calculează cuantumul dobânzii.
Atât Legea nr. 193/2000, cat si in Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului Comunității Europene conțin o lista a clauzelor care sunt considerate de iure abuzive.
În aceasta lista, la alin. (1) litera p), respectiv litera I) se menționează ca este abuzivă clauza prin care se da posibilitatea unui furnizor de servicii (cum este cazul băncii) sa crească prețul.
Alineatul (2) al acelorași acte normative, la lit. a), respectiv c), statuează o . exceptări de la aplicarea caracterului abuziv, stabilind ca modificarea prețului in funcție de modificarea unei rate de pe piața financiara pe care furnizorul nu o poate controla nu este clauza abuzivă. Mai mult, din moment ce dobânda, in aceasta ipoteza, este dobânda „de referința a băncii", caracterul abuziv al clauzei mai rezulta si din caracterul controlat al dobânzii.
Aceste texte legale interzic în mod expres băncilor fixarea unei dobânzi care sa varieze in funcție de voința lor exclusiva, impunând obligația raportării fluctuației dobânzii la indici de referința verificabili (EURIBOR, ROBOR etc).
Art. 14 din Legea nr. 190/1999 (pentru creditele cu ipoteca) si art. 8 din Legea nr. 289/2004 (pentru creditele fără ipoteca) stabilesc ca, in cazul in care prin contractul de credit s-a stabilit ca rata dobânzii sa fie variabila, variația acesteia trebuie sa fie independenta de voința creditorului, raportata la fluctuațiile unor indici de referința verificabili, menționați in contract.
Recurentul afirma că și aceste acte normative au fost nesocotite, prin instituirea clauzei privind calculul dobânzii prin raportare la marja interna a băncii, prin lipsa oricărui indice verificabil care sa fie direct legat de dobânda.
Dacă în cazul creditelor cu dobânda fixa drepturile si obligațiile părtilor sunt determinate, in cele cu dobânda variabila, acestea sunt determinabile, in funcție de oscilațiile in orice sens a anumitor factori/indici concreți, fără a fi implicata in vreun fel voința uneia din părți.
Modalitatea in care banca si-a rezervat dreptul de a ajusta rata dobânzii transforma contractul de credit . dintre aceste doua tipuri de contracte fiind tocmai cunoașterea întinderii prestațiilor părtilor la momentul încheierii contractului sau posibilitatea determinării acestora ulterior, prin cunoașterea factorului care determina modificarea.
Dobânda fixa este exprimata printr-o cifra reprezentând procentul aplicat anual la soldul creditului, fără ca determinarea acesteia sa fie bazata pe o formula matematica, spre deosebire de dobânda variabila, care este exprimata în mod obligatoriu printr-o formula de calcul, ce cuprinde atât elemente fixe, cat si variabile.
Daca în primul an dobânda fixa a fost fixa, plătind o rata fixa a dobânzii si cunoscând in același timp suma creditului acordat, deci întinderea exacta a prestațiilor, ulterior, când dobânda a devenit variabila suma totala de rambursat nu era cu aceeași cu cea cunoscuta la semnarea contractului, dar se determina in funcția de voința băncii.
Datorita acestor clauze contractuale, in cazul acestei convenții de credit, contractul este unul aleatoriu, dar numai din perspectiva consumatorului, deoarece variația dobânzii nu depinde de hazard, ci exclusiv de voința băncii, care apreciază daca la un moment dat are interesul sa crească dobânda, justificând aceasta creștere prin schimbările semnificative ale pieței, fără a le identifica cu precizie.
Dreptul rezervat de banca prin inserarea clauzei respective nu este numai acela de a modifica dobânda, dar si dreptul de a stabili in mod discreționar care sunt cazurile care justifica aceasta modificare.
Modificarea dobânzii pe parcursul derulării contractului de credit este abuziva si din perspectiva momentului executării obligațiilor pârtilor.
Contractul de credit este un contract cu executare dintr-o data din perspectiva băncii si cu executare succesiva din perspectiva împrumutatului. Astfel, majorarea dobânzii apare ca modificarea costului unui serviciu pe care banca l-a prestat la momentul acordării creditului.
Referitor la modificarea dobânzii, recurenul sustine ca nu i-a fost notificată ajustarea acesteia. Reaua-credința a băncii este cu atât mai evidenta in condițiile in care a impus trecerea la o dobânda variabila .
Clauze abuzive privind comisioanele:
1. De regula, aceste clauze sunt cuprinse in contracte preformulate, lipsindu-le caracterul negociat. Totodată, ele creează un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părtilor, contrar cerințelor bunei-credințe.
