Revendicare imobiliară. Sentința nr. 703/2015. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 703/2015 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 12-11-2015 în dosarul nr. 479/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 479/2015
Ședința publică de la 12 Noiembrie 2015
Completul compus din:
Președinte: C. P.
Judecător: L. P.
Grefier: D. G.
S-a luat în examinare cererea de apel formulată de T. M. împotriva sentinței civile nr. 703/2015 din 16 martie 2015 pronunțată de Tribunalul Iași, Secția I civilă în contradictoriu cu intimații S. R. prin M. Finanțelor P. București, Județul Iași, M. Sănătății și S. C. de P. S. Iași, având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, din care rezultă că dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică din 22 octombrie 2015, susținerile părților prezente fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta hotărâre și din lipsă de timp pentru deliberare, instanța a amânat pronunțarea cauzei la data de 05 noiembrie 2015 și apoi la data de astăzi, când:
După deliberare,
CURTEA DE APEL
P. sentința civilă nr. 703/2015 din 16 martie 2015 pronunțată de Tribunalul Iași, Secția I civilă s-a respins excepția netimbrării cererii și excepția autorității de lucru judecat. S-a admis excepția inadmisibilității acțiunii.
S-a respins ca inadmisibilă acțiunea civilă formulată de reclamantul T. M., CNP_, cu domiciliul în București, ., ., ., sector 1 în contradictoriu cu pârâții S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor P. Iași cu sediul în Iași, ..26, Județul Iași cu sediul în Iași, . și Sfânt, nr. 69, M. Sănătății cu sediul în București, .. 1-3, sector 1 și S. C. de P. S. cu sediul în Iași, ..
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:
Articolul 248 Cod procedură civilă obligă instanța la soluționarea cu prioritate a excepțiilor de procedură, precum și a celor de fond, care fac inutilă în tot sau în parte administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. Pentru ipoteza în care s-au invocat simultan mai multe excepții, instanța va determina ordinea de soluționare în funcție de efectele pe care acestea le produc (alin. 2 al art. 248 Cod procedură civilă).
Dând curs acestor prescripții legale, tribunalul reține că excepția netimbrării nu poate fi primită.
În procedura regularizării cererii de chemare în judecată, în conformitate cu disp. art. 3 alin. 1 din OUG nr. 80/2013, raportat valorii indicate de reclamant pentru imobilul construit și neconstruit în litigiu, i s-a pus în vedere acestuia să achite o taxă judiciară de timbru în cuantum de 7170 lei. Obligația de achitare a taxei judiciare de timbru a fost adusă la îndeplinire de către reclamant, care, la fila 87 dosar, a depus chitanța care atestă plata sumei de 7170 lei. Ulterior, în ședința publică din data de 26.01.2015, în aplicarea art. 104 Cod procedură civilă, i s-a pus în vedere reclamantului să achite o diferență de taxă judiciară de timbru de 2165 lei ce reprezintă diferența dintre taxa judiciară de timbru datorată potrivit valorii impozabile a imobilului în litigiu, astfel cum aceasta rezultă din înscrisurile aflate la filele 181, 182 dosar, respectiv de 573.000 lei și taxa judiciară de timbru calculată față de valoarea de 346.500 lei indicată de reclamant prin cererea formulată. Dovada achitării și a acestei diferențe de taxă judiciară de timbru de 2165 lei se află la fila 192 dosar.
Ca atare, reclamantul s-a conformat dispozițiilor legale cuprinse în art. 3 alin. 1 din OUG 80/2013, achitând taxa judiciară de timbru datorată pentru cererea cu care a învestit instanța de judecată, astfel că excepția netimbrării acesteia este neîntemeiată.
Nici excepția autorității de lucru judecat nu poate fi primită.
Potrivit art. 430 alin. 1 și 2 Cod procedură civilă, hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată; autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. La rândul său, articolul 431 Cod procedură civilă dispune că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. Excepția autorității de lucru judecat a fost pusă de pârâtul S. C. de P. „S.” Iași în relație cu hotărârea judecătorească prin care reclamantului T. M. i s-au acordat despăgubiri.
