Pretenţii. Decizia nr. 626/2014. Curtea de Apel ORADEA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 626/2014 pronunțată de Curtea de Apel ORADEA la data de 30-04-2014 în dosarul nr. 6697/280/2009**
ROMÂNIA |
CURTEA DE APEL ORADEA |
Secția I civilă |
Număr operator de date cu caracter personal 3159 |
Dosar nr._ |
DECIZIA CIVILĂ NR. 626/2014-R
Ședința publică din data de 30 aprilie 2014
Președinte: | F. T. | - judecător |
V. P. | - judecător | |
D. M. | - judecător | |
A. L. | - grefier |
Pe rol fiind soluționarea contestației în anulare formulată de contestatoarea . SRL PITEȘTI cu domiciliul în Pitești, Bulevardul Republicii, Casa Cărții, mezanin 1, ., în contradictoriu cu intimații Ș. S. O. cu domiciliul în Pitești, ., . și B. M., împotriva deciziei civile nr. 233/2014-R din 28 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosar nr._, având ca obiect: pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică de azi se prezintă reprezentantul contestatoarei, avocat U. M., lipsind intimate.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, învederându-se instanței faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, prezenta contestație în anulare este scutită de la plata taxei judiciare de timbru și al timbrului judiciar, având în vedere natura cauzei dedusă judecății, după care:
Instanța, în baza art. 1591 alin. 4 Cod procedură civilă, procedând la verificarea competenței sale, constată că este competentă general, material și teritorial să judece litigiul de față, în temeiul art. 299 alin. 1 Cod procedură civilă și nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și reține contestația în anulare spre soluționare.
Reprezentantul contestatoarei solicită admiterea contestației în anulare astfel cum a fost aceasta formulată, anularea în parte a deciziei contestate și, rejudecând recursul sub aspectul cheltuielilor de judecată, acordarea acestora în cuantumul solicitat.
CURTEA DE APEL,
DELIBERÂND
Asupra contestației în anulare de față, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr.7394/24.09.2010 a Judecătoriei Pitești s-a respins ca nefondată acțiunea prin care reclamantul Ș. S. O. a solicitat obligarea pârâților B. M., în calitate de redactor șef adjunct al săptămânalului „Jurnal de Argeș” și a Societății Comerciale Jurnal C&G S.R.L.Pitești la plata sumei de 150.000 lei, daune morale cu dobânda începând cu data rămânerii definitive a sentinței și până la achitarea integrală a debitului; obligarea pârâților să publice pe cheltuiala lor, într-un cotidian central, hotărârea prin care aceștia vor fi obligați la repararea prejudiciului moral, cu cheltuieli de judecată.
În motivare sentinței s-a reținut în esență articolele publicate de către autorul B. M. în publicația scoasă de persoana juridică pârâtă, tratează o chestiune de interes public, pentru întocmirea materialului autorul obținând informații generale, interpretate într-o manieră personală care, însă, nu este de natură a prejudicia reputația profesională a reclamantului, sau a-l expune disprețului public. De asemenea s-a mai reținut că activitatea s-a desfășurat în cadrul limitelor dreptului obiectiv la informarea opiniei publice și nu are un caracter ilicit de natură a produce reclamantului un prejudiciu moral.
Împotriva acestei sentințe a fost declarat apel de reclamant care a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr.122/12.05. 2011 a Tribunalului Argeș.
În motivarea deciziei s-a arătat în esență că textele incriminate au vizat atitudini ce implicau calitatea de fost director al Ocolului Silvic, iar nu viața privată a reclamantului, așa încât, propria imagine a acestuia nu a avut de suferit și nu s-a produs vreun prejudiciu apt de a fi reparat, informațiile și mesajele nefiind umilitoare și agresive, ci legate tangențial de viața publică a reclamantului.
Împotriva acestei decizii a fost declarat recurs de către reclamantul Ș. S. O., care a fost admis prin decizia civilă nr.2043/4.11.2011 a Curții de Apel Pitești, dispunându-se casarea cu rejudecare a cauzei.
În motivarea deciziei s-a reținut în esență că instanța de fond este obligată să realizeze cercetarea conținutului expres al afirmațiilor făcute în media, în sensul de a stabili dacă se află în fața unor judecăți de valoare sau a unor afirmații factuale. S-a mai apreciat de asemenea, că în măsura în care ar aprecia că există judecăți de valoare, instanța de fond este obligată, potrivit jurisprudenței CEDO să cerceteze aceste judecăți, dacă au pur scop injurios, ori nu au o bază factuală suficientă, așa cum s-a pronunțat în decizia C. V. T. împotriva României.
Prin decizia civilă nr. 151 din din 1 iunie 2012 Tribunalul Argeș a admis apelul declarat împotriva sentinței civile nr.7394/24.09.2010 a Judecătoriei Pitești, formulat de reclamantul Ș. S. O., împotriva deciziei civile nr.122/12 mai 2011, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr._, intimați fiind pârâții B. M. și S.C.JURNAL C&G S.R.L. PITEȘTI.
A fost schimbă sentința, în sensul că s-a admis în parte acțiunea.
