Legea 10/2001. Hotărâre din 18-06-2014, Curtea de Apel ORADEA

La apel nu se prezintă nimeni.

Procedura este completă.

S-a făcut referatul cauzei, după care:

Se constată că fondul cauzei a fost dezbătut în ședința publică din data de 28 mai 2014, dată la care părțile prezente au pus concluzii asupra apelului de față, cele susținute fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre și când s-a amânat pronunțarea hotărârii pentru data de 4 iunie 2014, 11 iunie 2014 și respectiv 18 iunie 2014.

CURTEA DE APEL

DELIBERÂND:

Asupra apelului civil de față, instanța constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 486 din 25 mai 2007 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosar nr._, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de contestatorii A. J. P. și A. J. T. în contradictoriu cu intimata S.C. „MIORIȚA” – S.A. O.; s-a respins cererea de chemare în garanție formulată de intimata S.C. „MIORIȚA” – S.A. O., împotriva Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiunilor Statului, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin decizia nr. 14 din 12.07.2001 emisă de intimata S.C. „MIORIȚA” – S.A. O., s-a respins notificarea nr. 26/2001 formulată de contestatorii A. J. P. și A. J. T., având ca obiect restituirea în natură a imobilelor cuprinse inițial în C.F. nr._ O., nr. top. 8892/1-8892/2/I, cu suprafața totală de 125 mp., C.F. nr._ O., nr. top. 8892/1-8892/2/II cu suprafața totală de 119 mp., C.F. nr._ O., nr. top. 8892/1-8892/2/III cu suprafața totală de 103 mp., imobile actual cuprinse în C.F. nr._ O., nr. top. 8892/3.

Prin această decizie s-a dispus că restituirea în natură a imobilelor descrise mai sus nu este posibilă în conformitate cu art. 27 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 și totodată s-a dispus și trimiterea dosarului către A.P.A.P.S. pentru a se face aplicarea art. 19 alin. 2 din aceiași lege.

În dispozitivul deciziei s-a reținut că restituirea în natură nu este posibilă întrucât S.C. „MIORIȚA” – S.A. O. este societate privatizată integral prin contractul de vânzare – cumpărare de acțiuni de la F.P.S. – actual A.P.A.P.S., astfel că aceste imobile au intrat cu titlu valabil în patrimoniul S.C. „MIORIȚA” – S.A. O., fiind evidențiate sub număr de inventar_, precum și că imobilele a căror restituire se cere au altă destinație decât cea inițială, fiind modificate substanțial, formând în prezent un singur imobil, ceea ce face imposibilă revenirea la destinația inițială de locuință.

Analizând această decizie prin prisma probelor administrate în cauză, tribunalul a reținut că temeiurile care au stat la baza acesteia sunt corecte.

Astfel, intimata a dobândit dreptul de proprietate asupra bunurilor din litigiu în urma procesului de privatizare a acesteia, în baza contactului de vânzare – cumpărare de acțiuni nr. BH 25/25.04.2000. În capitolul III din acest contract se precizează că proprietatea asupra bunurilor vândute se transmite de la vânzător la cumpărător la data plății prețului prevăzut la art. 4.1, iar intimata a depus la dosarul cauzei ordinul de plată nr. 93/23 iunie 2000, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2000.

Susținerile contestatorilor, potrivit cărora societatea nu ar fi fost privatizată integral, nu au fost reținute de instanță, singura probă în acest sens fiind o adresă a Camerei de Comerț și Industrie Bihor, nr. 5892/05.10.2001, din care rezultă că la data de 30.07.1998 F.P.S. este acționar, având un aport la capitalul social de 9,897 %.

Or, aceasta situație a acționariatului nu numai că este mult anterioară procesului de privatizare a intimatei, dar acțiunile deținute la acea data de F.P.S. sunt tocmai acele acțiuni are au făcut obiectul contactului de vânzare – cumpărare de acțiuni nr. BH 25/25.04.2000.

Mai mult, din certificatul emis de Camera de Comerț și Industrie Bihor nr. 7758/23.10.2002, rezultă că S.C. „MIORIȚA” – S.A. O. este o societate comercială al cărei capital social este în proporție de 100 % privat autohton.

Nu au fost reținute nici susținerile contestatorilor potrivit cărora bunurile litigioase ar fi fost preluate în temeiul contractului de privatizare. Astfel, odată cu proprietatea asupra acțiunilor s-a transmis și dreptul de proprietate asupra tuturor bunurilor aflate în patrimoniul vânzătorului, deci inclusiv asupra bunurilor din litigiu, acestea fiind de altfel evidențiate în fișa de inventar și fișa mijlocului fix la poziția_ (fila 156).

Față de cele de mai sus, prima instanță a reținut că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 27 și art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 27 alin. 1 din actul normativ enunțat, „pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate”.

Or, cele două condiții cumulativ prevăzute de textul indicat sunt îndeplinite în cauza de față. Astfel, imobilul din litigiu a fost preluat de Stat cu titlu valabil, în temeiul Legii nr. 4/1973, fapt necontestat de nici una din părți. În ceea ce privește evidențierea bunului în patrimoniul societății, îndeplinirea acestei condiții rezultă din înscrierile făcute în fișa de inventar și fișa mijlocului fix la poziția_, conform celor reținute mai sus. Pe de altă parte, prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001 statuează pentru ipoteza restituirii în natură, necesitatea anularii actelor juridice de înstrăinare, inclusiv a celor făcute în cadrul procesului de privatizare, iar aceasta inclusiv în situația în care imobilele ar fi fost preluate de Stat fără titlu valabil.

În cauza de față contestatorii nu au înțeles să conteste legalitatea procesului de privatizare în condițiile și termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001. În consecință, în mod corect intimata a dispus trimiterea dosarului către A.V.A.S., în temeiul alin. 2 din art. 27 al Legii nr. 10/2001, care prevede în mod neechivoc că „Notificarea prin care se solicită restituirea potrivit alin. (1) se adresează instituției publice implicate care a efectuat privatizarea – A. pentru Valorificarea Activelor Statului, ministerul de resort, autoritatea administrației publice locale – în a cărei rază este sau era situat imobilul, indiferent de valoarea acestuia”.

Prin urmare, pentru ansamblul considerentelor de fapt și de drept expuse mai sus, constatând că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru restituirea în natură a imobilelor în litigiu, cuprinse actual în C.F. nr._ O., nr. top. 8892/3, contestatorii fiind îndreptățiți doar la plata de despăgubiri, instanța a respins acțiunea formulată ca nefondată.

Ca urmare a respingerii cererii principale, a respins și cererea de chemare în garanție a A.P.A.P.S., formulată de intimată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții apelanți A. J. P. și A. J. T., solicitând admiterea apelului declarat și în urma rejudecării fondului, admiterea acțiunii formulate, în sensul de a se dispune restituirea în natură a imobilelor revendicate în temeiul Legii nr. 10/2001.

În motivarea apelului s-a susținut că Statul nu a preluat cu titlu valabil imobilele din litigiu, nici Legea nr. 4/1973 și nici Decretul nr. 841/1964 neputând constitui titlu valabil al Statului, acestea fiind acte normative abuzive care încălcau flagrant dreptul de proprietate al cetățenilor, garantat prin Constituția din anul 1965.