P. sentința civilă nr._/12.11.1997, rămasă definitivă și irevocabilă, Judecătoria Iași a admis plângerea formulată de petentul T. M. în contradictoriu cu intimata Comisia Județeană de Aplicare a Legii 112/1995 Iași, a anulat hotărârea nr. 1567/27.01.1997 emisă de intimată și a obligat-o pe aceasta să acorde despăgubiri petentului pentru imobilul construit și neconstruit situat în .. În drept, Judecătoria Iași a făcut aplicarea disp. art. 1 din Legea 112/1995 și ale art. 1 pct. 1, 2, 3 din Normele Metodologice privind aplicarea Legii 112/1995.
Excepția autorității de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente: părți, obiect și cauză. Această identitate nu se regăsește în speță cu privire la nici unul din cele trei elemente. Prezentul act de învestire, deși promovat de aceeași parte respectiv T. M., are ca obiect revendicarea imobilului construit și neconstruit, în suprafață de 1932,552 mp, în temeiul art. 563 Cod civil, calitate de pârâți având alte persoane decât cele care figurează în dosarul finalizat cu pronunțarea sentinței civile nr._/1997.
Excepția inadmisibilității cererii este întemeiată.
P. acțiunea cu care T. M. a învestit instanța de judecată se urmărește de către acesta recunoașterea dreptului său real de proprietate asupra suprafeței de 1932,552 mp, pe care este amplasată construcția cu suprafața construită la sol de 382,40 mp în care a funcționat secția medicală exterioară Ciocîrlești a Spitalului de P. S. Iași, imobile situate în satul Ciocârlești, .. Potrivit susținerilor reclamantului T. M., imobilul construit și neconstruit în litigiu, a aparținut autoarei sale T. E., de la care a fost preluat în mod abuziv în perioada regimului comunist de către S. R..
În acest sens, reclamantul T. M. a depus la dosar procesul-verbal încheiat la data de 02.03.1949 prin care s-a procedat la predarea-primirea suprafeței de 41,50 ha teren arabil, 5 ha pășune naturală, 1,50 ha pășune artificială, 11 ha pădure cu poiene, 2 ha livadă, precum și a 2 corpuri de casă cu 24 camere, 8 atenase cu 9 camere, 2 pivnițe cu 2 încăperi și puțuri, bunuri imobile aflate pe M. Ciocîrlești, . T. E..
P. sentința civilă nr._ din 12.11.1997 a Judecătoriei Iași, recunoscându-i-se reclamantului T. M. calitatea de moștenitor legal al numiților T. M. și E., i s-au acordat în temeiul Legii 112/1995 despăgubiri pentru imobilul construit și neconstruit situat în .. În temeiul acestei sentințe civile, la data de 07.07.1999, Comisia Județeană de Aplicare a Legii 112/1995 a emis hotărârea nr. 150 prin care a fost aprobat cuantumul despăgubirilor acordate petentului T. M. pentru imobilul construit și neconstruit situat în .. Potrivit fișei tehnice a locuinței, anexelor aferente și terenului aflate în proprietatea Statului (filele 51-54 dosar), suprafața imobilului construit și neconstruit este de 382,40 mp.
Pentru o suprafață de 8 ha și 6562 mp teren aparținând vechii proprietăți a autoarei T. E., reclamantul T. M. a beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii 18/1991. Fundamentat pe acest titlu, a fost pronunțată la data de 13.12.2004, de către Judecătoria Iași, sentința civilă nr._ prin care s-a dispus obligarea pârâtului S. C. de P. S. Iași la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a suprafeței de 8 ha și 6562 mp, precum și grănițuirea celor 2 proprietăți învecinate.
Astfel cum rezultă din procesul-verbal încheiat la data de 01.11.2006 de S. C. de P. S. Iași, suprafața de teren ce aparține spitalului și pe care este edificată construcția, acum în litigiu, în raport de care s-a procedat la grănițuire în baza sentinței civile nr._/2004, are o anvergură de 1932,552 mp. Din această suprafață face parte și suprafața de 382,40 mp teren pe care este amplasată construcția, imobile în privința cărora reclamantul a beneficiat de dispozițiile Legii 112/1995.