Pârâții B. M. și S.C.JURNAL C&G S.R.L. PITEȘTI, au fost obligați în solidar, la plata către reclamantul Ș. S. O. a sumei de 20.000 lei, reprezentând daune morale și a dobânzii legale aferente începând cu data pronunțării prezentei decizii.
A obligat pe pârâții B. M. și S.C.JURNAL C&G S.R.L. PITEȘTI să publice pe cheltuiala lor, în săptămânalul „J. de Argeș”, prezenta decizie.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Argeș a reținut următoarele:
A) În ce privește prima cerință impusă de art.998 c.civ. este de subliniat că putem vorbi de o faptă ilicită din partea unui jurnalist atunci când se prezintă judecăți de valoare cu depășirea dozei de exagerare permisă sau când se prezintă situații de fapt, necorespunzătoare adevărului și care au la bază o documentare necorespunzătoare. Astfel este de subliniat că o importantă distincție o face instanța europeană a drepturilor omului între fapte și judecăți de valoare, existența faptelor poate fi demonstrată în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit (Lingens împotriva Austriei ,hotărârea din 8 iulie 1986). Rezultă că analiza cazurilor privind libertatea presei va fi puternic marcată de calificarea discursului ca referindu-se la fapte sau la judecăți de valoare, precum și, de atitudinea subiectivă a autorului, în momentul comiterii faptei. Curtea a afirmat în repetate rânduri că afirmații referitoare la fapte determinate, care sunt deci, susceptibile de a fi probate, făcute în absența oricăror dovezi care să le susțină, nu se bucură de protecția articolului 10 din CEDO și că ziariștilor le revine obligația obișnuită de a verifica o declarație factuală, această obligație semnificând faptul că trebuiau să se bazeze pe o bază factuală suficient de precisă și fiabilă, care să poată fi considerată ca proporțională cu natura și forța afirmației lor, având în vedere că, cu cât afirmația este mai serioasă, cu atât baza factuală trebuie să fie mai solidă (Pedersen și Baadsgard împotriva. Danemarcei, cererea nr._/99), Curtea arătând în același timp că se impune a se verifica dacă reclamanții ziariști au luat măsurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de a verifica adevărul declarațiilor factuale, afirmațiile respective fiind serioase pentru persoana vizată și impunând o diligență specială din partea editorului". În ce privește judecățile de valoare este real că jurnaliștilor le este permis să recurgă la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare (în același sens: Mamère împotriva Franței, cererea nr. 12.697/03, § 25, CEDO 2006-XIII), însă această doză trebuie cricumscrisă unor limite cât mai exacte pentru a se realiza și protecția părții prejudiciate. În acest sens, s-a arătat de instanța europeană a drepturilor omului ( A. împotriva României, hotărârea din 8.06.2010, cererea nr. 19.452/02, publicată în M.Of.nr.162 din 7.03.2011, § 92) că “este necesar […] să se amintească jurisprudența bine stabilită în acest moment a Curții, conform căreia, pentru a aprecia asupra existenței unei «nevoi sociale imperioase» de natură să justifice o ingerință în exercitarea libertății de exprimare, este necesar să se distingă cu grijă între fapte și judecăți de valoare. Dacă materialitatea celor dintâi se poate dovedi, cele din urmă nu pot face obiectul unei demonstrații a exactității lor (De Haes și Gijsels împotriva Belgiei, hotărârea din 24 februarie 1997, § 42, Culegere de hotărâri și decizii 1997-I, și Harlanova împotriva Letoniei, cererea nr. 57.313/00, decizia din 3 aprilie 2003). Desigur, atunci când este vorba despre afirmații referitoare la comportamentul unui terț, uneori poate fi dificil să se distingă între afirmații factuale și judecăți de valoare. Aceasta nu exclude ideea ca și o judecată de valoare să apară ca fiind excesivă dacă este lipsită total de orice bază factuală (Jerusalem împotriva Austriei, cererea nr. 26.958/95, § 43, CEDO 2001-II)”. De asemenea trebuie menționat că potrivit art. 30 din Constituția României:" libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine, răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștință publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii.".Prin urmare, în sensul art.10 din Convenție și art. 30 din Constituția României libertatea de exprimare nu trebuie să afecteze reputația și drepturile altei persoane, excepție făcând cazurile în care ziaristul acționează cu bună- credință în scopul informării corecte și judicioase, cu privire la subiecte de interes general. În plus, trebuie menționat că potrivit art.2 din Codul deontologic al ziaristului (disponibil la http://www.pressclub.ro/publicatii/cod.html) „ziaristul poate da publicității numai informațiile de a căror veridicitate este sigur, după ce in prealabil le-a verificat, de regula, din cel puțin 2 surse credibile”, de asemenea conform art.3 din același act „ziaristul nu are dreptul să prezinte opiniile sale drept fapte .Știrea de presă trebuie să fie exactă, obiectivă și să nu conțină păreri personale”.