S-a mai invocat că nici titlul de proprietate al pârâtei . este unul legal, arătând apelanții că prin decizia civilă nr. 816/2006-R pronunțată de Curtea de Apel O. în dosar nr. 1176/2006 s-a dispus radierea înscrierilor de sub B 4,5,6 din CF_;_;_;_, toate O., prin care s-a înscris schimbarea destinației construcției; dreptul de administrare operativă al . proprietate a apartamentelor I, II și III, în ceea ce privește terenul aferent acestor apartamente, dreptul de proprietate fiind menținut în favoarea . B.6 din CF nr._ O., prin încheierea de întabulare nr._/19.07.1994, anulată doar parțial cu privire la construcții.

Mai arată că societatea pârâtă a fost privatizată, dar obiect al vânzării între Stat și pârâtă nu au fost imobilele în litigiu ci acțiuni, nefăcându-se dovada că au avut ca obiect activele reprezentate de construcții.

În drept sunt invocate prevederile art. 292 și următoarele Cod procedură civilă.

Prin decizia civilă nr. 78/A din 28 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel O. în dosar nr._, s-a respins ca nefondat apelul civil declarat de contestatorii A. J. P. și A. J. T., în contradictoriu cu intimații pârâți A. PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI și S.C. „MIORIȚA” – S.A., împotriva sentinței civile nr. 486 din 25 mai 2007 pronunțată de Tribunalul Bihor, care a fost menținută în întregime.

Fără cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța în acest mod, instanța a reținut următoarele:

Curtea a apreciat că în mod corect a reținut instanța de fond că imobilele din litigiu nu pot fi restituite în natură, fiind în proprietatea unei societăți comerciale de drept privat și astfel a fost menținută dispoziția emisă de pârâtă, prin care a fost respinsă notificarea formulată de reclamanții apelanți.

Imobilele din litigiu, înscrise în prezent în C.F. nr._ O., au format inițial apartamente de locuit și au aparținut defunctului P. I., reclamanții fiind moștenitorii săi legali. Acestea au trecut în proprietatea Statului Român în anul 1975, ulterior li s-a schimbat destinația, iar prin contractul de privatizare, vânzare – cumpărare de acțiuni, nr. BH 25/2000, pârâta S.C. „MIORIȚA” – S.A. O. le-a cumpărat, plătind integral participațiile statului la această societate, pârâta devenind astfel societate integral privată.

Că odată cu acțiunile au fost cumpărate și activele constând din imobilele în litigiu, rezultă din fișele de inventar întocmite cu ocazia încheierii contractului de vânzare – cumpărare între fostul F.P.S. și societatea pârâtă.

În Capitolul III din contractul de vânzare – cumpărare din anul 2000, s-a stipulat că bunurile cuprinse în registrul de inventar, trec de la vânzător la cumpărător la data plății prețului. Prețul a fost achitat la data de 23 iunie 2000, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Față de cele de mai sus, s-a reținut că sunt nerelevante criticile apelanților privind titlul legal sau abuziv al Statului Român. Operând transmisiunea proprietății de la Statul Român în favoarea unei persoane juridice private, esențială în prezenta cauză este valabilitatea titlului de proprietate al cumpărătorului, în speță S.C. „MIORIȚA” – S.A. O., ori așa cum s-a arătat mai sus, titlul de proprietate al pârâtei este unul valabil și actual, nefiind anulat, și astfel în speță sunt incidente dispozițiile art. 27 coroborate cu art. 46 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură nemaifiind posibilă, reclamanții fiind îndreptățiți doar la măsuri reparatorii prin echivalent, sens în care în mod corect pârâta a înaintat notificarea făcută de reclamanți către A.P.A.P.S. București, pentru declanșarea procedurilor de despăgubire prin echivalent.

Cu privire la decizia Curții de Apel O., nr. 816/2006, prin aceasta s-a dispus doar cu privire la supraedificate și nu cu privire la terenul aferent, iar prin prezenta acțiune se solicită restituirea în natură, în întregime, a imobilelor, atât teren cât și construcții.

De altfel, Curtea a mai reținut că prin decizia arătată s-a reînscris dreptul de proprietate al Statului Român, împotriva căruia pârâta S.C. „MIORIȚA” – S.A. O. deține titlu valabil, contractul de privatizare și certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în baza H.G. nr. 834/1991, ambele titluri fiind apte de întabulare. Evingerea cumpărătoarei, ce s-ar produce în ipoteza în care s-ar dispune restituirea în natură a imobilelor din litigiu, ar însemna o vătămare a dreptului de proprietate al acesteia, drept consfințit atât prin Constituția României, cât și prin art. 1 Protocolul 1 din C.E.D.O.

Concluzionând, s-a apreciat că reclamanților nu li se pot restitui în natură imobilele solicitate, acestea fiind în prezent în posesia și proprietatea unei terțe persoane, care le-a dobândit cu respectarea dispozițiilor legale, în mod corect Tribunalul Bihor respingând acțiunea formulată de reclamanți ca nefondată.

Pentru aceste considerente, în baza art. 296 Cod procedură civilă, s-a respins ca nefondat apelul.

Cheltuieli de judecată nu au fost acordate, întrucât nu au fost dovedite.

Prin decizia nr. 2858 din 07 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală, în dosar nr._, s-a admis recursul declarat de reclamanții A. J. P. și A. J. T. împotriva deciziei nr. 78 A din 28.04.2009 pronunțată de Curtea de Apel O. – Secția civilă mixtă. A fost casată decizia recurată și trimisă cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Pentru a pronunța în acest mod, instanța de recurs a reținut următoarele:

În esență, Curtea de Apel a reținut că, în soluționarea cauzei, este relevantă valabilitatea titlului de proprietate al pârâtei asupra imobilului în litigiu, nu și legalitatea modalității de preluare a bunului, de către stat, considerând, totodată, că, nefiind anulat contractul de privatizare care include și imobilele pretinse de reclamanți, aceștia nu pot obține restituirea lor în natură.

În acest sens, Curtea de Apel a procedat la aplicarea art.27 coroborat cu art.46 din Legea nr. 10/2001, respingând apelul reclamanților pentru considerentele arătate.

Instanța a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și, respectiv aplicarea greșită a celor două texte de lege.

Astfel, deși Curtea a făcut aplicarea art.27 alin. l din actul normativ în discuție, și, cu toate că nu indică în considerente, a vizat textul de lege respectiv în forma inițială, de la data intrării în vigoare a actului normativ, a considerat, în mod greșit, că nu are relevanță stabilirea caracterului valabil sau nevalabil al titlului statului, de preluare a imobilelor în litigiu.

Într-adevăr, în art.29 alin. l din Legea nr.10/2001, în forma actuală, se prevede că, în cazul imobilelor evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute în art.21 alin. l și 2, persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate.

În acest text de lege nu se face distincție, în ceea ce privește

forma de reparație cuvenită, în raport de caracterul modalității de

preluare a imobilului pretins, de către stat.