Dezechilibrul contractual indus de aceste clauze si lipsa bunei-credințe a băncii trebuie analizate in funcție de justețea acestui comision fata de costurile suportate de banca in legătura cu activitatea sa de acordare a creditului.
Afirma recurentul că stabilirea acestor comisioane este prohibită in mod expres de art. 15 din Legea nr. 190/1999 care indica in mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie sa le suporte consumatorul dintr-un contract de credit imobiliar/ipotecar.
De asemenea, art. 9 din aceeași lege enumera clauzele pe care le poate cuprinde un contract de credit imobiliar.
Prin urmare, orice alt cost pus in sarcina recurentului era interzis in mod expres de legislația in vigoare.
2. Clauzele care reglementează plata unui comision de administrare
Dezechilibrul contractual generat de aceasta clauza este evident, deoarece operează un transfer anormal al riscurilor din sarcina bancii in cea a recurentului.
Astfel, contractul de credit a fost încheiat cu nesocotirea normelor care interesează ordinea publica.
In acest sens, a arătat recurentul că au fost nesocotite prevederile legale in materia protecției consumatorilor, norme ce protejează ordinea publica.
Conform art. 5 din Codul civil, nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publica si bunele moravuri.
Un argument in plus in susținerea faptului ca legislația protecției consumatorilor ocrotește ordinea publica reiese din prevederile Legii nr. 193/2000 care, la capitolul privitor la sancțiuni, reglementează răspunderea contravenționala a comerciantului pentru nerespectarea normelor relative la protecția consumatorilor (art. 16).
Consideră recurentul că, prin împiedicarea lui să aprecieze costurile creditului, clauzele sus-menționate se încadrează in articolele de lege precizate, astfel că trebuie sancționate cu nulitatea.
Legal citate, intimatele au formulat întâmpinări în cauză.
„Banca Comercială Română - A. de Viață V. I. G.” SA invocă excepția lipsei calității sale procesuale pasive.
Întrucât reclamantul nu a achitat taxa de timbru stabilită de către instant, în cuantum de 3562,56 lei, aferentă cererii de chemare în garanție, în mod corect, instanța de fond a anulat aceasta cerere, ca netimbrată, respingând astfel acțiunea reclamantului împotriva „Bancii Comerciale Române- A. de Viață V. I. G.” SA
Astfel, atât timp cât cererea de chemare în garanție formulată în fața instanței de fond nu a fost admisa, pe motivul netimbrării, și nu s-a analizat fondul cauzei cu privire la respectiva cerere de chemare în garanție, în prezentul recurs nu se poate pune în discuție aceasta cerere de chemare in garanție, întrucât ar însemna ca ea să fie invocată și analizata abia în acest stadiu, ceea ce este inadmisibil.
La rândul său, S.C. “S. C.” S.R.L invocă excepția inadmisibilității recursului, sustinând ca, potrivit dispozițiilor art. 455 din Codul de procedura civila, hotărârile pronunțate in apel, în cauzele evaluabile în bani a căror valoare nu depășește 500.000 lei, nu sunt supuse căii de atac a recursului.
Având în vedere că valoarea obiectului dedus judecații nu depășește 500.000 lei, recurentul reclamant nu poate utiliza calea de atac a recursului in vederea modificării hotărârii pronunțate de către instanța de apel.
Mai mult, Tribunalul Iași a pronunțat o hotărâre cu mențiunea ca este definitiva, fără a se indica recurentului reclamant ca ar avea la dispoziție calea de atac a recursului.
Pe fond, intimata solicită ca instanța să ia act de faptul ca cererea de recurs este o simpla reluare a cererii sale de apel, reclamantul neaducând niciun fel de critici diferite hotărârii pronunțate în apel față de hotărârea pronunțata de către prima instanța.
Prima instanța si instanța de apel nu au încălcat dreptul recurentului reclamant la un proces echitabil, prin neanalizarea naturii abuzive a condițiilor generale de creditare, având in vedere ca instanța nu a fost investita in mod legal cu o astfel de cerere.
Ca petit distinct pentru constatarea naturii abuzive a caracterului abuziv al condițiilor generale, prima instanța a hotărât in mod temeinic si legal ca cererea modificatoare a cererii de chemare in judecata este tardiva, având in vedere ca aceasta a fost înaintata instanței cu încălcarea art. 204 din Codul de procedura civila, potrivit căruia reclamantul poate să își modifice cererea si sa propună noi dovezi sub sancțiunea decăderii numai pana la primul termen la care acesta este legal citat.