În speță s-a reținut că pârâtul B. M. a publicat mai multe articole care l-au vizat pe apelantul-reclamant Ș. S. O., prin care s-au depășit limitele libertății de exprimare prevăzute de art.10 din CEDO și art.30 din Constituția României.
a)În săptămânalul „J. de Argeș”, nr.771/25.03.2009 (f.16-dosar fond), a fost publicat articolul „Șef de ocol la potol-S. Ș. este asasinul Pădurii Trivale”, iar la pag.11 a fost publicat întreg articol, unde s-a menționat că reclamantul S. Ș., șeful Ocolului Silvic Pitești, este «mâna cu care autoritățile județene au lăsat capitala Argeșului fără unul din simbolurile sale”. În cuprinsul articolului se detaliază, din perspectiva jurnalistului, modul în care s-a realizat această pretinsă «escrocherie», respectiv se afirmă că împroprietăririle din pădurea Trivale s-au realizat ca urmare a unor protocoale încheiate între apelant și primarii localităților Pitești, Bascov, Poiana Lacului, Micești și Răcești, în urma cărora s-a realizat punerea în posesie a mai multor persoane în pădurea Trivale. Totodată s-a apreciat că de pe urma acestei proceduri au câștigat inclusiv cei care au semnat, întrucât nu au semnat degeaba. Din analiza acestui articol, Tribunalul a reținut că prin aceste afirmații se impută existența unei fapte de natură penală în sarcina apelantului, aspect care presupunea cel puțin o documentare serioasă și verosimilă. Or, astfel cum rezultă din răspunsul la interogatoriu la întrebarea nr.7, la publicarea articolului s-a avut în vedere raportul de control, existența unor interpelări parlamentare, existența unor dezbateri publice. În ce privește raportul de control este de subliniat că acesta a fost dat publicității la data de 26.07.2009, astfel cum rezultă din viza din registratură, deci ulterior articolului menționat, iar conform declarației martorului D. G., nu a fost dat publicității anterior redactării, nici chiar pe „surse”. În ce privește interpelările parlamentare, acestea sunt ulterioare articolului menționat, respectiv din datele de 19.05.2009, 12.06.2009 etc. În plus, în ce privește faptele imputate apelantului acestea nu corespund dispozițiilor legale în materie, denotând o minimă lipsă de documentare din partea jurnalistului. Astfel conform art.69 din Regulamentul aprobat prin HG nr.890/2005, schimbarea amplasamentului se face de către Comisia Județeană de Fond Funciar, dispunându-se înscrierea în anexa 42. Din cadrul comisiei județene de fond funciar face parte conform art.4 lit.j) din Regulament, directorul Direcției Silvice din cadrul Regiei Naționale a Pădurilor-Romsilva. Prin urmare, conform legii, care are caracter imperativ, atribuții în plan decizional, privind schimbarea amplasamentului pădurilor ,revenea Comisiei Județene de Fond Funciar Argeș, din cadrul căreia nu făcea parte și apelantul în calitatea sa de Șef al Ocolului Silvic Pitești. De asemenea conform art.71 alin (2) din Regulament apelantul Ș., în calitatea sa de șef al ocolului silvic deținător al terenului, avea obligația de a pune la dispoziția comisiilor locale terenurile validate, în vederea punerii în posesie. Prin urmare, atribuția apelantului era doar aceea de a pune la dispoziție amplasamentul terenului, însă doar după ce se realiza validarea de către Comisia Județeană de Fond Funciar Argeș. În acest context legislativ, declarația martorului D. G. ( care a avut și calitatea de prefect și deci calitatea de președinte a Comisiei Județene de Fond Funciar Argeș, conform art.4 alin (1) lit.a) din Regulamentul aprobat prin HG nr.890/2005-n.ns) potrivit căreia apelantul Ș. ar fi vinovat de reconstituirile ilegale, demonstrează o necunoaștere a dispozițiilor legale imperative din materia fondului funciar, în condițiile în care astfel cum s-a arătat schimbarea amplasamentului se validează prin hotărârea a Comisiei Județene de Fond Funciar, dispoziție imperativă care trebuie respectată. Așadar chiar dacă anexa de validare nr.42 se semnează de către șeful ocolului silvic, competența de a dispune schimbarea amplasamentului aparține Comisiei Județene de Fond Funciar Argeș. Prin urmare, dacă s-ar fi realizat o documentare serioasă, atunci intimatul B. ar fi constatat că atribuții în plan decizional în schimbarea unui amplasament, aparținea potrivit legii, Comisiei Județene de Fond Funciar Argeș, care avea obligația conform art.6 lit.c) din Regulament să verifice legalitatea propunerilor înaintate de comisiile comunale, orășenești și municipale, în special existența actelor doveditoare, pertinența, verosimilitatea, autenticitatea și concludența acestora. De asemenea Tribunalul a subliniat că modul în care decurg lucrările în cadrul Comisie Județene de Fond Funciar Argeș, conform declarației martorului D., respectiv se analizează doar borderourile întocmite de Comisia Tehnică, fără să se cunoască amplasamentul, denotă o ignorare a atribuțiilor legale, în condițiile în care conform mențiunii din coloana 6, primul rând, a anexei nr.42, amplasamentul este stabilit de Comisia Județeană de Fond Funciar. În concluzie, susținerea jurnalistului B., conform căreia apelantul Ș., este persoana cu atribuții decizionale, în schimbarea amplasamentelor terenului și în condițiile în care raportul de control nu era public, denotă o lipsă minimă de documentare, astfel că imputându-i fapte penale apelantului, s-a depășit limitele libertății de exprimare prevăzute de artr.1o din CEDO.
