Prestaţie tabulară. Decizia nr. 1015/2014. Curtea de Apel ORADEA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1015/2014 pronunțată de Curtea de Apel ORADEA la data de 11-12-2014 în dosarul nr. 19707/271/2012
ROMÂNIA |
CURTEA DE APEL ORADEA |
- Secția I civilă – - Nr.operator de date cu caracter personal - 3159 - |
Dosar nr._ |
DECIZIA CIVILĂ NR.1015/2014-R
Ședința publică din 11 decembrie 2014
Președinte –– S. A. L. - judecător
- T. D. – judecător
- M. E. - judecător
- C. G. – grefier
Pe rol fiind soluționarea recursului civil formulat de reclamanții U. G. R. și U. A., ambii cu domiciliul în Oradea, ..28, ., U. G. R. și U. A., ambii și la C..Av.M. S. din Oradea, ., județul Bihor, în contradictoriu cu intimații pârâți B. G. și S. A. V.- ambii cu domiciliul în ..127, județul Bihor, B. G.- și prin afișare la ușa instanței, împotriva deciziei civile nr.200/A din 22 mai 2014, pronunțată de Tribunalul Bihor, în dosar nr._, prin care a fost păstrată în totalitate sentința civilă nr._ din 8 octombrie 2013, pronunțată de Judecătoria Oradea, în dosar nr._, având ca obiect: partaj judiciar .
La apelul nominal făcut în cauză, se prezintă pentru recurenții U. G. R. și U. A.-ambii lipsă, reprezentanta lor, avocat M. S., în baza împuternicirii avocațiale nr.5957 din 14.07.2014, eliberată de Baroul Bihor-Cabinet de Avocat și pentru intimata pârâtă S. A. V.-personal, reprezentantul său, avocat Juda M., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 12.09.2014, eliberată de Baroul Bihor-Cabinet de Avocat, lipsă fiind restul părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că, recursul nu este legal timbrat, cu suma de 3072 lei, după care:
Reprezentanta recurenților reclamanți, învederează instanței că nu este în măsură să facă dovada achitării taxei judiciare de timbru de către părțile recurente.
Reprezentantul intimatei pârâte, depune la dosar chitanțele doveditoare ale onorariului de avocat ocazionate în recurs și față de faptul că recurenții nu au făcut dovada timbrării recursului, invocă excepția de netimbrare a acestuia și solicită cuvântul asupra acestei excepții.
Instanța consideră cauza lămurită și acordă cuvântul asupra excepției de netimbrare a recursului.
Reprezentanta recurenților reclamanți, lasă la aprecierea instanței modul de soluționare a excepției de netimbrare a recursului, cu cenzurarea onorariului de avocat, deoarece cauza s-a soluționat în baza unei excepții.
Reprezentantul intimatei pârâte, susține excepția de netimbrare și în consecință, solicită anularea recursului ca netimbrat, cu cheltuieli de judecată în recurs, justificate prin chitanțele depuse la dosar, câtă vreme nu din culpa intimatei pârâte s-a soluționat cauza pe excepția de netimbrare.
Instanța, rămâne în pronunțare asupra excepției de netimbrare a recursului.
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND:
Asupra excepției de netimbrare a recursului, instanța de recurs constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr._ din 08.10.2013 pronunțată de Judecătoria Oradea a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții U. G. R. și U. A., în contradictoriu cu pârâtele S. A. V. și B. G., reclamanții fiind obligați la plata către pârâta S. A. V. a sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamanții au solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare a apartamentului nr. 11A situat în Oradea, .. 28, susținând că în luna aprilie 2007, între reclamanți și pârâte (bunica și mama reclamantului) ar fi intervenit o înțelegere verbală de vânzare a apartamentului în litigiu, după data decesului bunicii.
Pentru a putea pronunța o hotărâre care să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare, instanța trebuie să stabilească, în primul rând, dacă a intervenit o înțelegere în acest sens între proprietarul imobilului, în calitate de promitent-vânzător și promitenții-cumpărători. D. după ce se dovedește acest aspect, instanța trebuie să stabilească dacă, în mod culpabil, promitentul-vânzător nu și-a îndeplinit obligația de a transmite proprietatea asupra imobilului către promitenții-cumpărători.