Dispozițiile respective nu se mai aplică, însă, față de decizia nr.830/8 iulie 2008 a Curții Constituționale, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a art. I pct.60 din titlul I al Legii nr.247/2005 și s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art.29 alin. l din Legea nr.10/2001, acesta încalcă dispozițiile art.15 alin.2 și art.16 alin. l din Constituție.

În motivarea acestei decizii, Curtea Constituțională a reținut, printre altele, că toate persoanele care au depus notificări in termenul legal se află într-o situație juridică identică, și anume au dobândit vocația la măsuri reparatorii, cu precizarea că, în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil, persoanele îndreptățite vor beneficia de restituirea în natură a respectivelor bunuri.

Or, legea nouă operează o modificare sub aspectul măsurilor reparatorii în ceea ce privește imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dar nu instituie si un nou termen pentru depunerea notificării lor, unica ipoteză în care ar fi fost susceptibila de a se aplica pentru viitor situațiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor restrânge după ..

Mai mult. Curtea Constituțională a constatat că noua reglementare tinde să genereze discriminări între persoanele îndreptățite la restituirea în natură a bunurilor ce fac obiectul notificărilor prin simpla împrejurare de fapt a soluționării cu întârziere a notificărilor de către societățile comerciale integral privatizate, iar această împrejurare nu poate fi calificată ca fiind un criteriu obiectiv și rezonabil de diferențiere, care să justifice, pe plan legislativ, tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor anterior menționate.

Față de admiterea excepției de neconstituționalitate a art. I pct.60 din titlulI al Legii nr.247/2005, Înalta Curte constată că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art.27 din Legea nr.10/2001 în forma în vigoare la data formulării notificării, la care, de altfel, și instanțele anterioare s-au raportat, și nu dispozițiile art. 29 din același act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.247/2005.

Având în vedere textul de lege sus-menționat, Curtea de Apel a ignorat, însă, una dintre cerințele importante ale textului, atât în determinarea formei de reparație cuvenite reclamanților, cât și a entității care este obligată să soluționeze pretențiile părților arătate, considerând, în mod greșit, că nu are relevanță caracterul preluării imobilelor în litigiu, de către stat. Aceasta, deși reclamanții criticaseră, prin cererea de apel, printre altele, concluziile primei instanțe în legătură cu caracterul valabil al preluării bunurilor, de către stat.

Potrivit art. 27 alin. l din Legea nr.10/2001, în forma inițială, doar în ipoteza imobilelor preluate cu titlu valabil și evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoanei îndreptățite i se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent.

Din interpretarea per a contrario (prin opoziție) a normei juridice enunțate mai sus,rezultă că, în cazul preluării bunului pretins fără titlu valabil, se poate dispune restituirea în natură a acestuia sau măsuri reparatorii prin echivalent, după caz. Reparația în echivalent nu intervine, îi mod automat, ci raportat la alte criterii din Lege (de exemplu, art. 1, art. 18, art. 19). În esență, restituirea în natură este posibilă dacă bunul este liber și nu este considerat un alt imobil, în sensul și condițiile dispozițiilor legale menționate.

Prin urmare, restituirea în natură a imobilelor, formă dereparație solicitată de reclamanți, nu este exclusă doar determinat de faptul că imobilele figurează în patrimoniul unei societăți integral privatizate la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001.

Pe de altă parte, caracterul preluării imobilului de către stat are importanță și în ceea ce privește entitatea abilitată de lege să soluționeze notificarea.

Potrivit art.27 alin.2, în cazul în care se solicită restituirea în

condițiile alin. l, în consecință, pentru imobile preluate de stat cu titlu valabil, notificarea se adresează (și se soluționează) de către instituția publică implicată în privatizare - A. pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului (în prezent, A.V.A.S.). Prin aceeași modalitate de interpretare a textului, per a contrario, rezultă că, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil va soluționa notificarea unitatea deținătoare a imobilului, indiferent de forma de reparație cuvenită solicitantului.

Cum instanța de apel nu a verificat criticile apelanților privind nevalabilitatea titlului statului, neintrând în cercetarea fondului motivelor de apel respective, Înalta Curte nu poate aplica, în recurs, dispozițiile legale anterior menționate, ceea ce determină admiterea căii de atac exercitate de reclamanți, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanța de apel să examineze și să răspundă criticilor formulate în legătură cu titlul statului.

Raportat la acest aspect, în raport de natura titlului statului, Curtea va stabili, în primul rând, entitatea care trebuie să soluționeze notificarea și, în ipoteza în care aceasta se determină a fi pârâta S.C. Miorița S.A., forma de reparație, în natură sau în echivalent, cuvenită reclamanților. In caz contrar și raportat la toate elementele indicate mai sus, va aprecia cu privire la măsura de trimitere a notificării, spre soluționare, către A.V.A.S., sens în care s-a și dispus prin decizia nr.14/12.07.2001, analizată de instanțele anterioare, sau, dacă este cazul, către o altă unitate deținătoare.

2. Raportat la acest ultim aspect, al unității deținătoare a imobilului, Curtea a considerat, în mod greșit, că nu are relevanță de plano decizia civilă pronunțată în recurs, în consecință, irevocabilă și cu putere de lucru judecat, nr.816 R/8.06.2006, de către Curtea de Apel O..

Prin hotărârea menționată, s-a decis, printre altele, constatarea nulității parțiale a încheierilor de intabulare prin care s-a schimbat, destinația construcțiilor în litigiu și s-au intabulat dreptul de administrare operativă și, respectiv, dreptul de proprietate, în favoarea pârâtei, asupra apartamentelor nr.I, II, III, solicitate în prezentul litigiu, și s-a dispus, totodată, radierea înscrierilor din colile de C.F. cu obiectul menționat.

Față de aceste dispoziții și de puterea de lucru judecat de care se bucură o hotărâre irevocabilă, în condițiile art.377 alin.2 pct.4 Cod procedură civilă cu referire la art.1200 pct.4 și 1202 Cod civil, Curtea trebuia să verifice susținerile apelanților în legătură cu persoana care poate fi considerată unitate deținătoare a imobilului, în sensul Legii nr.10/2001, și anume cea care invocă un drept de proprietate sau un alt drept real cu privire la bunurile pretinse și care, în opinia reclamanților, este Statul Român, iar nu pârâta.

S-a mai reținut că în mod greșit, Curtea a ignorat această hotărâre judecătorească și nu a examinat critica apelanților referitor la efectele juridice ale deciziei din recurs asupra calificării unității deținătoare a imobilului, cu atât mai mult cu cât, în materie de nulitate, efectele constatării acestei sancțiuni au caracter retroactiv (cu excepțiile prevăzute de lege).

De asemenea, situația juridică a construcțiilor în litigiu nu poate fi confundată și nici tratată, din punct de vedere juridic, identic cu cea a terenului aferent construcțiilor, astfel încât să prezinte interes, pentru identificarea unității deținătoare, doar persoana care este titulara dreptului de proprietate asupra terenului.