b)În „J. de Argeș” nr.776/25.04.2009 (f.12-dosar fond) se face referire la «prăduirea» pădurii Trivale de către autoritățile publice, în frunte cu șeful de ocol, așadar se impună o altă faptă, iar nu o judecată de valoare, faptă care de asemenea este lipsită de suport probator, câtă vreme astfel cum s-a menționat la lit.a) raportul de control nu fusese dat publicității, iar apelantul Ș. nu avea atribuții în schimbarea amplasamentelor terenurilor, ci doar Comisia Județeană de Fond Funciar Argeș.
c) În „J. de Argeș” nr.777/06.05.2009 (f.14-dosar fond) se face referire la faptul că apelantul Ș. a semnat mai multe autorizații de exploatare a masei lemnoase din Pădurea Trivale, fapt ce a fost de natură a diminua întinderea pădurii Trivale. Or, Tribunalul reține că potrivit art.40 din Codul silvic aprobat prin Legea nr.46/2008, competența de a dispune scoaterea definitivă a terenurilor din fondul forestier, operațiune prealabilă defrișării totale, aparține conducătorului autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, pentru suprafețe de până la 10 ha, cu posibilitatea delegării de competență conducătorilor subunităților teritoriale de specialitate ale autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, până la suprafața de 1 ha. Este real că potrivit art.4 alin (2) din Ordinul nr.606/2008, autorizațiile de exploatare se emit de șeful ocolului silvic, însă emiterea acestor autorizații este obligatorie pentru a se realiza punerea în aplicare a deciziilor de scoatere definitivă din fondul forestier. Or, o minimă documentare din partea jurnalistului ar fi relevat faptul că prin adresa nr._/3.10.2008 a Direcției Silvice Pitești ( a cărei existență rezultă din rezoluția nr.308/14.01.2011 a Parchetului de pe lângă Judecătorie Pitești –f.46, dosar apel inițial) s-a solicitat un punct de vedere către ITRSV Ploiești cu privire la punerea în aplicare de deciziilor de scoatere definitivă din fondul forestier, iar prin adresa nr.4710/8.10.2008 s-a comunicat că punerea în aplicare este obligatorie pentru ocoalele silvice. Așadar o documentare exactă din partea jurnalistului, având în vedere gravitatea faptelor, realizată la nivelul Direcției Silvice Pitești, ar fi relevat existența adresei nr.4710/8.01.2008 a ITRSV Ploiești și care ar fi fost de natură să releve o nouă perspectivă asupra faptelor prezentate. În concluzie, Tribunalul apreciază că și în acest caz s-au depășit limitele libertății de exprimare prevăzute de art.10 din CEDO.
d) De asemenea și în celelalte articole, apărute online, în datele de 1.04.2009, 16.04.2009 și 18.04.2009 s-a făcut afirmații privind existența unor fapte penale din partea apelantului, care de asemenea au fost lipsite de o minimă documentare, astfel cum s-a arătat anterior.
e) Sub aspectul reținerii unor «judecății de valoare», Tribunalul a reținut că intimatul B. a depășit «doza de exagerare», menționată în jurisprudența CEDO, câtă vreme folosirea unor expresii, ca „nehalit de pădurar”, „omul este caz de targă” etc. depășesc limitele unui limbaj jurnalistic corespunzător unui ziar de calitate.
B) În ce privește condiția existenței unei vinovății din partea jurnalistului, este de subliniat că în jurisprudența CEDO (Radio France și alții împotriva Franței, cererea nr. 53.984/00, § 37, Culegere de hotărâri și decizii 2004-II, și Bladet Tromsø și Stensaas împotriva Norvegiei [MC], cererea nr. 21.980/03, § 65, CEDO 1999-III) s-a precizat că datorită «îndatoririlor și responsabilităților» inerente exercitării libertății de exprimare, protecția oferită de art. 10 din Convenție persoanelor care, cum este și cazul intimatului-pârât B. M., se angajează într-o dezbatere publică este subordonată condiției ca ziarisul să acționeze cu bună-credință astfel încât să ofere informații exacte și credibile. Pe aceeași linie jurisprudențială, s-a decis (CEDO, secția III, Verdens Gang și Aase împotriva Norvegiei, decizia din 16 octombrie 2001, cererea nr._/99) că art.10 din CEDO nu garantează o libertate de exprimare nelimitată, nici chiar atunci când este vorba despre apariția în presă a unor subiecte care interesează în mare măsură publicul. Această libertate de exprimare este subordonată condiției ca jurnalistul să acționeze cu bună credință în vederea furnizării unor informații exacte și corecte. Curtea a considerat că, chiar dacă articolul era pasibil de mai multe interpretări, probabil că modul în care a fost interpretat de către instanța internă este modul în care în care l-a interpretat marea majoritate a publicului. În concluzie un rol important în stabilirea răspunderii ziariștilor îl are buna sau reaua-credință, cu care aceștia au acționat, în stabilirea acesteia un rol determinant fiind deținut de cercetările întreprinse în vederea scrierii articolelor în cauză, trebuind să existe motive particulare care să permită înlăturarea obligației care incumbă de regulă unui ziar de a verifica declarațiile factuale calomnioase pentru particulari ( chiar atunci când acestea sunt preluate de la terți), în acest sens, fiind avute în vedere mai ales natura și gradul calomniei în cauză, precum și chestiunea de a știi, până la ce punct ziarul putea în mod rezonabil să considere sursele respective, ca fiiund credibile pentru aceste declarații (Bladet Tromso și Stensaas împotriva Norvegiei, cererea nr._/93).