După chiar prezentarea făcută de reclamant, imobilul construit și neconstruit, în litigiu, de 1932,552 mp, face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, categorie ce face obiectul unei reglementări speciale cuprinse în Legea 10/2001, care se referă atât la imobilele preluate de către stat cu titlu valabil cât și la cele preluate fără titlu sau fără titlu valabil. Legea 10/2001 are caracterul unei legi speciale, care, în accepțiunea art. 6 alin. 1 și 2 din Legea 213/2008, este pe deplin aplicabilă în speță, astfel încât incidența dreptului comun, art. 563 Cod civil, este exclusă, iar acțiunea în revendicare este inadmisibilă.
Această interpretare dată textelor de lege se regăsește, astfel cum susține și pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P., reprezentat de D.R.G.F.P. Iași și în cuprinsul deciziei nr. 53/2007 a Î.C.C.J. pronunțată în recursul în interesul legii, decizie ce cuprinde argumente aplicabile și în prezentul litigiu.
Deși avantajos, prin posibilitatea părților de a avea acces direct la instanțele judecătorești, dreptul comun, rigid și conservator în câmpul său de aplicare, a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 care cuprinde atât norme speciale de drept substanțial, cât și reglementarea unei proceduri administrative, obligatorii, prealabile sesizării instanței.
P. dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, supunându-l totodată controlului judecătoresc prin norme cu caracter special. Așadar, după adoptarea legii speciale, fostul proprietar nu mai poate formula o acțiune în revendicare direct la instanțele judecătorești, ci este obligat să urmeze procedura administrativă specială, prevăzută de acest act normativ. Actul administrativ emis în cadrul acestei proceduri este supus controlului judecătoresc, potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care nu se poate susține și aprecia că se încalcă principiul constituțional al liberului acces la justiție. Pe de altă parte, acest principiu nu se aplică în mod arbitrar, calea acțiunii în justiție fiind deschisă cu respectarea condițiilor și termenelor reglementate de legea specială.
P. urmare, foștii proprietari sau moștenitorii acestora, pot să obțină apărarea dreptului lor de proprietate, numai în formele și cu respectarea condițiilor prevăzute de legea de reparație.
Astfel, conform art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, imobilele are au fost preluate în mod abuziv, în sensul art. 2 alin. 1, se restituie în baza prevederilor acestei legi. De vreme ce reclamantul nu a formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001 și astfel nu a respectat procedura impusă de dispozițiile legii speciale de reparație, acesta nu mai poate opta pentru alte căi juridice.
În raport de dispozițiile art. 563 și urm. Cod civil, în acord cu principiul specialia generalibus derogant, se reține că dispozițiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv, promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Codului civil.
Dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, invocate de asemenea, de reclamant, referitoare la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, prevăd că „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație”. Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după . acestui act normativ, nici dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație. Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent, Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.
Or, reclamantul nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu este exceptat de la aplicarea legii speciale, după cum nu a fost relevat nici un motiv independent de voința lui de a nu fi putut urma procedura legii speciale prin formularea notificării.
Soluția de admitere a excepției inadmisibilității are în vedere și art. 6 din Convenție care garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să rezolve orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale. Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal în chiar substanța sa.
Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum persoanele interesate au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării (conform Deciziei XX/19.03.2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite), astfel fiind pe deplin asigurat accesul la justiție. Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
Cum s-a arătat, reclamantul putea obține măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care era posibilă), dacă formula notificare în termenul legal prevăzut de art. 22 și era în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, calitatea de moștenitor dar și preluarea abuzivă de către stat.
A notat tribunalul că pentru suprafața de 382,40 mp pe care este amplasată construcția cât și pentru construcția edificată pe această suprafață de teren, reclamantul a beneficiat deja de despăgubiri în condițiile Legii 112/1995 ca urmare a demersului său finalizat cu pronunțarea unei hotărâri judecătorești favorabile, definitivă și irevocabilă.
Respingerea acțiunii ca inadmisibilă se impune și potrivit Deciziei nr. 33/09.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite în recursul în interesul legii, precum și în puterea dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului în actuala orientare a Curții Europene.