Curtea a examinat problema construcțiilor și a terenului aferent, fără distincție, considerând, în mod greșit, că situația lor juridică este aceeași și, ignorând decizia sus-menționată, a stabilit că subzistă dreptul de proprietate al pârâtei asupra construcțiilor, deși înscrierea acestui drept în favoarea pârâtei fusese radiată tocmai prin hotărârea menționată. In plus, nu a avut în vedere nici caracterul și efectele înscrierilor, respectiv a radierii mențiunilor respective, în regimul de carte funciară reglementat de Decretul-lege nr. 115/1938.

A mai considerat că dreptul de proprietate al pârâtei asupra imobilelor în litigiu este justificat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în baza H.G. nr.834/1991, deși acesta vizează doar terenul, și de contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. BH 25/2000, deși acest act juridic se referă la acțiuni, iar nu la active.

3. Din perspectiva ultimului dintre actele juridice sus­menționate, Curtea a stabilit, în mod greșit, natura juridică a contractului, cu consecința unei concluzii nelegale în ceea ce privește caracterul valabil al titlului de proprietate al pârâtei asupra imobilelor în litigiu determinat de faptul că reclamanții nu au obținut, în prealabil, desființarea contractului de privatizare, în baza art. 45 din Legea nr.10/2001 în forma actuală (art.46, în forma inițială).

Pe lângă argumentele expuse mai sus în legătură consecințele deciziei nr.816/2006 asupra drepturilor invocate de pârâtă în privința imobilelor în litigiu și, respectiv, asupra calității ei^: de unitate deținătoare, aspecte ce trebuia să fie verificate de instanța de apel, trebuie menționat că actul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. BH/25.04.2000, încheiat între fostul Fond al Proprietății de Stat și S.C. „CN Textile Group" S.A., nu are relevanță pentru dovedirea existenței dreptului de proprietate, în patrimoniul societății Miorița asupra imobilelor în litigiu. Actul juridic respectiv vizează un pachet de acțiuni, corespondent al capitalului social, și care nu se referă la active, corespondent al patrimoniului. Cu alte cuvinte, intimata nu a dobândit nici un drept de proprietate prin contractul respectiv asupra bunurilor pretinse de reclamanți, ci doar a probat privatizarea sa prin cumpărarea pachetului de acțiuni menționat în contract, de către societatea comercială menționată.

De altfel, capitolul 3 din contract, invocat de Curte, se referă la. transmiterea dreptului de proprietate asupra acțiunilor la data plății prețului convenit de părți, iar nu asupra activelor din care fac parte și imobilele în litigiu.

Nici fișele de inventar întocmite ca urmare a încheierii contractului sus-menționat nu justifică dreptul de proprietate al pârâtei asupra imobilelor în litigiu întrucât nu există dispoziții legale care să le confere o astfel de valoare probatorie.

Pe de altă parte, Curtea a considerat, în mod greșit că restituirea în natură a imobilelor, către reclamanți, nu este posibilă deoarece nu s-a obținut, de către aceste părți, anularea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, în condițiile art.46 (actual art.45) din Lege.

Textul de lege sus-menționat se referă la situațiile în care actele juridice de înstrăinare a imobilelor preluate cu sau fără titlu valabil, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, sunt valabile sau lovite de nulitate absolută după distincțiile menționate în paragrafele articolului respectiv. Ca atare, reglementarea se referă la acte juridice de înstrăinare cu titlu particular, nu și la privatizarea prin cumpărarea pachetului de acțiuni; or, așa cum deja s-a arătat, contractul de vânzare-cumpărare nr. BH 25/2000 privește un pachet de acțiuni.>

În consecință, s-a reținut că în speță, nu se impunea obținerea nulității contractului de privatizare, pentru ca reclamanții să beneficieze de forma de restituire solicitată, nici dispozițiile art.45 și nici cele le art.27 din legea în forma inițială, al cărui conținut a fost redat mai sus, nereglementând o asemenea cerință în sarcina părților menționate, în vederea restituirii în natură a imobilelor.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că, în cauză, este incident art.27 în forma de la data intrării în vigoare a actului normativ în discuție, pe care nu îl poate aplica, însă, direct, în recurs, la o situație de fapt insuficient stabilită. Aceasta va determina admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța de apel.

Cu ocazia rejudecării, această instanță va verifica legalitatea deciziei contestate raportat la natura titlului statului, de preluare a imobilelor în litigiu, pe care o va examina, și, raportat la aceasta, forma de reparație cuvenită părților și entitatea abilitată să soluționeze notificarea reclamanților (unitatea deținătoare sau instituția implicată în privatizare).

În legătură cu unitatea deținătoare, dacă se va stabili că reparația trebuie asigurată de această persoană, va analiza calitatea acesteia și față de decizia irevocabilă nr.816/2006, pronunțată de Curtea de Apel O., și, în ipoteza în care se va reține că unitatea deținătoare a imobilelor solicitate nu figurează, ca parte, în proces, se va avea în vedere trimiterea notificării către unitatea deținătoare.

De asemenea, în limitele celor stabilite conform dispozițiilor precedente, se va stabili forma de reparație și raportat la caracterul imobilelor de a fi „libere" în sensul Legii nr.10/2001, și, în consecință posibil de restituit în natură foștilor proprietari sau, în ipoteza contrară, se vor avea în vedere măsurile reparatorii prin echivalent stabilite de legea în vigoare, precum și, dacă este cazul, acordul reclamanților la una sau alta dintre aceste forme de reparație.

Pentru aceste motive, în baza art.312 alin. l cu referire la art.304 pct.9 și 314 Cod procedură civilă, Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamanți, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 191/A din 27 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel O. în dosar nr._, s-a respins ca nefondat apelul civil declarat de apelanții contestatori A. J. P. și A. J. T., în contradictoriu cu intimații pârâți A. PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI și S.C. „MIORIȚA” – S.A., împotriva sentinței civile nr. 486 din 25 mai 2007 pronunțată de Tribunalul Bihor, care a fost menținută în întregime.

Fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța în acest mod, instanța de apel, în rejudecare a reținut următoarele:

În mod judicios a reținut instanța de fond că imobilele din litigiu nu pot fi restituite în natură, fiind în proprietatea unei societăți comerciale de drept privat, care a dobândit bunurile din litigiu în urma procesului de privatizare și prin contractul de vânzare cumpărare încheiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind astfel menținută dispoziția nr. 16/28.08.2001 emisă de societatea pârâtă, dispoziție prin care s-a stabilit că restituirea în natură a imobilelor cuprinse în Notificarea nr. 26/2001 nu este posibilă, comunicându-se dosarul la A.P.A.P.S. București și Primăria Municipiului O. pentru parcurgerea procedurilor prevăzute la art. 24 și art. 36 din Legea nr. 10/2001.

Imobilele din litigiu, situate în O., ., înscrise inițial în CF._ O., top. 8892/1 și 8892/2, în prezent în C.F. nr._ O., au format inițial apartamente de locuit și au aparținut în cotă parte Statului Român și defunctului P. I. – antecesorul reclamanților.

În urma sistării de indiviziune prin sentința civilă nr. 1826/1973, antecesorului reclamanților i-au fost atribuite trei apartamente din imobilele de mai sus, iar ulterior aceste trei apartamente au trecut în proprietatea Statului Român în anul 1975, în baza deciziei Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului Bihor, nr. 444/16.08.1975, emisă în temeiul art. 5 și art. 56 al.1 și 2 din Legea nr. 4/1973.