În speță, astfel cum s-a arătat anterior, afirmațiile au fost făcute de către intimatul B., fără a realiza o documentare pertinentă, care să determine o prezentare a faptelor relatate conform realității, desprinsă din normele legale menționate anterior și care puteau fi consultate. De asemenea jurnalistul avea posibilitatea de a obține părerea unui specialist, în cazul în care avea dubii cu privire la interpretarea normelor legale mai sus menționate, astfel că în această ipoteză nu se poate reține că jurnalistul a acționat cu bună-credință, câtă vreme sursele sale de documentare, indicate cu ocazia interogatoriului au fost ulterioare publicării articolelor.
C)În ce privește cea de a treia condiție prevăzută de art.998 c.civ., respectiv existența unui prejudiciu, Tribunalul a reținut că, în legătură cu natura daunelor morale, așa cum se desprinde din literatura juridică și din practica judiciară, acestea, în principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se mențin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existența lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, dauna morală fiind extranee realităților materiale și întinderea ei nu poate fi determinată decât prin aprecieri, desigur nu arbitrar și nu prin operare cu criterii precise, ci doar pe baza unor aprecieri subiective în care rolul hotărâtor îl are posibilitatea de orientare a instanței în cunoașterea sufletului uman și a reacțiilor sale. În ceea ce privește despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale, acestea sunt dificil de stabilit, în absența unor probe materiale judecătorul fiind singurul care, în raport de consecințele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală. Cât privește întinderea prejudiciului este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcție de împrejurările concrete ale speței, statuând în echitate, instanța urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă. Tot sub acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit, decizia din 13 iulie 1995, că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.
În speță, astfel cum rezultă din declarația martorului D. A. M., de profesie preot, rezultă că apelantul Ș. a fost foarte marcat de articolele publicate și că multe persoane, din cercul de prieteni, s-au îndepărtate de el. De asemenea același martor a relatat că pentru un cititor neavizat era posibil ca acele articole să dea naștere unor suspiciuni și îndoieli. În concluzie, Tribunalul ,având în vedere gravitatea faptelor imputate, mijlocul de comunicare ales, precum și reperele jurisprudențiale, a apreciat că acordarea către apelant a unei sume de 20.000 lei este echitabilă, ținându-se cont că s-a dispus și publicarea hotărârii.
E)În ce privește răspunderea intimatului . S.R.L. PITEȘTI, aceasta reprezintă o răspundere a comitentului pentru fapta prepusului conform art.100 alin 3 c.civ. În aceste sens, în practica Curții Europene (Plon împotriva Franței ,cererea nr._/00, hotărârea din 18 mai 2004) s-a stabilit că ,deoarece le furnizează un suport autorilor, editorii participă la exercitarea libertății de exprimare și, în consecință, le revin, în mod indirect, aceleași îndatoriri și responsabilități ca și autorilor respectivi, în cadrul difuzării lucrărilor.
F)În temeiul art.54 alin (2) din Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice și juridice, (aplicabil conform art.6 din Legea nr.71/2011 de punere în aplicare a Noului cod civil, fiind vorba de o faptă ilicită anterioară datei de 1.10.2011-n.ns), vor fi obligați intimații și la publicarea hotărârii, ca o măsură de reparare în natură a prejudiciului moral suferit de apelantul B..
Pentru considerentele expuse, Tribunalul în baza art.297 c.proc.civ. a admis apelul, a schimbat sentința apelată în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată și au fost obligați pârâții în solidar la plata către reclamant a sumei de 20.000 lei, daune morale și a dobânzii legale aferente începând cu data pronunțării prezentei decizii. De asemenea au fost obligați pârâții B. M. și S.C.JURNAL C&G S.R.L. PITEȘTI să publice pe cheltuiala lor, în săptămânalul „J. de Argeș”, prezenta decizie.
Împotriva acestei decizii, în termen au formulat recurs reclamantul Ș. S. O. și pârâții B. M. și S.C.JURNAL C&G S.R.L. PITEȘTI.
Prin decizia civilă nr. 233/2014-R din 28 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Oradea s-a respins ca nefondat recursul declarat de recurentul - reclamant Ș. S. O., în contradictoriu cu recurenții - pârâți B. M., și . SRL Pitești, împotriva deciziei civile nr. 151 din 1 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul Argeș.