Conform situației de Carte funciară nr._-C1-U10 Oradea, proprietara imobilului în litigiu în anul 2007 (an în care reclamanții susțin că ar fi intervenit înțelegerea) era pârâta B. G.. Prin urmare, reclamanții ar fi trebuit să dovedească, în susținerea pretențiilor lor, că ar fi intervenit o înțelegere între ei și proprietara de la acel moment a apartamentului, pârâta B. G.. Acest aspect nu a fost dovedit, din probatoriu instanța reținând că la acel moment au existat discuții doar între reclamanți și pârâta S., care în anul 2007 nu era proprietara imobilului, nu avea nici un drept de a dispune cu privire la acesta și nu era nici măcar reprezentanta pârâtei B. G..
Astfel, în cadrul răspunsului la interogatoriu, ambii reclamanți au arătat că înțelegerea privind vânzarea apartamentului s-a încheiat cu pârâta S., proprietara apartamentului, pârâta B. G. nefiind nici măcar de față la discuții.
Martorul A. A. D. a arătat, de asemenea, că pârâta proprietară era la țară, iar înțelegerea a intervenit între reclamanți și pârâta S..
În plângerea împotriva rezoluției procurorului din data de 06.10.2010, reclamanta U. A. a arătat că a avut înțelegerea de a locui în apartament cu pârâta S..
Pârâta S. nu putea să încheie cu reclamanții vreo înțelegere pentru vânzarea imobilului, pentru că nu era în anul 2007 proprietara apartamentului, aspect cunoscut de toate părțile. O astfel de înțelegere ar fi fost nulă absolut, având cauză ilicită și fiind încheiată în frauda intereselor adevăratului proprietar, conform art 968 și 984 Cod civil.
Pe de altă parte, reclamanții au arătat că înțelegerea ar fi urmat să se concretizeze după data decesului bunicii, proprietara de la acel moment a apartamentului. Aceasta are semnificația juridică a unui pact asupra unei succesiuni viitoare, nul absolut conform dispozițiilor art 965 alin 2 și 702 cod civil în vigoare la momentul înțelegerii.
Prin urmare, reclamanții nu au făcut dovada existenței, în anul 2007, a unui acord de voințe valabil încheiat, între ei, în calitate de promitenți cumpărători și proprietarul imobilului de la acel moment, în calitate de promitent-vânzător.
Pentru a putea analiza dacă între reclamanți, pe de o parte, și pârâta S., pe de altă parte, ar fi intervenit un acord valabil privind înstrăinarea apartamentului, instanța reține că acest acord ar fi trebuit să intervină după momentul la care această pârâtă a devenit proprietara apartamentului, adică după data de 09.07.2010 (data autentificării contractului de donațiune cu sarcina de întreținere nr. 639). O astfel de înțelegere este evident că nu a intervenit după momentul indicat, întrucât încă de la data de 01.02.2010, pârâta S. solicitase instanței, în dosar nr._, evacuarea reclamanților, cu susținerea că aceștia ocupă imobilul fără titlu.
Concluzionând, pentru a se putea admite cererea reclamanților, aceștia ar fi trebuit să dovedească fie existența acordului de voințe privind vânzarea, în anul 2007, între ei și pârâta B., fie existența acordului de voințe privind vânzarea, după 09.07.2010, între ei și pârâta S..
Întrucât reclamanții nu au putut proba existența nici unuia dintre aceste acorduri de voințe, instanța a respins cererea ca nefondată.
În baza art 274 Cod procedură civilă, a obligat reclamanții la plata către pârâta S. a sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial conform chitanțelor nr. 184/07.06.2013, 192/26.07.2013, 196/29.08.2013, 201/26.09.2013, depuse în original la dosarul cauzei.