Astfel, art. 5 al.1 din Legea nr. 4/1973 stabilea că cetățenii au dreptul să aibă în proprietate personală o singură locuință și o singură casă de odihnă, pentru ei și familiile lor…, prevederile alineatului precedent cu privire la membrii familiei referindu-se numai la soț, soție și copiii minori.

Art. 56 din actul normativ menționat stabilea că „persoanele prevăzute la art. 5, care dobândesc o a doua locuință prin moștenire, donație, ca urmare a căsătoriei, sau pe alte căi, sunt obligate să înstrăineze una dintre acestea în termen de un an de la dobândire”, iar la alineatul 2, se prevedea că „în cazul când nu se îndeplinește obligația prevăzută în alineatul precedent, una dintre cele doua locuințe va fi trecută în proprietatea statului, prin decizia comitetului executiv al consiliului popular județean sau al municipiului București, cu plata unei despăgubiri, potrivit normelor stabilite prin hotărâre a Consiliului de Miniștri. Până la emiterea deciziei, membrii familiei sunt în drept să aleagă locuința pe care o rețin în proprietate.

Așadar, s-a reținut că preluarea imobilului în proprietatea Statului Român de la antecesorul reclamanților s-a făcut cu titlu legal, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, respectiv dispozițiile Legii nr. 4/1973.

Ulterior aceste imobile au fost transferate în administrarea operativă a Întreprinderii de Tricotaje Miorița O., actualmente S.C. Miorița SA. prin Decizia nr. 420 din 03 septembrie 1980 a Consiliului Popular al Județului Bihor și procesul verbal de predare primire încheiat la 07 octombrie 1980 între Secția fond locativ și termoficare I.J.G.C.L. Bihor ca predător și Întreprinderea de Tricotaje Miorița, ca primitor, iar după preluarea acestora, unitatea economică le-a schimbat destinația în magazie de creație, club de incintă sau cantină.

Prin HG. nr. 1254/1990 s-a înființat Societatea Comercială Miorița SA. O., prin preluarea patrimoniului existent la acea dată la Întreprinderea de Tricotaje Miorița O., patrimoniu în care era inclusă și valoarea imobilelor în litigiu, capitalul social rezultat pe baza reevaluării patrimoniului fiind de 158.500 mii lei, împărțit în 31.705 acțiuni în valoare de 5.000 lei fiecare, conform actelor de la dosar (filele 9 - 44 dosar apel în rejudecare), iar prin contractul de privatizare, vânzare – cumpărare de acțiuni, nr. BH 25/2000, pârâta S.C. „MIORIȚA” – S.A. O. a cumpărat acțiunile la valoarea reactualizată a patrimoniului, respectiv a capitalului social, plătind integral participațiile statului la această societate, pârâta devenind astfel societate integral privată.

În Capitolul 1 pct. 1.2 și 1.3, din contractul de vânzare cumpărare de acțiuni nr. BH 25/2000 din 25.04.2000 încheiat între Fondul Proprietății de Stat și S.C. Miorița SA., se menționează că societatea comercială are un capital social de 18.084.900 mii lei, (capital social în care era inclus și întregul patrimoniu al societății) împărțit în 723.396 acțiuni în valoare nominală de 25.000 lei fiecare, iar în capitolul 3 din contract, s-a stipulat că proprietatea asupra acțiunilor vândute se transmite cu toate drepturile și obligațiile prevăzute de lege, la data plății prețului. Prețul pentru participațiile statului a fost achitat la data de 23 iunie 2000, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fapt confirmat și prin adresa nr. DFE/2982 din 07.09.2001 emisă de APAPS.

Prin urmare, s-a apreciat că este evident că odată cu acțiunile au fost cumpărate și activele constând din imobilele în litigiu, acest fapt rezultând din înscrisurile mai sus menționate și din fișele de inventar întocmite cu ocazia încheierii contractului de vânzare – cumpărare între fostul F.P.S. și societatea pârâtă.

Prin decizia Curții de Apel O., nr. 816/2006, invocată de apelanți, s-a dispus doar cu privire la supraedificatele ce au aparținut defunctului, care astfel au revenit în proprietatea Statului Român, dar împotriva acestuia pârâta S.C. „MIORIȚA” – S.A. O. deține titlu valabil, contractul de privatizare nr. 25BH/2000 și certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în baza H.G. nr. 834/1991, ambele titluri fiind apte de întabulare.

S-a mai reținut că, apelanții nici nu au făcut dovada rectificării înscrierilor de carte funciară în baza deciziei civile de mai sus, în prezent imobilul fiind deținut tot de către pârâta S.C. Miorița SA. conform afirmațiilor părților litigante.

Ori în atare situație, evingerea cumpărătoarei, ce s-ar produce în ipoteza în care s-ar dispune restituirea în natură a imobilelor din litigiu, ar însemna o vătămare a dreptului de proprietate al acesteia, drept consfințit atât prin Constituția României, cât și prin art. 1 Protocolul 1 din C.E.D.O.

Față de cele de mai sus, au fost apreciate ca nefondate criticile apelanților privind inexistența titlului Statului Român cu privire la imobilele în litigiu sau în ce privește dreptul de proprietate al pârâtei societate comercială. Operând transmisiunea proprietății de la Statul Român în favoarea unei persoane juridice private, s-a apreciat că esențială în prezenta cauză este valabilitatea titlului de proprietate al cumpărătorului, în speță S.C. „MIORIȚA” – S.A. O., ori așa cum am arătat mai sus, titlul de proprietate al pârâtei dobândit în cadrul procesului de privatizare este unul valabil și actual.

Potrivit art. 27 alin.2 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care se solicită restituirea în condițiile alin. l, pentru imobile preluate de stat cu titlu valabil, notificarea se adresează (și se soluționează) de către instituția publică implicată în privatizare - A. pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului (în prezent, A.V.A.S.).

Față de starea de fapt și de drept prezentată, s-a apreciat că în mod judicios a apreciat instanța de fond că reclamanților nu li se pot restitui în natură imobilele solicitate, acestea fiind și în prezent în posesia și proprietatea unei persoane juridice, care le-a dobândit cu respectarea dispozițiilor legale, în speță fiind incidente dispozițiile art. 27 coroborate cu art. 46 din Legea nr. 10/2001, reclamanții fiind îndreptățiți doar la măsuri reparatorii prin echivalent, sens în care în mod corect pârâta a înaintat notificarea făcută de reclamanți către A.P.A.P.S. București, pentru declanșarea procedurilor de despăgubire prin echivalent, conform dispozițiilor deciziei nr. 16 din 28.08.2001 emisă de aceasta.

Având în vedere considerentele mai sus expuse, instanța, în baza art. 296 Cod procedură civilă, a respins ca nefondat apelul.

Cheltuieli de judecată nu au fost acordate, întrucât părțile au susținut că le vor solicita pe cale separată.