A fost admis ca fondat recursul declarat de pârâții B. M., și . SRL Pitești în contradictoriu cu recurentul reclamant Ș. S. O. împotriva aceleași decizii, pe care o modifică în tot în sensul că:
A fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul Ș. S. O. împotriva sentinței civile nr. 7394/24.09.2010 a Judecătoriei Pitești care a fost păstrată în totalitate.
S-a dispus restituirea către pârâți a cauțiunii consemnate prin recipisa CEC Bank nr._/1 din 22.07.2013, . nr._.
Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța astfel, Curtea, analizând decizia recurată prin prisma motivelor invocate și din oficiu în limitele legii, Curtea a constatat că este esențial nelegală,fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art.998 și urm.Cod civil, motiv de modificare a acesteia, în temeiul art.304 punct 9 Cod procedură civilă.
În fapt, în anul 2007, în săptămânalul J. ce Argeș, în mai multe numere, reclamatului i s-a imputat că, în calitate de șef de ocol, a contribuit la trecerea unui parc aflat în domeniul public, din proprietatea statului în proprietatea unor persoane fizice și de asemenea că a fost complice la defrișarea unor suprafețe din parcul respectiv.
În esență, se imputa reclamantului că, în calitate de șef de ocol silvic a fost complice la defrișarea unei părți din Pădurea Trivale și la trecerea unor suprafețe ale acesteia în proprietatea unor persoane fizice.
În articolele respective reclamantul a fost numit „ asasinul Pădurii Trivale” „bun de targă”, „complice la marele jaf”, „nehalit de pădurar”, „lupul paznic la oi”, „autor al distrugerii Pădurii Trivale”, „în fruntea listei rușinii vinovate de marele jaf”, „în cârdășie cu unii primari și comisiile locale de fond funciar” etc. Toate aceste articole au fost publicate alăturat cu fotografii ale reclamantului.
Cu privire la legea aplicabilă, în lipsa unor prevederi speciale în materia delictelor de presă, acestea cad sub incidența dispozițiilor generale în materia răspunderii civile delictuale, respectiv art.998-998 Cod Civil, conform cărora, orice faptă a omului ce cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela ce a comis-o să repare prejudiciul produs. Mai mult, omul trebuie să răspundă atât pentru prejudiciul cauzat din neglijența cât și din imprudența sa.
Dispozițiile legale mai sus enunțate completează Constituția României, care protejează deopotrivă dreptul la viață de familie și la intimitate al persoanei, în art.26, cât și libertatea de exprimare în art.30. Primul conferă oricărei persoane dreptul la viață de familie, la protecția vieții sale private și la intimitate precum și respectarea refuzului său de a aduce la cunoștință publică aspecte din viața sa privată. Al doilea conferă presei posibilitatea și chiar obligația de aduce la cunoștință publică aspecte de interes public chiar și unele legate de viața de familie a anumitor persoane atunci când acestea sunt în corelație directă cu funcția pe care o exercită și pot deveni astfel de interes public.
Realizând un echilibru între cele două drepturi fundamentale, art.30 alin 6 prevede că: ”Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.” Cât privește răspunderea în caz de încălcare a libertății de exprimare, art.30 alin 8 din Constituție prevede că:” Răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștință publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.”
Dispozițiile art. 20 alin 1 și 2 din Constituția României impun instanței ca în interpretarea dispozițiilor constituționale să asigure o concordanță între acestea și Declarația Universală a Drepturilor Omului și celelalte pacte și tratate la care România e parte.
Ca urmare, instanța de recurs a analizat în drept acțiunea în baza art.998 și urm. Cod civil, prin prisma art.12 si art.19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cât și a jurisprudenței CEDO, care ambele fac parte din dreptul intern, fiind înglobate în acesta prin ratificarea convențiilor de către țara noastră.
Față de cele de mai sus instanța de recurs a reținut că atât dreptul la viață privată cât și libertatea de exprimare sunt două valori fundamentale ale unei societăți democratice, în egală măsură consacrate și protejate și nu se poate pune deci problema unei ordini de preferință, intenția legiuitorului fiind aceea de a le proteja pe ambele.
Și totuși la un moment dat aceste două drepturi interferează, se suprapun și chiar intră în conflict, ceea ce înseamnă în mod implicit că unul sau altul și-au depășit limitele. Nu este ușor însă de stabilit unde se termină dreptul fiecărui individ de a-și proteja viața privată și unde începe dreptul la informare al societății.
Trebuie specificat că limitele libertății de exprimare ale presei se vor raporta întotdeauna la calitatea persoanei care face obiectul articolului,CEDO reținând în mod constant că in privința oamenilor politici și a personalităților publice limitele libertății de exprimare sunt mai mari și implicit protecția vieții private mai redusă.