Împotriva acestei hotărâri, la data de 2.012.2013, au declarat apel reclamanții U. G. R. și U. A., solicitând schimbarea în totalitate a sentinței apelate în sensul admiterii acțiunii formulate de reclamanți, cu cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr.200/A din 22 mai 2014, Tribunalul Bihor a respins excepția de tardivitate a apelului.
A respins ca nefondat apelul civil introdus de apelanții U. G. R. și U. A. în contradictoriu cu intimații S. A. V. și B. G., împotriva sentinței civile nr._ din 08.10.2013 pronunțată de Judecătoria Oradea, pe care a păstrat-o în totalitate.
Cheltuielile judiciare avansate de către stat în apel rămân în sarcina acestuia.
A obligat apelanții la cheltuieli de judecată în cuantum de 2000 lei în favoarea intimatei S. A. V..
Cu privire la excepția de tardivitate a apelului invocată de intimată, instanța de apel a reținut că aceasta este nefondată, respingând-o ca atare. Astfel, prin concluziile scrise depuse la dosar la data de 7.10.2013, înainte de pronunțarea hotărârii, reclamanții și-au indicat domiciliul procedural ales la cab. Av. M. S. în Oradea, .. Hotărârea nu a fost comunicată la această adresă, ci la domiciliul reclamanților, fiind efectuată o recomunicare la domiciliul procedural ales, la data de 28.11.2013, în urma sesizării depuse de avocat la data de 21.11.2013.
Potrivit disp. art. 93 Cod procedură civilă, în caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat și persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părții, iar potrivit disp. art. 98 Cod procedură civilă, schimbarea domiciliului unei părți în timpul judecății trebuie, sub pedeapsa neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoștința instanței prin petiție la dosar, iar părții potrivnice prin scrisoare recomandată.
Având în vedere că schimbarea sau alegerea de domiciliul poate fi făcută oricând în cursul procesului, fără a exista o condiționare legată de momentul închiderii dezbaterilor, schimbarea de domiciliu prin indicarea unui domiciliu ales în cursul termenului de pronunțare, este valabil făcută, instanța fiind ținută să efectueze comunicarea hotărârii la domiciliul ales indicat în mod expres de parte. Așa fiind, cum în speță comunicarea sentinței la domiciliul procedural ales s-a făcut doar la data de 28.11.2013, apelul declarat la 2.12.2013 este formulat în termenul legal.
Cu privire la fondul apelului, examinând sentința apelată prin prisma motivelor de apel, cât și a celor de ordine publică, tribunalul a apreciat apelul declarat ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
În mod legal și temeinic a reținut prima instanță că în speță se impune în prealabil a se stabili dacă a existat o convenție între părți, iar ulterior, dacă acestea și-au respectat sau nu obligațiile asumate.
Prin acțiunea introductivă, reclamanții au arătat că înțelegerea a intervenit între ei și ambele pârâte, care sunt mama și respectiv bunica reclamantului și că înțelegerea ar fi vizat vânzarea apartamentului după data decesului bunicii. Față de faptul că la momentul pretinsei convenții apartamentul era proprietatea bunicii, astfel că vânzarea apartamentului după decesul acesteia putea fi făcută doar de moștenitori, care în speță ar fi fost mama reclamantului, este corectă concluzia instanței de fond că o astfel de înțelegere constituie pact asupra unei succesiuni viitoare, care este interzis în mod expres de art. 702, 965 Cod civil.
În cauză nu există nici un fel de dovadă cu privire la consimțământul pârâtei B., care era la momentul respectiv proprietara imobilului.
Lucrurile viitoare pot face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare, fiind interzisă doar vânzarea unor bunuri dintr-o succesiune nedeschisă. Nu s-a invocat și nu s-a făcut dovada că pârâta S. s-ar fi obligat să obțină proprietatea imobilului în alt mod decât prin succesiune, pentru a se putea aduce în discuție vânzarea unui bun viitor care să nu aibă caracter de pact asupra unei succesiuni viitoare, lovit de nulitate absolută. Faptul că întâmplător pârâta a dobândit în alt mod imobilul prin act între vii nu este de natură să schimbe caracterul înțelegerii inițiale, în forma arătată chiar de către reclamanți, care, oricum, ar fi fost sub condiție suspensivă – decesul pârâtei B. – care nu s-a produs.