Potrivit deciziei pronunțate în interesul legii, în măsura în care reclamantul dintr-o acțiune în revendicare se prevalează de un „bun” în sensul Convenției, dispozițiile acestui instrument internațional au prioritate față de prevederile legii naționale – respectiv Legea nr. 10/2001.
Este esențial, așadar, ca reclamantul să facă dovada că deține un „bun” în sensul Convenției, noțiune explicitată și dezvoltată în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cauzele împotriva României și, mai ales, în cauza A. ș.a. din 15.10.2010.
După cum rezultă din această jurisprudență, aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamantului implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cea dezvoltată, atât a unui „bun actual” cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei ca stare de fapt.
Dacă în jurisprudența anterioară a Curții Europene simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate (cauza S., cauza P., cauza A. M. și alții, etc.), în cauza A. s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea unor reparații.
În speță, în absența unei hotărâri judecătorești prin care să se fi dispus expres restituirea bunului, nu poate fi recunoscută reclamantului decât o vocație la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, recunoaștere care s-ar fi realizat direct în procedura Legii nr. 10/2001.
Proprietarul care nu deține un „bun actual” în accepțiunea dată de hotărârea pilot anterior evocată nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată că, în speță, reclamantul nu are un drept la restituire care să-l îndrituiască la exercițiul posesiei, fiind lipsită de relevanță împrejurarea legalității sau nelegalității titlului statului constituit prin preluarea imobilului în litigiu.
În considerarea celor mai sus expuse, tribunalul a dispus conform prezentei hotărâri, lăsând nesoluționată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Județul Iași și M. Sănătății.
Reclamantul T. M. a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 703/16 martie 2015 a Tribunalului Iași.
În cererea de apel, apelantul T. M. a formulat următoarele critici:
Hotărârea primei instanțe este vădit nelegală pentru că Decizia nr.53/2007 a Î.C.C.J. pronunțată în recursul în interesul legii nu are aplicabilitate în speță ( săvârșindu-se, astfel, o încălcare a dispozițiilor privitoare la obligativitatea deciziilor pronunțate în soluționarea recursurilor în interesul legii), din următoarele două motive: a fost pronunțată într-un recurs în interesul legii prin care s-a rezolvat problema aplicării dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 în acțiunile privind imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după . Legii nr. 10/2001; și chiar dacă în considerentele deciziei se face referire la o suprimare a acțiunii în revendicare de drept comun după . Legii nr. 10/2001, ulterior, de către Î.C.C.J. Secțiile Unite, a fost pronunțată Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, publicată în M.Of. nr. 108 din 23.02.2009, care a avut ca obiect principal dezlegarea raportului dintre dispozițiile legii speciale de reparație și recunoașterea dreptului de exercitare a acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun.
Or, prin pronunțarea Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 de către înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite -, s-a reglementat raportul dintre calea deschisă de legea specială de reparație, pe de-o parte, și acțiunea în revendicare de drept comun, pe de altă parte.
Este contrară legii și soluția întemeiată pe motivarea prin care se susține că acțiunea în revendicare la care face referire Decizia nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, acțiune promovată contra statului, ar fi accesibilă numai atunci când dreptul de proprietate al reclamantului ar fi recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească ori o decizie administrativă.
Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, atât în considerentele care justifică soluția dată în recursul în interesul legii, cât și în dispozitiv, nu cuprinde o astfel de condiționare.
De altfel, de ar fi fost o astfel de condiționare, ar fi golit de conținut soluția din decizie ce se referă la posibilitatea promovării acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun.
Soluția pronunțată de către tribunal este vădit contrară unui considerent cât se poate de evident al aceleiași decizii, în care se spune în mod clar și deslușit că în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, proprietarii deposedați de imobile în timpul regimului comunist nu au pierdut nici un moment dreptul lor de proprietate asupra acelor imobile. P. urmare, sunt deținătorul unui bun actual, în înțelesul Convenției și al art. 1 din Protocolul 1.
V. numai a se stabili exercitarea dreptului de proprietate fie după parcurgerea procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 (cum indică prima teză a deciziei pronunțate în recursul în interesul legii), fie după soluționarea unei acțiuni în revendicare promovată pe cafea dreptului comun (cum indică cea de-a doua teză a deciziei pronunțate în recursul în interesul legii).
Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că în caz de neconcordanță între legea specială de retrocedare și dispozițiile Convenției este admisibilă acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun. S-a avut în vedere că altfel, s-ar putea săvârși o încălcare a prevederilor articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care are următorul conținut: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori a amenzilor."
Dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție interzic, astfel, privarea unei persoane de un bun în absența respectării legii exproprierii pentru cauză de utilitate publică și a primirii efective a unei despăgubiri juste și prealabile.
După ce a examinat . pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin care S. român a fost condamnat pentru încălcarea prevederilor articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Înalta Curte de Casație și Justiție a argumentat: „Din cele ce au fost arătate, rezultă că, în mod repetat, Curtea Europeană a Drepturilor - Omului a evidențiat că inconsecvențele și deficiențele legislative au generat o practică neunitară și soluții ale instanțelor judecătorești care au atras, în numeroase cauze, condamnarea statului român pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, reținându-se că a avut loc o lipsire de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate.
P. urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conformați. 20alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994. face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală."
Decăderea din dreptul de a mai obține măsuri reparatorii în natură ori prin echivalent operată în virtutea dispozițiilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, ca efect al nerespectării termenului impus de prevederile alineatului (1) a) aceluiași articol, constituie o încălcare a prevederilor articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, dat fiind că are loc o lipsire de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate.
Ca urmare, trebuie înlăturată dispoziția din legea specială de reparațiune și aplicată norma din Convenție, normă care face parte din dreptul intern, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, ceea ce deschide calea acțiunii în revendicare imobiliară pe calea dreptului comun.
Prima instanță a făcut o greșită aplicare și a dispozițiilor art. 6 din Legea nr.
213/1998, iar în același timp, săvârșește o încălcare a legii prin nesocotirea caracterului
obligatoriu al deciziei pronunțate în soluționarea recursului în interesul legii, atunci când
s-a oprit numai la a susține că fiind deschisă calea legii speciale de reparație, adică a
Legii nr. 10/2001, ar fi inadmisibilă acțiunea în revendicare imobiliară pe calea dreptului
comun.
Dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, sunt în sensul că „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cel obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foști proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație". Or, prin pronunțarea Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 de către înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite -, s-a reglementat raportul dintre calea deschisă de legea specială de reparație, pe de-o parte, și acțiunea în revendicare de drept comun, pe de altă parte.
În conformitate cu menționata decizie pronunțată de instanța supremă în recursul în interesul legii, cu privire ia imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, se acordă prioritate prevederilor Convenției europene a drepturilor omului (care recunoaște dreptul de proprietate imprescriptibil și prin interzicerea privării unei persoane de un bun ce ar fi asociată cu lipsa unei despăgubiri juste și prealabile - spre deosebire de Legea nr. 10/2001 care a limitat în timp dreptul de a pretinde acordarea de măsuri reparatorii -), prin recunoașterea dreptului de a promova acțiunea în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui drept de proprietate ori securității raporturilor juridice civile,
Sunt îndeplinite cerințele deciziei pronunțate în recursul în interesul legii, iar prin urmare sunt îndreptățit să reintru în posesia imobilului fie pe cale amiabilă prin conformare la cerințele notificărilor pe care le-am transmis pârâtelor, ori pe calea acțiunii în revendicare, pentru că: nu se aduce atingere nici unui drept de proprietate, pentru că, fiind vorba despre un imobil preluat abuziv de către stat, astfel cum am arătat mai sus, nici S. român, nici S. clinic de P. „S." lași și nici o altă persoană fizică ori persoană juridică nu au dobândit în mod valabil nici dreptul de proprietate și nici vreun alt drept real; nu se aduce atinge securității raporturilor juridice civile, pentru că imobilul nu a făcut obiectul nici unei transmiteri ori constituiri de drepturi civile în favoarea vreunui terț dobânditor de bună-credință.
Apelantul susține că i s-au plătit despăgubiri în mod greșit, prin invocarea
prevederilor Legii nr. 112/1995, nu stinge dreptul său de proprietate și nici dreptul de a revendica imobilul, astfel că și sub acest aspect, în mod greșit s-a procedat
la respingerea acțiunii ca inadmisibilă. Aceasta cu atât mai mult având în vedere că în
conformitate cu prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „Persoanele care au primit despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, pot solicita restituirea în natură numai în cazul în care imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi și numai după returnarea sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele de inflație".