. și constantă(Oberschlick 1 c Austriei(1991), Oberschlick 2 c Austriei (1997), Thorgeir Thorgeirson, Goodwin,D.-1999) Curtea Europeană a apreciat că personalitățile publice nu trebuie să beneficieze de o protecție mai mare a reputației lor și a altor drepturi decât alte persoane,deci nu ar trebuii pronunțate sancțiuni mai severe, în dreptul intern, împotriva media, atunci când aceasta din urmă critică personalitățile publice. Mai mult genul umoristic și satira, așa cum sunt ele protejate de art.10 al Convenției, permit un grad mai ridicat de exagerare, chiar provocare, atâta timp cât nu induce publicul în eroare în privința faptelor. Pe de altă parte,Curtea a reținut că viața privată și de familie a personalităților politice și a funcționarilor trebuiesc protejate împotriva reportajelor din media, conform art. 8 al Convenției. Totuși,chiar și informații din viața lor privată pot fi dezvăluite dacă acestea constituie un subiect de interes public, legat direct de modul în care ei își exercită atribuțiile,ținându-se cont de necesitatea de a nu aduce prejudicii inutile unor terțe persoane.
Dezbaterea rolului de „câine de pază” pe care și-l asumă presa, privitor la defăimare prin intermediul acesteia, ocupă partea cea mai importantă a jurisprudenței Curții în materia art.10 al CEDO.
Curtea Europeană a statuat că presa trebuie să aibă posibilitatea de a permite publicului să primească informații asupra problemelor de interes public,dar se impune presei ca atunci când relatează fapte, să manifeste bună credință, furnizând informații fiabile și respectând etica jurnalistică (Fressoz si Roire 1999), iar în ceea ce privește judecățile de valoare, trebuie verificat dacă acestea nu sunt total lipsite de temei sau excesive, chiar dacă exagerarea jurnalistică este permisă, mai ales în domenii cu tentă umoristică, cum ar fi pamfletul.
In lumina practicii mai sus evocate, în prezenta speță nu există fapta delictuală creatoare de prejudicii,așa cum greșit a reținut Tribunalul Argeș,cât timp aspectele sesizate de pârâți prin presa locală au fost confirmate de controlul efectuat de superiorii reclamantului.
Rezultă din NOTA întocmită de Ministerul Agriculturii,Pădurilor și Dezvoltării Rurale - Direcția de Inspecții Silvice și Cinegetice, că, în urma controlului efectuat cu privire la retrocedarea unor terenuri forestiere din Pădurea Trivale, s-au constatat numeroase nereguli vizând retrocedarea de păduri unor persoane neîndreptățite conform legilor fondului funciar(fila 56 dos.fond),printre persoanele ce au contribuit la aceste retrocedări fiind și reclamantul care a semnat procese-verbale de trecere a unor părți din fondul forestier proprietate publică, în alte regimuri de proprietate ,împotriva reclamantului formulându-se și plângere penală de câtre Regia Națională a Pădurilor,a cărui angajat era, relativ la aspectele semnalate în presă.
Așadar articolele încriminate de reclamant au relatat fapte veridice, confirmate ulterior de controalele efectuate de angajatorii acestuia și care erau de evident interes public(au făcut și obiectul unor interpelări parlamentare),neavând relevanță apărările reclamantului privind culpabilitatea altor persoane în derularea retrocedărilor,întrucât presei îi revine sarcina de a aduce în atenția publicului aspecte de interes general privind administrarea bunurilor publice și nu dovedirea riguroasă a unor vinovății penale ori disciplinare.
Publicând articolele din litigiu pârâții au avut indicii temeinice privind proasta administrare a unui bun public, nu s-a dovedit că ar fi acționat cu rea credință și nu este relevantă sursa acestor informații, cât timp faptele relatate au fost confirmate ulterior de superiorii reclamantului.
Și expresiile folosite de pârâți,expresii pe care le-am detaliat mai sus, sunt în limitele exagerărilor si pamfletului, permise în logica respectării dreptului la liberă exprimare.
În concluzie, pârâții nu au abuzat de dreptul presei la libertatea de exprimare,corelativ, dreptul la viață privată nu i-a fost încălcat reclamantului,conținutul articolelor nu s-a referit în nici un fel la viața sa privată, iar publicarea pozei sale, alături de articolele încriminate, nu reprezintă o ingerință în acest drept,cât timp reclamantul era o personalitate publică.
Pentru aceste motive,apreciind că decizia din apel este dată cu greșita aplicare a dispozițiilor legale mai sus evocate, a fost admis recursul pârâților, în baza art.312 cu referire la 316 și 296 Cod pr.civilă, a fost modificată decizia instanței de apel în sensul respingerii apelului reclamantului și s-a păstrat în tot sentința primei instanțe, prin care în mod corect a fost respinsă ca nefondată acțiunea reclamantului.
Pentru aceleași considerente și în temeiul acelorași dispoziții procedurale, s-a respins ca nefondat recursul reclamantului, prin care s-a solicitat doar majorarea despăgubirilor civile acordate de instanța de apel.
Cheltuieli de judecată, deși reclamanții le-au solicitat, cuantumul acestora nu a fost dovedit, astfel că nu au fost acordate.