Ca „apărare" de fapt si de drept in susținerea cererii de obligare a paratelor la încasarea poliței de asigurare, natura abuziva a condițiilor generale nu are niciun fel de legătura cu obiectul dedus judecații, existenta sau inexistenta obligației intimatelor parate de a incasa polița de asigurare neputând fi dovedita prin constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda, comisioanele si exigibilitatea anticipata.
Astfel, în mod temeinic și legal instanțele de fond si-au limitat motivarea la obiectul dedus judecații si au constatat ca intimatele parate nu aveau nicio obligație, potrivit art. 7.4. lit. c) din condițiile generale de creditare pentru a dispune obligarea vreuneia dintre intimatele parate de a incasa polița de asigurare.
La termenul de judecată din 3.11.2015, Curtea, din oficiu, a invocat motivul de recurs de ordine publică reglementat de art. 304 punctul 5 din Codul de procedură civilă, determinat de faptul că instanțele de fond și de apel au soluționat cauza cu aplicarea unor reguli de procedură ce nu erau incidente în speță.
Analizând cu prioritate acest motiv de nelegalitate al deciziei recurate, Curtea reține următoarele:
Potrivit art. 304 punctul 5 din Codul de procedură civilă, casarea unei hotarari se poate cere când, prin hotararea data, instanta a încalcat formele de procedura prevazute sub sanctiunea nulitatii de art. 105 alin. 2.
La rândul său, art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă stabilește că actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un functionar necompetent se vor declara nule numai daca prin aceasta s-a pricinuit partii o vatamare ce nu se poate inlatura decat prin anularea lor. In cazul nulitatilor prevazute anume de lege, vatamarea se presupune pana la dovada contrarie.
În prezenta cauză, cererea de chemare în judecată a fost promovată la data de 14.02.2013, conform dovezii de la fila 2 din dosarul instanței de fond, astfel că este aplicabil Codul de procedură civilă din anul 1865.
Concluzia Curții este deteminată de faptul că art. 24 din Legea nr.134 din 2010 privind Codul de procedură civilă statuează că dispozitiile legii noi de procedura se aplica numai proceselor si executarilor silite incepute dupa ..
Legea nr.134 din 2010 privind Codul de procedură civilă a intrat în vigoare la data de 15.02.2013, după sesizarea instanței de către reclamantul recurent, astfel că aceste prevederi nu sunt aplicabile în speță.
Procedând la judecarea pricinii, conform prevederilor Legii nr.134 din 2010 privind Codul de procedură civilă, instanțele de fond și de apel au produs recurentului o vătămare care nu poate fi înlaturată decat prin anularea hotărârilor pronunțate.
Raportat la cele expuse, excepția inadmisibilității recursului, întemeiată pe dispozițiile Legii nr.134 din 2010 privind Codul de procedură civilă, invocată de S.C. “S. C.” S.R.L este neîntemeiată, cauza judecându – se conform prevederilor Codului de procedură civilă din anul 1865, care, în art.299 alin.1, stabilește că „ Hotărârile date fără drept de apel, cele date in apel, precum si, in conditiile prevazute de lege, hotararile altor organe cu activitate jurisdictionala sunt supuse recursului.”
Decizia recurată a fost pronunțată de tribunal, ca instanță de apel, astfel că ea este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.
În consecință, în baza art. 312 alin.1 teza I și alin.5 din Codul de procedură civilă, se va admite recursul declarat de A. V. și se va casa decizia tribunalului.
Se va admite apelul declarat de A. V., se va anula sentința judecătoriei și se va trimite cauza spre rejudecare Judecătoriei Iași.
Cu ocazia rejudecării, instanța va avea în vedere atât excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de „Banca Comercială Română - A. de Viață V. I. G.” SA, cât și susținerile și apărările formulate de părți cu privire la fondul litigiului dedus judecății, prin cererea de recurs și prin întâmpinările din această fază procesuală.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de A. V. împotriva deciziei nr. 735/civ din 18 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul Iași - Secția II civilă - contencios administrativ și fiscal pe care o casează:
Admite apelul formulat de A. V. împotriva sentinței civile nr. 9948 din 23.07.2014 a Judecătoriei Iași pe care o anulează:
Dispune trimiterea cauzei spre rejudecare Judecătoriei Iași.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 24.11.2015.
Președinte, C. P. | Judecător, E. G. | Judecător, G. P. |
Grefier, I. P. |
Red.P.G.
Tehnored. P.G./P.I.
2 ex. – 22.12.2015
Tribunalul Iași – T. A.
D. I.
| ← Strămutare. Sentința nr. 89/2015. Curtea de Apel IAŞI | Legea 10/2001. Decizia nr. 141/2016. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