S-a mai reținut de instanța de apel că, în speță nu este dovedit însă nici un acord de voință privind vânzarea între reclamanți și pârâta S.. Astfel, actul scris nu există, invocându-se imposibilitatea preconstituirii înscrisului datorită legăturii de rudenie mamă-fiu între reclamant și pârâtă, care ar atrage posibilitatea dovedirii actului juridic și cu martori și alte probe. Astfel, la înțelegerea dintre părți nu a asistat nimeni în afară de acestea și soțul pârâtei. Martorii Galik și N. vorbesc despre o înțelegere ca reclamanții să locuiască în imobil, care se coroborează cu susținerea pârâtei, dar și susținerea reclamantei din cuprinsul plângerii înregistrate în dos._ (f. 81 dos. fond). Martorul A., cunoaște despre vânzare doar din spusele reclamanților și ale părinților săi, despre care nu știe însă de unde dețin informația. Martorul Markovics are o depoziție contradictorie în sensul că inițial arată că a asistat la discuții între părți cu privire la vânzare și că uneori era în vizită la reclamanți când pârâta venea pentru a încasa ratele lunare, pentru ca ulterior să precizeze că nu știe când a avut loc înțelegerea dintre părți și nu a fost de față dar și că în fața sa nu s-a predat nicio sumă cu titlu de rată și că pârâtei îi venea lunar pensia la apartamentul în litigiu. Depoziția martorului M., de asemenea nu poate fi considerată concludentă, acesta arătând că ar fi asistat la o discuție dintre părți care ar fi confirmat vânzarea, în apartamentul respectiv, însă din altă cameră, ceea ce face ca depoziția sa să nu fie verificabilă. De altfel, nici transcrierile înregistrărilor audio depuse la dosar nu confirmă în mod cert existența unei înțelegeri, ci doar discuții contradictorii asupra prețului, cu privire la care nici nu s-a făcut dovada plății.
Față de cele reținute, tribunalul, în baza art. 295 Cod procedură civilă, a respins ca nefondat apelul civil introdus de apelanții U. G. R. și U. A. în contradictoriu cu intimatele S. A. V. și B. G., împotriva sentinței civile nr._ din 08.10.2013 a Judecătoriei Oradea, pe care a păstrat-o în totalitate.
În temeiul art. 19 din OUG 51/2008, întrucât apelul a fost respins, cheltuielile procesuale avansate de către stat rămân în sarcina acestuia.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, instanța a obligat pe apelanți la 2000 lei cheltuieli de judecată în apel în favoarea intimatei S. A. V., reprezentând onorariu avocațial, justificat cu chitanța nr. 215/26.02.2014 și chitanța nr. 213/10.02.2014, depuse în original, la dosar.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs, apelanții U. G. R. și U. A., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei, schimbarea sentinței, admiterea cererii de chemare în judecată.
Prin motivele de recurs s-a invocat că la data promovării litigiului era imposibil a se face dovada acordului la vânzare al pârâtei B., care din cauza bolii și-a pierdut discernământul, pusă fiind sub interdicție. Greșit s-a avut în vedere lipsa oricărei dovezi a consimțământului acesteia la înstrăinare.
Din dosar reiese că referirile la aceasta s-au făcut în contextul în care acordul ar fi rezultat implicit, câtă vreme aceasta s-a mutat definitiv din imobil, permițându-le a-l ocupa, a efectua modificări, investiții masive în bani. Chemarea în judecată a avut în vedere calitatea de uzufructuar de CF, ori, în fapt în momentul instituirii uzufructului, bunica nu mai locuia în apartament. Acțiunea a vizat pârâta S. A. V., care a continuat voința pârâtei B. dar și în nume propriu – vânzarea bunului său viitor.