Prin decizia civilă nr. 7222 din 26 noiembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr._, s-a admis recursul declarat de reclamanții Arkos J. P. și A. J. T. împotriva deciziei nr. 191-A din 27 septembrie 2011 a Curții de Apel O. - Secția I - a civilă. A fost casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a pronunța în acest mod, instanța de recurs a reținut următoarele:

Este real că prin decizia de casare nr. 2858/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție secția civilă și de proprietate intelectuală au fost dezlegate probleme de drept de esența raporturilor juridice dintre părți, iar acestea precum și recomandările si statuările instanței de casare au putere obligatorie pentru instanța în rejudecare.

Astfel s-a reținut prin decizia de casare că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data formulării notificării și că restituirea în natură a imobilelor - formă de reparație solicitată de reclamanți nu este exclusă doar automat de faptul că imobilele figurează în patrimoniul unei societăți integral privatizate la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, precum și faptul că are importanță caracterul preluării imobilului de către stat în privința entității abilitată de lege să soluționeze notificarea.

Față de admiterea excepției de neconstituționalitate a art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr.247/2005, Înalta Curte a constatat prin decizia de casare că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art.27 din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data formulării notificării, la care, de altfel, și instanțele anterioare s-au raportat, și nu dispozițiile art. 29 din același act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.247/2005.

Prin aceeași decizie de casare s-a recomandat instanței în rejudecare să verifice legalitatea deciziei contestate raportat la natura titlului statului de preluare a imobilelor în litigiu și raportat la aceasta să aibă în vedere și forma de reparație cuvenită părților precum și entitatea abilitată să soluționeze notificarea reclamanților (unitatea deținătoare sau instituția implicată în privatizare).

În legătură cu unitatea deținătoare, instanța de casare a mai recomandat ca în rejudecare să se analizeze calitatea acesteia și față de decizia irevocabilă nr. 816/2006 a Curții de Apel O., iar în ipoteza în care se va retine că unitatea deținătoare a imobilelor solicitate nu este parte în litigiu, se va avea în vedere trimiterea notificării către unitatea deținătoare.

În aceeași idee s-a mai recomandat instanței în rejudecare să aibă în vedere forma de reparație raportat la caracterul imobilelor de a fi „libere" în sensul Legii nr. 10/2001 și în consecință posibile de restituire în natură sau în ipoteza contrară se vor avea în vedere măsurile reparatorii prin echivalent, și dacă este cazul și acordul reclamanților la una sau alta dintre aceste forme de reparație.

Deși recomandările, statuările și problemele de drept dezlegate prin decizia de casare nr. 2858/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție secția civilă și de proprietate intelectuală, erau și sunt obligatorii pentru instanța în rejudecare, s-a reținut că ele nu au fost avute în vedere, în condițiile în care în considerentele hotărârii nu se regăsesc a fi examinate aspectele sus evocate.

Potrivit art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Soluția consacrată de art. 315 al. 1 Cod procedură civilă are o justificare deplină și o legitimare incontestabilă, ce decurge din însăși rațiunea controlului judiciar, dispozițiile citate limitând însă obligativitatea deciziei instanței de recurs la problemele de drept dezlegate și la necesitatea administrării unor probe.

Prin urmare, modul de interpretare a unui anumit text de lege ori aplicarea unui anumit principiu de drept, în condițiile determinate de instanța de recurs, este obligatorie pentru judecătorii fondului, iar instanța determinată să rejudece cauza are obligația de a respecta limitele casării și problemele de drept dezlegate.

Or, raportând cele expuse la cauza de față este de reținut că sunt incidente dispozițiile art. 315 Cod procedură civilă, în condițiile în care instanța în rejudecare nu a dat eficiență statuărilor, recomandărilor și problemelor de drept deja dezlegate prin decizia de casare, deși acestea au putere obligatorie pentru instanța de rejudecare.

Din această perspectivă, neputând a fi exercitat controlul judiciar a fost admis recursul reclamanților și în temeiul art. 312 pct. 5 Cod procedură civilă, casată hotărârea instanței de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând a fi avute în vedere toate aspectele, statuările, recomandările inclusiv problemele de drept deja dezlegate prin decizia de casare nr. 2858/2010 a înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum au fost dezvoltate si explicitate prin considerentele ei. La Curtea de Apel O., astfel reinvestită cu rejudecarea apelului după casare, apelanții au reiterat și susținut motivele de apel invocate solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței apelate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, cheltuielile de judecată urmând a fi solicitate pe cale separată.

Procedând la rejudecarea apelului, examinând sentința apelată prin prisma motivelor de apel invocate de apelanți, raportat și la dezlegările date prin decizia de casare, avându-se în vedere probațiunea administrată în cauză, instanța reține următoarele:

Astfel cum rezultă din înscrierile efectuate în CF nr._ O., asupra imobilelor cu nr. top. 8892/1 și 8892/2 reprezentând în natură casă colectivă compusă din 6 apartamente și teren în suprafață de 697 mp, în baza . pronunțată de Tribunalul Jud. Bihor, și a schiței de defalcare pe apartamente s-a întabulat, „cu titlu de ieșire din indiviziune rezultat din cumpărare”, dreptul de proprietate asupra 347/697 părți și apartamentele I, II și III în favoarea numitului P. I., antecesorul reclamanților, sub B.1, (aceste trei apartamente fiind transcrise și în colile de carte funciară individuale nr._,_ și_ O.), iar sub B.2, s-a întabulat „cu titlu de ieșire din indiviziune rezultat din transmisiune legală”, dreptul Statului Român asupra 350/697 părți și apartamentele IV,V și VI. Apoi, în baza deciziei Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului Bihor nr. 444/16.08.1975, cele trei apartamente ce i-au fost atribuite antecesorului reclamanților au trecut în proprietatea Statului Român, în baza Legii nr. 4/1973, înscriere efectuată în CF nr._ O., sub B.3 și în colile individuale de carte funciară.

Ulterior, aceste imobile au fost transferate în administrarea operativă a Întreprinderii de Tricotaje Miorița O., actualmente . decizia nr. 420/03.09.1980 a Consiliului Popular al Județului Bihor și procesul verbal de predare-primire încheiat la data de 7 octombrie 1980, schimbându-se destinația acestora în club de incintă, bufet de incintă, respectiv cantină.

Prin decizia nr. 14 din 12.07.2001 emisă de intimata . referire la notificarea nr. 26/2001 formulată de reclamanți privind imobilele cuprinse inițial în CF nr._ O., nr. top. 8892/I - 8892/2/I cu suprafața totală de 125 mp; CF nr._ O. nr. top. 8892/1 - 8892-2/II cu suprafața totală de 119 mp și CF nr._ O., nr. top. 8892/1 - 8892/2/III cu suprafața totală de 103 mp; imobile actual cuprinse în CF nr._ O. cu nr. top. 8892/3, s-a dispus în sensul că restituirea în natură a imobilelor cuprinse în notificare nu este posibilă în conformitate cu art. 27 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 și totodată s-a dispus trimiterea notificării către instituția publică care a efectuat privatizarea, respectiv APAPS, pentru parcurgerea procedurilor prevăzute de art. 27, art. 24 și art. 36 din Legea nr. 10/2001, reținându-se că restituirea în natură nu este posibilă întrucât . societate privatizată integral prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni de la FPS - actual APAPS, astfel că aceste imobile au intrat cu titlu valabil în patrimoniul . evidențiate sub nr. de inventar_, precum și faptul că imobilele a căror restituire se cere au altă destinație decât cea inițială, fiind modificate substanțial, formând în prezent un singur imobil, ceea ce face imposibilă revenirea la destinația inițială de locuință.