Aici intervine din nou efectul pronunțării Deciziei nr. 33/2008 a ICCJ - Secțiile Unite, în recursul în interesul legii.
Cum s-a arătat la pct. 1.2. al prezentului apel, vine numai a se stabili exercitarea dreptului de proprietate fie după parcurgerea procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 (cum indică prima teză a deciziei pronunțate în recursul în interesul legii), fie după soluționarea unei acțiuni în revendicare promovată pe calea dreptului comun (cum indică cea de-a doua teză a deciziei pronunțate în recursul în interesul legii).
Este greșită și trimiterea făcută la Hotărârea A. contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 778/22 noiembrie 2010), dat fiind că speța în care a fost pronunțată (undea s-au făcut acele statuări cu privire la calificarea de „bun actual") este una ce s-a derulat strict pe procedura Legii nr. 10/2001, unde, după pronunțarea unor hotărâri de către instanța judecătorească, acestea nu au fost urmate de executarea lor conformă de către organele administrative. Decizia nu a fost pronunțată în cazul unei acțiuni în revendicare care să fi fost introdusă pe calea dreptului comun.
Mai mult, trebuie avut în vedere că hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, cunoscută drept „Hotărârea pilot", nu s-a pronunțat asupra unor alte cazuri de încălcare a prevederilor convenției în legătură cu problema imobilelor preluate în mod abuziv de statul comunist, dar a stabilit ca în termen de 18 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, S. român să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Judecătorul fondului a făcut referire doar la paragrafele 126 – 130 ale deciziei, nu și la paragraful 147.
P. urmare, pronunțarea acestei hotărâri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu schimbă cu nimic soluția ce izvorăște din Decizia nr. 33/2008 a ICCJ - Secțiile Unite, decizie ca nu condiționează exercițiul acțiunii în revendicare de o pretinsă imposibilitate de a uza de calea deschisă de Legea nr. 10/2001. Singurele condiționări sunt cele expres prevăzute în teza a doua a dispozitivului deciziei instanței supreme, care au fost expuse la pct. 1.1. și la pct. 1.3. din prezentul apel.
Pentru aceste critici, apelantul T. M. consideră că prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului, situație în care se impune ca în urma admiterii apelului, în conformitate cu prevederile art. 480 alin. 3 Cod procedură civilă, să se procedeze la anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.
Intimatul S. C. de P. „S.” Iași a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului susținând, în esență, că dispozițiile Legii nr. 10/2001 se aplică prioritar în concurs cu normele dreptului comun.
P. întâmpinare, intimatul S. R. prin M. Finanțelor P. a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat. Se susține că Legea nr. 10/2001 a suprimat posibilitatea de a se apela la dreptul comun pentru a se constata ineficacitatea actelor de preluare a imobilelor naționalizate, fără a îngrădi accesul la justiție, din moment ce legea specială de reparație supune actele emise de entitățile investite cu rezolvarea notificărilor controlului judecătoresc.
Raportul dintre legea specială și dreptul comun a fost tranșat de către instanța supremă prin deciziile în interesul legii nr. 53/2007 și nr. 37/2008, pe deplin aplicabile în speță.
Apelantul nu se poate prevala de încălcarea dreptului garantat de art. 6 din Convenție, atâta timp cât satisfacerea drepturilor sale se putea realiza prin procedura reglementată de Legea nr. 10/2001.
Instanța supremă a avut în vedere situația în care reclamantul se poate prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul protocol adițional, respectiv o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul la imobil sau o speranță legitimă, ori, în prezenta cauză, nu se verifică această condiție. Reclamantul nu a inițiat nici un demers pentru redobândirea bunului, iar faptul că acest imobil este preluat în mod abuziv și restituibil nu poate constitui o speranță legitimă.
Bunul imobil în litigiu aparține domeniului public al statului, se află în administrarea Spitalului C. de P. S. Iași.
Intimatul M. Sănătății a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea apelului declarat de T. M..
Intimatul a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive în acțiunea reclamantului, bunul fiind în proprietatea Spitalului de P. S. Iași.
Cu privire la inadmisibilitatea acțiunii, intimatul a susținut că, de vreme ce reclamantul nu a formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001 și nu a respectat procedura impusă de dispozițiile legii speciale, nu poate opta pentru alte căi juridice.
În apel nu s-au depus înscrisuri noi.
Analizând cauza de față prin prisma motivelor de apel formulate de apelant, precum și a apărărilor invocate de intimați, curtea reține că apelul este neîntemeiat, pentru considerentele ce vor fi expuse.
În ceea ce privește aspectele vizând inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, fundamentată de instanța de fond pe caracterul special a Legii nr. 10/2001, curtea reține că, de principiu, inadmisibilitatea circumstanțiază modalitatea de soluționare, prin respingere, a unei cereri cu care este sesizată instanța în situația în care aceasta apreciază că există un impediment de ordin legal pentru exercitarea deplinei sale jurisdicții prin examinarea cauzei pe fond, atât asupra aspectelor de fapt, dar și a celor de drept puse în discuție de reclamant.
Cu privire la problematica supusă analizei, curtea constată că admisibilitatea acțiunii în revendicare trebuie analizată atât prin raportare la dispozițiile art. 563 și urm. cod civil și ale Legii nr. 10/2001, cât și în considerarea normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de dispozițiile CEDO, Protocolul nr. 1 al CEDO, după cum se va dezvolta în cele ce urmează, premisă impusă, de altfel, prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a ÎCCJ, obligatorie.
Astfel, prin decizia nr. 33/2008 ÎCCJ a statuat, în privința concursului dintre Legea nr. 10/2001 și acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun (art. 480 vechiul Cod civil și art. 563 Noul Cod civil), că are prioritate Legea nr. 10/2001, legea specială cu caracter reparator și care reglementează o procedură aparte pentru retrocedarea proprietăților preluate abuziv în perioada comunistă.
Instanța supremă a statuat în acest sens, dând expresie principiului „legea specială derogă de la cea generală” că foștii proprietari care intră sub incidența prevederilor reparatorii ale Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea reglementată de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării.
Cu toate acestea, ÎCCJ a precizat că o astfel de acțiune devine admisibilă, Curtea adoptând ideea acordării prevalenței CEDO în cadrul unei acțiuni în revendicare, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, cum corect susține apelantul.
Fostul proprietar, deposedat abuziv, se poate prevala de existența unui bun în sensul art. 1 din protocolul Adițional 1 la CEDO.
În concepția instanței supreme, exprimată prin decizia nr. 33/2008, acțiunea în revendicare este prevăzută ca un remediu destinat să acopere, până la o eventuală intervenție administrării, neconvenționalitatea unei dispoziții ale legii speciale.
P. urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, prioritatea normei din Convenție care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. 2 din Constituție.
Pentru aceste considerente, critica apelantului referitoare la aplicarea deciziei nr. 33/2008 a ÎCCJ este întemeiată, instanța supremă nestabilind o inadmisibilitate de plano a acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, ci obligația instanțelor de a verifica și îndeplinirea condițiilor referitoare la atingerea unui drept de proprietate sau a securității raporturilor juridice.
Existența unei neconcordanțe între legea specială internă și dispozițiile CEDO presupune o analiză din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.
P. jurisprudența sa, instanța europeană a mai adăugat o condiție celor deja consacrate de Curte pentru a se putea constata o încălcare a dreptului de proprietate și anume: existența unei hotărâri definitive și executorii, date de o instanță prin care să se recunoască calitatea de proprietar a reclamantului și prin care, în dispozitivul hotărârii să se dispună în mod expres restituirea bunului.
Ori, așa cum a reținut și tribunalul reclamantul nu beneficiază de o astfel de hotărâre, de natură să ducă la nașterea în favoarea sa a unui „bun” în sensul Convenției cu privire la restituirea în natură, față de mențiunile exprese făcute de instanța europeană în cauza pilot M. A. și alții contra României.