S-a făcut o aplicare greșită a legii, nu s-a distins nu s-a distins între vânzarea bunului viitor și pactul asupra unei succesiuni nedeschise, situație în care actul trebuia să îndeplinească mai multe condiții cumulative, să existe un pact, să aibă ca obiect o succesiune nedeschisă, să confere un drept eventual și să nu fie actul permis în mod excepțional de către lege.
Nu reiese din dosar că a existat un pact, acesta trebuia să aibă ca obiect o succesiune nedeschisă, dreptul trebuia să fie eventual –art.702 Cod civil. Dreptul eventual trebuie deosebit de cel cu termen suspensiv, care ar trebui să se nască imediat, fiind amânată doar exercitarea lui. Instanța de apel a ezitat a confirma întrutotul opinia Judecătoriei Oradea, ori, este vorba de o vânzare a unui bun viitor, devenită scadentă prin dobândirea proprietății de către pârâta S..
Apartamentul a intrat în patrimoniul acesteia în timpul vieții pârâtei B., nemaisubzistând condiția suspensivă invocată de Tribunal, care era incidentă doar dacă bunica ar fi continuat a locui în apartament până la sfârșitul vieții, ori, le-a predat, s-a mutat la pârâta S., ce a făcut demersuri repetate pentru a vinde.
Nu s-a aplicat corect art.1198 Cod civil, deși relațiile de rudenie demonstrează imposibilitatea preconstituirii unui înscris, s-a afirmat că nu există din acest motiv, ceea ce ar atrage posibilitatea dovedirii cu martori, alte probe, în realitate, nu s-a stabilit dacă exista un acord de vânzare-cumpărare, depozițiile martorilor s-au preluat trunchiat, nu s-a dat eficiență art.1203 Cod civil, ignorându-se că ei nu ar fi investit 25.000 Euro în imobil, dacă erau doar chiriași.
Nu ar fi dezafectat pârâtele imobilul de toate bunurile mobile dacă se preconiza că folosința lor era doar temporară. Au ajutat la transportul unor bunuri, martorul A. a declarat că amenajările le făceau doar persoane ce voiau să fie proprietari, că pârâta S. îi vizita, a cunoscut investițiile. Nu s-a avut în vedere depoziția martorului Markovics Rodolf A., conform căreia, s-au purtat discuții cu privire la vânzarea apartamentului și de aceea se mutau lucrurile, că era scos la vânzare cu 25.000-30.000 Euro, greșit s-a reținut că ar fi contradictorie.
Depoziția martorului M. s-a înlăturat greșit, cu motivarea că s-ar fi aflat în camera alăturată, cu toate că a declarat că doar reclamantul a oferit prețul cerut, pentru că în stadiul în care se afla nu-l cumpăra nimeni. Instanța a apreciat greșit că nu s-a dovedit că ar fi existat un acord cu privire la vânzare-cumpărare, ori, dacă au existat discuții contradictorii cu privire la preț, se creează o prezumție simplă, că a existat o înțelegere între părți.
În drept s-a invocat art.304 pct.8 și 9 Cod procedură civilă.
Intimata S. A. V., prin întâmpinarea depusă la dosar, a solicitat respingerea recursului, cu 2.000 lei cheltuieli de judecată, invocându-se că, B. G. nu a fost niciodată pusă sub interdicție, instituirea tutelei nu înseamnă că și-a pierdut discernământul, mutarea s-a făcut pentru a nu fi singură, a putea fi îngrijită. În concluzia, a considerat că acțiunea nu poate fi primită, deoarece, reclamanților recurenți li s-a permis să ocupe imobilul doar temporar, până la reglementarea situației locative a acestora,niciodată nu s-a pus problema transferului dreptului de proprietate în favoarea reclamanților, numita B. nu a fost în măsură să-și de-a acordul valabil în acest sens, iar intimata S. nu putea să manifeste un asemenea acord întrucât nu era proprietarul imobilului la momentul ocupării lui de către reclamanți, nu a avut niciodată loc predarea vreunei sume de bani constituind prețul apartamentului; reclamanții nu au primit niciodată acordul proprietarului imobilului în vederea efectuării unor investiții, permițându-le a efectua doar reparații necesare utilizării imobilului, pe care urmau a le efectua pe seama lor, având în vedere faptul că acordarea dreptului de a folosi apartamentul a constituit un act dezinteresat, un ajutor din partea familiei, recurenții reclamanți nu s-au comportat niciodată ca proprietari ai imobilului, nu au achitat contravaloarea utilităților, a serviciilor furnizate, a impozitului ori a poliței de asigurare.