Ulterior, pârâta . emis decizia nr. 16/28.08.2001, prin care „revocă decizia nr. 14/12.07.2001 și în consecință textul deciziei privind restituirea în natură”, reținându-se în dispozitivul acestei decizii că, din actele doveditoare, anexate notificării, nu rezultă nici motivul, nici modalitatea prin care imobilele revendicate au fost preluate în mod abuziv, în înțelesul art. 2 lit. a –h din Legea nr. 10/2001; astfel restituirea în natură a imobilelor cuprinse în notificarea nr. 26/2001 nu este posibilă, decizia fiind comunicată și cu instituția publică care a efectuat privatizarea, respectiv APAPS București pentru parcurgerea procedurilor prevăzute la art. 27, art. 24 și art. 36 din legea nr.10/2001, respectiv cu Primăria Municipiului O., pentru parcurgerea procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Instanța de fond a reținut că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001, respectiv că în mod corect intimata a dispus trimiterea dosarului către A., în temeiul alin. 2 din art. 27 al legii nr. 10/2001, fiind îndeplinite cele două condiții cumulativ prevăzute de art. 27 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, în sensul că imobilul a fost preluat de Stat cu titlu valabil, în temeiul Legii nr. 4/1973, fapt necontestat de nici una din părți, iar în ceea ce privește evidențierea bunului în patrimoniul societății, îndeplinirea acestei condiții rezultă din înscrierile făcute în fișa de inventar și fișa mijlocului fix la poziția_.

S-a mai reținut, pe de altă parte, că prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001 statuează, pentru ipoteza restituirii în natură, necesitatea anulării actelor juridice de înstrăinare, inclusiv a celor făcute în cadrul procesului de privatizare, ori în cauză, contestatorii nu au înțeles să conteste legalitatea procesului de privatizare în condițiile și termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Referitor la aceste aspecte, reținute și de instanța de apel, conform deciziei civile nr. 78/A/2009 pronunțată de Curtea de Apel O., prin decizia de casare nr. 2858/2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-au dat dezlegări și îndrumări în cauză, iar prin decizia de casare nr. 7222/2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost casată decizia civilă nr. 191/A/2011 pronunțată de instanța de apel în rejudecare, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând a fi avute în vedere toate aspectele, statuările, recomandările, inclusiv problemele de drept deja dezlegate prin decizia de casare nr. 2858/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum au fost dezvoltate și explicitate prin considerentele ei.

Conform deciziei de casare nr. 2858/2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-au dat îndrumări în sensul analizării legalității deciziei contestate prin raportare la natura titlului Statului, de preluare a imobilelor în litigiu, respectiv a se analiza dacă preluarea s-a făcut în baza unui titlu valabil sau fără titlu valabil, avându-se în vedere dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării în vigoare a actului normativ, arătându-se în considerentele acestei decizii că, potrivit art. 27 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, în forma inițială, doar în ipoteza imobilelor preluate cu titlu valabil și evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoanei îndreptățite i se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent, din interpretarea „per a contrario” a normei juridice rezultând că în cazul preluării bunurilor pretinse, fără titlu valabil, se poate dispune restituirea în natură a acestora sau măsuri reparatorii prin echivalent, după caz, respectiv că acest aspect, caracterul preluării imobilului de către Stat, are importanță și în ceea ce privește entitatea abilitată de lege să soluționeze notificarea.

Tot astfel s-a statuat că, raportat la decizia civilă nr. 816/R/08.06.2006 pronunțată de Curtea de Apel O. și la puterea de lucru judecat de care se bucură o hotărâre judecătorească irevocabilă se impunea a fi verificate susținerile apelanților în legătură cu persoana care poate fi considerată unitate deținătoare a imobilului în sensul Legii nr. 10/2001.

Raportat la aceste aspecte, instanța reține că, potrivit dispozițiilor art. 27 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării în vigoare a actului normativ în discuție, „pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate”, iar potrivit alin. 2 al acestui articol, notificarea prin care se solicită restituirea potrivit alin. 1 se adresează instituției publice implicate care a efectuat privatizarea - A. pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului (fostul Fond al Proprietății de Stat), ministerul de resort, autoritatea administrației publice locale - în a cărei rază este sau era situat imobilul, indiferent de valoarea acestuia.

Cât privește titlul Statului se reține că imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român, conform deciziei Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului Bihor nr. 444/16.08.1975, în temeiul art. 56 din legea nr. 4/1973, în cuprinsul acestei decizii menționându-se că imobilul trece în proprietatea Statului cu plata de despăgubiri.

Art. 5 alin. 1 din Legea nr. 4/1973 stabilea că cetățenii au dreptul să aibă în proprietate personală o singură locuință și o singură casă de odihnă, pentru ei și familiile lor…., prevederile alineatului precedent cu privire la membrii familiei referindu-se numai la soț, soție și copiii minori.

Conform art. 56 din acest act normativ„persoanele prevăzute la art. 5, care dobândesc o a doua locuință prin moștenire, donație, ca urmare a căsătoriei, sau pe alte căi, sunt obligate să înstrăineze una dintre acestea, în termen de un an de la dobândire”, iar la alin. 2 se prevedea că „în cazul când nu se îndeplinește obligația prevăzută de alineatul precedent, una dintre cele două locuințe va fi trecută în proprietatea statului, prin decizia comitetului executiv al consiliului popular județean sau al municipiului București, cu plata unei despăgubiri, potrivit normelor stabilite prin hotărâre a Consiliului de Miniștri”, până la emiterea deciziei, membrii familiei fiind în drept să aleagă locuința pe care o rețin în proprietate.

Ori, raportat la aceste aspecte, cum Statul a preluat imobilul în litigiu în baza dispozițiilor Legii nr. 4/1973, dispoziții potrivit cărora, preluarea imobilelor, în condițiile prevăzute de textul de lege, se face cu plata unor despăgubiri, susținerile apelanților în sensul că preluarea imobilului s-a făcut fără titlu valabil sunt apreciate ca nefondate, corect reținând instanța de fond, sub acest aspect, ca fiind îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de art. 27 alin. 1 din legea nr. 10/2001, respectiv în ceea ce privește titlul statului.