Prin contestația în anulare înregistrată la instanță la data de 12 martie 2014, contestatoarea . SRL” a solicitat anularea în parte a deciziei nr. 233/2004 a Curții de Apel Oradea și rejudecarea în parte recursului sub aspectul cheltuielilor de judecată, solicitând acordarea lor în cuantumul cerut și dovedit cu înscrisurile depuse la dosar.
Arată contestatoarea că soluția instanței de recurs, de respingere a cheltuieilor de judecată solicitate, este rezultatul unei greșeli materiale.
Astfel, instanța de recurs, admițând recursul, a menționat în considerentele deciziei faptul că, deși au fost solicitate cheltuieli de judecată, cuantumul acestora nu a fost dovedit, cu toate că, la filele 245-246 din dosar se află atât factura, cât și ordinul de plată care atestă achitarea de către aceasta a onorariului avocațial în cuantum de 2480 lei, soluția instanței fiind rezultatul unei greșeli materiale încadrate în art. 318 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinarea depusă la dosar de către intimatul Ș. S. E., s-a solicitat în principal respingerea contestației în anulare ca tardivă, arătând în susținerea excepției faptul că nu ne aflăm în prezența unei decizii supuse executării silite, sens în care termenul de declarare este de 15 zile și curge de la data la care contestatorul a luat cunoștință de decizia pronunțată.
D. fiind că accesul la informațiile publicate de instanțele de judecată e liber, contestatorul a luat cunoștință de dispozitivul deciziei la data pronunțării, așa încât depunerea contestației la data de 12 martie 2014, e tardivă.
Pe fondul contestației arată că ne aflăm în prezența unei erori materiale, instanța respingând cererea cu o anumită motivare situație în care se poate vorbi de o eventuală greșeală de judecată.
Examinând contestația în anulare formulată în cauză, se constată următoarele:
Analizând cu prioritate excepția de tardivitate a promovării contestației în anulare invocată de către intimatul Ș. S. O., instanța o apreciază a fi nefondată în condițiile în care hotărârea contestată este o hotărâre irevocabilă, care nu se comunică cu părțile, iar în cauză nu a fost făcută dovada faptului că, contestatoarea a luat cunoștință de cuprinsul său la data pronunțării.
Astfel, potrivit art. 319 alin. 2 Cod procedură civilă, dacă hotărârea nu se aduce la îndeplinire pe cale de executare silită, contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.
Așadar, cum hotărârea nu a fost comunicată cu contestatoarea și cum nu s-a făcut dovada luării la cunoștință de aceasta până la momentul promovării prezentei contestații în anulare, se va socoti exercitată în termen, împrejurarea față de care, excepția de tardivitate nu va fi primită.
În ceea ce privește fondul contestației în anulare, se constată că, potrivit dispozițiilor art. 318 alin. 1 Cod procedură civilă, contestația în anulare specială poate fi exercitată atunci când dezlegarea dată prin hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale.
În speță, se constată că instanța de recurs, prin decizia civilă nr. 233/R/2011 a cărei anulare se solicită, a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, cu motivarea că acestea nu au fost dovedite, cu toate că la dosarul cauzei (filele 245 - 246) există atât factura cât și ordinul de plată care atestă achitarea onorariului avocat în sumă de 2480 lei, pentru faza procesuală a recursului de către recurenta – pârâtă . SRL.
Cum instanța de recurs nu a observat aceste înscrisuri justificative ale cheltuielilor de judecată, în mod evident dezlegarea dată chestiunii privind cheltuieli de judecată e rezultatul unei greșeli materiale, care se încadrează în situația reglementată de dispozițiile art. 318 alin. 1 Cod procedură civilă.
Prin urmare, contestația în anulare va fi admisă, va fi anulată în parte decizia civilă nr. 233/2014-R din 28 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, în ceea ce privește neacordarea cheltuielilor de judecată în favoarea recurentei . SRL PITEȘTI și, rejudecând recursul sub acest aspect va obliga intimatul Ș. S. O. să-i plătească recurentului . SRL PITEȘTI suma de 2480 lei cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVIE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
ADMITE contestația în anulare formulată de contestatoarea . SRL PITEȘTI cu domiciliul în Pitești, Bulevardul Republicii, Casa Cărții, mezanin 1, ., în contradictoriu cu intimații Ș. S. O. cu domiciliul în Pitești, ., ., . și B. M., împotriva deciziei civile nr. 233/2014-R din 28 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, pe care o anulează în parte în ceea ce privește neacordarea cheltuielilor de judecată în favoarea recurentei . SRL PITEȘTI și, rejudecând recursul sub acest aspect:
Obligă intimatul Ș. S. O. să-i plătească recurentului . SRL PITEȘTI suma de 2480 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Menține restul dispozițiilor.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din data de 30 aprilie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,
F. T. V. P. D. M. A. L.
Jud. fond:M. F.
Jud. apel: M. A.- T. V.
Judecători recurs: R. F./P. C./G. M.
redactat: judecător: D. M.
tehnoredactat: A. L.
2 exemplare/23 mai 2014
| ← Anulare act. Decizia nr. 585/2014. Curtea de Apel ORADEA | Partaj judiciar. Decizia nr. 917/2014. Curtea de Apel ORADEA → |
|---|