Apelantul a susținut prin motivele de apel că hotărârea pilot M. A. contra României nu are legătură cu prezenta cauză deoarece se referă strict la Legea nr. 10/2001, nefiind pronunțată în cazul unei acțiuni în revendicare introdusă pe dreptul comun.
Curtea constată că este nefondată această critică, hotărârea pilot fiind pronunțată tocmai într-o acțiune în revendicare introdusă de reclamantele M. A. și I. I. P., situație ce rezultă din „pct. 20 – 24 lit. b), circumstanțele particulare ale cererilor de față, demersurile efectuate în temeiul dreptului comun în vederea restituirii apartamentului nr. 1”.
În speță, reclamantele au sesizat Tribunalul București cu o acțiune în revendicare a apartamentului nr. 1 și în anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în 1996. Printr-o decizie irevocabilă din 2005, ÎCCJ a declarat acțiunea reclamantelor ca fiind inadmisibilă motivat de faptul că acțiunea fusese introdusă după . Legii nr. 10/2001 și că, începând cu acest moment, restituirea apartamentului nu se mai poate solicita decât în condițiile și conform procedurii legii speciale.
În ceea ce privește paragrafele deciziei pilot la care a făcut referire tribunalul, acestea nu sunt cele referitoare la argumentele Guvernului României (126 – 130), cum greșit susține apelantul, ci s-a argumentat pe dispoziția din paragraful 140 – „Existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului”.
Din coroborarea paragrafului 143 și 144 rezultă că instanța de contencios european a constatat că apartamentul nr. 1 (solicitat de reclamantele A. și P.) nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din protocolul nr. 1, de care părțile s-ar putea prevala, chiar și în cazul în care acestea au hotărâri judecătorești ce constată ilegalitatea naționalizării deoarece aceste hotărâri nu constituie titlu executoriu.
Paragraful 145 face referire la posibilitatea reclamantelor din decizia pilot la despăgubire, acestea fiind și considerentele pentru care instanța de fond în mod corect a aplicat jurisprudența CEDO prin cauza A. împotriva României.
Apelantul a invocat și Paragraful 147 din hotărârea pilot: „Rezultă că excepția Guvernului nu poate fi primită”, în sensul că acesta ar avea un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1.
Curtea va înlătura susținerile apelantului deoarece acest paragraf se referă la dreptul de creanță al reclamantelor, Guvernul susținând că reclamantele A. și P. nu ar avea nici măcar un drept de creanță (paragrafele 128 și 130).
Cum apelantul din prezenta cauză nu beneficiază de o hotărâre definitivă și executorie prin care să i se recunoască calitatea de proprietar, iar în dispozitivul acesteia să se fi dispus în mod expres restituirea bunului, curtea apreciază că nu poate fi acordată prioritate Convenției europene a drepturilor omului, așa cum dispune decizia nr. 33/2008 a ÎCCJ, deoarece s-ar aduce atingere unui drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Cu privire la decizia nr. 53/2007 a ÎCCJ, curtea reține că aceasta nu poate fi apreciată ca fiind incidentă în cauză, câtă vreme imobilul revendicat nu a făcut obiectul unei exproprieri, astfel că și trimiterile la argumentele acestei hotărâri nu sunt relevante.
În ceea ce privește construcția și terenul aferent pentru care apelantul a primit despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, acestea pot fi returnate, iar imobilul restituit (în condițiile expres prevăzute), dar numai în cadrul procedurii speciale prev. de Legea nr. 10/2001.
Raportat tuturor acestor considerente, în temeiul art. 480 Cod procedură civilă, curtea va respinge apelul declarat de T. M. și va păstra sentința apelată ca fiind legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul declarat de T. M. împotriva sentinței civile nr. 703/2015 din 16.03.2015 pronunțată de Tribunalul Iași, Secția I Civilă, sentință pe care o păstrează. Definitivă.
Pronunțată în ședința publică azi, 12 noiembrie 2015.
Președinte, C. P. | Judecător, L. P. | |
Grefier, D. G. |
Red. P.C.
Tehnoredactat
G.D.
2 ex./ 09.12.2015
Tribunalul Iași: C. M.
| ← Cereri. Decizia nr. 70/2016. Curtea de Apel IAŞI | Strămutare. Sentința nr. 89/2015. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