Examinând decizia recurată, prin prisma excepției de netimbrare a recursului, invocată de intimata Solyiom A. V. prin avocatul acesteia, instanța de recurs constată următoarele:
Potrivit art. 1 din Legea nr. 146/1997, acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești, sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ și se taxează în mod diferențiat, după cum obiectul acestora este sau nu evaluabil în bani, cu excepțiile prevăzute de această lege, taxe ce conform art. 20 alin. 1 se plătesc anticipat.
Conform art. 13 din Legea nr. 146/1997, cererile pentru exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, se timbrează cu 50% din taxa datorată pentru cereri sau acțiuni neevaluabile în bani, soluționate de prima instanță, sau din taxa datorată la suma contestată, în cazul cererilor și acțiunilor evaluabile în bani, motive pentru care instanța de recurs a dispus citarea recurenților cu mențiunea achitării taxei de timbru aferentă recursului declarat, în cuantum de 3072 lei și 5 lei timbru judiciar - filele 6 și 7 dosar de recurs, obligație pe care aceștia nu au îndeplinit-o.
Se reține faptul că cererea de acordarea ajutor public judiciar, formulată de recurenți, prin care au solicitat a fi scutiți de la plata taxelor de timbru ce le incumba, a fost respinsă prin încheierea din data de 16. 10. 2014, iar la termenul de judecată din data de 11.12. 2014 aceștia nu au făcut dovada achitării taxelor de timbru datorate.
Raportat la cele expuse, întrucât neîndeplinirea obligației de plată până la termenul fixat se sancționează cu anularea cererii, conform art. 20 alin. 3 din Legea nr.146/1997, instanța de recurs în baza acestor dispoziții va dispune anularea ca netimbrat a acestui recurs.
Fiind culpa procesuală a recurenților, instanța de recurs în baza art. 274 Cod procedură civilă îi va obliga pe recurenții U. G. R. și U. A. să-i plătească intimatei S. A. V. suma de 2000 lei cheltuieli de judecată ocazionate în recurs, reprezentând onorariu avocațial. Se reține faptul că cererea de recurs a fost anulată ca netimbrată din culpa recurenților iar intimata nu avea cum să anticipeze că recursul nu va fi soluționat pe fond, fiind practic nevoită a-și angaja avocat care i-a asigurat apărarea, a reprezenta-o la fiecare termen de judecată, a depus la dosar întâmpinare, a formulat concluzii, neimpunându-se diminuarea onorariului avocațial cum au solicitat recurenții prin avocatul acestora.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Anulează ca netimbrat recursul civil declarat de reclamanții U. G. R. și U. A., ambii cu domiciliul în Oradea, ..28, ., U. G. R. și U. A., ambii și la C..Av.M. S. din Oradea, ., județul Bihor, în contradictoriu cu intimații pârâți B. G. și S. A. V.- ambii cu domiciliul în ..127, județul Bihor, B. G.- și prin afișare la ușa instanței, împotriva deciziei civile nr.200/A din 22 mai 2014, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o menține în întregime.
Obligă partea recurentă U. G. R. și U. A. să plătească părții intimate S. A. V. suma de 2000 lei cheltuieli de judecată în recurs .
I R E V O C A B I L Ă.
Pronunțată în ședința publică din 11 decembrie 2014.
Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,
S. A. L. T. D. M. E. C. G.
red.concept decizie:S. A.L.
data:17.12.2014
jud.fond: I. F.
jud.apel:C. Fl.I./S. C.T.
dact.C.G.
data:18.12.2014
2 ex.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Hotărâre din 08-01-2014,... | Anulare act. Decizia nr. 122/2014. Curtea de Apel ORADEA → |
|---|