Se reține însă, cu referire la cele trei apartamente ce formează obiectul notificării, că prin decizia civilă nr. 816/R/2006 pronunțată de Curtea de Apel O., depusă la dosar (fila 138 dosar fond), fiind admis recursul declarat de reclamanții din prezenta cauză în contradictoriu cu intimații pârâți . Municipiului O., R.A. Apaterm, Consiliul Județean Bihor, a fost admisă acțiunea completată, formulată de reclamanții A. J. T. și A. J. P. împotriva pârâților intimați, constatându-se nulitatea încheierilor de întabulare nr. 9432/14.04.1994, 9433/14.04.1994 și parțial a încheierii nr._/19.07.1994 și în consecință s-a dispus radierea înscrierilor din colile de carte funciară nr._ O.;_ O.;_ O. și_ O., foile B nr. 4,5,6, prin care s-a înscris schimbarea destinației construcției, dreptul de administrare operativă al . și de proprietate a apartamentelor 1, 2 și 3, fiind menținute dispozițiile încheierii de întabulare nr._/19.07.1994, privind întabularea dreptului . terenului aferent apartamentelor I,II, III. Totodată s-a constatat nulitatea deciziei nr. 420/03.09.1980 emisă de Consiliul Județean Bihor și a procesului verbal din 07.10.1980.

În considerentele acestei decizii s-a arătat, printre altele, că dreptul înscris în colile de carte funciară la foaia B.5 în favoarea . baza deciziei nr. 297/1976 emisă de Consiliul Popular al Județului Bihor, s-a făcut în lipsa unui titlu valabil, astfel că nu se putea ca imobilul în litigiu, nefiind în administrarea acesteia, să treacă în proprietate în baza Legii nr. 15/1990, iar în privința deciziei nr. 420/1980, emisă de Consiliul Popular al Județului Bihor, prin care s-a dispus transmiterea a două clădiri de locuit din O. ., din administrarea operativă a Întreprinderii Județene de Gospodărire Comunală și Locativă Bihor în administrarea operativă a Întreprinderii de Tricotaje Miorița O. și a procesului verbal din 07.10.1980, încheiat în baza acesteia, s-a constatat nulitatea absolută a acestora.

Așadar, raportat la dispozitivul și considerentele hotărârii judecătorești anterior menționate, irevocabilă, rezultă că dreptul de administrare operativă și apoi dreptul de proprietate al pârâtei . apartamentelor I, II și III, înscrise în CF col._ O. și în CF individuale_ O._ O. și_ O., nu mai subzistă, dispunându-se radierea acestora din cartea funciară, înscriere efectuată sub B.8 în CF_ O., respectiv sub B 7 în CF individuale, radiindu-se inclusiv mențiunile privind schimbarea destinației imobilelor-apartamente, fiind menținută doar întabularea dreptului de proprietate al pârâtei, cu privire la teren. Prin urmare nu se poate reține, în privința celor trei apartamente ce formează obiect al notificării, ca fiind dovedită existența dreptului de proprietate asupra acestora, în patrimoniul pârâtei, respectiv că acestea se află în patrimoniul pârâtei în baza unui titlu valabil, nefiind astfel incidentă situația reglementată de dispozițiile art. 27 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, anterior arătate, privind existența bunului notificat în patrimoniul societății privatizate, pentru a se face aplicarea acestor dispoziții, în sensul că reclamanții ar fi îndreptățiți exclusiv la măsuri reparatorii prin echivalent, și a menținerii deciziei contestate privind transmiterea notificării instituției publice care a efectuat privatizarea - A., aceste dispoziții fiind aplicabile doar în ceea ce privește terenul. Se apreciază, în consecință ca fiind posibilă restituirea în natură a celor trei apartamente, câtă vreme pârâta . aceste imobile, fără ca dreptul său de proprietate asupra acestora să subziste, imobilele fiind libere în sensul Legii nr.10/2001.

Într-adevăr, pârâta deține contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. BH 25/2000, însă astfel cum s-a statuat prin decizia de casare nr. 2858/7 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, actul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat între fostul Fond al Proprietății de Stat și . SA nu are relevanță pentru dovedirea existenței dreptului de proprietate în patrimoniul societății MIORIȚA, asupra imobilelor în litigiu, reținându-se totodată că actul juridic respectiv vizează un pachet de acțiuni, corespondent al capitalului social, și care nu se referă la active, corespondent al patrimoniului, cu alte cuvinte, intimata nedobândind nici un drept de proprietate prin contractul respectiv, asupra bunurilor pretinse de reclamanți, ci doar a probat privatizarea sa prin cumpărarea pachetului de acțiuni menționat în contract.

Cât privește unitatea deținătoare a imobilelor apartamente, raportat și la decizia civilă nr. 816/R/2006 pronunțată de Curtea de Apel O., se reține că potrivit adresei nr. 9931/26.05.2014 emisă de Consiliul Local al Municipiului O., apartamentele 1, 2 și 3 din imobilul situat în O., ., nr. 18, înscrise în CF nr._,_,_ O. nu figurează în evidențele de patrimoniu ale Municipiului O. și nu se află în administrarea acestei instituții, precizându-se că imobilul este în administrarea Întreprinderii Miorița conform deciziei de transfer nr. 420/1980. Astfel, deși înscrierile din cartea funciară, efectuate în favoarea . fost radiate aceasta nedeținând un titlu, fiind constatată nulitatea deciziei de transfer nr. 420/03.09.1980 la care se face referire în adresa anterior menționată, conform deciziei civile nr. 816/R/2006 pronunțată de Curtea de Apel O., în fapt nu s-a procedat la preluarea imobilului de către Municipiul O., aceste imobile fiind deținute și în prezent de către . având astfel calitatea de unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, raportat la aspectele anterior reținute, câtă vreme dreptul de proprietate al pârâtei asupra apartamentelor I, II și III, înscris în CF col._ O. și CF individual_ O.,_ O. și_ O. nu mai subzistă, avându-se în vedere în acest sens decizia civilă nr. 816/R/2006 pronunțată de Curtea de Apel O., imobilele fiind deținute însă de intimată, aceasta având astfel calitatea de unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, și cum reclamanții au făcut dovada calității lor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, conform dispozițiilor art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, fiind totodată incidente dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, imobilul în litigiu fiind preluat în mod abuziv, instanța va dispune anularea parțială a deciziei nr. 16/28.08.2001, prin care a fost revocată decizia nr. 14/12.07.2001, emise de pârâta . consecința obligării pârâtei la emiterea unei dispoziții de restituire în natură a acestor imobile, aspectele privind consecințele restituirii în natură a celor trei apartamente asupra privatizării societății putând fi reglementate pe cale separată.

Va fi menținută decizia contestată în ceea ce privește transmiterea notificării către A., referitor la terenul notificat, aferent construcțiilor în litigiu, conform considerentelor anterior expuse.

În consecință, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă instanța va admite apelul declarat de apelanții reclamanți și va schimba în parte sentința apelată în sensul anterior arătat, menținându-se restul dispozițiilor sentinței apelate.

Se va lua act că apelanții reclamanți au precizat că vor solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Admite ca fondat apelul formulat de apelanții contestatori A. J. P. și A. J. T., ambii cu domiciliul în O., ., nr. 3, județul Bihor, în contradictoriu cu intimații pârâți A.-A. PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI BUCUREȘTI, cu sediul în București, sector 1, .-11 și București . nr. 50, sector 1 și .> cu sediul în O., ., județul Bihor, împotriva sentinței civile nr. 486/C din 25 mai 2007 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o schimbă în parte în sensul că: